ANATOMIA FUNCTIONALA SI BIOMETRICA

Mişcările se clasifică în raport cu planul anatomic în care este dispus axul lor de mişcare, şi
anume:
- în plan sagital – flexia şi extensia (axul transversal);
- în plan frontal – abducţia şi adducţia (axul sagital);
- în plan transversal – rotaţiile (axul longitudinal).
- în mai multe planuri – circumducţia

Termeni orientativi
În raport cu centrul de greutate al corpului sau centrele parţiale de greutate ale segmentelor,
orientarea diferitelor organe devine posibilă folosindu-se următorii termeni:
median (medial sau intern) – spre centrul corpului sau segmentului;
lateral sau extern – în afară faţă de centrul corpului sau segmentului;
proximal (superior sau cranial) - deasupra planului orizontal al corpului;
distal (inferior sau caudal) - sub planul orizontal al corpului;
anterior sau ventral - înaintea planului frontal;
posterior sau dorsal - înapoia planului frontal;
radial şi cubital, palmar (volar) şi dorsal, la membrul superior;
tibial şi fibular, plantar şi dorsal, la membrul inferior.

CURS II
1.3. Caracteristicile morfo-funcţionale ale articulaţiilor
Artrologia (sindesmologia) este acea ramură a anatomiei care studiază articulaţiile.
Articulaţiile reprezintă ansamblul părţilor moi şi tari, prin intermediul cărora se leagă
segmentele osoase în vederea asigurării imobilităţii, a unei mobilităţi parţiale sau a unei
mobilităţi totale.

Anatomie functionala si biomecanica 1

Anatomie functionala si biomecanica 2
Principalul criteriu de clasificare a articulaţiilor este cel funcţional, adică după gradul de
mobilitate, care împarte articulaţiile în trei grupe: articulaţii fixe (sinartroze) în care mişcările
sunt inexistente sau minime, articulaţii semimobile (amfiartroze sau hemiartroze) care
prezintă mişcări cu amplitudine redusă şi articulaţii mobile (diartroze) sau articulaţiile
adevărate la nivelul cărora se realizeazămişcări ample.
Sinartrozele
Sinartrozele sunt articulaţii care nu prezintă cavitate articulară; piesele osoase apar unite
printr-o masă de ţesut fibros, cartilaginos sau osos, ceea ce le clasifică în: sindesmoze,
sincondroze şi sinostoze.
Sindesmozele sunt articulaţii la care legătura între oasele ce participă la articulaţie se face
prin ţesut conjunctiv fibros. Când unirea se realizează prin formaţiuni ligamentare (ex.
articulaţia coxo-sacrală) este o sindesmoză propriu-zisă, iar când se realizează doar printr-o
pătură subţire de ţesut conjunctiv se numesc suturi (ex. articulaţiile de la nivelul craniului).
După aspectul marginilor care participă la articulaţie, suturile se împart în: dinţate (ex. sutura
coronară, sagitală etc.), scvamoase sau solzoase (ex. sutura temporoparietală) şi plane (ex.
sutura internazală). Gonfoza este o varietate de sindesmoză în care un os este scobit, iar
celălalt pătrunde în el ca un cui (ex. articularea dinţilor în alveolele dentare). Un tip special
de sindesmoză îl constituie legătura prin intermediul unei membrane interosoase, ce se
întinde între două oase aflate la o anumită distanţă între ele (ex. membrana interosoasă
dintre oasele antebraţului şi gambei).
Sincondrozele prezintă ca material de legătură ţesutul cartilaginos, care poate fi: hialin (ex.
artic. dintre manubriu şi corpul sternului, cartilajele costale) sau fibros (ex. unele simfize,
cartilajele de creştere).
Sinostozele se formează prin osificarea, la adulţi şi mai ales la bătrâni, a sidesmozelor şi
sincondrozelor (ex. suturile, cartilajele de creştere etc.).
Amfiartrozele
Amfiartrozele (hemiartrozele) se caracterizează prin prezenţa în dreptul ţesutului fibro-
cartilaginos de legătură a unei fante incomplete lipsită de o membrană proprie; acest gol
apare sub influenţa unor mişcări de amplitudine mică. Amfiartrozele sunt alcătuite din
următoarele elemente: suprafeţe articulare osoase, acoperite de cartilaj hialin, o masă de
fibrocartilaj care leagă suprafeţele articulare şi un manşon fibros format din ligamente
periferice ce înconjoară articulaţia. Exemple de amfiartroze sunt: articulaţiile intervertebrale,
simfiza pubiană etc.
Diartrozele
Diartrozele (articulaţii sinoviale, artrodii, articulaţii mobile) sunt caracterizate prin prezenţa
unei cavităţi articulare între extremităţile oaselor, cavitate care este căptuşită cu o
membrană proprie (sinovială). Sunt articulaţiile cu cel mai mare grad de mobilitate şi sunt
întâlnite mai ales la nivelul membrelor. Sunt alcătuite din următoarele elemente
componente:
Extremităţile osteo-articulare

În cadrul acestor elemente trebuie să luăm în considerare: suprafeţele articulare, cartilajele

articulare şi unele formaţiuni ajutătoare fibro-cartilaginoase (Figura nr. 6)

Feţele (suprafeţele) articulare reprezintă suprafeţe netede situate pe extremităţile osoase.

De obicei cele două suprafeţe se îmbină una cu cealaltă, una fiind negativul celeilalte, adică
ele sunt congruente; alteori însă nu există nici o legătură între forma unei suprafeţe şi cea a
suprafeţei opuse. Pot prezenta forme diferite: plane, sferoidale, trohleare, concave etc.

Anatomie functionala si biomecanica 3

Cartilajul articular tapetează suprafeţele articulare şi prezintă două proprietăţi mecanice
esenţiale: este compresibil şi elastic, având rol de amortizor, deci de a împiedica uzura
suprafeţei osoase subiacente. Elementele din care este alcătuit cartilajul (celule, fibre,
substanţă fundamentală) au o arhitectură strict funcţională, suportând forţe mari care se
exercită asupra sa, structura fiind în continuă remaniere. Întinderea cartilajului nu este
proporţională cu mărimea suprafeţelor osoase, ci cu amplitudinea mişcărilor. Prin structura
sa cartilajul articular economiseşte forţă musculară în timpul mişcărilor.
Labrul glenoidal (bureletul fibro-cartilaginos, fibro-cartilajul periferic) este o structură situată
la periferia unor cavităţi articulare (ex. cavitatea glenoidă a humerusului) cu rol de a mări
suprafaţa articulară. Acest inel fibro-cartilaginos poate fi complet (ex. articulaţia scapulo-
humerală) sau incomple (ex. articulaţiile interfalangiene).
Meniscurile şi discurile articulare sunt cartilaje fibroase care se găsesc între două suprafeţe
osoase necongruente, cu rol de a restabili concordanţa celor două suprafeţe. Discul
intervertebral separă complet cele două suprafeţe articulare, care nu intră în contact; se
asigură astfel, o compartimentare totală a articulaţiei (ex. artic. temporo-mandibulară).
Meniscul articular se caracterizează prin prezenţa unei zone la nivelul căreia cele două
suprafeţe intră în contact nemijlocit, astfel încât compartimentarea articulaţiei este
incompletă (ex. artic. genunchiului).
Mijloacele de unire

Mijloacele de unire sunt reprezentate prin: capsula articulară, ligamente, muşchi, tendoane
şi presiunea atmosferică.
Capsula articulară este un manşon de ţesut conjunctiv fibros care înveleşte suprafeţele
articulare, participând la menţinerea acestora în contact şi delimitând spre interior o cavitate
articulară; această cavitate este căptuşită la interior de membrana sinovială şi întărită la
exterior de ligamente. Inserţia capsulei este mai apropiată de epifize în regiunile în care
amplitudinea mişcărilor este mai mică. Capsula este în

Anatomie functionala si biomecanica 4

general laxă şi subţire, deci puţin rezistentă la articulaţiile cu mişcări ample şi este mai
groasă, şi deci mai rezistentă la articulaţiile cu mişcări mai puţin ample.
Ligamentele articulare sunt formaţiuni fibroase care se prind de oasele articulţiei. Dipă
dispunerea lor sunt de trei tipuri: interosoase, capsulare şi periferice. Ligamentele
interosoase se găsesc în interiorul articulaţiei (intracapsulare) între cele două oase şi sunt
extrasinoviale (ex. ligamentele încrucişate ale genunchiului). Ligamentele capsulare întăresc
capsula articulară în zonele care neceşită o frânare a mişcărilor şi aparţin peretelui capsular.
Ligamentele periferice nu intră în contact cu capsula articulară, fiind situate mai departe de
aceasta. Ele leagă două oase, separate între ele printr-un oarecare interval (ex. ligamentele
dintre claviculă şi apofiza coracoidă a omoplatului). Din punct de vedere funcţional
ligamentele se pot grupa în ligamente ajutătoare ce consolidează legătura dintre oase şi
ligamente frenatoare care frânează mişcările.
Mijloacele de alunecare

Mijloacele de alunecare sunt reprezentate prin membrana sinovială şi prin lichidul care se
găseşte în cavitatea articulară - lichidul sinovial.
Membrana sinovială căptuşeşte faţa internă a capsulei articulare şi se inseră pe os la
periferia cartilajului articular. Este bogat vascularizată şi inervată, iar din punct de vedere
structural este o membrană seroasă (ca şi pleura, peritoneul etc.). Această membrană este
bogat vascularizată şi trimite în interiorul cavităţii articulare nişte prelungiri numite vilozităţi
sinoviale sau burse sinoviale, cu rol de a împiedica frecarea muşchilor şi a tendoanelor pe
planurile dure osoase.
Lichidul sinovial (sinovia) este secretat de epiteliul membranei sinoviale şi are rol de
lubrefiant, favorizând alunecarea, rol de nutriţie a cartilajului articular (prin imbibiţie), rol de
curăţire a produselor de descuamare (prin fagocitoză). Se tăseşte în cantitate redusă, este
vâscos, clar, de culoare gălbuie. Din punct de vedere chimic, conţine: 95% apă, 5%
substanţe organice, săruri minerale, globule albe etc.
Cavitatea articulară este spaţiul aproape virtual din interiorul articulaţiei în care se găseşte
lichidul sinovial. Această cavitate poate deveni reală prin acumularea unui lichid seros
(hidratoză), prin acumulare de sânge (hematoză) etc., apărute în urma unor traumatisme
articulare.
Vascularizaţia articulaţiilor. Articulaţiile sunt bine vascularizate de o reţea de vase
periarticulare. Aceste vase pătrund în capsulă, se ramifică puternic mai ales pe membrana
sinovială. Cartilajul de articulare ne este vascularizat; hrănirea lui se realizează prin
imbibiţie, pe seama lichidului sinovial.
Inervaţia articulaţiilor se realizează prin nervii care asigură şi inervaţia celorlalte
formaţiuni din jurul său (oase, muşchi etc.). Receptorii (proprioceptori) se găsesc în capsula
articulară, membrana sinovială, ligamente, dar lipsesc în cartilajul articular. Nervii articulari
sunt alcătuiţi numai din fibre aferente (senzitive) care provin de la receptorii articulaţiei
respective.

Clasificarea funcţională a articulaţiilor sinoviale mai ţine cont şi de:

Numărul structurilor osoase implicate
articulaţii simple- formate din unirea a două oase;
articulaţii compuse- formate din unirea mai multor oase.

Forma suprafeţelor articulare :

Anatomie functionala si biomecanica 5

Articulaţiile plane au suprafeţele plane şi permit numai mişcări de alunecare (deplasarea
suprafeţelor articulare fără îndepărtarea lor, cu frecare, precum deplasarea unei sănii pe
zăpadă). Exemple: a. dintre oasele carpului, tarsului, a. acromioclaviculară.
Articulaţiile trohleene, în balama sau ginglymul au suprafeţele articulare constituite astfel:
unul din capete are formă de scripete sau trohlee, iar celălalt, forma

Figura nr. 7 Clasificarea articulaţiilor sinoviale după form suprafeţelor articulare

(Raveica G., 2006, după PapilianV., 2003)

Anatomie functionala si biomecanica 6

1 şi 2- ginglym (trohlee) - 1 a: articulaţii interfalngiene, 2 a: articulaţia cotului. 3- articulaţie elipsoidală- 3a:
articulaţia radio-carpiană 4- articulaţie în şa- 4a: articulaţia carpometacarpiană a policelui 5- articulaţgie
sferoidală- 5 a: articulaţia şoldului

Anatomie functionala si biomecanica 7

unei creste care corespunde şanţului scripetelui şi două povârnişuri laterale, care corespund
părţilor laterale ale scripetelui. Permit mişcări de flexie-extensie şi foarte reduse de
lateralitate: a. humero-ulnară, a. interfalangiene.
Articulaţiile trohoide sau în pivot au suprafeţele formate dintr-un cilindru osos (pivotul central
osos), conţinut într-un inel osteofibros. Posedă doar mişcări de rotaţie: cilindrul se răsuceşte
în jurul axului său, în interiorul inelului. Exemple: a. radioulnare proximală şi distală.
Articulaţiile condiliene. Sunt formate astfel: unul din oase prezintă două suprafeţe articulare
rotunjite (segmente de cilindru plin- ex. Condilii femurali).iar celălalt os le primeşte în două
depresiuni corespunzătoare (fosele sau cavităţile glenoide tibiale). Axele celor două perechi
de suprafeţe articulare sunt paralele între ele, din această cauză mişcările permise se vor
petrece într-un singur plan. În mod secundar sunt posibile şi mişcări limitate în alte planuri.
Ex.: articulaţia genunchiului.
Articulaţiile în şa sau prin îmbucătură reciprocă au suprafeţele articulare opozite concave
într-un sens şi convexe în celălalt, care îşi corespund. Permit mişcări de: flexie-extensie,
abducţie-adducţie şi circumducţie. Ex.: a carpometacarpiană a policelui
(trapezometacarpiană), a. sternoclaviculară.
Articulaţiile elipsoidale. Cele două suprafeţe sunt conformate astfel: una este de forma unui
elipsoid mai mult sau mai puţin alungit, iar cealaltă de forma unei depresiuni
corespunzătoare, puţin adâncită. Ex.: a. radio-carpiană, a. metacarpofalangiană. Permit
mişcări de flexie-extensie, abducţie-adducţie, circumducţie.
Articulaţiile sferoidale sau cotilice se mai numesc şi enartroze. Au suprafeţele opozite formate
dintr-un cap (segment de sferă) ce pătrunde într-o cavitate în formă de cupă. Au o mare
mobilitate, permiţând: flexia-extensia, abducţia-adducţia, circumducţia şi rotaţia. Ex.:
articulaţiile umărului şi şoldului.

Anatomie functionala si biomecanica 8

1.4. Caracteristicile morfo-funcţionale ale muşchiului
În cadrul aparatului locomotor muşchii alcătuiesc partea activă a acestuia, având rolul de forţe
care acţionează asupra scheletului.
Ramura anatomiei care se ocupă de studiul muşchilor şi ale anexelor lor poartă numele de
miologie, iar totalitatea muşchilor alcătuiesc sistemul muscular. Am văzut anterior că unitatea
structurală a muşchilor, fibra musculară, este de trei tipuri: netedă, striată şi cadiacă. Muşchii
însă, se pot grupa în două categorii: voluntari şi involuntari. Din categoria muşchilor involuntari
fac parte muşchii organelor interne, care sunt alcătuiţi din fibre netede, la care se adaugă şi
miocardul, alcătuit din fibre striate. Muşchii voluntari sunt muşchi scheletici care intră în
alcătuirea aparatului locomotor; ei sunt alcătuiţi din fibre musculare striate.
Muşchii reprezintă organe diferenţiate, contractile, elastice care în urma unei excitaţii se
contractă, producând un lucru mecanic; acesta poate fi exprimat fie printr-o întărire a
muşchiului, cum este cazul în menţinerea unei atitudini, a unei posturi (travaliul static) sau ca
urmare a scurtării muşchiului, prin producerea mişcării (travaliu dinamic).
Numărul muşchilor din corpul omenesc diferă după diferiţi autori (între 370 şi 510, după modul
de considerare a unor unităţi musculare ca fiind elemente ale aceloraşi muşchi sau ca fiind
muşchi separaţi).
Importanţa muşchilor scheletici rezultă şi din masa lor mare absolută şi relativă. La un bărbat
de 70 kg, musculatura scheletică reprezintă aproximativ 25 kg (30- 40%) din greutatea
corporală, iar scheletul abia 14%. Această proporţie variază cu vârsta şi cu starea de
antrenament a individului (la sugar, reprezintă 20%; la femeia adultă, 35%; la bătrâni, 25-30%;
la halterofili, 50%).
Rolul muşchilor scheletici
Muşchii participă la susţinerea poziţiei corpului, la realizarea mişcărilor corpului şi a
segmentelor sale, la menţinerea în contact a oaselor în articulaţii. Masa musculară totalizează
cca. 45% din greutatea corpului, musculatura scheletică luând parte la alcătuirea formei
generale a corpului. De asemenea muşchii reprezintă un factor al termogenezei, contribuind
deci la termoreglare. Prin activitatea musculară scheletică, musculatura realizează compresia
activă a vaselor, având deci o fucţie hemodinamică. Prin compoziţia lor chimică muşchii
reprezintă adevărate rezervoare de sânge, grăsimi, glicogen etc. Muşchii scheletici sau
somatici realizează mişcările corpului. Acestea folosesc pentr menţinerea poziţiei verticale a
corpului şi pentru deplasarea corpului în spaţiu, precum şi deplasarea segmentelor corpului,
unele faţă de altele.
Menţinerea poziţiei verticale a corpului se face prin contracţia unui mare număr de muşchi.
Verticala centrului de greutate al corpului trebuie să cadă, pentru menţinerea verticalităţii, în
poligonul de susţinere, format de tălpi.
Repartizarea greutăţii diferitelor organe pe punctul lor de sprijin, obligă diferiţi muşchi să se
contracte, pentru a menţine aceste organe în echilibru. De exemplu, la cap, centrul de greutate
este situat înaintea punctului de sprijin aflat în articulaţia occipito-atlantoidiană. De aceea,
capul are tendinţa să cadă înainte. Pentru a compensa aceasta, muşchii cefei se contractă şi
astfel, centrul de greutate este deplasat pe verticala punctului de susţinere şi capul se menţine
în echilibru.
Mişcările de deplasare ale corpului sunt realizate prin mers şi alergare.

Anatomie functionala si biomecanica 9

Mersul este un ansamblu de mişcări, executate de muşchii membrelor inferioare, care
deplasează corpul şi care sunt însoţite de contracţia unor muşchi care menţin echilibrul.
În mers, caracteristica o dă faptul că baza de susţinere a corpului este formată, alternativ, de
câte una din tălpile picioarelor. Există un interval scurt, în care susţinerea este făcută de
ambele picioare.
Mersul se realizează prin contracţia diferitelor segmente ale membrelor inferioare. În acelaşi
timp, restul musculaturii scheletice, prin contracţii variate, determină echilibrul diferitelor părţi
ale corpului.
Alergarea este realizată prin aceleaşi contracţii care au loc şi în mers, dar care se produc cu o
frecvenţă crescută şi cu o intensitate mai mare. Trebuie remarcat că în alergare, în timpul
trecerii greutăţii corpului de pe un picior pe altul, care se face cu mare repeziciune, corpul se
găseşte, la un moment dat, suspendat în aer, deci, fără punct de sprijin.
În efectuarea acestor funcţii, muşchii scheletici au punctele lor de inserţie pe diferite oase, care
funcţionează ca nişte pârghii. Datorită acestui fapt, oasele, articulaţiile şi muşchii scheletici
funcţionează corelat, asigurând mişcările corpului. Ele formează, în totalitate, împreună cu
nervii care asigură inervaţia musculară, aparatul neuro-mio-artro-kinetic (NMAK).
Ţesutul muscular
Celulele musculare sunt elementele contractile ale muşchilor. Această adaptare funcţională s-a
realizat printr-o restructurare a celulelor musculare: alungirea celulelor, apariţia de organite
specializate, cum sunt miofibrilele etc. Există două grupe mari de ţesuturi musculare: netede şi
striate. La rândul său ţesutul muscular neted are două varietăţi: scheletic şi cardiac.
Ţesutul muscular neted la om formează musculatura viscerală, iar fibrele se caracterizează
prin miofibrile omogene şi un nucleu situat central. Fibrele musculare netede au inervaţie
vegetativă şi contracţie involuntară.

Caracteristicile şi structura musculaturii striate

Musculatura striată, controlată prin sistemul motor piramidal şi extrapiramidal, reprezintă
aproximativ 40% din greutatea corpului. Muşchii somatici asigură principalele activităţi motrice:
mersul, scrisul, vorbitul masticaţia etc.
Muşchii sunt alcătuiţi, în principiu, din: un corp (pântec, venter) şi două extremităţi care se
continuă cu tendoanele. În raport cu volumul lor şi funcţia îndeplinită, muşchii sunt formaţi din
alăturarea unui număr variabil de fibre musculare (Figura 8). Fiecare fibră este înconjurată de
o tecă subţire de ţesut conjunctiv numită endomisium. Mai multe fibre formează mănunchiuri
care se dispun paralel alcătuind fascicule musculare primare, care la rândul lor se grupează
formând fascicule musculare secundare şi chiar terţiare. În jurul fiecărui fascicul, indiferent de
gradul său, se găseşte ţesut conjunctiv care alcătuieşte o teacă numită perimisium. La
exteriorul muşchiului există un manşon conjunctiv numit epimisium.

Anatomie functionala si biomecanica 10