Sunteți pe pagina 1din 15

Boala lui Carré

(Canine distemper)

Boala lui Carré, cunoscută şi sub numele de "jigodie“, pesta canină


sau febra catarală canină, este o boală infecto-contagioasă, specifică
carnasierelor, caracterizată prin sindrom febril, tulburări digestive, pulmonare,
cutanate şi nervoase, de intensităţi variabile.
Istoric:
-1769 descriere completă a tuturor fenomenelor clinice sub care se poate prezenta
această afecţiune;

-1905 Carré a demonstrat că boala este produsă de un virus filtrabil specific;

-1926-1931 bazele imunoprofilaxiei anti- Carré au fost stabilite de Laidlav şi colab.;

-1926, Robin şi Vechiu au dovedit că lichidul cefalo-rahidian este virulent atunci când
animalele prezintă simptome de encefalomielită acută. Ei au reuşit în mod experimental,
prin inocularea lichidului cefalo-rahidian în spaţiul atloido-occipital şi intravenos, să
producă simptome nervoase grave, contracţii, paralizii, epilepsii.

Răspândire şi importanţă:
-boala este răspândită pe toată suprafaţa globului pământesc, fiind întâlnită cu o frecvenţă
variabilă, în toate continentele. Incidenţa ei a început să scadă simţitor odată cu aplicarea
sistematică, în unele ţări, a imunoprofilaxiei;

- determină pierderi importante în special în crecătoriile de câini şi vulpi, atât prin


mortalitate cât şi prin deprecierea biologică a animalelor afectate.
Etiologie:
-Virus (Canine distemper virus ; CDV), aparţinând familiei Paramixoviridae, genul Morbillivirus;

- este unic din punct de vedere antigenic, dar cu variaţii mari de patogenitate;
-virusul a fost adaptat şi cultivat pe oul embrionat de găină;

-se cultivă şi pe celule renale de câine şi de dihor, unde determină efect citopatic. In culturile de
celule renale de câine, efectul citopatic se manifestă prin producerea de incluzii intranucleare,
intracitoplasmatice şi de celule stelate;

- Green (1939), plecând de la o tulpină de virus al bolii lui Carré, constată că după 53-56 de treceri
în serie pe dihori, îşi exaltează virulenţa pentru dihor, devenind apatogenă pentru câine şi slab
patogenă pentru vulpi. Această tulpină astfel modificată a fost numită "distemperoid-virus".

- virusul distemperoid a fost adaptat apoi la embrionul de găină de către Haig (1948-1956); după 25
de treceri, acesta îşi reduce puţin patogenitatea pentru dihori, iar după 130 de pasaje devine
avirulent pentru dihor şi câine;

-virusul bolii lui Carré aglutinează inconstant eritrocitele de găină şi de cobai;

-rezistenţa virusului în condiţiile mediului extern este destul de moderată: lumina solară directă, la
temperatura mediului extern, inactivează materiile virulente în câteva ore;

-în cadavre persistă 48 ore, apoi este distrus repede prin procesul de putrefacţie;

- dezinfectantele obişnuite, în concentraţii uzuale, distrug repede virusul.


Caractere epizootologice:
Receptivitate:
- sunt receptive canidele;

- mai frecvent se îmbolnăvesc câinii tineri, până la vârsta de 1,5-2 ani;

- sensibilitatea maximă o au căţeii în vârstă de 6-8 luni;

- frigul, lipsa de mişcare în aer liber, stabulaţia în condiţii deficitare de


igienă, sensibilizează animalele faţă de complicaţiile care survin în cursul
bolii;

- sunt afectate şi celelalte canide (dingo, lup, şacal, coyot,vulpe), dar mai
rar în comparaţie cu specia câine;

- boala afectează în condiţii naturale animalele din familia Mustelidae


(dihor, nurcă, vidră, nevăstuică, vizon, jder, hermină, lutru);

- felinele sunt refractare la infecţie;

- omul face o infecţie inaparentă, demonstrată numai prin virulenţa


temporară (5-6 zile) a sângelui şi apoi prin prezenţa în sânge a
anticorpilor specifici.
Sursele de infecţie:

- primare - reprezentate de animalele bolnave, cele aflate în perioada de


incubaţie, precum şi cele trecute prin boală, care pot rămâne pentru un timp
purtători şi excretori de virus;

- în organismul animalelor bolnave, virusul se găseşte în sânge, în toate


organele irigate, în exsudate, secreţii şi excreţii. Organele şi ţesuturile cele
mai bogate în virus sunt splina, măduva osoasă, creierul şi limfonodurii;

- animalele bolnave elimină mari cantităţi de virus prin jetaj, secreţia


bronhică eliminată în timpul tusei, urină şi materii fecale;

- în formele nervoase cronice, lichidul cefalo-rahidian şi substanţa nervoasă


sunt virulente încă 20 de luni de la apariţia primelor simptome, iar urina
şi după 3 luni;

- vulpea, lupul, câinii dingo, coioţii, dihorii, vidra, jderul, sconcsul, nevăstuica
şi bursucul, pot fi surse de infecţie;

- omul ar putea constitui, uneori, un rezervor important, necunoscut sau


nebănuit de virus.
Contaminarea:
- pe cale directă, prin coabitare cu animale bolnave, cu indivizi bolnavi
inaparent sau cu purtători şi excretori de virus, mai ales prin inhalarea
aerului încărcat cu particule (aerosoli);

- eliminarea virusului începe de la primul acces febril, când jetajul şi


secreţia oculară sunt foarte virulente;

- pe cale indirectă, prin intermediul a diferiţi vectori de materii virulente,


animaţi sau neanimaţi, activi sau pasivi; personalul veterinar poate fi
vector activ sau pasiv de virus.

Calea de infecţie: - respiratorie şi digestivă.

Dinamica: - obişnuit cu aspect epizootic, cu difuzibilitate foarte mare în


focar şi în afara acestuia.şi contagiozitate mare;

- îmbolnăvirile pot apărea în tot cursul anului, incidenţa cea mai mare a
cazurilor se observă însă vara când infecţia evoluează sub o formă
benignă, adeseori trecând neobservată în populaţiile de câini comunitari;

- formele cele mai grave de boală se întâlnesc toamna şi primăvara.


Patogeneza:
Virusul pătrunde în organism → limfonodurile regionale porţii de intrare → se
replică → trece în sânge → determină o stare de viremie precoce, mai mult sau mai puţin
gravă.
Prin acţiunea virusului asupra mucoaselor şi prin lezionarea endoteliului
vascular se produc fenomene de inflamaţie catarală a mucoaselor, procese inflamatorii la
nivelul seroaselor şi al diferitelor organe.
Virusul se fixează devreme (în faza de viremie) pe centrii nervoşi → modificări
inflamatorii şi degenerative→ tulburări nervoase variate, în raport cu localizarea,
intensitatea şi întinderea leziunilor, inflamaţia catarală a mucoaselor şi leziunile corneei.
Animalele pot să moară în această primă fază de septicemie virală sau
hipertemia se remite, dispar şi tulburările generale care caracterizează sindromul de febră
şi în cazurile de evoluţie benignă, această remisiune este definitivă, virusul dispare din
sânge şi animalul se vindecă.
Când evoluţia continuă, virusul se localizează în ţesuturile şi organele pentru
care are afinitate.Printre organele şi ţesuturile foarte sensibile la acţiunea virusului se
situează aparatul respirator, digestiv, urinar, sistemul nervos central, endoteliul vascular,
pielea, ficatul, iar flora de infecţie secundară este reprezentată prin germenii biofiţi ai
căilor respiratorii sau digestive.
Complicaţiile cele mai frecvent întâlnite sunt
→ bronhopneumonie sau pneumonie catarală sau purulentă;
→ tulburările de gastroenterită;
→ hepatonefrită.
Tabloul clinic:

- perioada de incubaţie este în medie de 3-7 zile;


- din punct de vedere evolutiv, boala lui Carré se poate prezenta sub o
formă supraacută, acută, subacută şi cronică.

→ Forma supraacută sau catarală


- febră intensă 40-41°C, instalată brusc şi însoţită de un catar nazal
seros sau sero-mucos şi catar conjunctival;

-stare tifică, abatere profundă, anorexie, accelerarea marilor funcţiuni,


congestia mucoaselor, botul uscat şi frisoane;

- evoluţia este foarte gravă, uneori ia caracter hipertoxic, cu sfârşit letal


în 12-24 ore de la apariţia primelor semne;

- alteori boala durează 2-3 zile; animalele mor în hipotermie.


→ Forma acută
- Febră (39,5-41°C), inapatenţă, stare depresivă, catar oculo-nazal;
- vomitări de intensitate variabilă;
- după 1-2 zile, hipertermia se remite, iar animalele revin la starea aparent normală;
- după una sau mai multe zile de la remisiunea febrei iniţiale, apare o nouă
ascensiune termică; ridicându-se deodată la 40°C , însoţită de manifestări diferite
în funcţie de localizare, deosebindu-se sindromul cataral, respirator, ocular,
cutanat, digestiv şi nervos.
→Localizarea la mucoase (sindromul cataral sau forma catarală)
- catar al mucoasei căilor respiratorii anterioare;
- senzaţie de prurit nazal, strănut,
- jetaj, la început seros, apoi mucos, mucopurulent, în cantitate variabilă, cruste
cenuşii- gălbui.
- Catar al mucoasei conjunctivale şi inflamaţia oculară;
-animalele prezintă fotofobie, congestia şi inflamaţia mucoasei conjunctivale;
- din unghiul intern al ochiului se scurge o secreţie, la început seroasă, apoi
mucopurulentă, în cantitate variabilă, formând în jurul fantei palpebrale un
ornament crustos, de "ochi rimelat”, cheratită parenchimatoasă difuză,
unilaterală sau bilaterală→ ulcerare a corneei → perforarea acesteia
→panoftalmie.
→Localizarea pulmonară (sindromul respirator ) - extinderea procesului inflamator
la căile respiratorii posterioare;
-semne de laringită, traheită, bronşită, pneumonie sau bronhopneumonie;
-strănut, tuse uscată şi scurtă, apoi umedă şi prelungită, respiraţie dispneică,
pleurezie şi bronhopneumonie.

→Localizarea digestivă (sindromul digestiv)


-semne de faringită, amigdalită, stomatită catarală.
-la debut apar vomitările, uneori biloase→ datorită gastroduodenitei.
-enterita: la început constipaţie, apoi diaree cu fecale lichide, mucoase, fetide,
uneori striate cu sânge;
-animalele prezintă inapatenţă şi sete accentua.

→Localizarea cutanată (sindromul cutanat) ═ exantem pustulos, localizat la faţa


internă coapsei , faţa inferoposterioară a abdomenului, mai rar la piept şi bot;
-pustulele sunt de mărimea unui bob de linte, uneori mai mari, înconjurate de
o zonă congestivă;
-după câteva zile de la apariţia exantemului, pustulele se usucă, se transformă
în mici cruste care se detaşează fără să lase în loc nici o urmă.
→Localizarea la aparatul urinar (sindromul urinar)
-albuminurie, prezenţa în urină de cilindri hialini, celule renale.
→Localizarea nervoasă (sindromul nervos)
-apare după 2-3 săptămâni de la debutul bolii;
-leziunile sistemului nervos, provocate de virusul se dezvoltă mai încet decât
celelalte tulburări organice→forma nervoasă evoluează de obicei afebril.
-mioclonii localizate la diferite grupe musculare sau chiar la
muşchi izolaţi: muşchii buccelor, ai aripilor nărilor, maseterii;
-miocloniile încep la muşchii membrelor posterioare, formă cunoscută şi sub
denumirea de "paralizie ritmică", "dansul lui Saint-Guy" sau "coree
jigodioasă" .
-Are o evoluţie lentă, progresivă, durând săptămâni sau luni şi se termină în
majoritatea cazurilor cu moarte prin epuizare;
-tulburările nervoase cu fenomene paralitice care încep la trenul
posterior şi progresează caudo-cranial;
-in cazuri rare pot apare paralizii ale unor nervi cranieni;
-leziunile meningoencefalice determină tulburări de: hiperestezie, contracţii
musculare puternice, tetaniforme, înţepenirea cefei, a gâtului, opistotonus, astazii,
ataxii, mişcări în manej, rostogoliri "în butoi", amauroză;
-frecvent apar crize epileptiforme care devin din ce în ce mai frecvente şi mai
violente, ducând la moartea animalului prin epuizare.
→Localizarea plantară sau "boala călcâiului tare”:
-se manifestă prin hipercheratoza proliferativă a cuzineţilor plantari cu
sensibilitate exagerată a regiunii plantare;
-pielea cuzineţilor plantari se bombează, se indurează, devine rugoasă şi crapă;
-apar şi fenomene nervoase exprimate prin convulsii şi coree.

→Forma subacută:
-se manifestă prin acelaşi simptome, dar cu o evoluţie mai
îndelungată şi cu o frecvenţă mai mare a infecţiilor secundare, bacteriene;
-boala are o evoluţie mai gravă şi mai lungă 7-35.
→Forma cronică:
-apare la animalele care au trecut prin boală şi au rămas cu diferite tare: leziuni
pulmonare, oculare, nervoase.
Tabloul anatomopatologic
→In formele supraacute: apare catarul mucoaselor; leziuni de tip
septicemic; exsudate în cavităţile seroase.
→In formele acute şi subacute:
-localizarea la aparatul respirator: leziuni de rinită,
laringită, bronsită şi bronhopneumonie catarală sau
cataral purulentă;
- localizarea digestivă: leziuni de faringită, gastrită
sau gastroenterită catarală, cu prezenţa de eroziuni
sau chiar de ulcere ale mucoasei.

Histopatologice: existenţa, în nevraxul câinilor cu forme nervoase de boală, a


incluziilor oxifile, intracitoplasmatice, intranucleare sau extranucleare ═ corpusculii lui
Lentz-Sinigaglia.
Incluziile se găsesc în cele mai variate ţesuturi şi organe: stomac, intestin,
pancreas, parotidă, creier, măduva spinării, ganglionii spinali, limfonoduri, epiteliul bronhie,
celule alveolare pulmonare, splină, ficat, rinichi.
In nevrax, incluziile sunt situate întotdeauna în celulele gliale spre deosebire de turbare,
în care leziunile sunt în neuroni.