Sunteți pe pagina 1din 12

ACADEMIA DE STUDII ECONOMICE DIN BUCUREŞTI

FACULTATEA DE MARKETING

ANALIZA CONSTITUIRII
RESURSELOR FINANCIARE
FMI

Economie Mondiala

Student - Turnea Alexandru


Grupa 1732 , Seria C, Anul II

Bucuresti
-2016-
CUPRINS
2. Istoric .......................................................................................................................................... 3
2. Obiectivele FMI .......................................................................................................................... 3
3. Resurse financiare ale FMI ......................................................................................................... 4
BIBLIOGRAFIE ............................................................................................................................. 7
2. Istoric

Fondul Monetar Internaţional a luat fiinţă în urma lucrărilor Conferinţei monetare şi financiare a Naţiunilor
Unite ţinută, în iulie 1944, la Bretton Woods, în statul american New-Hampshire. Conferinţa de la Bretton
Woods, la lucrările căreia au participat 49 de state, a elaborat „Acordurile" de constituire a FMI şi Băncii
Internaţionale pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (BIRD) pe care statele participante le-au semnat, la 22 iulie
1944. Aceste acorduri au intrat în vigoare la 27 decembrie 1945.

FMI şi-a început activitatea operaţională în mai 1946 având sediul la Washington D.C., capitala SUA.

În baza acordului încheiat cu ONU în noiembrie 1947, FMI are statut de instituţie specializată a Naţiunilor
Unite.

Crearea Fondului Monetar Internaţional răspundea voinţei comune a statelor aliate în perioada celui de al
doilea război mondial, în special a SUA şi Marii Britanii, de a se instaura, după război, o ordine monetară care să
faciliteze reconstrucţia postbelică şi să permită evitarea crizelor economice şi sociale din anii treizeci. S-a urmărit
deci crearea unei instituţii internaţionale care, acordând asistenţă financiară ţărilor cu probleme în domeniul
balanţelor de plăţi, să permită evitarea recurgerii, de către acestea, la protecţionism sau devalorizări competitive,
ca metode de redresare a balanţelor lor de plăţi.

2. Obiectivele FMI

Potrivit articolului 1 al actului său constitutiv, („Articles of Agreement") în politicile şi deciziile sale, FMI
trebuie să aibă în vedere realizarea următoarelor obiective:

 să promoveze cooperarea monetară internaţională prin asigurarea, pe o bază permanentă, a mecanismelor


necesare de colaborare şi consultare în problemele monetare internaţionale;
 să faciliteze expansiunea şi creşterea armonioasă a comerţului internaţional şi să contribuie astfel la
instaurarea şi menţinerea unui nivel ridicat al venitului real şi folosirii forţei de muncă şi la dezvoltarea
resurselor productive ale tuturor membrilor, ca obiective primordiale ale politicii lor economice;
 să promoveze stabilitatea regimului de schimburi, menţinerea între statele membre a unor regimuri de
schimbuii ordonate şi să evite devalorizările monetare concurenţiale;1
 să sprijine stabilirea unui sistem multilateral de reglementare a tranzacţiilor curente dintre membri şi
eliminarea restricţiilor la schimburile externe, care împiedică creşterea comerţului mondial;
Să pună resursele sale generale la dispoziţia ţărilor membre - temporar şi în baza unor garanţii
corespunzătoare - în vederea corectării dezechilibrelor din balanţele lor de plăţi.

3. Resurse financiare ale FMI2

Resursele FMI provin în mare parte din capitalul subscris pe care statele îl depun când intra în această
organizaţie, sau din revizuiri periodice ale acestor cote care pot fi mărite. Statele membre plătesc 25% din
capitalul subscris în (DSR) Drepturi Speciale de Tragere, sau monede de circulaţie internaţională cum ar fi
dolarul american sau yenul japonez.În ceea ce priveşte restul de 75% al sumei FMI poate cere statului respectiv
să îl plătească în monedă proprie. Aceste cote plătite determina puterea cotului deţinută de un stat în cadrul FMI,
cantitatea de bani cu care acesta poate fi finanţata în caz de nevoie, sau chiar procentul deţinut în Drepturi
speciale de Tragere.

Astefel cota plătită de noii membrii este proporţională cu mărimea relativă a economiei statului în cadrul
economiei mondiale. Astfel ca, SUA având cea mai puternică economie contribuie cu cea mai mare parte din
totalul cotelor, adică 17,7 %.

Fiecare ţară membră a FMI trebuie să contribuie la resursele financiare ale Organizaţiei cu o anumită sumă,
denumită cotă de subscripţie, care este exprimată în echivalent DST.

Mărimea cotelor subscripţiilor statelor membre se stabileşte pornindu-se de la indicatori identici, ţinând de
puterea economică a fiecărei ţări. Pentru cotele iniţiale ale participanţilor la Conferinţa de la Bretton-Woods s-a
utilizat o formulă care lua în considerare următorii indicatori: venitul naţional, deţinerile în aur şi dolari, volumul
mediu al importurilor, variabilitatea exporturilor şi raportul acestora cu venitul naţional. Această formulă a fost
revizuită de mai multe ori, fie prin luarea în considerare şi a altor indicatori, fie prin modificarea, în cadrul
formulei de calcul, a ponderii indicatorilor menţionaţi.

1
S.Dumitrascu, V.Gheorghiţă: ”Economia Mondială”, 1998
2
Zaharia, M.R. Economie Mondială, Editura ASE, bucureşti, 2004.
După stabilirea cotei de subscripţie a fiecărei ţări, subscripţia propriu zisă se trece în contul FMI, ca
participare la capital: în proporţie de 25% în monedă convertibilă şi 75% în monedă naţională. Pentru a reflecta
schimbările petrecute în economia mondială şi rolul diverselor ţări în cadrul acesteia, cotele de subscripţie la
capitalul FMI, se revizuiesc periodic, de regulă, la intervale nu mai mari de cinci ani.

Mărimea cotei de subscripţie prezintă importanţă din mai multe unghiuri de vedere. Ea oferă un indiciu în
legătură cu locul unei ţări în economia mondială, de mărimea sa depinde câtimea din resursele Fondului de care
ţara poate beneficia, cât şi influenţa acesteia în procesul decizional al FMI.

Principala resursă financiară a FMI o constituie subscripţiile ţărilor membre. Totalul acestora, în momentul
intrării în funcţiune a FMI era de şapte miliarde dolari. În exerciţiul financiar 1996-1997, suma subscripţiilor la
capitalul FMI reprezenta 150 miliarde Drepturi Speciale de Tragere (DST).

În afara resurselor proprii, provenind din subscripţiile statelor membre, FMI poate recurge şi la resurse
împrumutate. În acest context sunt cunoscute Acordurile generale de împrumut. Prima înţelegere din această
categorie, a intrat în vigoare în 1962, între 10 ţări dezvoltate, membre FMI (Belgia, Canada, Germania, Franţa,
Italia, Japonia, Marea Britanie, Olanda, Suedia, SUA) şj viza constituirea unui fond de 6 miliarde dolari pentru
soluţionarea unor dificultăţi de plăţi externe apărute în ţările membre ale Acordului. În 1983 s-a alăturat
mecanismului menţionat şi Elveţia, deşi nu era membră FMI. La fondurile colectate, care s-au ridicai la 17
miliarde dolari, putea face apel orice ţară membru FMI în dificultate. În ianuarie 1997, Consiliul de administraţie
al FMI a decis constituirea unei surse suplimentare de finanţare, sub forma unor noi acorduri de împrumut, pentru
care 25 de ţări membre pun la dispoziţia FMI 34 miliarde DST (aproximativ 40 miliarde dolari), în vederea
prevenirii unei deteriorări a sistemului monetar internaţional, sau pentru a se face faţă unei situaţii excepţionale
prezentând un risc pentru stabilitatea acestui sistem.

Aceste cote-părţi sunt revizuite la fiecare 5 ani. Ele pot fi mărite sau micşorate în funcţie de nevoile FMI.
De exemplu în anul 1946 cele 35 membri al FMI au vărsat 7,6 bilioane $, decât în anul 1998 suma s-a ridicat la
193 bilioane $ (tabel 1). SUA are 250.000 voturi, ceea ce reprezintă 18% din voturile totale (Gr. 2).De obicei
ţările care se împrumută de la FMI plătesc diferite taxe, care pe de o parte au scop să acopere cheltuielile FMI cu
operaţiile respective, şi pe de altă parte să recompenseze ţările al cărei monedă este folosită pentru împrumut. În
prezent taxa este 1/4 din 1% din toată suma şi dobânda 41.2% cu excepţia creditelor pentru ajustare structurală,
unde dobânda este mult mai mică.Sursele de finanţare ale FMI sunt alcătuite din cotele-părţi ale fiecărui membru.
Regula este că 75% din toată suma vărsată este în moneda naţională.
Din cauză că majoritatea ţărilor au monedă naţională care nu este convertibilă, aproape jumătate din toate
monedele alocate nu pot fi folosite. Numai 20 monede naţionale se împrumută pe parcursul unui an. Dintre ele
sunt - dolarul american, yenele japoneze, marca germană, lira sterlină, francul francez, etc.

Fiecare ţară membră are drept să se împrumute de câteva ori până la suma cotei-plăţi pe care a vărsat-o la
FMI.Drepturile speciale de tragere (DST) au fost create în anul 1960. Atunci dolarul a fost principala monedă de
rezervă, de unde a crescut mult şi cererea lui. Pe de altă parte aurul a fost greu de aprovizionat. De aceea a apărut
nevoia de alte devize, care să fie adăugate la rezervele internaţionale.

DST reprezintă un coş valutar, care conţine cele 5 importante monede naţionale - dolar american, yena,
marca germană, franc francez şi lira sterlină. Astăzi există 21,4 bilioane DST, la valoare aproape $29 bilioane.
DST reprezintă 2% din rezervele totale ale FMI (Gr.3).

După introducerea monedei Uniuni Europene la 1 ianuarie 1999, FMI a decis că nouă monedă unică va
înlocui marca germană şi francul francez în Coşul valutar al DST (tabel 2). Instrumentele financiare care se
fructifică prin ratele de dobânzi în DST – bonurile de tezaur nemţeşti, franţuzeşti şi englezeşti pentru 3 luni, ratele
de dobândă pentru certificatele de depozit din Germania şi din Japonia pe 3 luni vor rămâne neschimbate. În
această legătură cealaltă revizuire a DST va avea loc nu mai târziu de anul 2000.

În trecut toate ţările membre ale FMI au fost obligate să folosească aceleaşi metode pentru calcularea ratei
de schimb ale monedei naţionale. Principalul curs de referinţă era dolarul american.Acest sistem al parităţilor fixe
a eşuat după anul 1970 pentru că SUA n-a putut să facă faţă cererii mare de dolar american.Atunci s-a schimbat
că fiecare ţară membră va folosi metoda proprie de determinare a cursului de schimb. Multe ţări industriale au
lăsat cursurile lor valutare liber flotante. Valoarea lor este determinată de cererea şi de oferta pe piaţa valutară
internaţională. Alte ţări încearcă să influenţeze cursul lor valutar prin vânzare şi cumpărare de monedă naţională
pe piaţa internă (Gr.4).

Fondul Monetar Internaţional împrumută numai aceste ţări, care au probleme cu balanţa de plăţi şi ţări care
nu au disponibilităţi valutare pentru a-şi achita datoriile legate de împrumuturile pe care le-au efectuat (Gr.5).

Există 2 moduri de trageri ordinare:

- Tragerile în cadrul tranşei de rezervă


- Tragerile în cadrul tranşelor de credit
În primul caz, tragerile sunt automate şi necondiţionate. Dimensiunea lor este determinată de
ponderea DST sau a devizelor convertibile în totalul cotei - părţi ale ţării în cauză.

Tragerile în cadrul tranşelor de credit au regim mai special. Cea mai esenţială diferenţă este că
ele nu sunt necondiţionate. O ţară recurge la astfel de trageri atunci când şi-a epuizat drepturile
de tragere în cadrul tranşei de rezervă.Orice ţară membră poate refuza 4 tranşe de credit care
reprezintă 125,150,175 şi 200% din cotă-parte în aur sau într-o monedă convertibilă. Cel mai
uşor se poate obţine prima tranşa care este liberalizată.2

Începând cu a doua tranşa condiţiile care se pun sunt mult mai dificile. Evident şi dobânda creşte.
Tragerile au loc trimestrial fiind supuse reviziunii periodice a programelor şi respectării
criteriilor convenite. Aceste criterii se referă la politică de credit, cea bugetară, restricţiile
comerciale şi de plăţi, împrumuturile externe şi nivelul rezervelor.

Pentru a împrumuta cu mai mult de 25% din cotă-parte, FMI aplică două principii esenţiali.

Pe de o parte ţările care se împrumută trebuie să ramburseze cu cât se poate mai repede suma
împrumutată, după ce evident rezolvă problemele sale. Aceasta este aşa numitul principiul
condiţionalităţii.

ONU

Organizatia Natiunilor Unite (O.N.U.)[1]

Generalitati

O.N.U. este cea mai importanta organizatie internationala prin cel putin trei
elemente universalitatea sa;multitudinea si complexitatea sco-purilor asumate;autoritatea de care
se bucura ONU in randul membrilor sai.
Organizatia a fost creata prin semnarea actului sau constitutiv (Carta O.N.U.) care afost
semnat de 51 de state membre, la San Francisco la 26 iunie 1945, urmata de ratificare si intrarea
in vigoare la 24 octombrie 1945, iar in prezent are 192 de membrii.

Sediile ONU se afla la New-York, Geneva si Viena. Limbile de lucru fiind engleza si
franceza, in timp ce limbile oficiale sunt: engleza, franceza, spaniola, rusa, chineza si araba.

Scopurile O.N.U.

Astfel cum sunt proclamate in art. 1 din Carta scopurile O.N.U. sunt:

 sa mentina pacea si securitatea internationala;


 sa dezvolte intre natiuni relatiile prietenesti;
 sa realizeze cooperarea internationala in rezolva-rea problemelor internationale de ordin
economic, social, cultural sau umanitar;
 sa fie un centru de armonizare a eforturilor statelor pentru realizarea acestor scopuri
comune.

Principiile O.N.U.

Potrivit art. 2 din Carta pentru realizarea scopurilor organi-zatiei, O.N.U. si membrii sai
vor actiona in conformitate cu urmatoarele principii:

 egalitatea suverana a tuturor membrilor;


 indeplinirea cu buna credinta a obligatiilor asumate prin Carta;
 rezolvarea diferendelor internationale prin mijloace pasnice;
 abtinerea in relatiile lor internationale de a recurge la amenintarea cu forta sau la folosirea
fortei (neagresiunea);
 egalitatea in drepturi a popoarelor si dreptul lor de a-si hotara soarta;
 neinterventia (neamestecul) in chestiuni apartinand in mod esential competentei interne a
unui stat.

Organizarea si functionarea O.N.U.

O.N.U. dispune de un ansamblu de organe constituite intr-un sistem functional.

Dintre acestea o importanta deosebita prezinta organele principale create prin Carta in
numar de sase:

 Adunarea Generala - constituita din toate statele membre, fiecare membru va avea cel
mult cinci reprezentanti in Adunarea Generala;
 Consiliul de Securitate constituit din 15 membrii (5 membrii permanenti si 10 membrii
nepermanenti);
 Consiliul Economic si Social (ECOSOC) - constituit din 54 de membrii;
 Consiliul de Tutela - constituit dintr-un numar limitat de state. Decolonizarea a redus
activitatea acestuia;
 Curtea Internationala de Justitie (C.I.J.) - constituita din 15 judecatori;
 Secretariatul - constituit din Secretarul General, Secretarul Adjunct si personalul necesar.

Aceste organe principale pot crea organe subsidiare ( de ex. Comisia Economica O.N.U.
pentru Europa, cea pentru Asia si Pacific, Comisia pentru Drepturile Omului etc.), care le ajuta
in indeplinirea atributiilor lor.

Adunarea Generala este un organ de deliberare, care se intruneste in sesiuni


ordinare anule si sesiuni extraordinare.

Adunarea Generala poate discuta orice chestiuni sau situatii care sunt prevazute in Carta
si poate face recomandari membrilor sai, Consiliului de Securitate sau atat membrilor cat si
Consiliului. Ea poate examina principiile privind cooperarea pentru mentinerea pacii si securitatii
internationale (de ex. Dezarmarea si reglementarea inarmarilor) si orice chestiuni referitoare la
mentinerea pacii si securitatii internationale.

Consiliul de Securitate este un organ cu activitate permanenta, fiind alcatuit din doua
categorii de membrii prima formata din 5 membrii permanenti desemnati prin Carta, cu drept de
veto (China, Franta, Rusia, Marea Britanie si Statele Unite) si cea de-a doua formata din 10
membrii nepermanenti, alesi de Adunarea Generala pe o perioada de doi ani.

Consiliul de Securitate are raspunderea principala pentru mentinerea pacii si securitatii


internationale si el actioneaza in numele membrilor Organizatiei, care au obligatia de a executa
hotararile sale(art. 24 si 25 din Carta).

Consiliul adopta hotarari in probleme de fond cu votul afirmativ a 9 membri, intre care sa
fie incluse voturile concordante ale celor cinci membrii permanenti si in probleme de procedura cu
voturile a 9 membrii, indiferent de categoria lor.

Conform capitolului VII in cazul in care Consiliul constata existenta unor asemenea
amenintari, in functie de gravitatea acestora, Consiliul poate hotari, recurgerea la doua categorii
de masuri obligatorii:

 masuri fara folosirea fortei armate,


 masuri care implica folosirea fortei armate constand demonstratii, masuri de blocada, fie
in alte operatiuni ale unor forte aeriene, navale sau terestre ale membrilor O.N.U.

Consiliul Economic si Social alcatuit din 54 de membrii alesi de Adunarea Generala pe


o perioada de 3 ani, are atributii privind indeplinirea obiectivelor O.N.U. in domeniul economic,
social si respectarii drepturilor omului;al initierii sau elaborarii de studii si proiecte de conventii,
asigura legatura intre O.N.U. si institutiile specializate .

Consiliul de Tutela a fost creat pentru realizarea sarcinilor O.N.U. in legatura cu


sistemul de tutela, activitatea sa s-a redus foarte mult ca urmare a procesului de decolonizare.
Curtea Internationala de Justitie (C.I.J.), constituita din 15 judecatori isi desfasoara
activitatea pe baza unui Statut care face parte integranta din Carta O.N.U. Curtea judeca
diferendele intre statele membre O.N.U. ( in anumite conditii si pentru nemembri O.N.U.), care
accepta jurisdictia acesteia.

Competenta Curtii este dubla:

 contencioasa
 consultativa

In competenta Curtii intra:

 toate cauzele care i le supun partile;


 toate cauzele prevazute in mod expres in Carta sau in tratatele in vigoare.

Curtea poate avea o competenta obligatorie(art. 36(2) din Statut), daca statele o recunosc
in toate diferendele de ordin juridic avand ca obiect:

 interpretarea unui tratat;


 orice problema de drept international;
 existenta oricarui fapt care, daca ai fi stabilit, ar constitui incalcarea unei obligatii
internationale;
 natura sau intinderea reparatiei datorate pentru incalcarea unei obligatii internationale.

Organizatiile internationale pot, in anumite conditii, cere avize consultative Curtii.

Secretariatul O.N.U. este organul administrativ si executiv al O.N.U, este format din
15.000 de functionari, este condusa de un secretar general. Secretarul general este ales pe o
durata de 5 ani de Adunarea Generala, la recomandarea Consiliului de Securitate.

Secretarul General exercita functii: administrative, executive, tehnice,financiare.

El poate sesiza Consiliul de Securitate cu orice problema care poate pune in pericol pacea
si securitatea internationala. In fapt indeplineste o serie de alte activitati legate de solutionarea
pasnica a diferendelor:

 bune oficii
 medierea
 discutii cu reprezentantii guvernelor

In vederea adaptarii O.N.U. la realitatea mediului politic international actual, fata de cel
din 1945 (schimbarile care au avut loc in 1963 au fost nesemnificative) s-a initiat reforma
O.N.U. vizand in esenta:

 restructurarea Consiliului de Securitate prin sporirea numarului membrilor permanenti,


dar si nepermanenti;
 modul de adoptare a deciziilor;
 problema dreptului de veto.

BIBLIOGRAFIE

1. Doris A. (2013)”Revisiting the Effects of IMF Programs on Poverty and


Inequality”[articol de specialitate in format electronic]. Disponibil prin Science Direct
(bază de date) < http://www.sciencedirect.com/science/article/pii/S0305750X13000399>
[Accesat la data de 13.12.2016]

2. S.Dumitrascu, V.Gheorghiţă(1998) ”Economia Mondială”

3. Site-ul Oficial FMI < http://www.imf.org/external/index.htm >

4. Tulin D., Murat K.(2015)” IMF Stabilization Programs and their Effects on the World
Economic Crises”[revista de specialitate in format electronic]38(2016):396-407.
Disponibil prin Science Direct (baza de date) <
http://www.sciencedirect.com/science/article/pii/S2212567116302118> [Accesat la data
de 13.12.2016]

5. Yasemİn Bal Gündüz(2016)”The Economic Impact of Short-term IMF Engagement in


Low-Income Countries” Procedia Economics and Finance[revista de specialitate in
format electronic]87(2016):30-49.Disponibil prin Science Direct (baza de date) <
http://www.sciencedirect.com/science/article/pii/S0305750X16303709 > [Accesat la data
de 13.12.2016]

6. Zaharia, M.R.(2004) „Economie Mondială”, Bucureşti, Editura ASE