Sunteți pe pagina 1din 3

Universitatea Spiru Haret

Facultatea de Psihologie și Știintele Educației, București


Specializarea: Psihologie
Anul universitar: 2016/2017
Forma de învăţământ: IFR
Anul de studiu: I

ARISTOTEL
DESPRE SUFLET
SCURT ESEU

Evaluarea pe parcurs nr. 1, decembrie 2016 la disciplina Fundamentele Psihologiei I .


Titular disciplină: Prof. Univ. Dr. Nicolae Radu
Date de identificare student: PĂTRU ADRIAN CNP 1680829434526
În prologul Cărții întâi Aristotel ne argumentează faptul că dacă, citez: “admitem că
știința face parte dintre <activitățile> frumoase și nobile”, atunci ”cercetarea despre
suflet” trebuie să primeze. Cunoașterea despre suflet contribuie în mare măsură la
aprofundarea adevărului, dar mai ales la cunoașterea naturii, sufletul fiind principiul
viețuitoarelor. Conturează mai apoi ideea că una dintre cele mai grele străduințe este aceia
să ne formăm o încredințare despre el, prin cunoașterea firii și a naturii sale. Se cere așadar
o anumită metodă care însă întâmpină greutățile ei, după cum fiecare domeniu de cercetare
își are principii deosebite.
Aristotel își propune să observe dacă sufletul este divizibil sau indivizibil, dacă orice
suflet este de aceiași specie sau nu, fie om, fie animal, dacă sufletele sunt mai multe, sau
numai părțile sale. Dacă se procedează la cunoașterea sufletului prin analiza lucrărilor sale
este necesar ca întâi să-i aflăm esența. Esența unui lucru fiind principiul oricărei
demonstrații. Încă niște factori ce necesită studiu pentru a ne desluși ce este sufletul sunt
afecțiunile sufletului, care ele însele nu operează fără corp. O afecțiune ce este prezentă în
cel mai înalt grad în suflet este cugetarea, însă nici aceasta nu poate exista fără corp.
În următoarea parte a primei cărți, Aristotel ne prezintă doctrine ale înaintașilor săi,
făcându-le și critici. Aflăm astfel că Democrit afirma că sufletul este un fel de foc și căldură.
Leucip la fel. Aceasta o afirmau cei doi având convingerea că ceva ce nu se mișcă, nu poate
pune altceva în mișcare. Totodată ei mărturisesc că factorul determinant al viețuirii este
respirația. Se afirmă că mișcarea atomilor produce viața. La fel spun și pitagoreicii. Ei
precizează că fărâmele de praf din aer sunt suflet, iar că sufletul este factorul ce le pune în
mișcare.
Platon în Timaios consideră la fel că sufletul constă din elemente. Intelectul ca parte
a sufletului reprezintă ideea de Unul, viețuitorul purcezând din însăși Ideea Unului.
Anaxagoras afirmă că sufletul este deosebit de Intelect, însă le tratează ca pe o singură
natură, Intelectul fiind deasupra. Thales spunea că sufletul este o forță, cu exemplul că și
magnetul ar avea suflet deoarece atrage fierul. Heraclit afirma că principiul este suflet,
deoarece este primul și din el pornesc toate celelalte. Alcmaion susține nemurirea sufletului
deoarece el le mișcă pe toate. Hippon consideră că sufletul ar fi apă, deoarece orice
germinare are nevoie de apă. Critias susținea că sufletul este sânge.
Aristotel spre finalul acestei părți concluzionează prin faptul că toți definesc sufletul
după trei caractere: mișcarea, simțirea, necorporabilitatea. În continuarea tratatului filosoful
analizează aceste caractere. Imediat filosoful afirmă că sufletul este o specie de armonie.
În cartea a doua Aristotel, după analiza doctrinelor tradiționale asupra sufletului
începe definirea sufletului din perspectiva sa. Astfel, în general sufletul este o substanță,
esență pentru corp. ,, Sufletul este deci cu necesitate o substanță în sensul de specie a unui
corp natural care are viața ca potență” afirmă Aristotel. Astfel în concepția aristotelică
sufletul este cauză și princpiu al corpului viu. În altă idee, sufletul este cauza și principiul
viețuitoarelor și a tot ce există ca potență. Devine așadar cauză și scop final. Toate corpurile
naturale sunt organe ale sufletului, existând în vederea sufletului. Scopul existenței se
distinge în scop ultim și scop pentr ceva.
Aristotel atrage atentia ca însuflețitul nu poate exista dacă e lipsit de hrană. Orice
vietate se bucură când se hrănește deoarece știe că va trăi. Hrana contribuie la însuflețire.
Spunem așadar că sufletul este privit ca principiu vital, el asigurându-ne viața și
reproducerea. Este de asemenea și principiu senzorial. Noi simțim ceva, datorită facultății
sufletului de a simți. O altă facultate este aceia legată de principiu intelectual.
În continuarea cărții a doua, Aristotel vorbește despre cele cinci simțuri: despre văz, sunet și
auz, miros, gust și pipăit și despre relațiile între organele senzoriale și modul lor de
funcționare.
În cartea a treia filosoful ne vorbește că pe lângă cele simțuri mai sus enumerate mai
există un al șaselea simț. Această parte a sufletului are rolul de a fi îndreptată spre o
cunoaștere teoretică și practică. Se numește gândirea. Are ca lucrare cunoașterea
indivizibilului. În acest loc poate sta adevărul și neadevărul, are loc sinteza cunoștiințelor.
Totodată se face dinstincția dintre facultățile senzoriale și intelect. Intelectul este simplu,
neafectat, deoarece fiind un lucru nematerial se identifică cu ceea ce este gâmdit. Intelectul
este cel care unifică diferite diviziuni, divizibilul și indivizibilul, lungimea. Imaginea
reprezintă pentru suflet o senzație fiindcă sufletul nu gândește deloc în lipsa ei. Sufletul,
concluzionând filosoful, cuprinde în el toate realitățile ca obiecte de simțire sau obiecte
inteligile. Sufletul reprezintă instrumentul prin care se poate înțelege tot.