Integrarea noilor tehnologii în curriculum şi impactul acestora asupra demersului didactic

Rezumat: Schimbările din societatea de astăzi, cauzate de supremaţia informaţiei, de expansiunea Internetului şi
tendinţa spre globalizare se reflectă asupra actului educaţional, ducând la redefinirea rolurilor tradiţionale ale
agenţilor sistemului de învăţământ. Această orientare determină necesitatea abordării curriculumului din
perspectiva noilor realităţi sociale pentru a răspunde mai bine nevoilor socio-economice. În acest context,
integrarea noilor tehnologii în curriculum devine o prioritate în implementarea politicilor educaţionale naţionale,
iar responsabilitatea eficienţei acestui proces pe termen lung revine atât autorităţilor naţionale, cât şi profesorilor
şi instituţilor de învăţământ din care aceştia fac parte, care trebuie să îşi armonizeze oferta educaţională şi
strategiile didactice la noul tip de educabil, exponent al generaţiei Internetului. Dacă se reuseşte găsirea
echilibrului în alocarea resurselor tradiţionale şi a noilor resurse digitale pentru optimizarea actului educaţional,
va creşte atât motivaţia pentru învăţare, cât şi nivelul de performanţă al elevilor/ studenţilor, iar concepte ca
învăţământul incluziv sau învăţarea permenentă se vor concretiza la nivelul fiecărui grup de educabili, ceea ce va
favoriza inserţia socială şi profesională a absolvenţilor.

Era digitală, denumită şi „societatea informatizată”, „societatea cunoaşterii”, „era

informaţiei” , este guvernată de informaţie, care, în accepţiunea lui Webster, „ are o importanţă
vitală în societatea actuală nu numai pentru că există mai multă informaţie ca oricând, dar şi
pentru că informaţia joacă un rol strategic în fiecare acţiune pe care o întreprindem” ( Webster,
2002, p 263). Procesele de producţie, de consum şi de prelucrare a informaţiei sunt supuse unei
schimbări continue şi au implicaţii majore asupra proceselor de socializare şi, inevitabil, asupra
educaţiei. Pe de o parte, din punctul de vedere al societăţii, socializarea se referă la transmiterea
culturii sociale către individul în formare continuă – acest lucru este evident dacă se face o
analiză a curriculumului, a manualelor şcolare, a mijloacelor şi resurselor folosite în procesul de
predare-învăţare. Pe de altă parte, din punctul de vedere al individului, socializarea se referă la
devenirea sa, la dezvoltarea individuală în mediul social. Socializarea defineşte modul în care
individul interacţionează cu societatea şi, din această perspectivă, apariţia societăţii informatizate
reprezintă o etapă firească a evoluţiei societăţii, chiar dacă ascunde puternice interese economice
şi promovează, implicit, o tehnocraţie şi o „ordine cibernetică”(Robins & Webster, 1989, p 8).
Abordarea lui Robins şi Webster se bazează pe „condiţia postmodernă” definită de Jean-Francois
Lyotard în care cunoaşterea se subordonează perfomanţei. Astfel, instituţiilor furnizoare de
educaţie li se cere să „producă competenţe, nu li se mai cere să cultive idealuri” ( Lyotard, 1979,
p 79). Robins şi Webster sunt convinşi că însuşi conceptul de „alfabetizare digitală(computer
literacy)” este menit să ascundă problemele reale ale societăţii contemporane, definte ca
„pregătire pentru piaţa muncii(work literacy)”, ceea ce schimbă balanţa puterii şi relaţia dintre
cunoaştere şi putere. În consecinţă, există o serie de întrebări la care se caută răspunsul pentru a
se defini educaţia în societatea contemporană: „Ce se predă în şcoală?”, „De ce se predă ceea ce

1
se predă?”, „În interesul cui se predă ceea ce se predă?” şi, mai ales, „Ce nu se predă? Şi de ce?”
(Robins & Webster, 1989, p 276).
Pentru a întelege relaţia dintre educaţie şi socializare în era digitală este necesară
acceptarea ideii că în societatea contemporană interacţiunea dintre indivizi mediată de noile
tehnologii şi de Internet a dus la dezvoltarea unor „comunităţi de învăţare” informale,
democratice, adesea internaţionale, în care elevii şi studenţii se ajută reciproc la efectuarea
temelor şi dezbat online aproape orice, inclusiv probleme ale sistemului de învăţământ şi de
conduită a profesorilor. De asemenea, natura schimbată a textului are implicaţii asupra redefinirii
relaţiei dintre educaţia formală, informală şi non-formală în societatea contemporană. Manualele
tradiţionale au ajuns să reprezinte doar o mică parte din bazele de date care stochează informaţii
şi la care accesul este, practic, nelimitat în timp şi spaţiu datorită Internetului. Informaţia există la
îndemâna tuturor: profesori, elevi şi studenţi, adulţi şi copii, care pot explora, reflecta, adăuga,
elimina sau (re)inventa obiectul cunoaşterii. Educaţia nu se mai face doar în sala de clasă,
profesorii nu mai sunt autorităţile incontestabile în procesul didactic.
Tehno-pesimiştii susţin că „profesorul nu este mai competent decât reţelele de baze de
date care transmit cunoştinţe, nu este mai competent decât echipele interdisciplinare care creează
noi jocuri şi mutări” (Lyotard, 1979, p 88). Întreaga dinamică a procesului de predare-învăţare se
modifică, agenţii implicaţi în acest proces îşi asumă reciproc noi roluri, ceea ce duce la
necesitatea unor noi abordări, în special din partea profesorilor. Importanţa şcolii ca instituţie
scade, iar individul este o entitate liberă confruntată în mod direct cu valorile, ofertele şi cerinţele
pieţei în general şi a pieţei muncii în special.
Tehno-optimiştii, pe de altă parte, susţin ideea că exploatarea noilor tehnologii în educaţie
facilitează trecerea la o nouă paradigmă, a învăţării interactive, dat fiind că noile tehnologii
permit învăţarea activă( „learning by doing”) şi jocul creativ cu informaţia. Implicaţiile acestui
proces vizează trecerea de la pedagogia clasică la crearea de parteneriate în învăţare şi între
diferitele culturi, schimbarea modului de percepere a procesului de învăţare de la învăţarea ca
tortură la învăţarea ca joc, iar rolul profesorului nu mai este acela de transmiţător de cunoştinţe,
ci de facilitator al învăţării. (Tapscott,1998). În accepţiunea lui Warschauer, profesorul are un
grad de autonomie, iar influenţa noilor tehnologii nu este directă şi totală, dat fiind că profesorul
o poate media, prin transformarea propriului stil de predare, prin adaptarea strategiilor didactice
şi exploatarea noilor tehnolgii ca resurse (Warschauer, 1999). Implicit, transformările demersului
didactic al profesorilor vor duce la schimbarea modului de funcţionare a instituţiilor tradiţionale,
care vor trebui să se adapteze noului tip de educabil, elevul şi studentul care face parte din
generaţia digitală. Noile tehnologii pot facilita progresul elevilor, formarea de competenţe, dar

2
responsabilitatea pentru integrarea lor eficientă aparţine profesorilor şi factorilor de decizie din
sistemul de învăţământ.
Noile tehnologii trebuie privite ca mijloace care pot transforma procesul de instruire.
Dacă acestea servesc scopurilor învăţării, motivării educabililor, atunci activităţile de proiect,
abordările interdisciplinare se vor putea implementa în studiul tuturor disciplinelor, facilitând
învăţarea activă, gândirea critică, diversificarea şi obiectivitatea modalităţilor de evaluare şi
formarea de comunităţi de învăţare ale profesorilor şi elevilor/ studenţilor din întreaga lume.
Integrarea eficientă a noilor tehnologii nu înseamnă să înveţi despre noile tehnologii, ci să înveţi
cu noile tehnologii, pentru că noile tehnologii sunt un mijloc, nu un scop. Profesorii sunt cei care
trebuie să decidă cum să le folosească pentru atingerea obiectivelor curriculare şi să se implice
activ în proiectarea şi implementarea noilor tehnologii, trebuie să coopereze cu ceilaţi profesori
şi cu elevii, astfel încât noile tehnologii să poată contribui atât la dezvoltarea educabililor, cât şi a
profesorilor. Firesc, această trecere la parteneriat activ profesor-educabil pe baza integrării noilor
tehnologii va determina schimbări în managementul instituţiilor de învăţământ, în sensul că
trebuie alocat timp pentru a coopera eficient, trebuie identificate resursele necesare pentru a
putea explora şi inova cu ajutorul noilor tehnologii. Factorii de decizie la nivel naţional,
managerii instituţiilor de învăţământ trebuie să creeze condiţiile pentru promovarea învăţării
permanente, atât pentru profesori, cât şi pentru educabili.
Activităţile de predare-învăţare mediate de calculator sunt multiple şi oferă posibilitatea
abordărilor transcurriculare, fie prin utilizarea unei anumite tehnologii, fie prin combinarea
acestora. De exemplu, literatura de specialitate menţionează învăţarea conceptuală ca metodă de
apropriere a ideilor, teoriilor, principiilor şi ansamblurilor de cunoştinţe; rezolvarea de probleme
ca modalitate de dezvoltare a capacităţii de deducţie, de decizie şi de concepere a metodelor şi
tehnicilor de evaluare; analiza documentelor şi a obiectelor creează oportunităţi pentru
contextualizare şi interpretare pe baza textelor scrise, a imaginilor şi a obiectelor; colectarea şi
sinteza datelor permite dezvoltarea competenţelor de cercetare, a metodologiilor, a modului de
evaluare şi raportare, a cuantificării rezultatelor cercetării; studiile de caz facilitează dezvoltarea
diferitelor sisteme prin observarea şi analiza situaţiilor sau proceselor simulate; laboratoarele şi
excursiile tematice virtuale permit testarea şi evaluarea informaţiei prin experimente şi examinări
in situ; prezentările făcute de profesor folosind noile tehnologii creează cadrul pentru
demonstraţii, sintetizare de informaţii, vizualizare de fenomene, evidenţierea aspectelor majore
avute în vedere într-o manieră interactivă; prezentările realizate de educabili oferă indicii
măsurabile ale performanţelor acestora; învăţarea prin cooperare implică folosirea în comun a
cunoştinţelor şi deprinderilor membrilor grupului de lucru, capacitatea de decizie colectivă şi

3
responsabilitatea echipei, precum şi formarea de comunităţi de învăţare plurivalente; învăţarea
prin investigaţie dezvoltă caracterul practic-aplicativ al demersului didactic, iar elevul/ studentul
este motivat şi responsabilizat în procesul de formare a competenţelor vizate.
Pentru o integrare eficientă a noilor medii de expresie este necesară o abordare a
problemelor organizaţionale ce derivă din aceasta. În primul rând, integrarea tehnologiilor
vizează curriculumul în ansamblu, la nivelul fiecărei şcoli. Educabilii trebuie să aibă cunoştinţe
minime de operare a calculatorului, trebuie stabilite priorităţile în utilizarea echipamentelor
existente, trebuie identificate măsurile prin care se asigură securitatea informaţiei, dezvoltarea şi
utilizarea reţelelor interne. Totodată, strategiile didactice trebuie regândite, pentru că odată cu
accesul crescut al educabililor la informaţie, creşte şi autonomia lor de învăţare, deci se schimbă
raportul de putere dintre aceştia şi profesor. De multe ori, cunoştinţele elevului de operare a
calculatorului şi a Internerului le depăşesc pe cele ale profesorului, ceea ce ar trebui exploatat la
nivelul clasei prin lucrul în echipă: profesorul creează condiţiile în care elevii experimentaţi îi
consiliază pe cei mai puţin experimentaţi în cadrul activităţii de grup. O altă problemă ce ţine de
managementul clasei în care se utilizează noile tehnologii se referă la numărul şi amplasarea
calculatoarelor: noile tehnologii trebuie să se integreze firesc în procesul didactic, accesul la
calculator trebuie să existe pentru un număr cât mai mare de elevi şi să fie cât mai eficient în
vederea atingerii obiectivelor învăţării. Indiferent de numărul de calculatoare disponibile, noile
tehnologii se pot integra, chiar acolo unde nu există calculator în sala de clasă: se pot folosi
tehnologii precum camerele foto sau video, mijloacele de înregistrare audio, iar activitatea din
clasă se poate combina cu cea de acasă, unde există calculator. Profesorul trebuie să se asigure că
elevii folosesc noile tehnologii pentru cooperare în învăţare, trebuie să ştie când, cum şi de ce
apelează la aceste resurse şi cum poate gestiona situaţia în care, din motive tehnice, nu mai are
acces la acestea, fără a perturba activitatea de învăţare. Pe lângă asigurarea unei alternative de
către profesor, este necesară şi colaborarea constantă cu inginerul de sistem pentru anticiparea şi
rezolvarea problemelor, pentru planificarea activităţilor din laboratoare. Cu apariţia tablelor
inteligente şi a iPOD-urilor , se facilitează mult integrarea noilor tehnologii prin creşterea
autonomiei profesorului şi elevului/ studentului în accesarea, prelucrarea şi stocarea informaţiei.
O altă responsabilitate a profesorului şi a factorilor de decizie din sistem o reprezintă dezvoltarea
profesională, care să permită integrarea noilor tehnologii, prin cursuri de formare continuă,
achiziţii de calculatoare şi echipamente, colaborare cu alţi profesori de acceaşi specialitate sau de
specialităţi diferite, la nivelul ariei sau din arii curriculare diferite, folosirea în comun a resuselor
existente, crearea de noi auxiliare didactice care să amelioreze calitatea procesului de
învăţământ. Indiferent dacă produsul final al activităţii este un plan de afaceri, o prezentare către

4
o autoritate publică, un film de prezentare, un spot publicitar , o reprezentare grafică a unei
funcţii sau o vizualizare animată a unui fenomen, o pagină web sau o simplă prezentare
Powerpoint, noile tehnologii dezvoltă învăţarea autentică. În accepţiunea lui Frank Levy şi
Richard Murnane, capacitatea de a identifica şi rezolva probleme pentru care practica curentă nu
oferă soluţii, prin (re)cunoaştere şi meta-cunoaştere şi capacitatăţile complexe de comunicare
(persuasiunea, explicaţia, negocierea, câştigarea încrederii, capacitatea de argumentare), la care
se adaugă competenţele specifice locului de muncă, principiile eticii şi integritatea morală şi
capacitatea de a lucra împreună cu ceilalţi vor face diferenţa dintre cei cu şanse de dezvoltare a
carierei şi cei cu şanse minime de avansare ( Levy & Murnane, 2005). Angajatorii de astăzi sunt
interesaţi de angajaţi capabili să lucreze în echipă, să gândească critic, să organizeze informaţia,
să dovedească spirit de inovaţie şi creativitate( Hart, 2006).
Deşi este imposibil de imaginat o societate globală informatizată datorită inegalităţilor
sociale, factorilor socio-culturali precum: religia, etnia, apartenenţa la o anumită clasă socială sau
dimensiunea de gen şi, în consecinţă, nu se poate vorbi de un model unic al educaţiei în era
digitală, există o mare diversitate de modele educaţionale ce pot fi analizate pentru ameliorarea
demersului didactic într-o societate în care importanţa şi autoritatea şcolii şi familiei scade în
favoarea creşterii importanţei grupului cu care educabilii se identifică. În fluxul informaţional
continuu şi în paradigmele în continuă schimbare ce caracterizează societatea contemporană,
profesorii trebuie să îşi redefinească scopurile, metodele şi competenţele pentru a se putea adapta
la noile medii de învăţare în care dispar delimitările prestabilite dintre rolurile tradiţionale ale
profesorilor, educabililor şi resurselor. In acest context nou, rolurile tradiţionale nu mai
corespund realităţilor pentru că elevii/ studenţii înşişi consideră cunoştinţele transmise de
profesor insuficiente, lipsite de relevanţă sau fără aplicabilitate practică; şcoala tradiţională nu
mai motivează educabilii; ignorarea noilor tehnologii ar însemna ignorarea unui imens potenţial
pentru nou, pentru învăţarea prin descoperire, pentru interactivitate şi cercetare; chiar finalităţile
educaţiei ar fi artificial definite şi nu ar permite integrarea educabililor în societate şi accesul
acestora la educaţie superioară sau pe piaţa muncii. Ignorarea noilor tehnologii ar însemna
ignorarea societăţii şi pregătirea educabililor pentru eşec, nu pentru succes, pentru că atât timp
cât educaţia face parte integrantă din societete, abordarea demersului didactic trebuie să ţină
pasul cu schimbările din societate.
Politicile naţionale trebuie să definescă priorităţile naţionale în educaţie, dar trebuie şi să
se ralieze la tendinţa spre globalizare facilitată de noile tehnologii, dat fiind că cetăţenii viitorului
nu vor mai aparţine doar unei naţiuni, ci vor avea cetăţenie internaţională şi odată cu aceasta
calificări şi competenţe certificate şi recunoscute internaţional. O analiză a politicilor

5
educaţionale din ţări precum Marea Britanie, Australia, S.U.A. sau a Cadrului european de
referinţă ar permite identificarea de diferenţe impuse de contextul specific, dar mai ales ar defini
o serie de asemenări privind scopurile educaţiei, metodele promovate, rolurile profesorilor şi ale
elevilor/ studenţilor, rolul noilor tehnologii: abordarea educaţiei trebuie făcută holistic, cu scopul
explicit de a facilita interacţiunea dintre individ şi societate, prin dezvoltarea gândirii şi
competenţelor de comunicare, esenţiale atât în procesul de dezvoltare individuală, cât şi la
nivelul întregii societăţi. Trebuie promovată învăţarea autentică, transcurriculară, în care
multilingvismul şi folosirea noilor tehnologii au o importanţă incontestabilă. În România, după
20 de ani de reformă a sistemului de învăţământ, încă lipseşte coerenţa necesară pentru
promovarea unui învăţământ de calitate, lipseşte o strategie pe termen lung, cu scopuri, standarde
şi responsabilităţi bine definite, care să permită adaptarea la noile cerinţe. În ciuda programelor
de susţinere a achiziţei de calculatoare şi conectare a şcolilor la Internet, a dezvoltării sistemului
AEL, a introducerii orelor de TIC, integrarea noilor tehnologii în curriculum este încă un
deziderat. Cei care înţeleg că educaţia şi noile tehnologii nu mai pot fi privite separat se apropie
de modelul profesorului secolului XXI: cu solide cunoştinţe de specialitate, foarte bine pregătit
din punct de vedere metodologic, iniţiat în utilizarea calculatorului, bine-informat, flexibil pentru
a se putea adapta la diferitele stiluri de învăţare ale elevilor şi la nevoile individuale ale acestora,
cu multă imaginaţie şi creativitate pentru a reinventa modul de predare a disciplinei respective
folosind noile mijloace de expresie, orientat spre scop, inovator şi cu capacitate de
(auto)reflecţie.

Referinţe bibliografice:
Hart, P. 2006. How should colleges prepare students to succeed in today’s global economy?,
http://www.aacu.org/advocacy/leap/documents/Re8097abcombined.pdf , 21.08.2007

Levy, F., Murnane, R. J.2005. The New Division of Labor: How Computers Are Creating the Next Job Market.
Princeton NJ: Princeton University Press

Lim, C.P. 2002, A Theoretical Framework for the Study of ICT in Schools: A Proposal. British Journal of
Educational Technology, Vol. 33, No. 4, pp. 411-421, http://www.wiley.com/bw/journal.asp?ref=0007-1013,
09.08.2007

Lyotard, J.-F. 1979. La Condition Postmoderne: Rapport sur le Savoir. Paris: Minuit.

Robins, K., Webster, F.1989.The Technical Fix:Education, Computers and Industry. Houndmills and London:
Macmillan

Tapscott, D. 1998. Growing up Digital: The Rise of the Net Generation. New York: McGraw-Hill.

Warschauer, M. 1999. Electronic Literacies: Language, Culture, and Power in Online Education. Mahwah, New
Jersey and London: Lawrence Erlbaum Associates.

Webster, F. 2002. Theories of the Information Society. London and New York: Routledge.