Capitolul VI.

PLANUL MUNCII ŞI AL SALARIZĂRII

6.1. Conţinutul planului muncii şi al salarizării

Desfăşurarea normală a producţiei presupune unitatea dialectică a factorului

material cu factorul uman.
Prin planul de muncă şi salarizare se planifică sarcina întreprinderii cu
privire la creşterea productivităţi muncii, se determină numărul personalului pe
categorii, care va asigura îndeplinirea sarcinilor planificate de producţie.
Acest plan cuprinde următoarele secţiuni:
1. Remunerarea muncii
2. Creşterea productivităţii muncii pe baza factorilor tehnico-economici de bază
3. Balanţa timpului de lucru pentru un muncitor
4. Manopera programului de producţie
5. Necesarul de forţă de muncă şi sursele de acoperire
6. Eliberarea muncitorilor şi a slujbaşilor
7. Pregătirea cadrelor şi perfecţionarea lor.
Planul muncii şi al salarizării trebuie să asigurare îndeplinirea anumitor
sarcini, printre care:
• Asigurarea ritmurilor stabile şi înalte ale creşterii productivităţii muncii
• Asigurarea folosirii raţionale a resurselor de muncă
• Perfecţionarea metodelor de remunerare a muncii pornind de la cantitatea şi
calitatea lucrului efectuat.

6.2. Planificarea creşterii productivităţii muncii după

factorii tehnico-economici

Întotdeauna, oamenii s-au străduit ca din fiecare unitate de muncă, de resurse

umane sau de bani ce se cheltuieşte, să asigure o creştere cât mai mare a volumului
şi a calităţii producţiei, să obţină cantităţi sporite de bunuri materiale şi servicii,
deoarece numai pe o asemenea bază poate fi asigurată o creştere economică
intensă, crearea unei economii avansate şi implicit condiţii în vederea ridicării
bunăstării materiale şi spirituale a populaţiei.
Nivelul de pregătire şi modul de utilizare a lucrătorilor şi a timpului de lucru
se manifestă în mod nemijlocit în productivitatea muncii: Productivitatea muncii
reprezintă eficienţa cu care se cheltuieşte munca vie şi se exprimă fie prin
raportarea producţie obţinute (Q) la cheltuielile de timp de munca (T) efectuate
pentru obţinerea producţiei, prin
relaţia Q
Wt = ,
T

fie prin cheltuielile legate de consumul de muncă pe unitate de produs.

În funcţie de modul de exprimare a volumului producţiei, se disting mai
multe metode de calcul al productivităţii muncii:
în unităţi natural, natural-convenţionale unităţi de timp de muncă, unităţi
valorice.
După modul de exprimare a timpului de lucru, se deosebesc productivitatea
muncii orară, zilnică, lunară.
A. Calculul nivelului productivităţii muncii în funcţie de modul de
exprimare a volumului de producţie.

1) Productivitatea muncii exprimată în unităţi naturale se calculează

prin raportarea volumului de producţie exprimat în unităţi naturale (Qn) la
cheltuielile de muncă (T).
Se obţine în acest fel cantitatea de produse, exprimată în unităţi naturale (t,
buc, kg, m etc.) ce revine unui lucrător sau în unitatea de timp de muncă. Poate fi
utilizat acest indicator în ramurile industriale care realizează producţie omogenă.
Avantajele acestui indicator:
1. Exprimă precis nivelul productivităţii muncii
2. Oferă comparaţii în timp şi cu alte unităţi
3. Permit comparaţii pe plan internaţional.
Dezavantajele:
 1. Utilizarea acestui indicator are un domeniu limitat de aplicare datorită
neomogenităţii producţiei şi specificităţii exprimării în unităţi naturale.

2). Productivitatea muncii calculată în unităţi natural-convenţionale

Acest indicator se calculează în cadrul întreprinderilor care realizează o mare
varietate de produse într-un număr mare de tipodimensiuni. Transformarea
producţiei din unităţi naturale în unităţi natural-convenţionale se realizează cu
ajutorul unor coeficienţi de echivalare stabiliţi pe baza raportului dintre consumul
de manoperă al diferitelor produse şi consumul de manoperă al produsului
considerat etalon.

3). Planificarea în unităţi de timp de muncă presupune exprimarea

producţiei industriale în unităţi de timp de muncă normat.
Pentru determinarea nivelului productivităţii muncii se raportează volumul
producţiei astfel calculat, la timpul de muncă (T), exprimat pentru obţinerea
producţiei respective, conform relaţiei:
m

∑q i ⋅ t ni
Wm = i =1
,
T

în care:
qi - cantitatea de produse, pentru fiecare produs "i"
tni - numărul de om-ore pe produs (norma de timp)
Avantajul acestei metode:
1. Permite concordanţa deplină dintre volumul de muncă încorporat în
valorile naturale şi cheltuielile de muncă efectuate pentru realizarea acestora.
Dezavantajul:
1. Datorită volumului mare de muncă, modificărilor rapide a normelor de
timp de muncă, modului de organizare a evidenţei precum şi a altor cauze generale
de cooperare şi combinare a producţiei fac ca această variantă de calcul să aibă o
sferă restrânsă de aplicabilitate.

4). Productivitatea muncii calculată în expresie valorică

Relaţia de calcul se exprimă,
 n

∑q p i i
W= i =1
,
T

în care:
qi - volumul fizic al producţiei
pi - preţul unitar
T - cheltuielile de timp de muncă
Această variantă are o largă arie de aplicabilitate.
Această metodă are şi unele dezavantaje pe de o parte determinate de
limitele şi inconvenienţele indicatorilor valorici, iar pe de altă parte de influenţa
unor factori cum ar fi sortimentele, modificarea volumului cooperării, schimbarea
structurii organizatorice etc.
Pentru a urmări sintetic modul în care indicatorii de exprimare a volumului
producţiei răspund unor cerinţe de calcul a productivităţii muncii se prezintă în
tabelul.[20]

Calcularea productivităţii muncii în funcţie de indicatorii de exprimare

a volumului producţiei
Tabelul 4

Indicatori ai volumului producţiei

ţii de timp
de muncă
în unităţii
Producţia

Producţia

fabri-cată

Producţia

Producţia

Producţia
natura-le

în unită-
Cifra de

conven-
globală

ţională
afaceri
marfă

Indicatorul este
favorabil dacă:

1. Asigură omogenizarea
nu da da da da da
produselor fabricate
2. Cuprinde toate cheltuielile de
muncă (vie materializată)
aferentă activităţii într-o
da nu nu da da nu
perioadă dată
3. Exclude modificările
elementelor: da nu nu nu nu nu
• pondere cheltuieli cu muncă da da da da nu nu
trecută da nu nu nu nu da
• pondere cheltuieli da nu nu da nu nu
• pondere plus produs da nu nu nu nu da
• grad de integrare fabrica-ţie
• preţuri (asigură compara-ţie în
timp)
 B. Calculul nivelului productivităţii muncii în funcţie de modul de
exprimare a timpului de lucru.
Al doilea element necesar pentru calculul nivelului productivităţii muncii îl
reprezintă cheltuielile de timp de muncă (T). Ele pot fi exprimate prin durata
timpului. În acest fel se poate calcula nivelul productivităţii muncii anuale,
semestriale, trimestriale, lunare, zilnice sau orare.
Nivelul productivităţii muncii anuale se poate calcula prin raportarea
volumului producţiei anuale exprimat în una din unităţile de măsură prezentate
anterior, la numărul scriptic al muncitorilor rezultând producţia medie pe un
muncitor şi pe an. În mod similar se poate calcula şi pe semestru, trimestru, lună
sau zi de lucru.
Planificarea creşterii productivităţii muncii se bazează, de obicei, pe
economia de timp de muncă, exprimată prin economia relativă de personal,
realizate prin diferite măsuri tehnico-organizatorice şi include câteva etape.
I. Se calculează numărul de personal pornind de la volumul planificat de
producţie (Qp) şi productivitatea muncii în anul de bază (W0), conform relaţiei:
Qp
Po = ;
Wo

II. Se calculează economia relativă de personal în urma influenţei măsurilor

prevăzute în anul de plan:
a) datorită modernizării şi perfecţionării utilajului (E1);
b) datorită unor măsuri de îmbunătăţire a folosirii fondului de timp de lucru
(E2), conform relaţiei:
Ftd − Fti
E2 = ⋅ Nm,
Fti

în care:
Ftd, Fti - fondul de timp de muncă al unui lucrător, respectiv după şi înainte de
introducerea măsurilor de îmbunătăţire
Nm - numărul total de muncitori.
c). economia de personal datorită reducerii rebuturilor (E3), conform relaţiei:
  100 − Pv 
E3 =  1 −  ⋅ Nm,
 100 − r 

în care:
Pv, r - ponderea valorică a rebuturilor, în procente, în costul producţiei marfă,
respectiv în perioada de bază şi cea de plan.
d). datorită modificării structurii producţiei (E4), conform relaţiei:
 Tn 
E 4 =  1 − 2  ⋅ Nma ,
 Tn1 

în care:
Tn2, Tn1 - timpul normat pentru un leu producţie-marfă după şi înainte de
modificarea structurală a producţiei
Nma - numărul muncitorilor ce lucrează în acord în condiţiile productivităţii anului
de bază.
III. Se calculează economia totală de personal:
E tot = E1 + E2 + E 3 + E4 +...+ E n .
IV. Se determină numărul de personal în perioada de plan în condiţiile
anului de plan
P1 = P − E tot .
V. Se calculează productivitatea muncii planificată, conform relaţiei
Qp
Wp = .
P1

VI. Se calculează ritmul creşterii productivităţii muncii în anul de plan în

procente faţă de anul de bază
Wp
iw = ⋅ 100 .
W0

De asemenea poate fi calculată creşterea productivităţii muncii ca urmare a

economiei de personal, conform relaţiei
E tot
Cw = ⋅ 100% .
P1 − E tot

6.3 Direcţii de creştere a productivităţii muncii

 Creşterea productivităţii muncii reflectă direcţia progresistă a mişcării
economice. Practic aceasta oglindeşte un dublu proces: pe de o parte mărirea
cantităţii de produse şi servicii ce se obţin la fiecare unitate de efort, şi pe de altă
parte, micşorarea cheltuielilor cerute de producerea fiecărei unităţi de produs sau
serviciu . Astfel, sporirea productivităţii muncii dă expresia concentrată
perfecţionărilor ce au loc în condiţiile de producţie.
La sporirea productivităţii muncii contribuie un număr variat de factori, printre
care principalele categorii sunt:
1) Factorii tehnici, care au în vedere nivelul atins de ştiinţă, tehnică, tehnologie
la un moment dat;
2) Factorii economici şi sociali sunt cei legaţi de organizarea producţiei şi a
muncii atât la nivel micro cât şi la nivel macroeconomic, condiţiile de muncă şi
viaţă.
3) Factorii umani şi psihologici, cei legaţi de pregătirea profesională, nivelul de
cultură, adaptabilitate la condiţiile de muncă, satisfacţia pe care le-o oferă aceasta,
viaţa de familie, influenţa religiei şi a tradiţiei în alegerea meseriei.
4) Factori naturali referitori la condiţiile de climă, fertilitatea solului,
accesibilitatea resurselor naturale.
5) Factori de structură care influenţează nivelul productivităţii muncii prin
schimbările survenite în structura pe ramuri şi subramuri a economiei naţionale.
Dintre căile de mărire a productivităţii muncii mai importante sunt :
1) Automatizarea , robotizarea, promovarea tehnicilor noi – coordonate
esenţiale ale progresului tehnic contemporan. Acestea atrag după sine sporirea
productivităţii deoarece asigură obţinerea unei productivităţi mai mari cu aceleaşi
cheltuieli de muncă, favorizează diminuarea celorlalte cheltuieli pe produs în
general, realizarea de economii, creşterea eficienţei, în condiţiile obţinerii unor
produse de calitate superioară.
În această direcţie o mare importanţă o are conducerea automată şi
robotizarea proceselor de producţie, realizarea de sisteme cu grade diferite de
libertate şi complexităţi din ce în ce mai mari şi generalizarea prelucrării automate
a informaţiilor. Prin aceasta se realizează combinarea sistemelor electronice cu cele
informatice. Dar intensificarea acestor lucruri nu e posibilă fără angajarea
puternică a cercetării ştiinţifice. Numai ştiinţa şi tehnica avansată, pătrunse adânc
în toate activităţile impulsionează întreaga mişcare, asigură un ritm rapid şi
comprimarea etapelor, reducerea inegalităţilor la nivelul productivităţii muncii.

2) Modernizarea capacităţilor de producţie existente, prin îmbunătăţirea

parametrilor săi tehnico funcţionali, în vederea reducerii consumului de materii
prime şi energie electrică, ridicarea gradului de siguranţă în exploatare, creşterea
vitezei de lucru.
Avantajele modernizării capacităţilor de producţie existente în raport cu
construirea de noi asemenea capacităţi derivă din faptul că prima acţiune,
modernizarea, porneşte de la o bază tehnico - materială existentă, pe care o
dezvoltă şi o reînnoieşte, punând astfel mai bine în valoare, pe când cea de-a doua
opţiune, construirea de noi capacităţi porneşte de la zero, fiecare echipament, utilaj,
instalaţie tehnologică necesară, trebuind să fie construită de la început, ceea ce
reclamă eforturi mari, atrage cheltuieli sporite. În plus, modernizarea capacităţilor
de producţie existente se efectuează într-un timp mai scurt, în comparaţie cu
situaţia în care întregul obiectiv trebuie construit de început, fapt care permite ca
prin modernizare să poată fi accelerată aplicarea în practică a celor mai noi mai
noi cuceriri ale ştiinţei şi tehnicii contemporane. Construirea unui obiectiv nou se
poate desfăşura pe intervale de câţiva ani, timp în care soluţiile tehnice adoptate,
deşi iniţial erau performante, fiind în concordanţă cu cele mai noi realizări pe plan
mondial, până să se materializeze, pot deveni vetuste. În plus modernizarea se
concentrează, de regulă asupra părţii active a utilajului, influenţând deci elementele
care realizează direct producţia materială. Datorită acestor avantaje, în ţările
dezvoltate atenţia principală e acordată investiţiilor de modernizare.
3) Înnoirea producţiei prin perfecţionarea caracteristicilor constructive,
funcţionale, estetice, ergonomice, în vederea satisfacerii la un nivel înalt calitativ
are implicaţii şi asupra creşterii productivităţii muncii. Maşinile şi utilajele se
înnoiesc la 5-6 ani în medie. Menţinerea în fabricaţie a unor produse cu un nivel
tehnic scăzut, realizate cu tehnologii învechite conduce la scăderea gradului de
competitivitate.
4) Perfecţionarea organizării producţiei şi a muncii reprezintă un proces
complex, cu caracter dinamic de continuitate, care presupune adaptarea de către
conducerile unităţilor economice a unui ansamblu de măsuri şi folosirea de metode
şi tehnici stabilite pe baze de studii şi calcule tehnico-economice, care ţin seama de
noile descoperiri ale ştiinţei, în cadrul asigurării unui cadru optim funcţional, de
folosire de către personalul ocupat a factorilor de producţie, în astfel de producţii
cantitative şi calitative care să asigure utilizarea maximă a lor şi creşterea pe
această bază a productivităţii muncii. Asigurarea unor fluxuri continue de
fabricaţie, , sincronizarea efectuării în timp a diferitelor activităţi, încărcarea
optimă a utilajelor, folosirea raţională a timpului de lucru, organizarea în condiţii
optime a activităţilor cu caracter auxiliar, îmbunătăţirea activităţii de reparaţie şi
întreţinere, asigurarea energiei necesare, aprovizionarea cu scule şi dispozitive a
locurilor de muncă, perfecţionarea activităţii de transport intern şi depozitare,
pregătirea de noi produse sau perfecţionarea celor existente (conceperea unor
modele superioare atât în faza de proiectare şi execuţie a produselor, cum ar fi
extinderea informaticii în proiectare), programarea producţiei, (folosirea unor
metode eficiente de lansare a produselor în fabricaţie, de urmărire şi control
calitativ al realizării programelor de producţie), îmbunătăţirea organizării muncii
(adoptarea unor măsuri şi metode care să asigure reducerea volumului de muncă,
folosirea raţională a acestuia, precum: cooperarea în producţie, organizarea
locurilor de producţie, normarea muncii, condiţii optime sub raport ergonomic şi al
tehnicii securităţii muncii).
5) Pregătirea şi perfecţionarea resurselor umane. Valenţele pregătirii se
manifestă concomitent, cumulat şi propagat, pe termen lung şi pe mai multe
planuri. În primul rând prin ridicarea nivelului de cultură şi cunoaştere a populaţiei,
a pregătirii ei tehnico-profesionale în corelaţie cu nevoile de muncă ale sistemului
de economic şi cu aptitudinile resurselor umane ale societăţii. Formarea
profesională şi perfecţionarea continuă, a acesteia, reprezintă principala cale de
autovalorificare şi dezvoltare a factorului uman, de valorificare superioară a
potenţialului creativ al omului. De aceasta depinde receptivitatea şi viteza de
adaptare la nou, reintegrarea rapidă a resurselor umane în alte activităţi utile
societăţii. Tot el condiţionează ritmul, proporţiile şi eficienţa creativităţii tehnico-
ştiinţifice. Studii de economie a învăţământului au pus în evidenţă contribuţia
importantă pe care instrucţia şi pregătirea o aduc la creşterea producţiei.
Cointeresarea materială condiţionează veniturile populaţiei de rezultatele lor în
muncă. În această direcţie, o importanţă deosebită o are aplicarea unui sistem de
repartiţie care, pe de o parte, să determine cât mai corect mărimea salariului
fiecărui lucrător, adică ceea ce i se cuvine după munca depusă şi, pe de altă parte,
să asigure un sistem de norme de muncă în pas cu progresul, prin care să se
stabilească aportul fiecăruia la activitatea socială. Orice neglijare în acest domeniu
se reflectă nefavorabil, mai devreme sau mai târziu, în sensul unei insuficiente
cointeresări, atunci când veniturile nu cresc corespunzător muncii depuse ca şi în
cazul însuşirii unor venituri mai mari decât activitatea desfăşurată, atrăgând după
sine nerespectarea unei corelaţii economice fundamentale, anume acea dintre
creşterea productivităţii muncii şi creşterea salariului.