Sunteți pe pagina 1din 10

Universitatea de Stat din Tiraspol

Facultatea de Filologie
Catedra de limbi străine

Referat pe tema:

Teoriile Personalitatii

A realizat:
Studenta anului II
Grupa 202b

Andreev Corina

A verificat:

Scripa Tatiana

Chișinău, 2018
Planul:
1. Personalitatea
2. Principalele teorii ale personalității
3. Abordarea psihanalitică a personalității (S. Freud)
4. Abordarea psihometrică (factorială) a personalității (G. Allport, R.B. Cattell, H.
Eysenck, teoria Big Five)
5. Abordarea fenomenologică a personalității (C. Rogers)
6. La general despre studiul teoriilor personalității
`Personalitatea` e un termen destul de larg răspândit al cărui sens este cunoscut limbajului comun.
Majoritatea folosesc termenul pentru a se referi la un ansamblu de caracteristici care definesc modul în
care o persoană percepe lumea și reacționează la împrejurări - ceva ce ține de procesele de gândire și
comportamentele asociate în anumite împrejurări. În psihologie, el ar putea fi definit ca fiind suma
trăsăturilor emoționale, cognitive și comportamentale, unice fiecărui individ, învățate și dezvoltate prin
experiență, relativ consistente de-a lungul timpului. Personalitatea reprezintă totalitatea valorilor,
scopurilor, trăirilor și efectelor pe care le provoacă, în ansamblu, fizicul și intelectul. Personalitatea
face parte din conștient, alăturându-se curentului existențialism, în cadrul căruia ființa umană învață și
face concluzii în urma experienței personale, adică o experiență calitativă.

Existențialismul — variantă distinctă a filozofiei existențiale — este o doctrină filozofică și de acțiune


caracterizată printr-o accentuare a individualității, propagarea libertății individuale și a subiectivității.
Reflectări majore asupra personalității omului au fost înregistrate încă din antichitate, Aristotel a fost
unul din primii care a evidențiat tangețial acest subiect, luînd în considerație ca din antichitate și până
la sfârșitul secolului al 19-lea psihologia a fost considerată parte componentă a filozofiei, aceasta a
întrunit mari piedici în dezvoltarea sa autonomă, Personalitatea avînd un loc primordial în domeniul
psihologiei. Existența personalității are cîteva trepte:
1.Percepere

2.Secționalizare

3.Creare
4.Dezvoltare
5.Modernizare
6.Declin
Perceperea face parte din compartimentul introductiv al existenței sale fizice și intelectuale. Perceperea
are referire la vîrsta pre-natală și natală, cînd copilul conceput și nou-născut "admiră" lumea din jur, o
studiază, o adaptează și o însușește, reușind astfel să cunoască bazele personalității. Secționalizare -
face parte din compartimentul post-introductiv al existenței omenești ca personalitate, datele stocate
din compartimentul Percepere sunt analizate, sortate și aranjate în ordinea lor cronologică a acțiunii, în
felul corect al derulării acțiunii cursiv, clar.
Creare - face parte din compartimentul cel mai important al existenței personalității umane. Acestei
etape îi revine partea cea mai importantă a realizării personalității. În cadrul acesteia, toate datele
stocate, analizate, sortate și aranjate în ordine cronologică, sunt reanalizate, respectiv filtrate și
adaugate unui dosar personal al persoanei, care în susținerea ideii de Existențialism, face concluzii în
urma diferitor acțiuni și situații petrecute de-alungul experienței individului, creîndu-se astfel
intimitatea și personalitatea, caracterele definitorii și trăsăturile distinctive ale acesteia.
Dezvoltare - în treapta ce urmează, individul își sistematizează gîndirea, formîdu-și un reflex
parasimpatic, căruia îi revine rolul de "degajare" a experienței. În timpul dezvoltării, se shimbă în
totalitate uneori întregul proces de existență a personalității, aceasta cautandu-ți perfecțunea în
domeniul ales, fie el de oricare tip, individul caută să se perfecționeze, acest proces avîndu-și durata pe
întreaga viața a omului.
Modernizare - această treaptă face parte din "feedback"-ul pe care-l primește individul, acesta compară
reflecțiile sale cu cele exterioare, în dependență de totalitatea progresiei acestuia, acest "feedback" îl
face să schimbe caractere distincte sau chiar pagini întregi în personalitatea deja creată, fapt care
degenerează de fapt într-o schimbare incontrolabilă uneori, care duce la Declin.
Declin - este faza finală a existenței personalității omenești, este însoțită de apusul existenței fizice.
Este perioada în care puterea și motricitatea personalității scade, fiind supusă unui impuls intensiv de
neputință, care nu face decît să grăbească procesul invers al Perceperii, acesta fiind caracterizat prin
întarzierea logică și necronologica a individului, incapabilitatea acestuia de a efectua cele două
activități vitale personalității: Dezvoltare și Modernizare. Necesar a fi precizat că aceste etape
diferențiază de la individ la individ, nu sunt o legitate caracteristică tuturor, însa aceste trepte sunt
înregistrate pe parcursul vieții tuturor indivizilor, diferită fiind doar cronologia acestora.

TEORII ALE PERSONALITĂȚII


a. Abordarea psihanalitică a personalității (S. Freud)
b. Abordarea psihometrică (factorială) a personalității (G. Allport,
R.B. Cattell, H. Eysenck, teoria Big Five)
c. Abordarea fenomenologică a personalității (C. Rogers)

În aproape toate manualele de psihologie din țara noastră însușirile de personalitate sunt grupate în
cele 3 categorii despre care am vorbit anterior: aptitudini, temperament și caracter. Psihologii din
țările occidentale au elaborat alte teorii privind personalitatea. Acestea pot fi grupate în 5 categorii
principale:
1. teorii psihanalitice;
2. teorii factoriale;
3. teorii fenomenologice sau umaniste;
4. teorii care privesc personalitatea din perspectiva biologică;
5. teorii care pun accentul pe învățarea socială.
Despre teoriile care privesc personalitatea din punct de vedere biologic am vorbit atunci când am
vorbit despre temperament. Teoriile care explică formarea personalității prin învățarea socială sunt
studiate de psihologia socială. În continuare vom vorbi despre celelalte trei teorii.
a. ABORDAREA PSIHANALITICA A PERSONALITĂȚII (S. FREUD)
Teoria psihanalitică a fost elaborată la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al
XX-lea, de către Sigmund Freud. Deși a stârnit multe controverse, totuși poate fi considerată cea mai
complexă teorie, care a avut cea mai mare influență nu numai asupra dezvoltării psihologiei ci și
asupra pedagogiei, medicinii, artei s.a.m.d.
Freud a fost medic neurolog și a încercat să găsească metode eficiente pentru a trata bolnavii
care sufereau de diferite nevroze: isterie, fobii, anxietate etc. El a folosit la început hipnoza, iar apoi a
inventat metoda asociației libere. Freud cerea pacienților să spună toate ideile care le veneau în minte,
chiar dacă aceste idei păreau inutile, ciudate sau erau neplăcute. Analizând asociațiile verbale și visele
bolnavilor, Freud a descoperit că acestea de multe ori reflectau dorințe sau anxietăți neconștientizate.
Pornind de la aceste observații Freud a ajuns la descrierea componentelor personalității. În concepția
sa personalitatea este compusă din trei părți: sinele (id), eul (ego) și supraeul (superego).
Sinele este partea inconștientă a personalității care există de la naștere și care conține trebuințele
fundamentale (foame, sete), pulsiunile sexuale și tendințele agresive. Sinele funcționează pe baza
principiului plăcerii, adică nu poate sa accepte nesatisfacerea imediată a pulsiunilor. Dar realitatea nu
permite întotdeauna satisfacerea imediată a pulsiunilor: copilul trebuie sa aștepte până când va fi
hrănit, el este pedepsit dacă este agresiv etc. Datorită acestor restricții începe să se formeze Eul.
Eul este acea parte a personalității care este în contact cu realitatea și încearcă să satisfacă dorințele
sinelui luând în considerare și situația externă. Eul funcționează pe baza principiului realității și
reprezintă viața psihică conștientă și subconștientă (preconștientă).
Exemplu: în cele mai multe cazuri fratele mai mare nu se bucură de națterea celui mic pentru că nu
vrea să împartă dragostea părinților cu acesta. În conformitate cu tendințele agresive ale sinelui și pe
baza principiului plăcerii, el ar dori să înlăture acest rival. Dar intervine Eul care ține seama de
realitate, adică de părerile părinților, de posibilitatea de a fi pedepsit de părinți dacă ar face ceva foarte
rău celui mic. Tendințele agresive fie vor fi refuzate, fie vor fi manifestate într-o formă atenuată (îl
necăjește pe cel mic, îl împinge, îi ia jucăriile).
În jurul vârstei de 5 ani începe să se formeze a treia componență a personalității, Supraeul. Supraeul
este inconștient ca și Sinele și are rolul de a aprecia faptele copilului ca fiind bune sau rele. Supraeul
se formează prin interiorizarea normelor morale și a sistemului de valori caracteristice familiei. Părinții
impun copilului anumite cerințe sau interdicții (trebuie să saluți, nu e voie să arunci mâncarea pe jos
etc). Sinele nu vrea să respecte aceste cerințe. Eul în schimb își dă seama că dacă ele vor fi respectate,
copilul va fi recompensat, iar în caz contrar părinții se supără și îl pedepsesc. Cea mai gravă pedeapsă
ar fi pierderea afecțiunii părinților. Copilul se apără de acest pericol interiorizând aceste cerințe și
interdicții. După ce o cerință a fost interiorizată, copilul o respecta chiar dacă părinții nu sunt prezenți.
Dacă totuși încalcă regula, devine anxios și are sentimente de culpabilitate. Aceste semne ale
interiorizării normelor de comportament sunt și semnele formării Supraeului.
Dacă părinții impun prea multe restricții, copilul va avea un Supraeu rigid și din această cauză la vârsta
adultă ar putea deveni anxios, inhibat, cu multe sentimente de culpabilitate. Dacă ei impun prea puține
interdicții, Supraeul va fi slab, nu va controla eficient comportamentul. Aceste persoane sunt
dezinhibate și predispuse spre delicvență.
Eul este componența care menține echilibrul dintre Sine, realitate și Supraeu. Eul are și rolul
de a împiedica conștientizarea unor conținuturi inconștiente. Aceasta se realizează cu ajutorul unor
mecanisme de apărare care vor fi prezentate în capitolul următor.
Teoriile lui Freud au fost parțial modificate de neofreudiști ca C.G. Jung, A. Adler, K. Horney,
E. Fromm, E. Erikson, F. Dolto etc.
b. ABORDAREA PSIHOMETRICĂ (FACTORIALĂ) A PERSONALITĂȚII (G. ALLPORT,
R. B. CATTELL,
H. EYSENCK, TEORIA BIG FIVE)
Mulți psihologi susțin că oamenii nu pot fi împărțiți în tipuri cum ar fi cele 4 tipuri
temperamentale. Ei susțin că personalitatea este formată dintr-un anumit număr de dimensiuni
(trăsături). Oamenii se deosebesc din punctul de vedere al intensității dimensiunilor cât și al modului în
care sunt grupate (ierarhizate). Astfel de trăsături sunt inteligența, creativitatea, agresivitatea,
stabilitatea emoțională s.a.m.d. În continuare vom vorbi despre 4 teorii factoriale:
teoria lui Allport, Eysenck, Cattell si teoria Big Five.
1. G. Allport întelege prin dimensiune sau trăsătură tendința de a reacționa asemănător în
numeroase situații mai mult sau mai puțin asemănătoare.
Exemplu: dacă la cineva agresivitatea este o dimensiune (trăsătură) dominantă, el va fi agresiv în
familie, își va critica frecvent subalternii, se va certa cu vânzătoarea dacă i se pare ca nu e servit cum
ar trebui etc.
Fiecare personalitate poate fi descrisă printr-un mare număr de dimensiuni. Dimensiunile nu au toate
aceeași importanță; unele influențează mai puternic comportamentul, altele mai puțin. Dimensiunile
care au rolul cel mai important în determinarea comportamentului se numesc trăsături dominante.
Fiecare om are una-două trăsături de acest fel. Oamenii mai au 5-10 trăsături centrale, care se
exteriorizează în multe situații, și numeroase trăsături secundare, care se manifestă numai în cazuri
deosebite. Allport și-a pus problema: care sunt cele mai importante trăsături prin care se deosebesc
oamenii. El a presupus că acestea se regăsesc în vocabularul limbii engleze. Studiind dicționarul, a
găsit 18 000 de cuvinte care descriu însușiri psihice sau comportamentale. Eliminând sinonimele a
ajuns la o lista cu 4 500 cuvinte.
2. Psihologul R.B. Cattell a grupat noțiunile din lista lui Allport, a prelucrat dimensiunile
obținute prin metoda analizei factoriale și a ajuns la concluzia că personalitatea poate fi
descrisă cu ajutorul a 16 factori de personalitate. El a elaborat un chestionar cu care se poate
realiza o descriere complexă a personalității/
3. H. Eysenck, utilizând de asemenea metoda analizei factoriale, a restrâns și mai mult numărul
dimensiunilor. El, în urma cercetărilor realizate, a ajuns la concluzia că personalitatea poate
fi descrisă cu ajutorul a două dimensiuni: extraversiunea - introversiunea și stabilitatea -
instabilitatea emoțională sau neuroticismul.
Noțiunile de extraversiune - introversiune au fost folosite prima dată de Jung. Această dimensiune
indică măsura în care cineva se orientează spre lumea externă (extravertiții) sau spre interior, spre viața
psihică (introvertiții). Persoanele puternic introvertite sunt mai reținute, mai puțin sociabile și
comunicative. Cele extravertite sunt sociabile, comunicative, interesate de tot ce se întâmplă în jur.
Neuroticismul este o trăsătură emoțională. Cei stabili emoțional sunt calmi și se adaptează ușor chiar și
în situațiile dificile. Cei labili emoțional sunt capricioși, neliniștiți, anxioși, se adaptează greu. Eysenck
a încercat să găsească baza fiziologică a personalității, adică particularitățile anatomice și fiziologice
ale sistemului nervos care determină diferențele comportamentale dintre cei stabili / instabili
emoțional, respectiv dintre cei introvertiți și extravertiți.
Stabilitatea - instabilitatea emoțională pare să fie în legătură cu funcționarea sistemului nervos
vegetativ. Ramura simpatică este responsabilă de producerea modificărilor fiziologice care alcătuiesc
starea de alertă (inima bate mai repede, tensiunea crește etc.); acestea sunt mai frecvente la cei instabili
emoțional. Ramura parasimpatică produce modificările opuse.
Extraversiunea - introversiunea este în legătură cu modul de funcționare a substanței reticulate.
Creierul funcționează bine dacă nivelul de activare al scoarței cerebrale este mediu. La cei introvertiți
substanța reticulată amplifică impulsurile nervoase care ajung la ea și în consecință scoarța cerebrală
atinge cu ușurință un nivel ridicat de activare. La cei extravertiți substanța reticulată nu intensifică atât
de mult impulsurile și de aceea scoarța cerebrală se găsește la un nivel mai scăzut de activare.
Extravertiții, pentru ca să ajungă la nivelul optim de activare, caută stimulări externe: distracții,
compania altora, situații care implică riscul. Cei introvertiți, pentru a reduce nivelul de activare al
scoarței cerebrale, evită stimularea excesivă. De aceea ei evită distracțiile zgomotoase și se simt mai
bine singuri sau cu un număr redus de prieteni.
Introvertiții având un nivel mai ridicat de activare al scoarței cerebrale, la ei reflexele
condiționate se formează mai repede. Din această cauză ei memorează și învață mai repede, dar tot din
același motiv la ei întâlnim mai frecvent simptome nevrotice de tipul obsesiilor sau fobiilor. Acestea se
pot forma în urma asocierii unor stimuli neplăcuți cu niște reacții afective exagerate. (Ex. un obiect
produce o sperietură puternică ceea ce poate să stea la baza unei fobii). Persoanele extravertite nefiind
așa de ușor condiționabile și fiind în căutarea senzațiilor puternice, ajung mai ușor la tulburări de
comportament (consum de droguri, delicvență). Din același motiv reeducarea lor este foarte dificilă.
Particularitățile anatomo-fiziologice care stau la baza celor două dimensiuni fundamentale ale
personalității sunt înnăscute. Aceasta înseamnă că însușirile fundamentale ale personalității nu pot fi
modificate prin educație sau autoeducație(Eysenck, 1998).
4. Teoria Big Five. Cercetarea personalității este îngreunată de lipsa unui consens privind
dimensiunile sale fundamentale. În urma studierii unui mare număr de teorii factoriale,
psihologii au observat că 5 dimensiuni pot fi regăsite în majoritatea acestor teorii. Acest
model al personalității, care susține că acestea sunt trăsăturile esențiale, a fost numit Big Five
(Marele Cinci). Cele 5 dimensiuni sunt:
- extraversia: tendința personalității de a se orienta spre exterior, de a fi sociabil, de a se implica în
acțiune;
- agreabilitatea: tendința de a fi amabil, prietenos în societate;
- conștiinciozitatea se referă la modul în care își îndeplinește cineva sarcinile;
- stabilitatea emoțională se referă la tendința de a fi calm sau neliniștit, labil emoțional;
- cultura sau intelectul reprezintă nivelul de inteligență și creativitate.

c. ABORDAREA FENOMENOLOGICĂ (UMANISTĂ) A PERSONALITĂȚII (C. ROGERS)

Fenomenologia este studiul descriptiv al unui ansamblu de fenomene, așa cum se manifestă ele în timp
și spațiu. Cei care abordează personalitatea din punct de vedere fenomenologic susțin că psihologii
trebuie să studieze modul în care individul înțelege, simte, interpretează evenimentele vieții. Acest
curent se deosebește mult de behaviorism, care studiază numai comportamentul, dar și de psihanaliza
sau psihologia cognitivă, care studiază modul în care fenomenele psihice - fie inconștiente, fie
conștiente - influențează comportamentul.

Unii reprezentanți ai acestui curent denumesc teoriile lor "teorii umaniste" deoarece ei pun accentul pe
acele aspecte ale vietii psihice prin care omul se deosebește de animale. Reprezentanți ai acestui curent
sunt Carl Rogers, A. Maslow, G. Kelly. În centrul teoriei lui C. Rogers despre personalitate se află
ideea că fiecare om are o nevoie înnăscută de autorealizare, de autoactualizare, adică de a-și valorifica
potențialitățile și de a se dezvolta. Evenimentele vieții sunt evaluate prin raportarea lor la această
trebuință. Evenimentele care ajută autoactualizarea sunt apreciate ca fiind pozitive, plăcute, cele care o
împiedică sunt resimțite ca fiind neplăcute.

O altă trebuință fundamentală a omului este necesitatea de a fi prețuită de alte persoane. Prețuirea se
poate manifesta prin dragoste, afecțiune, apreciere, respect.

Un om este prețuit de cei din jur dacă are anumite calități și comportamente (îi ajută, ii întelege pe cei
din jur ș.a.), deci prețuirea este legată de anumite condiții. Dar pentru ca cineva să se poată dezvolta și
să-și poată valorifica la maximum potențialitățile, această prețuire condiționată nu este suficientă. El
are nevoie de prețuirea necondiționată a câtorva persoane care țin la el indiferent de comportamentul
său. Fiecare om trebuie să știe că există câteva persoane (părinți, frați, soțul / soția, copiii) care țin la
el, îl înteleg, îl apără, îl ajută în orice situație. Aceste persoane oferă un sprijin pe care se poate baza
oricând, chiar și în situația în care face unele greșeli. Această convingere îi dă siguranța de care are
nevoie pentru a face încercări și pentru a progresa.

Unii părinți fac greșeala de a condiționa tot timpul afecțiunea, dragostea lor de comportamentul
copilului. ("dacă nu ești cuminte, nu te mai iubesc"). Acești copii sunt foarte preocupați de efectele
comportamentelor lor asupra părinților. Ei nu au curajul să facă încercări, pentru că le este teamă că în
caz de eșec ar putea să piardă afecțiunea părinților. Din această cauză ei nu vor putea reuși să
progreseze.

Pentru Rogers două noțiuni fundamentale pentru întelegerea personalității sunt "sinele" și "sinele
ideal".

Sinele cuprinde toate ideile, părerile pe care o persoană le are despre propria persoană (este imaginea
pe care o are cineva despre sine). Această imagine influențează atât comportamentul, cât și modul în
care interpretăm lumea.

Sinele nu reflectă în mod necesar realitatea. Cineva se poate considera mai puțin inteligentă și poate
avea eșecuri din cauza aceasta, deși în realitate poate că este foarte inteligentă, dar abordează
problemele fără încredere în sine. Oamenii încearcă să mențină o concordanță între comportamentul
lor și imaginea de sine. Discordanțele creează sentimente de culpabilitate, anxietate, tensiune internă.

Sinele ideal este imaginea despre ceea ce dorim să devenim. Dacă sinele ideal se deosebește foarte
mult de sinele real, persoana devine nemulțumită de sine, anxioasă, nefericită.

Teoria lui Rogers a avut o mare influență asupra psihoterapiei, cât și asupra activităților de consiliere
psihologică și educațională.

Fiecare teorie oferă o imagine tentantă asupra naturii umane concluziile fiecăreia fiind bazate, de cele
mai multe ori, pe rezultatele a numeroși ani de cercetare și de muncă intensă. Toți teoreticienii au ceva
important, impresionant și provocator de spus despre abisurile ființei umane. Faptul că ei nu sunt
întotdeauna de acord ne obligă să luăm în considerare trei factori pentru a putea să ne explicăm mai
facil aceste disensiuni:
1. complexitatea subiectului discutat;
2. contextele istorice și personale diferite în care fiecare din aceste teorii au fost formulate;
3. faptul că psihologia este o disciplină relativ tânără, recent intrată în spațiul științificității.

Interesul acordat azi studiului personalității este deosebit și acest lucru reiese cu ușurință din abundență
din studiile prezente în literatura de specialitate. Teoria personalității reflectă așadar o parte esențială a
eforturilor continue ale psihologiei de a înțelege natura umană și de face predicții comportamentale.

Există desigur și motive personale de a studia teoriile personalității: o curiozitate firească de a știi cât
mai mult despre propriul comportament. De ce ne comportăm gândim și simțim într-un anumit fel? De
ce o persoană este agresivă iar alta inhibată, una plină de curaj iar alta fricoasă, una sociabilă iar alta
timidă? Ce ne face pe noi să ne purtăm într-un anumit fel, iar pe frații și surorile noastre crescuți în
aceeași casă să fie atât de diferiți? Ce factori ajută pe anumiți indivizi să devină oameni de succes în
carieră sau/și mariaj în timp ce alții, cu același potențial cad dintr-un eșec în altul? Desigur nevoia de a
ne cunoaște pe noi înșine, curiozitatea de a descoperi dedesubturile motivelor și temerilor noastre este
foarte puternică în cei mai mulți dintre noi. Examinarea variatelor perspective asupra personalității ne
va permite să dobândim cel puțin un prețios bagaj de informații pentru dificila și nesfârșita sarcină de a
ne cunoaște pe noi înșine.

Un alt motiv pentru studiul teoriilor personalității este unul practic. Indiferent de domeniul pentru care
un individ a optat și în care dorește să facă carieră el lucrează și va lucra cu oameni și pentru oameni.
Înțelegerea naturii personalității umane va spori calitatea relațiilor interpersonale atât de importante
pentru succesul profesional dar și pentru o inserție adecvată în comunitate.

Bibliografie:
1. https://ro.wikipedia.org/wiki/Personalitate
2. http://www.rasfoiesc.com/educatie/psihologie/TEORII-ALE-PERSONALITATII81.php
3. https://ro.wikipedia.org/wiki/Psihologia_personalit%C4%83%C8%9Bii