Sunteți pe pagina 1din 21

1. Apariţia şi evoluţia cunoştinţelor despre politică.

Periodizarea şi caracteristica generală a


fiecărei perioade. Tradiţia politologică a sociologiei româneşti.

Ca obiect de studiu al politologiei este considerată politica ca subsistem al sistemului social global.
Politica o putem urmări ca mod de organizare şi conducere a comunităţilor umane globale, ca acţiune politică
manifestată în relaţiile între clasele şi categoriile sociale, între acestea şi instituţiile politice, relaţii care se pot
manifesta în direcţia luptei pentru obţinerea puterii politice. Un exemplu de manifestare a politicii sunt
programele politice care includ strategii, metode şi mijloace pentru realizarea intereselor subiecţilor politici.
Cultura politică reprezintă un ansamblu de orientări prin care membrii unei societăţi se raportează la
viaţa politică a societăţii.
Politica reprezintă totalitatea mijloacelor prin inermediul cărora un grup social îşi promovează şi
realizează interesele.
Politologia poate fi definită ca obiectul care studiază, analizează şi descrie sistemul politic, fenomenele
politice, comportamentul politic, implicînd şi legile care guvernează dezvoltarea politică a societăţii. Ea studiază
politicul ca sistem, urmărind aspectele sale raţionale, instituţionale, acţionale, social-psihologice, culturale.
Unii cercetători susţin că politologia este o ştiinţă a statului, drept confirmare servind originea cuvîntului
„polis” (din gr.) desemnează noţiunea de oraş-stat sau cetate-stat.
Max Weber susţine că obiectul politologiei este puterea politică, repartiţia puterii între state, sau între
diverse grupuri sociale din cadrul aceluiaşi stat.
O altă opinie despre obiectul politologiei este: obiectul ştiinţei politice se referă la organizaţiile puterii
politice, descrierea şi analiza celor mai importante forme de dominaţie politică, asociaţii politice din interiorul
statului, partidelor, prezentarea rolului pe care îl joacă ideile politice în fundamentarea şi dezvoltarea
organismelor puterii politice, împărţirea şi obţinerea puterii de stat, legătura puterii politice cu autorităţile sociale,
raportul dintre state în context mondial.
Politologia ca ştiinţă a apărut şi s-a dezvoltat pe măsura evidenţierii tot ma iaccentuate a politicului în
viaţa socială şi a dezvoltării celorlalte ştiinţe despre societate.
Apariţia „ştiinţei şi teoriei politice” este datorată filosofilor greci Platon şi Aristotel, aceştia analizează politica din
perspectiva cerinţelor generale ale polisului, în care individul trebuie să se integraze ca cetăţean. Conform
opiniei lui Aristotel, politica este activitatea care îi leagă pe oameni, îi organizează şi îi conduce. Aristotel
contribuie la inaugurarea unui studiu pozitiv al politicii şi introduce fenomenele politice în sfera cercetării
stiinţifice.
1. perioada antichităţii- apariţia elementelor constituiente ale gîndirii politice
2. perioada feudală- dominaţia fenomenului religios asupra celui politic
3. perioada Renaşterii – punerea bazelor politologiei ca ştiinţă politică modernă, prin lucrarea elaborată de
Nicollo Machiavelli „Principele” 1513.
4. epoca Modernă – se lărgeşte sfera de cuprindere a cunoştinţelor politice
5. perioada contemporană- politologia cunoaşte o largă dezvoltare şi se conturează ca ştiinţă socio-
umană distinctă.
Separarea politologiei ca obiect de studiu independent şi distinct a fost efectuată numai odată cu apariţia
posibilităţii de definire a principiilor şi metodelor de cercetare ale acesteia.
Individualizarea politologiei ca ştiinţă a început la mij sec XIX.
Emanciparea ştiinţei politice a avut loc în 2 etape:
I. mij sec XIX, vizează separarea politologiei împreună cu sociologia de restul ştiinţelor socio-umane
II. sf sec XIX separarea ştiinţei politice de sociologie, formarea ca ştiinţă în sensul actual cu domeniul
de interes şi de studiu marcat.
Un rol important în definitivarea organizării politologiei ca domeniu ştiinţific i se atribuie infiinţării şcolilor
superioare de ştiinţe politice în spaţiul occidental: Franţa, Italia, UK, USA, Spania), urmărind obiectivul pregătirii
specialiştilor pentru aparatul de stat şi administraţie.
1857 – colegiul din Columbia (SUA) – prima catedră de istorie şi ştiinţe politice, avea scopul de a cerceta
procesele politice americane.
1912- prima catedră de ştiinţe politice în cadrul Universităţii din Londra. Apariţia ştiinţei politice ca ştiinţă
autonomă.
1954- Eugen Fisher Baling propune termenul de „politologie” ca denumire pentru ştiinţele politice. Se presupune
că în acelaşi an, în Franţa, a fost propus acelaşi termen de Andre Therive.

Specificul constituirii ştiinţei politice în RM


La sfîrşitul anului 1989, este adoptată decizia Comisiei Superioare de Atestare a URSS de a introduce
politologia în grupul ştiinţelor sociale cu rol benefic în constituirea disciplinei politologice. Sunt fondate primele
catedre de politologie, cu scopul formării culturii politice a mentalităţilor şi comportamentelor democratice.

1
2. Obiectul, categoriile de bază şi legităţile politologiei

Politologia studiază legile domeniului politic, care se formulează sub aspectul unor principii generale:
 organizarea unui sistem politic bine articulat şi structurat în relaţii, instituţii şi concepţii, prin
intermediul căruia societatea îşi va asigura funcţionalitatea şi progresul. În absenţa unui sistem
politic, societatea este inaptă de a funţiona.
 Organizarea şi conducerea democratică a societăţii numai un sistem democratic de conducere
poate asigura prosperitatea cetăţenilor şi progresul social stabil.
 Armonizarea intereselor cetăţenilor, grupurilor şi categoriilor sociale.
 Unitatea între responsabilitate şi libertate
 Unitatea organică între organizarea şi conducerea democratică a societăţii bunăstarea şi
prosperitatea tuturor cetăţenilor

Politologia reprezintă o ştiinţă de maximă generalizare a domeniului politic, care se ocupă de studierea
legilor şi a modalităţilor concrete în care acestea se manifestă, în funcţiile de condiţiile istorice ale dezvoltării
sistemului politic.
Politologia operează cu categorii ce includ noţiunile: viaţă politică, sistem politic, putere politică, stat,
democraţie, doctrine politice, partide şi mişcări politice, regim politic etc.
Politologia este singura ştiinţă politică care studiază politica în ansamblul său, în timp ce celelalte ştiinţe politice
cercetează doar unele segmente ale acesteia.

3. Metodele investigative ale politologiei. Funcţiile sociale ale ştiinţei politice.

Metodele investigative ale politologiei

Metoda instituţională Metoda psihologică

Matematică Sociologică Behaviorismul Istorică Normativ-valorică

Factorii care influenţează varietatea funcţiilor politologiei:


 Natura regimului social şi a forţelor social-politice aflate la conducere
 Nivelul de dezvoltare a vieţii politice de stat şi a democratismului
 Etapa de dezvoltare a vieţii materiale şi spirituale
 Sarcinile, obiectivele politice urmărite şi realizate.

Funcţiile politologiei:
 Cognitivă- cunoaşterea şi interpretarea realităţii politice în mod obiectiv
 Normativ-aplicativă – căile, mijloacele privind organizarea şi conducerea politică cît mai eficientă a
societăţii
 Axiologică – crearea unor noi valori politice care vor crea şi fundamenta cultura politică
 Funcţia prospectivă – materializează funcţiile explicative şi cognitive ale st. Politic, previziunea
constituie baza pentru orientarea eficientă a activităţii politice
 Funcţia praxiologică –oferă soluţii (aplicative) pentru îmbunătăţirea sistemului politic, modele
alternative de dezvoltare social-politică pentru reformarea/transformarea radicală a s.p.
 Funcţia educativ-civică şi patriotică.

2
Politologia se află în relaţii de comunitate şi interacţiune cu alte ştiinţe sociale: istoria, filosofia, economia, relaţie
ce decurge din faptul că toate aceste ştiinţe au drept obiect de studiu societatea.

4. Polisemia cuvîntului „politică”: varietatea abordărilor

Cuvîntul „politike” derivă din limba greacă şi are la bază termenul „polis” ce desemnează noţiunea de
oraş-stat şi derivatele „politeea”- constituţie, „polites”- cetăţean, „politikos”- om de stat.
Cuvîntul „politike”, prin urmare are semnificaţia de guvernare statală, orînduire de stat, organizaţia
societăţii dirijată de o anumită putere, în primul rînd de cea de stat.
Politica este un fenomen social-istoric, ea apare treptat, la o anumită etapă istorică de dezvoltare, ca
consecinţă a procesului de diferenţiere socială.
În antichitate şi evul mediu politica era percepută la general, fără a suporta o diferenţiere în raport cu
alte fenomene sociale.
La momentul actual noţiunea de politică poate fi identificată cu luarea şi implementarea unor decizii,
distribuirea valorilor în societate, stabilirea unor scopuri colective, dirijarea socială, aspiraţia spre putere,
articularea intereselor grupurilor şi indivizilor, cu activităţile şi procesul de exercitare a influenţei.
Una din trăsăturile vieţii politice o constituie faptul că ea are caracter de „impulsionare” a celorlalte
domenii existenţiale. Prin politică subînţelegem totalitatea elementelor ce se referă la fenomenele, instituţiile şi
relaţiile care reprezintă puterea şi autoritatea necesară unei societăţi pentru a păstra ordinea şi rezolva o serie
de sarcini de importanţă generală.
Germanul K. Shmidt susţine că politica apare şi se formează acolo une sporeşte nivelul concentrării
intereselor, acţiunilor, eforturilor grupurilor de oameni şi organizaţii şi în momentul în care se
acutiyeay[ antagonismele dintre oameni şi organizaţiile ce exprima interesele lor.

Politica este privită ca un fenomen multilateral şi multiaspectual şi este clasificată conform mai multor
criterii:
1. Conform sferelor vieţii sociale: politică economică, socială, naţională, ecologică, militară etc
2. Conform direcţiilor de bază: politica internă/externă
3. Conform priorităţilor: politica de neutralitate, uşilor deschise, de conciliere naţională, de
compromis
4. Conform conţinutului/caracterului – politica reacţionară, progresistă, voluntaristă, stiinţific
fundametal

Politica poate fi definită ca activitatea umană care exprimă formele de interacţiune între comunităţile sociale,
clase, naţiuni, partide, state, cetăţeni cu privire la puterea politică cu scopul îmbunătăţirii condiţiilor lor de viaţă,
asigurarea ordinii publice naţionale şi mondiale.

12. Tipologia sistemelor politice. Constituirea sistemului politic în RM

Varietatea sistemelor politice contemporane este condiţionată de o multitudine de factori, printre care:
tradiţiile istorice, baza socială a sistemului, nivelul de dezvoltare economică, tipul formaţiunii social-economice
şi regimului politic, nivelul raţionalităţii valorilor şi normelor politice, statutul cetăţeanului în cadrul sistemului,
nivelul maturităţii societăţii civile, condiţiile geopolitice etc.
Una din primele clasificări ale s.p. a fost realizată în raport cu gradul de interacţiune a sistemului cu
mediul său de colaborare, astfel se distingeau sisteme politice de tip închis- ţările sistemului socialist: URSS,
Bulgaria, Ungaria etc. şi sisteme politice de tip deschis proprii ţărilor occidentale de tip capitalist.

1. Clasificarea sistemelor conform conţinutului şi formei de guvernare, efectuată de J. Blondelle:


 democraţii liberale
 democraţii comuniste (radical-autoritare)
 democraţii tradiţionale
 democraţii populiste
 democraţiii autoritar-conservatoare
2. După criteriul formaţional se disting: sisteme politice: sclavagiste, feudale, capitaliste, comuniste.
3. După natura şi izvoarele puterii politice deosebim s.p. autocratice şi democratice
4. După atitudinea faţă de mediul social:
 conservatoare  progresive
 reformatoare  reacţionare
5. După caracterul şi orientarea procesului politic:
 sisteme politice administrative (de comandă)

3
 sisteme politice competitive
 s.p. consensuale
6. După tipul regimului politic distingem sisteme politice:
 democratice
 autoritare
 totalitare
Savanţii germani D. Berg, H. Mayer, G. Shtammen distind 9 tipuri de sisteme politice, cel mai avansat
tip fiind al 9-lea- sistemul politic parlamentar-democratic, care este caracterizat prin existenţa pluripartidismului,
concurenţa cinstită a partidelor la alegeri, nu duce lipsă de lideri şi nu are neapărată nevoie de lideri
charismatici.
Clasificarea după G. Almond:
1. Sistemul politic anglo-american:
 cultură politică plurivalorică, bazată pe calcule raţionale, pe acorduri, înţelegeri, articulări de
interese şi experimentare
 diferenţierea clară a instituţiilor politice şi a funcţiilor lor, birocratizare raţională clar
exprimată şi pronunţată
 separarea puterilor de stat şi a influenţei
 grad înalt de stabilitate datorat eficienţei guvernării şi nivelului înalt de trai al cetăţenilor

2. Sistemul politic continental-european (Franţa, Germania, Italia)


 Înbinarea tradiţiilor şi culturii cu elementele culturii politice alnglo-americane
 Dezvoltare uniformă
3. Sistemul politic totalitar
 Cultură politică dubioasă şi contradictorie cu valori pseudoumaniste, deoarece ele sunt
impuse cetăţenilor prin constrîngere
 Absenţa asociaţiilor benevole ale cetăţenilor
 Adoptarea sistemului de planificare a fiecărui sector de stat
 Societatea este dominată de puterea politică hipercentralizată; aparatul de stat, partidele,
structurile de forţă- armata, serviciile secrete sunt adaptate la tehnologiile autoritare, bazate
pe constrîngerea puterii, contrar principiului benevol.
O altă clasificare (accentul este pus pe nivelul dezvoltării social-economice, însă nu sînt ignoraţi nici
factorii politici, sociali, culturali), proprie anilor 70 ai sec trecut este:

4
Tipul Sistemului Politic Caracteristici

1. Tradiţionale (preindustriale):  grad înalt de inegalitate socială,


 există o vagă diferenţiere a instituţiilor
şi valorilor politice;
 inseparabilitatea puterii;
 concentrarea ei în mîinile unui singur
subiect: monarh, dictator, huntă sau oligarhie;
 majoritatea populaţiei este neimplicată
în viaţa politică a statului.

2. Industriale  Stabilirea unei anumite democraţii în


instituţiile statului şi a societăţii civile;
 Caracterul clasial al structurilor şi
instituţiilor politice;
 Dominarea unor valori ideologice;
 Afirmarea democraţiei la diverse
etape;
 Avansarea instituţionalităţii;
 Caracter raţional-birocratic;

3. Postindustriale  Convergenţa valorilor neoliberale şi


socialiste
 Bază socială vastă, caracterizată prin
bunăstare
 Structură socială multidimensională,
complicată, are ca bază necesitatea de
autodeterminare a cetăţeanului şi omului în
plan general
 Democraţia ca valoare general-
umană, produs al propriei alegeri
 Raporturile de dominaţie sunt limitate
la influenţă reciprocă şi la colaborarea eficientă
dintre subiecţii şi obiecţii politici.

Constituirea sistemului politic în RM


Presupune valorificarea propriei experienţe (istorice, tradiţionale) şi a practicii altor state, vizînd:
 construirea unui sistem politic eficient şi viabil;
 crearea, restructurarea, perfecţionarea tuturor componentelor lui;
 conştientizarea intereselor politice ale cetăţenilor;
 determinarea unei structuri politice organizaţionale cît mai raţionale şi funcţionale, atît ca formă cît şi ca
conţinut
 formarea unei culturi politice înalte, participative a cetăţenilor ei.
 determinarea statalităţii, a structurii teritorial-administrative, formei de guvernămînt, regimului politic, a
cursului politicii externe şi interne, a obiectivelor şi mijloacelor de atingere a acetora;
 realizarea reformelor şi edificarea unei adevărate economii de piaţă;
 democratizare reală, elaborarea şi perfecţionarea legislaţiei conform standardelor europene;
 preluarea iniţiativei politice a cetăţenilor, realizarea drepturilor şi libertăţilor acestora;
 maturizarea partidelor politice, a asociaţiilor şi organizaţiilor societăţii civile.

13. Statul – instituţie centrală a sistemului politic (esenţa, geneza, trăsăturile, funcţiile)

Societatea politică şi societatea civilă constituie categoriile de bază ale politologiei.


Raportul dintre societatea politică şi societatea civilă exprimă gradul de democratizare a societăţii şi
responsabilitatea cetăţenilor
Statul reprezintă principala instituţie a sistemului politic deoarece prin intermediul instituţiilor lui se
realizează organizarea şi conducerea societăţii.

5
Esenţa şi geneza statului
Statul este forma superioară de organizare politico-juridică a societăţii, reprezentînd principala instituţie
a sistemului politic, prin intermediul căruia se realizează organizarea şi conducerea societăţii.
Noţiunea de stat provine de la cuvîntul latin „statius” care iniţial avea valoarea de „stare de repaus”.
Expresia „statio” apare pentru prima dată în lucrarea lui N. Machiavelli „El Principe” aflat în relaţia directă cu
elaborarea unităţii statale. În sec XVII această noţiune este adoptat în toate limbile.
În sens restrîns, statul, este prezentat ca forma superioară de organizare a societăţii şi apare ca un
ansamblu de organizaţii publice care asigură guvernarea şi reprezintă un sistem al acestor organizaţii, prin
intermediul cărora este coordonată societatea.
Dintr-un pct de vedere mai larg, statul este o structură (entitate) politică care se constituie istoric dintr-
un teritoriu situat în anumite frontiere, dintr-o populaţie (naţiune) şi o putere publică politică exclusivă (autoritate
suverană).
Un alt grup de analişti privesc statul ca o formă de organizare, instituţie prin care se exercită puterea
politică în limitele unui anumit teritoriu de către un grup de oameni organizaţi care îşi impun voinţa şi interesele
asupra societăţii.
Drept consecinţă noţiunea de stat este valorificată în două direcţii:
1. statul ca comunitate de oameni, reprezentată şi organizată de organele puterii, manifestată pe
un anumit teritoriu. Statul devine chivalent cu „ţara” şi cu poporul organizat d.p.v. politic. (stat
român, rus, american)
2. statul ca organizare politică, ca sistem de instituţii care îşi exercită puterea în limitele unui
anumit teritoriu, echivalentul latinescului „res publica” (= cetate, stat)

Apariţia statului este legată de perioada de trecere de la organizarea gentilică spre orînduirea
sclavagistă (în jurul mil. 5-4 î.e.n.)

Teoriile formulate în legătură cu geneza şi conţinutul statului:

 teocratică – statul apare ca o creaţie divină, iar respectul şi supunerea faţă de acesta sunt privite ca o
obligaţie religioasă. Această teorie este pe larg răspîndită în perioada antică, feudală, se considera că
monarhul este reprezentantul lui Dumnezeu pe Pămînt şi este responsabil exclusiv faţă de Divinitate.
 Patriarhală- susţine că statul este construit după modelul familiei, puterea monarhului este de natură
divină (monarhul este înzestrat cu putere de Dumnezeu). Teorie susţinută de Aristotel.
 Contractuală- statul apare în baza unei înţelegeri dintre putere şi cetăţeni, ca o necesitate naturală.
Teoria este susţinută în antichitate şi de unii iluminişti ca Ch. Montesquieu şi J. J. Rousseau.
 Teoria violenţei- studiază apariţia statului ca necesitatea naturală a oamenilor de a stopa violenţa în
societate, de a stabili ordinea în cadrul grupurilor sociale. Adeptul teoriei este Thomas Hobbes, care
susţine că statul nu rezultă ca o orientare a omului spre viaţa socială ci din necesitatea temperării
agresivităţii lui naturale;
 Teoria organicistă – (analogia dintre organismul uman şi societate), conform căreia statul este sinonim
cu organismul uman şi este o structură formată dintr-o multitudine de elemente care îşi exercită propriile
funcţii şi între care este stabilită o legătură care permite funcţionarea integră a acestuia.
 Teoria rasistă – o varietate a teoriei violenţei, conform acestei o rasă trebuie să domine pe alta;
 Psihologică – statul este privit ca rezultatul unor factori biologici, psihologici, cum ar fi voinţa, dorinţa
de a trăi împreună, existenţa aceloraşi obiceiuri, factorii psihici
 Juridică – conform căreia raporturile dintre oameni nu pot exista decît în baza unor reglametări juridice.

Putem vorbi de prezenţa unui stat în cazul reuniunii a 3 elemente de bază: teritoriul, populaţia, puterea
politică exclusivă (suveranitatea). Deoarece primele două elemente sunt de natură materială, iar cel din urmă
este de natură spirituală, el devine cel mai important.

 Teritoriul – dimensiunea materială a statului, ea poartă caracter nu numai geografic, ci şi politic şi


juridic. Ea determină limitele extinderii puterii publice şi permite situarea statului în spaţiu, localizîndu-l
şi delimitîndu-l de alte state. Teritoriul oricărui stat este circumscris unor limite spaţiale denumite
„froniere”. Cele mai importante trăsături ale statului sunt: inalienabilitatea – inposibilitatea modificării
frontierelor de stat, cu excepţia unor mici rectificări ; indivizibilitatea- imposibilitatea recunoaşterii în
folosul altui stat a unor atribuţii de putere pe o porţiune a teritoriului statului. Conform art 3 al 1 din
Costituţia RM „teritoriul RM este inalienabil” şi „frontierele ţării sunt consfinţite prin lege organică”
 Populaţia- constituie dimensiunea demografică, psihologică şi spirituală a statului. În acest sens, statul
reprezintă o societate umană organizată, stabilită în interiorul unor frontiere permanente. Naţiunea este

6
identificată cu polpulaţia, însă nu trebuie confundată cu naţionalitatea sau cu poporul. Naţionalitatea
exprima apartenenţa indivizilor la o anumită naţiune, poporul desemnează masa indivizilor indiferent de
naţionalitatea lor, constituind suportul demografic al statului. Art. 10 al Constituţiei RM susţine: „statul
are sa fundament unitatea poporului RM” precum şi „statul recunoaşte şi garantează dreptul tuturor
cetăţenilor la păstrarea, dezvoltarea şi exprimarea identităţii lor etnice, culturale, lingvistice şi
religioase”.
 Suveranitatea- reprezintă autoritatea supremă prin care se distinge statul. Implică competenţa
organelor de conducere exclusiv asupra teritoriului său naţional şi independenţa sa faţă de orice altă
putere pe plan extern.
În acest sens, suveranitatea are 2 aspecte:
1. Aspectul intern – constă în supremaţia exclusivă a puterii statului asupra teritoriului şi asupra
populaţiei respective, exercitarea controlului autorităţilor publice în cadrul frontierelor statului
2. Aspectul extern – presupune independenţa statului în raport cu alte state. În plan extern
suveranitatea se manifestă astfel încît statului să nu-i fie impuse limite ale suveranităţii propriu-
zise şi totodată să nu fie lezat principiul suveranităţii în raport cu alte state.
Trăsături ale suveranităţii:
 Exclusivitatea – teritoriul unui stat poate fi supus doar unei singure suveranităţi depline
 Originalitatea şi caracterul plenar- suveranitatea aparţine statului şi nu-i poate fi
atribuită extern;
 Indivizibilitatea- nu poate fi fragmentată, atributele ei nu pot aparţine în acelaşi timp
mai multor titulari
 Inalienabilitatea- imposibilitatea de a o abandona, ceda sau împrumuta altor state sau
organisme internaţionale.

Alte trăsături specifice statului:


Aparatul administrativ- mecanismul de realizare a puterii de stat se materializează prin
aparatul de stat, numit şi sistemul organelor de stat. Acestuia îi revine sarcina de a exercita, practic,
întregul complex de funcţii interne şi externe proprii statului.
Constituţionalitatea- documentul care creează sau asigură existenţa statului însuşi. Ordinea
politică constituţională înseamnă coordonare prin legi.
Controlul (monopolul) asupra mijloacelor violente- statul este singura instituţie care are
dreptul de a folosi forţa, care controlează şi coordonează legitimitatea folosirii forţei.
Impozitarea- statul reprezintă o instituţie specializată care asigură funcţionalitatea socială prin
contribuţii sociale ale cetăţenilor (impozite) oferind un schimb de bunuri publice.

Funcţiile statului:
1. Funcţie de sfera de activitate deosebim funcţii externe şi interne.
 Interne – activitatea statului pentru soluţionarea obiectivelor interne ale vieţii societăţii. Funcţii:
de organizare şi conducere a societăţii, funcţia social-economică, de apărare a drepturilor şi
libertăţilor omului, funcţia cultural-educativă. O poziţie importantă în cadrul funcţiilor exercitate
de stat la nivel intern îi revine funcţiei legislative- elaborarea normelor obligatorii pentru
societate. Funcţia executivă, funcţia judecătorească.
 Externe – activitatea statului în relaţiile cu alte state, dezvoltarea relaţiilor de colaborare,
promovarea păcii şi securităţii mondiale.
2. Funcţie de durata de acţiune distingem activităţi temporare şi constante ale statului: funcţiile
constante sunt funcţiile proprii statului, iar cele temporare sunt exercitate în cazuri extreme: calamităţi
naturale, situaţii de conflict militar armat, război etc.

Tipuri de stat/ forme de stat.


Primele investigaţii asupra formelor de stat au fost realizate de către savanţii antici: Platon, Aristotel,
Polibiu, Cicero. Ei deosebeau statele în dependenţă de numărul conducătorilor şi scopul guvernării.
Aristotel deosebeşte în baza acestor criterii 6 forme de guvernare: monarhia, tirania, aristocraţia,
oligarhia, politeia, democraţia.
Forma de stat reprezintă o categorie complexă ce determină modul de organizare, conţinutul puterii,
structura internă şi externă a acestei puteri. Forma de stat se caracterizează prin 3 elemente, însoţite de o
corelaţie diferită între ele: forma de guvernămînt, forma structurii de stat şi regimul politic.
18. Regimul politic (democratic, autoritar, totalitar, vezi tabela Xerox) pentru mulţi analitici constituie un
element al formei de stat, pentru alţii un element al sistemului politic. Regimul politic exprimă raportul dintre
organele de stat şi cetăţeni. Astfel, dacă organele de stat sunt constituite prin consimţămîntul cetăţenilor este
vorba despre un regim politic democratic etc.

7
16. Forma de guvernămînt caracterizează modalitatea de formare şi organizare a puterii supreme de
stat, structura şi raportul dintre organele supreme ale puterii de stat precum şi corelaţia dintre cetăţeni şi
guvernanţi. Forma de guvernămînt se bazează, în general, pe un raţionament juridic de natură constituţională.
Funcţie de criteriul succesiunii puterilor în stat şi a surselor de formare, statele se împart în monarhii şi republici.

Monarhia reprezintă acea formă de guvernămînt în care deţinătorul punterii de stat este o singură persoană
(gr. „monas” – puterea unei singure persoane). Monarhul deţine puterea pe viaţă şi o transmite ereditar, în
conformitate cu anumite norme scrise sau orale, sau în baza voinţei suveranului. Apar în statul sclavagist, în
Evul Mediu devine formă dominantă de guvernare. Distingem mai multe varietăţi de monarhie, funcţie de gradul
concentrării puterii în mîinile suveranului: monarhie absolută, monarhie parlamentară dualistă limitată, monarhie
constituţională.
 Monarhia absolută – se caracterizează prin puterea discreţionară a monarhului care este unicul legislator,
dirijează cu administrarea publică, este instanţa judecătorească supremă. Este prima şi cea mai veche
formă de guvernămînt, specifică pînă la Revoluţia Franceză. Această formă de guvernămînt se mai menţine
în Arabia Saudită, Oman, Quatar. În aceste state monarhul este şi conducător religios suprem.
 Monarhia limitată sau constituţională – ce caracterizează printr-o limitare a puterii absolute a monarhului
prin unele dispoziţii reglamentate prin Constituţia valabilă în statul respectiv. Monarhia constituţională
cunoaşte 2 forme: monarhie dualistă şi monarhie limitată. Monarhia dualistă constituie o formă incipientă a
monarhiei constituţionale, în cadrul căreia puterea de stat se realizează în baza principiului separării puterii
în legislativă şi executivă. Puterea legislativă este realizată de un Parlament, iar cea executivă de monarh în
mod autonom sau cu colaborarea unui Guvern numit de suveran. Miniştrii poartă responsabilitate numai
faţă de Sveran şi nu faţă de Parlament. Puterea judecătorească este exercitată de asemenea de
conducătorul suprem. Ex.: Kuweit, Maroc, Iordania, Nepal etc.
 Monarhia parlamentară – formă a monarhiei constituţionale, monarhul are rol simbolic. Este prezentă
separarea puterilor în stat: primatul legislativului asupra executivului. Dreptul de veto al Suveranului este fie
ignorat, fie solicitat de Guvern. Guvernul este constituit în baza majorităţii parlamentare, de unde rezultă
responsabilitatea Guvernului faţă de Parlament. Monarhul nu întreprinde nici o acţiune în mod independent,
iar orice hotărîre adoptată de acesta intră în vigoare numai după aprobarea guvernului sau ministrului de
resort. Ex. : UK, Olanda, Spania, Japonia, Belgia, Norvegia, Danemarca etc.

17. Republica- lat. „res publica” – lucruri publice- reprezintă forma de guvernămînt în cadrul cărei autorităţile
publice centrale: seful statului, parlamentul sunt alese prin vot universal, egal, secret şi liber exprimat în mod
direct sau indirect.
 Republica parlamentară – separarea puterii de stat, presupune funcţionarea în mod autonom a
legislativului, executivului şi justiţiei. Responsabilitatea politică a guvernului faţă de parlament, care poate
dizolva guvernul prin „punerea în minoritate” sau prin „vot de neîncredere”. Poziţia Parlamentului în
cadrul aparatului de stat este superioară. Atribuţii sale fundamentale sunt: adoptarea bugetului de stat,
ratificarea tratatelor internaţionale, elaborarea strategiilor fundamentale ale politicii interne şi externe etc.
În dependenţă de republica prezidenţială, în republica parlamentară executivul este exercitat de guvern
şi şeful statului. Şeful statului este ales de parlament sau o comisie parlamentară. Atribuţiile şefului de
stat sunt realizate de guvern, prin inermediul şefului guvernului. Guvernul, poate cere dizolvarea
Parlamentului prin intermediul şefului statului. Ex. : Germania, Austria, Islanda, Turcia, Italia, RM etc.

 Republica prezidenţială- instituită pentru prima dată în SUA, are ca model monarhia dualistă.
Fundamentată pe ideea sepatării puterii de stat. Puterea legislativă şi executivă primesc mandatul de la
popor, legitimitatea lor, prim urmare, devine echivalentă. Caracteristica cea mai importantă este
separaţia rigidă a puterilor şi gradul lor sporit de autonomie. Parlamentul nu poate acorda vot de
neîncredere guvernului, iar preşedintele nu poate dizolva parlamentul, ceea ce înlătură posibilitatea de
suspendare reciprocă pe cale constituţională a puterilor. Acest tip de republică consolidează considerabil
autoritatea şefului de stat. Absenţa funcţiei de prim-ministru, membrii guvernului poartă răspundere faţă
de preşedinte, care îi poate numi/destitui din funcţie. Funcţia executivă este realizată de miniştri. Ex.:
SUA, Argentina, Mexic etc.

 Republica mixtă – înglobează caracteristici specifice atît republicii prezidenţiale cît şi republicii
parlamentare. Franţa- semiprezidenţială. Finlanda- semiparlamentară. Exemplul clasic al republicii mixte
a fost Republica V Franceză propus de Charles de Gaulle în 1958. Caracteristica de bază a republicii
mixte este dubla responsablitate a guvernului: în faţa preşedintelui şi în faţa parlamentului. Preşedintele
este ales de popor, iar guvernul este numit de Preşedinte, cu acordare votului de încredere din partea
Parlamentului. Şeful guvernului este prim-ministrul, el este responsabil de activitatea guvernului.
Preşedintele nu dispune de iniţiativă legislativă. Parlamentul deţine controlul asupra guvernului prin
acordarea bugetului anual şi prin posibilitatea acordării votului de neîncredere.

8
Structura de stat reprezintă forma de organizare naţional-teritorială a statului, desemnează relaţiile
intre organele puterii centrale de stat şi cele regionale, aflîndu-se în directul impact al condiţiilor formării
statului, tradiţiile istorice şi condiţiile geografice.
În funcţie de gradul de concentrare a funcţiilor statului, d.p.v. teritorial deosebim: state unitare
(centralizate: UK, Suedia, Danemarca; descentralizate: Franţa, Spania, Italia), state federale.

15. Evoluţia statului în epoca contemporană: tendinţe şi probleme

Funcţie de gradul de intervenţie stabilim următoarele tipuri de stat: stat nul; minimal; intervenţionist;
maximal; total.
Tipul statului Caracteristici

Statul nul Este analogul anarhismului, unde statul este inexistent


şi este urmărită lichidarea lui ca structură. Statul este
privit ca ameninţare a libertăţilor individuale.

Statul minimal Priveşte statul ca structura care are în competenţele


sale asigurarea securităţii persoanei şi proprietăţii
private, restul hotărîrilor sunt lăsate la discreţia
individului. Guvernămîntului îi revin 3 funcţii de bază:
1. de a avea putere militară şi politică pentru a
asigura securitatea cetăţenilor şi
suveranitatea faţă de agresorul extern;
2. de a promova proprietatea privată şi
menţinerea ordinii în societate
3. asigurarea unor servicii ce nu pot fi iniţiate şi
dezvoltate la nivel individual: infrastuctura.

Statul intervenţionist Statul trebuie să intervină în relaţiile de piaţă liberă


dintre indivizi şi grupuri. Statul este abordat ca o forţă
reglatoare şi redistribuitivă, care asigură bunăstarea şi
securitatea socială. Elaborează programul de interes
naţional, protejează ramurile de importanţă strategică
ale statului. Adepţii statului intervenţionist susţin că un
stat condus în mod adecvat poate deveni o forţă
pozitivă, aptă de a promova libertatea individului,
asigurînd şanse egale pentru toţi cetăţenii. Funcţia de
bază a acestui tip de stat este corectarea inegalităţii
socio-economice.

Statul maximal Expresia regimurilor politice autoritare şi totalitare,


este prezentă extensia funcţiilor statului, statul se
plasează deasupra societăţii.

Statul total Asociat cu statul poliţist în care organele represive au


prerogativele lărgite, este utilizată violenţa în proporţii
mari.

Edificarea statului de drept – problematica statului în epoca contemporană.

Geneză: Ideea statului de drept a fost iniţiată, formulată şi dezvoltată în doctrina filosofică a
enciclopediştilor francezi, avînd drept suport teoria dreptului natural, cu origini încă în antichitate. Această
doctrină prevede crarea condiţiilor pentru instaurarea şi menţinerea principiului „se permite tot ce nu interzice
legea”. Termenul de „stat de drept” este introdus de O. Bohr în 1984, devenind o garanţie a libertăţii şi egalităţii.
Argumentarea filosofică a noţiunii este realizată de I. Kant. Statul îşi exercită funcţiile în baza normelor
legislative.
Statul de drept- statul în care argumentul principal este dreptul, toţi cetăţenii sunt egali în faţa legii, nici
chiar statul nu este mai presus de lege. Statul de drept este bazat pe valori: libertatea individului; egalitatea în
drepturi.
Trăsăturile dinstinctive ale statului de drept:

9
 este fundamentat pe supremaţia legii – stabilirea actului suprem: Constituţia. Art. 7 al Constituţiei RM
prevede „Constituţia RM este legea ei supremă. Nici o lege şi nici un alt act juridic care contravine
prevederilor Constituţiei nu are putere juridică”
 executarea şi respectarea legilor de către cetăţenii statului. Accesul liber la justiţie şi la relizarea
judecăţii în numele legii.
 Responsabilitatea cetăţenilor şi a statului
 Separarea puterilor de stat, stabilirea relaţiilor de colaborare
 Legea trebuie să marcheze o sinteză a intereselor întregului popor şi o exprimare a voinţei generale.
Conform Art. 1 al 3 a Constituţiei RM „RM – stat democratic de drept, în caredemnitatea omului,
drepturile şi libertăţile, dezvoltarea liberă a personalităţii, dreptatea şi pluralismul politic sunt valori
fundamentale şi garantate.”

21. Democraţia: esenţa, principiile, formele, funcţionare.

Principiile:
 Principiul suveranităţii – elaborat în perioada revoluţiilor burgheze, esenţa lui constă în recunoaşterea
poporului în calitate de izvor al puterii politice. Poporul are dreptul de a participa la elaborarea şi
adoptarea legilor prin iniţiative şi referendumuri. Legitimitatea puterii. Democraţia directă (prima formă
de democraţie în Europa, cunoscută şi în Grecia antică) presupune participarea cetăţenilor la realizarea
funcţiilor de stat.
 Principiul „majorităţii” şi „reprezentativităţii” – legat direct de principiul suveranităţii, desemnează
puterea majorităţii poporului. Concomitent trebuie să existe şi anumite garanţii care privesc apărarea
drepturilor minorităţii. Principiul majorităţii este unul din principiile fundamentale ale democraţiei actuale.
Formele directe ale manifestării principiului sunt: referendumurile, scrutinul universal.
 Principiul libertăţii – prsupune libertatea individuală şi libertatea grupurilor sociale. Libertatea se
realizează prin intermediul drepturilor omului.
 Principiul pluralismului – rezultă din diversitatea intereselor a societăţii şi a reprezentanţilor săi în
sfera politică; varietatea centrelor puterii (descentralizarea statului); separarea puterilor; excluderea
monopolului asupra puterii de stat; multitudinea de mijloace de articulare a intereselor; lupta liberă a
forţelor politice, competivitatea elitelor, posibilitatea înlocuirii lor pe căi democratice.
 Principiul egalităţii – democraţia presupune doar egalitatea politică a cetăţenilor în faţa legii
 Principiul separării puterilor- puterile legislativă, executivă şi judecătorească sunt separate şi
acţionează, deşi prin coordonare, independent. Puterea judecătorească este independentă faţă de
Parlament şi Guvern.

Conceptele contemporane şi formele democraţiei

Democraţia se defineşte ca sistemul puterii şi forma guvernării, nu este identică cu guvernarea de către popor,
se manifestă ca putere pentru popor. Democraţia liberală este privită ca o etapă în procesul de emancipare a
omului, emancipării şi respectării drepturilor lui fundamentale. Cele mai evidente metode de manifestare a
democraţiei într-un stat sunt: scrutinul universal, concurenţa, lupta partidelor, alegerile.

Deosebim două tipuri de concepţii care vizează procesul democratic: concepţia colectivistă- participarea
maselor la conducerea statului; concepţia individualistă: conducerea poporului prin intermediul reprezentanţilor
acestora.

 Democraţia identitară (democraţia socialistă)- dominarea unei voinţe de stat asupra voinţelor
cetăţenilor, nu recunoaşte competivitatea intereselor şi valorilor. Se ignorează autonomia unor subiecţi
aparte, este subminată libertatea alegerii şi autodeterminarea politică.
 Democraţia concurentă – cuprinde cîteva concepte :
- Concepţia tradiţional-liberală – îşi are originile în doctrina liberală. Primatul personalităţii asupra
statului. Preferinţa democraţiei reprezentative celei directe. Elementele caracteristice
democraţiei reprezentative sunt: constituţionalitatea, limitarea dominaţiei politice. Democraţiile
liberale sunt pluraliste ( existenţa unei multitudini de interese care concurează între ele în
vederea obţinerii puterii, totodată reprezentanţii acestor interese concurente se controlează
reciproc şi, în acest sens, limitează puterea; această concurenţă duce spre atingerea şi
menţinerea echilibrului social
- Concepţia democraţiei elitiste – susţine ideea că deşi dominaţia politică este realizată de
majoritatea societăţii, deciziile politice vor fi adoptate de minoritate: elita politică.

10
- O alternativă a acestei concepţii este democraţia participativă, care admite participarea tuturor
categoriilor de cetăţeni la viaţa politică a statului şi la adoptarea deciziilor de stat
 Concepţia socialistă – recunoaşterea unităţii sociale şi politice a poporului ca bază a puterii lui politice;
poartă caracter colectivist, recunoaşte primatul generalului asupra particularului; nu recunoaşte
pluralismul, diversitatea ideologică a cetăţenilor. Identificarea conducerii statului cu poporul.
 „Democraţia informaţională”- formulată de savantul francez M. Rocar, apare ca reacţie la revoluţia
informaţională care continuă clauza revoluţiei tehnico-ştiinţifice.

Procesul de democratizare în RM după anii 90

Schimbări pozitive: procesul electoral cu participarea mai multor candidaţi, raţionalizarea pluripartidismului,
existenţa şi activitatea opoziţiei. Sarcini ale procesului de democratizare şi creării statului de drept în RM:
edificarea societăţii civile, formarea culturii participative a cetăţenilor.

25. Asociaţiile obşteşti şi mişcările social-politice ca element al sistemului politic.

Organizaţiile politice reprezintă asociaţii benevole de oameni create pentru atingerea anumitor scopuri pe
care şi le propun.
Caracteristici:
 existenţa structurii interne determinate
 distribuirea funcţiilor între subdiviziunile stabilite în asociaţie
 caracterul sistematic de desfăşurare a activităţii
 acordarea confirmării de membru al organizaţiei

26. Apariţia şi evoluţia partidelor politice. Evoluţia partidelor politice în RM

Apariţia şi evoluţia: Originea structurilor social-politice organizate în cadrul societăţii se urmăreşte încă
din Antichitate. Valoarea contemporană a acestor structuri este preluată în cursul sec XVIII-XIX şi îşi fac apariţia
în cadrul Parlamentului, valoarea acestora este negată, în vederea menţinerii unităţii politice.
Evoluţia noţiunii de „partid” se află în relaţie directă cu procesul de dezvoltare a parlamentarismului.

Scopul partidelor politice este acapararea puterii politice. În acest sens derivă două definiţii ale
partidului: partidul ca asociaţie în lupta pentru putere şi partidul ca structură ce vizează lupta parlamentarismului
pentru putere şi influenţarea deciziilor politice, aflîndu-se în raport direct cu regimul democratic de stat.
Printre cercetătorii fenomenului partidist se află: Moisei Ostrogorschi, Robert Michels şi Raymond Aron.

27. Structura:
- Primul nivel – electorii – nu sînt membri ai partidului, ideologic împărtăşesc aceeaşi poziţie.
- Al doilea nivel – simpatizanţii, nu sînt membri ai partidului, însă spre deosebire de electori, participă la
întrunirile de partid, contribuie periodic cu sume de bani şi sînt implicaţi ca resurse de informaţie.
- Al treilea nivel – militanţii – contribuie la activitatea de partid: distribuie presa, participă la electorat,
scriu declaraţii etc. Aspiră la ocuparea poziţiilor de conducere.
- Al 4-lea nivel – conducerea – reprezintă membrii de partid şi interesele lor, determină strategiile şi
tacticile de acţiune ale partidului. Fac parte din elita politică.

27. Funcţiile:
- Funcţia politică – partidele politice aflate la conducere ocupă una dintre poziţiile esenţiale în luarea
deciziilor politice, în constituirea şi funcţionarea principalelor instituţii statale: Parlament, Guvern şi în
conducerea şi organizarea vieţii social-politice. Rolul paridelor aflate în opoziţie este: de a influenţa
puterea, de a menţine informată opinia publică referitor la eventualele disfuncţii ale partidului aflat la
conducere şi acţinile acestuia neconforme constituţionalităţii.
- Organizarea şi conducerea partidului – menţinerea relaţiilor între structuri; formarea cadrelor pentru
activitatea de partid
- Teoretico-ideologică:
 Elaborarea, dezvoltarea şi adaptarea propriilor doctrine la realitatea social-istorică, la
obiectivele şi sarcinile urmărite de partid.
 Elaborarea programului politic: strategiilor şi planului de acţiune
 Organizarea şi realizarea luptei politice orientate împotriva altor formaţiuni şi organizaţii politice.
- Civică, formativ-educativă şi patriotică – care vizează membrii de partid şi simpatizanţii acestuia.

11
28. Clasificarea partidelor politice. (Tipologizarea partidelor politice).

 Clasificarea funcţie de gradul de organizare:


 Partidele de cadre – partide de alegători, numărul de alegători depăşind cu mult numărul membrilor
acestuia.
 Partidele de masă - au un număr relativ crescut de membri şi rezultînd din acest fapt, deseori, îşi
pot acoperi cheltuielile în mod individual din cotizaţiile membrilor. Deţin structură bine organizată.
 Funcţie de funcţiile şi poziţia ocupată în cadrul sistemului politic
 Partide de guvernămînt –constituie guvernul pe întreaga perioadă a alegerilor, poate coexista cu
alte formaţiuni partidiste în cadrul unei alianţe.
 Partide de opoziţie – formează opoziţia parlamentară, oferă prin programele lor o alternativă pentru
viitoarele alegeri.
 Conform indicilor cantitativi: partide mari şi mici
Alte clasificări:
 Partide ideologice  De tendinţe
 Personale  De interese
 Istorice
Unii politologi din Occident practică următorul sistem de clasificare:
 După deosebirea în construcţia organizaţională
 Caracterul şi ordinea de a fi membru
 După modul de recrutare, selectare şi înaintare a elitei politice ( necentralizate- partidele
conservatoare şi liberale din SUA şi Europa Occidentală; centralizate de masă – partidele
socialiste ale Europei Continentale; partide strict centralizate: prt. Fasciste şi comuniste
 După structura internă: militare, autocratice şi democratice
 După atitudinea faţă de realitatea socială: conservatoare, reformatoare, revoluţionare
 După caracterul acţiunilor politice – moderate, radicale, extremiste
 Modul de existenţă şi activitate – legale, semilegale, ilegale.

29. Sistemul partidist şi varietăţile lui. Monopartidismul şi pluripartidismul.

Sistemul partidist este noţiunea care semnifică modul de structurare, de funcţionare a partidelor politice
din cadrul vieţii politice sociale.
Noţiunea de sistem partidist este utilizată pentru prima oară în perioada interbelică şi presupunea
numărul şi natura partidelor politice dintr-o societate care erau angajate în viaţa politică a statului (participă la
conducere). Totodată noţiunea implică toate partidele existente în societate, indiferent de rolul şi statutul lor.
Termenul dat poate fi utilizat în două direcţii:
1. sens larg care presupune totalitatea de partide politice din stat
2. sens îngust – se iau în consideraţie partidele importante

Funcţie de statul în care se dezvoltă, sistemul de partide este inluenţat de o serie de factori:
 momentul apariţiei capitalismului şi al afirmării burgheziei
 natura regimului politic
 nivelul de organizare şi funcţionare a vieţii politice
 obiectivele şi sarcinile urmărite în plan economic, soacial, politic, în special cele ataşate la
procesul de democratizare;
 tradiţii istorico-naţionale.
Actual, sistemul de partid este structurat şi evaluat funcţie de 2 criterii substanţiale:
1. numărul de partide (monopartidiste, bipartidiste, pluripartidiste)
Monopartidismul- fundamentarea vieţii politice pe un singur partid politic.
Există două situaţii în care în cadrul statului este format un singur partid politic:
 Perioada istorică – în lupta antifeudală, burghezii s-au grupat într-un singur partid, liberal
 Lupta pentru clauza naţională, pentru a asigura articularea de interese cît mai eficientă, dar şi o
luciditate în viaţa politică.
Monopartidismul poate fi atesta şi în perioade de criză. Acest sistem este caracteristic regimului fascist
german şi italian, precum şi regimurilor comuniste din Europa de est Asia şi America Latină.
Bipartidismul- existenţa şi funcţionalitatea a 2 partide – apare din necesitatea creării opoziţiei politice
precum şi a alternanţei în organizarea şi conducerea societăţii. SUA: republican şi democrat, UK, Canada,
Australia Noua Zeelandă. Există 2 varietăţi de sisteme bipartidiste: pure (integrale), în care partidele
guvernează alternativ şi sisteme bipartidiste imperfecte (2 partide şi 1/2 datorat necesităţii partidului de
conducere a unor membri ai unui partid ai puţin influent decît adversarul său; Germania, Australia, Austria)

12
Pluripartidismul – apare în perioada interbelică, cunoaşte o dezvoltare eficientă în Occidentul
european după cel de-al II război mond.

Cauzele apariţiei:
 Impunerea şi generalizarea votului universal;
 Complexitatea vieţii soiale, diversitatea intereselor, categoriilor sociale;
 Dezvoltarea şi amplificarea democratismului politic.

Varietăţi:
 Sistem pluripartidist cu partid predominant (există un partid major căruia îi revin în mod const cca 40%
din voturi, sau în orice caz un număr de voturi ce depăşeşte dublu numărul de voturi acumulat de
partidul ce vine în imediata succesiune, în ceea ce priveşte performanţa electorală)
 Sistem pluripartidist fără partid predominant

Sistemul de partide în RM

Apar în rezultatul democratizării vieţii social-politice după prăbuşirea regimului totalitar. În RM există şi
activează cca 25 de partide politice. Este sesizată tendinţa de trecere la un sistem pluripartidist cu un partid
dominant sau cel puţin central.

30. Liderismul Politic: esenţa, necesitatea funcţiile

Liderismul politic exprimă esenţa mecanismului real de realizare a politicii în societate, reprezintă unul
dintre mecanismele integrării activităţii de grup, direcţionînd activităţile acestuia.
Teorii cu privire la liderul politic:
1. Teoria caracteristicilor personale – determină persoane dotate cu anumite calităţi
2. Situaţională – aprecierea şi acceptarea de către societate a unui lider care este apt
de a înţelege şi de a acţiona în vedrea ameliorării situaţiei. Articularea de interese a
maselor şi a liderului politic.
3. acceptarea procesului politic prin prisma acţiunii liderului politic, identificarea
fenomenului politic cu liderismul. Acceptarea liderismului ca element central al puterii.
Problema liderismului este abordată din 2 aspecte:
 General-teoretic (la nivel de concepţii, teze istorico-filosofice şi politologice)
 Utilitar-practic (cercetări şi elaborarea recomandărilor practice).
Liderismul politic reflectă relaţiile şi procesele politice în structurile superioare ale puterii, fixează raporturile
de putere între subiectul şi obiectul politic. Pentru liderismul politic este caracteristică influenţa personală a
liderului asupra mentalităţii, conştiinţei, voinţei şi activismului politic al cetăţenilor.
Liderismul politic este prezentat prin 3 aspecte primordiale:
 Trăsăturile personale ale liderilor, calităţile: naturale, morale, profesionale
 Instrumentele şi mecanismele de realizare a procesului politic: partidele politice, organele, aparatul
birocratic, mijloacele de comunicare.
 Situaţia cu care se confruntă liderul care poate fi ordinară sau extraordinară, de criză.

31. Tipologia liderismului politic


1. În conformitate cu mecanismul de realizare a influenţei asupra societăţii/ Max Weber:
 tradiţional – caracteristic epocii preindustriale, puterea este moştenită ereditar.
 raţional – legal-juridic, se produce în rezultatul competiţiei la alegeri, caracteristic epocii industriale
şi postindustriale.
 charismatic – credinţa în calităţile extraordinare ale liderului politic (cuvîntul „zeu” pr din greacă şi
semnifică mila lui Dumnezeu)
2. Din perspectiva psihologică deosebim: lider ales, etalon, preferat, specialist.
3. Funcţie de modul în care liderul îşi exercită funţiile/politologul Kurt:
 lider autoritar – conducerea strict marcată, bazată pe impunerea administrativă, egocentrismul
liderului în luarea deciziilor
 democratic (colegial) – participării altor subiecţi la procesul politic, decizii colective
 liberal – este încurajată acţiunea societăţii şi a mai multor figuri politice,
4. Funcţie de trăsăturile personale deosebim:
 Lider-stegar – îşi realizează programul politic, stabiesc scopul şi merg spre realizarea acestuia:
Lenin, Marx;

13
 lider-servitor – se orientează la adepţii lui, le exprimă interesele: R. Reagan, H. Kohl
 lider- negustor - „vinde” alegătorilor programul politic în schimbul voturilor
 lider pompier – reacţionează prompt la situaţiile de criză ale societăţii, se află în permanenţă
dinamică.
În perioade de criză sau tranziţie, liderul politic este perceput ca factor de stabilitate, de armonizare a
intereselor, iniţiatori ai transformărilor ei personifică cursul politic, conferă dimensiune aplicativă strategiei
dezvoltării societăţii.

32. Activitatea politică: subiectul, caracterul, particularităţile

Participarea politică include ansamblul modalităţilor de influenţă a cetăţenilor asupra funcţionării sistemului
politic, formarea instituţiilor politice, elaborarea deciziilor politice.
Se disting două forme de participare politică:
 Convenţională (ortodoxă)- legală, reglamentată juridic, acceptată de putere, sancţionată, o astfel de
putere asigură sistemului stabilitate şi normalitate în dezvoltarea acţiunii, înaitînd cerinţe legitime
 Nonconvenţională (neortodoxă) – nelegitimă, acţiuni nesancţionate ce se pot solda cu disfuncţiile şi
ruinarea sistemului
Funcţie de gradul de participare a socităţii la viaţa politică a statului, se distind: participare activă
(pozitiv/negativ), paricipare pasivă (pozitiv/negativ). Mai există clasificare : participare autonomă,
(autoconştientă) şi impusă.

48. Procesul politic: esenţa, etapele, tipologia.

Noţiunea, etapele de bază ale procesului politic: Cuvîntul „processus” este de origine latină şi
însemnă înaintare, avansare.Procesul politic este o formă specifică a procesului social-istoric, care vizează
atingerea scopurilor comune de către subiecţii politici utilizînd puterea politică orientată conform valorilor
politico-juridice şi morale.Termenul de proces politic constituie una dintre categoriile de bază ale politologiei.
Există mai multe abordări ale noţiunii de „proces politic”:
 Unii cercetători îl identifică cu conceptul de politică, specificul constă în acţiunea indivizilor,
structurilor puterii orientate către scopuri reale.
 Abordarea instituţională – modificările şi transformările instituţiilor politice, acestea fiind percepute ca
subiecţii de bază ai procesului politic
 Abordarea behavioristă – în calitatea de subiecţi sunt acceptaţi indivizii şi grupurile sociale. Procesul
politic este analizat prin prisma comportamentului politic, determinat de interesele subiecţilor politici. În
acest sens, procesul politic este acceptat ca ansamblul acţinilor subiecţilor politici, structurilor politice în
lupta pentru putere şi utilizării acesteia cu scopul atingerii scopurilor personale sau de grup.
 Abordarea structural- funcţională – obiectul analizei este prezentat nu de indivizi sau structuri
sociale, ci de structurile sistemului politic din cadrul sistemului social global şi îndeplinirea funcţiilor
elementelor acetuia.
Procesul politic poate fi definit ca totalitatea acţiunilor subiecţilor politici în vederea realizării intereselor lor
prin intermediul puterii, condiţionînd prin aceste acţiuni constituirea, dezvoltarea şi funcţionarea sistemului politic
(sau degradarea acetuia), avînd ca teren de desfăşurare o bază socială.
Procesul politic include o serie de fenomene şi acţiuni poltice relativ omogene după natura şi sensul lor,
unite prin dependenţe de natură structural-funcţinală sau cauzală.
Componentele procesului politic: angajarea, competiţia, lupta şi conflictul politic.
Etape ale procesului politic raportate la puterea politică:
 Formularea problemei (etapa de informare referitor la problema apărută în societate)
 Înaintarea ceriţelor sociale şi a căilor de soluţionarea a lor, evidenţierea problemelor principale şi
secundare, formularea mai multor decizii alternative în baza fenomenului pluralismului politic.
 Analiza comparativă a deciziilor şi selectarea celei mai eficiente şi adecvate situaţiei
 Formarea deciziei statului şi legitimarea ei
 Implementarea practică
 Controlul asupra realizării practice a deciziei, asigurarea feedback-ului.
Prin prisma funcţionării întregului sistem politic, luînd în consideraţie interacţiunea mediului politic cu cel
social, procesul politic va avea următoarele etape:
1. articularea intereselor individuale şi de grup
2. unirea într-o singură poziţie a intereselor
3. elaborarea cursului politic
4. realizarea deciziilor primite
5. controlul asupra executării acestor decizii.

14
Din punct de vedere structural, procesul politic are următoarele etape constituiente:
1. Etapa instituţionalizării – formarea unui sistem politic nou, legal, legitim. Procesul de instituţionalizare
se impune prin diverse mijloace: răscoală armată, revoluţie, cîştigarea alegerilor
2. Etapa funcţionării – dezvoltarea şi realizarea de către instituţia politică a funcţiilor sale, presupune
formarea componentelor/elementelor ale sistemului, asigurarea relaţiilor cu alte subsisteme sociale,
crearea normelor şi valorilor politice
3. Etapa elaborării şi a transpunerii în practică a deciziilor politice – vorbeşte despre cursul politic,
strategia şi tactica politică
4. Etapa feedback – supravegherea îndeplinirii deciziilor adoptate, preîntîmpinarea sau înlăturarea
devierilor (etapa este realizată de organizaţii ca justiţia, poliţia, mass-media, structurile societăţii civile,
ONG)
5. Etapa degradării/degenerării sau modernizării sistemului politic – exprimată prin crize,
disfuncţionalităţi, lichidarea sistemului.

Tipologia procesului politic:

Există două sisteme de tipuri de procese politice:


1. Prima se realizează în politologia comparată (politologul american L. Pye compară dezvoltarea statelor
occidentale şi ne-occidentale). Procesul politic din societăţile ne-occidentale diferă de cel din statele
occidentale prin următoarele caracteristici:
a. Sfera politică nu este clar difernţiată de celelalte: socială şi a relaţiilor personale
b. Partidele politice pretind că exprimă interesele generale şi reprezintă etalonul modului de viaţă
c. Dominarea în procesul politic a grupărilor politice restrînse (calnuri)
d. Diferă caracterul orientărilor politice, partidele pot realiza programul politic fără a întreţine o
reciprocitate cu interesele societăţii
e. Partidele aflate în opoziţie şi elitele politice frecvent se maifestă ca mişcări revoluţionare
f. Lipsa unui sistem unic de comunicare, procesul politic este lipsit de integritate, cu referinţă la
unitatea ideologică a figurilor participante în proces
g. Numărul mare de nemulţumiţi de rezultateale activităţii instituţiilor puterii
h. Diferenţa orientărilor politice a diferitor generaţii
i. Acţiunile politice nu se află în toate cazurile în raport legitim
j. Nu în permanenţă discuţiile politice îşi găsesc reflexia în realitate, prin adoptarea deciziilor
k. Gradul înalt de înlocuire reciprocă a rolurilor politice
l. Importanţa minimă a adevăratelor grupuri de interese, care joacă roluri funcţional-specializate
m. Apelul la comunitatea, societatea nediferenţiată
n. Caracterul neconstructiv
o. Soluţiile politice poartă frecvent un caracter emoţional şi nu raţional-cognitiv
p. Suprasolicitarea liderilor de tip charismatic
q. Procesul politic se dezvoltă, de regulă, fără participarea intermediarilor (brokerilor)
2. Formulat de M. Weber: există 2 tipuri de proces politic care corespund celor 2 tipuri de cultură politică:
neetatistă (democratică) şi etatistă (tehnocrată, elitară)
3. Proces politic organizat pe verticală şi p.p. organizat pe orizontală
a. Proces politic organizat pe orizontală – subiecţi care acţionează raţional, posedă capacitatea
de a-şi propune scupuri şi de a le realiza în conformitate cu cerinţele valorico-normative. Se
construieşte în baza autonomiei şi egalităţii participanţilor procesului politic care concurează
între ei, dar şi colaborează. Acţionează conform sistemului neetatist de valori: libertatea,
drepturile social-politice, consensul, toleranţa etc. Subiectul este reprezentat de puterea
politică, guvern, grupurile de interese şi de presiune, cu hotare clar conturate şi transparente.
Versiunile în care se manifestă acest tip de proces politic: liberală, conservatoare. Deciziile
politice sunt luate în rezultatul colaborării liderilor politici cu reprezentanţii societăţii civile:
sindicate, ONG etc. Forma instituţională – comisia tripartită: Guvernul, Întreprinzătorii,
Sindicatele.
b. Proces politic organizat pe verticală – interesele, necesităţile, modul de gîndire şi acţiune a
maselor se manifestă spontan, iraţional, acestora li se opune puterea de stat, sistemul
organizat de valori şi conştiinţa politică. Supuşii recunosc autoritatea puterii, iar guvernanţii
asigură cetăţenilor un anumit grad de libertate. Activitatea consiliului de experţi, căruia i se
datorează integrarea cerinţelor grupurilor şi comunităţilor sociale într-un program concret de
acţiune.

15
Procesul de adoptare a deciziilor politice cuprinde 2 componente: componenta valorică
(sistemul cultural, normele dominante, valorile vieţii politice) şi componenta tehnologică (stil politic –
modalităţile de atingere a obiectivelor propuse).

4. După criteriul dimensional deosebim:


a. De rutină – legate de procesul interacţiunii individuale, de grup şi actorilor parţial
instituţionalizaţi (procesul legislativ în parlament)
b. Proces politic istoric – actori de dimensiuni mari, grupuri sociale mari, legate de un eveniment
istoric de anvergură (revoluţii politice, formarea partidului politic)
c. Proces politic evoluţionist – participarea marilor actori, dezvoltarea are loc într-o perioadă de
timp consistentă (trecerea de la autoritarism/totalitarism la democraţie, modernizarea politică)
d. Proces politic general – cuprinde societate în ansamblu, vizează dinamicitate
e. Proces politic particular – caracterizează diversitatea formelor activităţii politice a actorilor
sociali, reflectă formele de adoptare şi realizare a deciziilor politice la diferite nivele: de stat,
zonal, regional.
5. După criteriul complexităţii:
a. Proces ce exprimă schimbarea politică – trecerea de la o stare stabilă, constantă, la una nouă,
evolutivă
b. Exprimă transformarea politică – schimbări politice evidente, calitative
c. Dezvoltarea politică – transformări politice pozitive, ce pot accelera progresul societăţii
d. Proces ce exprimă modernizarea politică – dezvoltarea politică în conformitate cu timpul, prin
alinierea la modele democraţiei.
e. Proces ce exprimă progresul politic – implicarea şi corelarea primelor 4
6. După criteriul intensităţii:
a. Proces politic de tipul reformelor: liberal, neoconservator, socialist, comunist
b. Proces politic de tip revoluţionar: se manifestă printr-o schimbare radicală şi rapidă a unei
structuri vechi, depăşite
c. Proces politic de tip reacţionar: reanimarea unor structuri politice degradante, învechite
d. Proces politic evolutiv: reformator sau revoluţionar.
e. Proces politic regresiv: revenirea la vechile structuri şi valori
7. Conform direcţiei şi formei de acţiune:
a. Proces politic ciclic – se referă la statele de tranziţie
b. Proces politic continuu – se referă la statele occidentale
c. Proces politic discontinuu – tentaţia de a reveni la structuri care au existat, dar s-au consumat
(URSS)
8. Gradul de implicare a agentului politic:
a. Proces politic spontan (ad-hoc)
b. Proces politic planificat sau prevăzut: implementarea reformelor, consecutivitatea etapelor
c. Proces politic controlat

Procesul politic din RM la etapa actuală


Este caracterizat de cele 17 poziţii ale politologului Pye, însoţite de cîteva particularităţi distinctive ale
societăţii. Procesul politic din RM este definit de:
 Tendinţa de diferenţiere a politicului de alte sfere: economică, socială, privată, acest fapt nu este
realizat deplin din cauza fragilităţii instituţiilor civile
 Trecerea de la societatea nediferenţiată la cea diferenţiată, monopolul statului asupra resurselor se
limitează
 Lipsa unei structuri politice delimitate cu o structură efectiv organizată (specializarea şi diferenţierea
rolurilor actorilor politici din diverse sfere), lipsesc organele reprezentative ale societăţii, care ar asigura
şi apăra interesele acesteia, activitatea politică a societăţii civile este vag pronunţată
Scopurile procesului politic în RM sunt:
1. creşterea nivelului conducerii 5. crearea clasei de mijloc
politice a societăţii 6. transformările democratice în sfera
2. asigurarea unor relaţii sociale economică
stabile 7. dezvoltarea pluralismului politic
3. crearea sttului de drept 8. elaborarea unei politici sociale
4. crearea relaţiilor adecvate dintre efective
stat şi societatea civilă

16
9. dezvoltarea statală şi apărarea
intereselor naţionale

47. Conflictul ca obiect de studiu politologic. Cauzele şi tehnologiile depăşirii conflictelor


politice. Conflictul din Transnistria: cauzele, etapele, soluţionarea.

Termenul de conflict provine de la latinescul „conflictus” şi desemnează confruntare. Pentru prima dată
termenul de „conflict” este utilizat de germanul G. Zimmeli, la începutul sec. XX. Laice Kizer defineşte conflictul
ca lupta pentru valori şi pretenţii la un anumit statut social, pentru putere şi acces la bunuri materiale, părţile
aflate în conflict au drept scop lichidarea sau provocarea unor prejudecăţi părţii rivale.
Tipologia conflictelor politice:
1. Funcţie de factorii (cauzele) provocanţi:
 Generate de cauze obiective – drept factori obiectivi pot fi calificaţi starea, particularităţile
structurale şi funcţionale ale sistemului social global, conflictele pot apărea în rezultatul inegalităţii
sociale sau în urma realizării anumitor transformări în societate, care vin în discordanţă cu
interesele unui anumit grup social
 Generate de cauze subiective – drept astfel de cauze pot fi catalogate cauzele de ordin psihologic.
2. Funcţie de criteriul de timp distingem conflicte permanente şi temporare
3. Funcţie de rangul (nivelul) conflictului şi calitatea subiecţilor participanţi la acesta distingem:
 Interstatale – subiectele: statele şi coaliţiile statale
 Intrastatale – subiecte pot fi ramurile puterii: preşedinţia, guvernul, legislativul, partidele politice
 Regionale – subiectele: forţele politice locale
 Locale: interiorul administraţiei locale

Relaţiile dezvoltate în cadrul sferei politice pot fi de 2 tipuri:


 Relaţii de colaborare şi participare a cetăţenilor în cadrul puterii
 Relaţii de luptă pentru putere, pentru împărţirea acesteia grupurilor de interese, relaţii de realizare a
puterii politice, relaţii de determinare a strategiilor, priorităţilor, direcţiilor şi mijloacelor de realizare a
puterii
Conflictul politic poate fi definit ca confruntarea, rivalitatea subiecţilor politici, condiţionate de caracterul
diametral opus al intereselor lor politice, al scopurilor, convingerilor şi valorilor lor.

Trăsăturile specifice ale conflictului politic:


 Reprezintă rivalitatea subiecţilor politici, condiţionată de divergenţa intereselor, orientărilor, valorilor,
concepţiilor politice
 Interacţiunea dintre subiecţii politici vizează interesele majorităţii cetăţenilor şi implică eventuala
dezvoltare a puterii de stat
 Obiectul conflictelor politice este puterea politică/de stat, statutul juridic
 Au formă organizată, instituţională, condiţionată de existenţa normelor politice
 Monopolul părţii care deţine puterea asupra aplicării constrîngerii
Funcţiile conflictelor politice în viaţa socială:
1. atitudinea negativă, conform căreia conflictele sociale duc la tulburări ale societăţii şi dereglează
dezvoltarea normală a acesteia
2. tratează conflictul ca o componentă normală a procesului politic şi social, necesar relaţiilor sociale.
Conform opiniei lui Kozer, conflictul în interiorul grupului poate contribui la consolidarea acetuia, la
restabilirea unităţii sale, considerînd că rezolvarea contradicţiilor constituie funcţia obiectivă a
conflictelor. Astfel, conflictele sunt privite ca procese-impuls, care evită stagnarea.
O poziţie importantă în negocierea şi soluţionarea conflictelor interne ocupă normele politice şi juridice
ale statului. În calitate de măsuri de reglementare ale conflictului intern pot fi: dizolvarea organelor
neconstituţionale, tragerea la răspundere a vinovaţilor, fortificarea ordinii publice, înăbuşirea eficientă şi
operativă a acţiunilor violente, separarea părţilor divergente, stabilirea stării de urgenţă, crearea zonelor de
securitate.
Există 3 tipuri de acorduri care ar putea ameliora situaţia de conflict:
1. înţelegerea – rezultatul coincidenţei părerilor părţilor
2. înţelegerea în confomitate cu voinţa legitimă şi morală, autoritatea unei forţe exogene
3. înţelegerea impusă de una din părţile participante la conflict.

Tehnologii de soluţionare a conflictelor politice:


 Factorul instituţional – existenţa în societate a unor mecanisme civilizate de desfăşurare a
consultaţiilor, tratativelor, căutărilor de decizii reciproc avantajoase

17
 Factorul consensual – existenţa acordului între părţile conflictuale
 Factorul cumulativităţii – vizează gradul de complexitate al conflictului şi dimensiunile sale, cu
cît valoarea şi dimensiunile conflictului sunt mai ignorabile, cu atît el este mai uşor de aplanat.
 Factorul experienţei istorice - existenţa unei experienţe, a unor modele de soluţionare a unor
conflicte similare după natură şi concept, rolul unor personalităţi respectabile poate fi definitv.
 Factorul echilibrului – presupune faptul că cu cît părţile conflictuale sunt mai apropiate ca
statut, ele vor căuta calea de soluţionare care avantajează în modul cel mai proxim ambele părţi.
 Factorul psihologic – natura soluţionării conflictului depinde de personalitatea care dispune de
puterea decizională în timpul conflictului.

49. Modernizarea politică


Procesul de modernizare politică are ca punct de reper socităţile avansate: industriale şi postindustriale.
El vizează un spectru larg de probleme sociale: lărgirea şi aprofundarea relaţiilor economice şi comerciale,
intensificarea comunicării culturale a societăţilor, urbanizarea, perfecţionarea procesului comunicaţional
(informaţional) şi politic, răspîndirea inovaţiilor tehnico-stiinţifice.
Etimologic, cuvîntul modern provine de la latinescul „modernus”, care în traducere semnifică „nu de
mult, cu puţin înainte”, iar substantivul „modus” are valoarea de ordine, măsură.
Modernizarea politică este procesul schimbărilor structurale şi calitative a vieţii politice şi culturale care
au loc în cadrul sistemului politic, a funcţiilor instituţiilor sistemului dat pe parcursul trecerii de la societatea
tradiţională la cea contemporană.
Termenul de modernizare mai poate fi definit ca totalitatea proceselor de creare, dezvoltare şi
răspîndire a instituţiilor, structurilor politice contemporane. Modernizarea politică reprezintă conştientizarea
necesităţii acţiunilor care ar permite organizarea sistemului politic conform unor standarde contemporane,
performante, avansate.

Mecanisme ale realizării modernizării politice:


 Crearea unei structuri politice clar diferenţiate, cu grad înalt de specializare, conform criteriului
instituţional-funcţional.
 Stat ce posedă o reală suveranitate
 Crearea statului de drept, stabilirea şi întreţinerea efectivă a relaţiilor dintre sfera politică şi societatea
civilă, stabilirea unui control de stat în limitele realului, bazate pe constituţionalitate.
 Sporirea numărului cetăţenilor cu drepturi politice şi sociale, accesibilitatea membrilor societăţii la
interacţiunea cu sfera politică
 Crearea unui sistem birocratic bazat pe cerinţele realităţii, cu randament pozitiv
 Minimalizarea rolului şi legitimităţii elitelor tradiţionale şi creşterea influenţei elitelor modernizatoare

Abordarea structural-funcţională a modernizării politice/ G. Almond, L. Pye:


1) diferenţierea şi specializarea instituţiilor aflate în cadrul sistemului politic, fapt care reflectă procesul
complicării relaţiilor lui în rezultatul diversificării acţiunilor subiectului şi obiectului politic, cît şi apariţia
noilor grupuri de interese. Structurile specializate se află într-o interacţiune reciprocă şi formează un
sistem bine integrat, capabil să reacţioneze la necesităţile societăţii mai rapid.
2) flexibilitatea şi receptivitatea sistemului poitic la imperativele de inovare, mobilizare. Nivelul de
modernizare a sistemului politic reflectă gradul de mobilizare şi a potenţialului lui de supravieţuire
3) orientarea eforturilor instituţiilor sistemului politic spre asigurarea echităţii sociale, egalităţii politice a
cetăţenilor, acordarea posibilităţii tuturor cetăţenilor de a ocupa posturi de conducere.
O altă abordare a procesului de modernizare politică/ S. Huntington – leagă dezvoltarea politică cu
procesul de instituţionalizare a organizaţiilor şi procedurilor politice. În acest sens se consideră că numai
instituţiile democratice şi stabile, alături de respectarea legii pot asigura o înaltă adaptare a sistemului politic la
schimbările venite din mediul social exterior şi capacitatea lui de a reacţiona la acestea. Are următoarele
caracteristici:
1. este un proces revoluţinar
2. este complexă, vizează un complex de domenii şi ramuri
3. este sistemică, globală
4. este de durată
5. se dezvoltă pe faze sau etape
6. este reversibilă/nu poate fi privită ca un proces continuu, linar
7. progresistă

Semnificaţia modernizării politice în renovarea societăţii contemporane

18
Etapele ale teoriei modernizării:
1. cuprinde anii 50-60 ai sec XX- se identifică cu occidentalizarea/copierea modelului occidental: formarea
şi consolidarea statului naţional, crearea organelor puterii reprezentative, separarea puterii,
introducerea sistemului electoral, de votului liber, universal. Predomină ideea dezvoltării unilaterale:
statele se dezvoltă inegal, însă sunt orientate spre modernizare. Această etapă se soldează cu
separarea în 2 categorii a subiecţilor acestei teorii: 1) condamna modernizarea/Europa Occidentală,
tratează modernizarea ca o colonizare, se pronunţă împotriva procesului de modernizare după modelul
occidental; 2) tratată de adepţii extremei stîngi a statelor occidentale, abordează modernizarea ca o
simplificare a dezvoltării, deoarece ea nu lua în considerare specificul socio-cultural al societăţii.
2. Anii 70-90 – se acordă o atenţie deosebită relaţiei modernizare-dezvoltare, pe care unii o percep nu ca
condiţie ci ca funcţie a ei. Scopul principal al modernizării este schimbarea social-economică.

Concepţiile modernizării politice se clasifică în 2 grupe:


1. liberală/ Almond, Verba, Dahl – precaută modernizarea politică ca un proces ce se derulează
concomitent cu modernizarea economică, socială şi spirituală, formarea unui sistem social-politic de tip
deschis, intensificarea mobilităţii şi integrării sociale a cetăţenilor în comunitatea politică
2. conservatoare/Huntington, Nelson – consideră că o condiţie importantă a modernizării politice este
stabilitatea politică, care poate fi asigurată într-un mod mai efectiv de regimurile autoritare orientate
spre efectuarea reformelor sociale şi economice.
Problema de bază a modernizării este considerat conflictul dintre mobilizarea socială/încadrarea
cetăţeanului în viaţa politică şi procesul instituţionalizării, existenţei/lipsei unor structuri şi mecanisme de
articulare şi agregare a intereselor subiecţilor sociali, eficienţa dialogului între elite şi mase.
Cele mai frecvente probleme care trebuie depăşite în cursul dezvoltării modernizării:
 politica naţionalistă – conduce la autocraţie
 tehnocratismul radical – neglijează necesităţile sociale ale membrilor societăţii
 populismul – neglijează eficacitatea dezvoltării economice
 incapacitatea/lipsa profesionalismului şi indiferenţa liderilor

Procesul modernizării politice trebuie să depăşească 4 categorii de probleme:


 excluderea controlului de stat asupra sectorului economic
 crearea unei structuri sociale deschise
 formarea culturii politice sociatăţii civile şi a subiecţilor politici
 formarea unui sistem de conducere eficient cu o structură transparentă, capabilă să ofere o alternativă
birocraţiei tradiţional centralizate

Conţinutul modernizării poate fi identificat prin:


• În sfera economică: dezvoltarea relaţiilor de piaţă, industrializarea şi tehnologizarea, implementarea
sistemului de investiţii, exploatearea şi utilizarea nonviolentă a resurselor naturale, lărgirea pieţei
produselor şi serviciilor, urbanizarea, schimbul modelului consumului, redistribuirea venitului naţional.
• Sfera socială: autodeterminarea individului în toate aspectele, diferenţierea structurii sociale, crearea şi
lărgirea clasei de mijloc, separarea religiei de stat
• Sfera politică: formarea unui stat naţional centralizat raţional, consolidarea clasei politice competente,
crearea birocraţiei raţionale, dezvoltarea pluralismului politic, asigurarea drepturilor oamenilor, creşterea
nivelului comunicării politice
• Sfera cuturală: afirmarea unei culturi şi pluralismului în gîndirea sociumului, fortificarea rolului educaţiei,
ştiinţei în dezvoltarea durabilă, creşterea investiţiilor în domeniu, conservarea, renovarea, dezvoltarea
culturii naţionale, dezvoltarea mijloacelor comunicării de masă.

Căi de trecere la regimul democratic:


1. evoluţionistă/de transformare – Spania
2. revoluţionară/căderea regimului vechi – Portugalia
3. cucerirea militară – Japonia, Germania
Huntington evidenţiază 3 modele de trecere de la regimul autoritar, la cel democratic:
• Modelul clasic/UK, Elveţia – limitarea treptată a puterii monarhului, lărgirea treptată a drepturilor
cetăţenilor, lichidarea cenzurilor electorale, lărgirea competenţelor parlamentului
• Modelul ciclic/ţările Americii Latine, Asiei, Africii – alternarea formelor democratice şi autoritare, elita
are o atitudine pozitivă faţă de fenomenul democratizării. Guveranţii pot fi înlăturaţi de la putere prin
metode violente sau tot aceştia pot abuza de putere, din frica de a nu o pierde, ceea ce determină o
opoziţie puternică.

19
• Modelul dialectic/Spania, Portugalia, Grecia – instabilitatea regimului tranzitoriu (comun cu modelul
ciclic). Instaurarea democraţiei treptat, cu rezolvarea succesivă a dificultăţilor, se soldează cu realizarea
unei democraţii fortificate, durabile, stabile.

37. Politica internă: esenţa, multitudinea direcţiilor şi obiectivele.

Politica internă reprezintă activitatea statului şi a organelor de stat, a partidelor politice de guvernămînt şi a
altor organizaţii social-politice în interiorul statului.

Scopurile politicii interne sunt:


1. formularea sarcinilor principale, elaborarea cursului general al politicii interne, determinarea scopurilor
imediate şi a celor de viitor
2. elaborarea căilor, mijloacelor, tehnologiilor realizării obiectivelor
3. selectarea, pregătirea şi repartizarea, reciclarea cadrelor apte de a realiza scopurile propuse.

Cerinţe faţă de realizarea procesului politicii interne:


1. democratică – să se realizeze în urma cooperării maselor cu elita politică, sarcinile de bază fiind
bazate pe necesităţile majorităţii sociaetăţii
2. realismul – trebuie să se execute în conformitate cu realitatea obiectivă, reieşind din resursele şi
posibilităţile existente, evitînd promisiunile imposibil de realizat sau populismul utopic.
3. morală – excluderea demagogiei şi speculaţiilor, aplicarea tehnologiilor umaniste în realizarea
obiectivelor

Politica internaţională – politica marilor puteri. Politica internaţională include relaţiile dintre state,
totalitatea intaracţiunilor dintre acestea şi realizarea lor ca sistem integru. Subiecţi ai politicii internaţionale sunt:
statele mari, corporaţiile multinaţionale, grupurile transnaţionale, organizaţiile internaţionale.
Politica mondială – totalitatea acţiunilor externe ale subiecţilor de bază ai dreptului internaţional/statele
mari, marile puteri care exercită o influenţă majoră asupra arenei politice globale
Politica externă – activitatea unui stat concret pe arena internaţională, relaţiile sale interstatale, poate fi
privită ca o continuare a politicii interne, manifestate în plan extern.
Politica externă a statului este elaborată în corespundere cu normele constituţionale ale statului dat şi
cu normele dreptului internaţional.
Principiile fundamentale ale dreptului internaţional:
• aplicabile tuturor relaţiilor internaţionale reglementate de dreptul internaţional
• rezultatul unui proces de generalizare a întregei sisteme de valori proprii dreptului internaţional public
• rezutatul acordului de voinţă s cvasimajorităţii statelor şi se aplică tututuror acestora, inclusiv altor
subiecte de drept internaţional
• caracter de universalitate – tratate multilaterale
• caracter juridic obligatoriu

Organizaţia Principii stabilite


Carta ONU conţine următoarele principii: egalitatea suverană a statelor
îndeplinirea obligaţiunilor asumate
reglementarea nonviolentă a conflictelor interstatale
4. nerecurgerea la forţă sau la ameninţarea cu forţa
împotriva integrităţii teritoriale sau a independenţei
politice
neamestecul în treburile interne.
Declaraţia Adunării Generale ONU din 1970: 1. autodeterminarea popoarelor
2. cooperarea internaţională
Actul final CSCE de la Helsinki, 1975: 1. inviolabilitatea frontierelor
2. integritatea teritorială
3. respectarea drepturilor omului

Politica externă este promovată de mai multe subiecte de stat: Şeful statului, Parlamentul/Comisia
respectivă, Guvernul/Ministerul de resort, Ambasadele şi Consulatele

45. Cultura politică şi conştiinţa politică. Structura şi funcţiile culturii politice.

Pentru prima dată, noţiunea de „cultură politică” a fost introdusă de germanul Gerner, în sec. XVIII.

20
Cultura politică reflectă procesul formării şi realizării potenţialului intelectual al subiecţilor vieţii sociale:
personalitate, grup social, pătură socială, clasă, în activitatea social-politică, scopurile ei, mijloacele, metodele,
rezultatele. Cetăţeanul este subiectul culturii politice.
Cultura politică poate fi concepută ca:
• parte componentă a culturii şi civilizaţiei
• dimensiune a proceselor politice, a sistemului politic şi a vieţii politice în ansamblu.

Prin noţiunea de cultură politică înţelegem totalitateacunoştinţelor, valorilor, normelor, idealurilor, experienţei
şi modalităţilor de gîndire de natură politică, care alimenteză şi asistă funcţionarea sistemului politic.

Dimesiunile culturii politice:


1. Dimensiunea cognitivă – include informaţiile, cunoştinţele, datele despre viaţa politică
2. Dimensiunea social-psihologică – include emoţiile, sentimentele care vizează existenţa şi funcţionarea
politicului. Se pot manifesta ca: simpatie/antipatie; conlucrare,colaborare/pasivitate, indiferenţă
3. Dimensiunea normativă – reguli, norme care reglementeză activitatea politicului
4. Dimensiunea axiologică – valorile politice, importante în determinarea strategiilor de acţiune.

Tipologia culturii politice:

Cercetătorii G.Almond şi C. Verba, disting 3 tipuri de cultură politică (primele 3):


1. Cultura politică parohială/provincială sau locală – caracteristic unei zone restrînse: statului, etniei,
regiunii, instituţiile de bază fiind: primăria, şcoala, biserica. Nu există o constientizare a sistemului politic
în întregime. Caracteristici: indiferenţa faţă de politică, implicarea bisericii, incompetenţă şi inactivitate
politică.
2. Cultura politică de supunere – corespunde unor comunităţi reglate de valori naţionale. Oamenii sunt
conştienţi de sistemul politic, atitudine pasivă, dezinteresată. Se manifestă în sistemele totalitare.
3. Cultura politică participativă – cetăţeni instruiţi, iniţiaţi politic
4. Cultura civilă – sinteza culturii de supunere şi participative, creînd condiţii dezvoltării democratice

21