UNIVERSITATEA DE ŞTIINŢE AGRICOLE ŞI MEDICINĂ VETERINARĂ

“ION IONESCU DE LA BRAD” IAŞI

FACULTATEA DE ZOOTEHNIE

MARIUS DOLIŞ

APICULTURĂ
ŞI SERICICULTURĂ
ANUL II, SEMESTRUL II

MATERIAL DE STUDIU I.D.

IAŞI, 2014
 CUPRINS

INTRODUCERE.................................................................................... 4
PROTECŢIA MUNCII ÎN DOMENIUL SERICICOL......................... 7
1. BIOLOGIA VIERMILOR DE MĂTASE.......................................... 8
1.1. Sistematica zoologică a speciilor de interes sericicol...................... 8
1.1.1. Clasificarea raselor de Bombyx mori........................................... 8
1.1.2. Rase şi hibrizi de Bombyx mori crescute în România.................. 9
1.2. Ciclul evolutiv şi morfofiziologia speciilor sericicole.................... 13
1.2.1. Stadiul de ou................................................................................. 13
1.2.2. Stadiul de larvă............................................................................ 19
1.2.2.1. Organele interne şi funcţiile lor în organismul larvei............... 24
1.2.2.1.1. Aparatul digestiv (digestia).................................................... 24
1.2.2.1.2. Aparatul excretor (excreţia)................................................... 29
1.2.2.1.3. Aparatul circulator (circulaţia)............................................... 30
1.2.2.1.4. Aparatul respirator (respiraţia)............................................... 32
1.2.2.1.5. Sistemul nervos (simţurile).................................................... 33
1.2.2.1.6. Sistemul muscular.................................................................. 35
1.2.2.1.7. Sistemul neuroendocrin.......................................................... 35
1.2.2.1.8. Aparatul reproducător............................................................ 36
1.2.2.1.9. Aparatul sericigen (secreţia mătăsii)...................................... 36
1.2.2.2. Indici de calitate ai stadiului larvar........................................... 38
1.2.3. Stadiul de crisalidă....................................................................... 39
1.2.4. Stadiul de fluture.......................................................................... 40
2. BOLILE ŞI DĂUNĂTORII VIERMILOR DE MĂTASE................ 46
2.1. Bolile viermilor de mătase.............................................................. 46
2.1.1. Bolile contagioase ale viermilor de mătase................................. 46
2.1.1.1. Poliedria.................................................................................... 46
2.1.1.2. Flaşeria...................................................................................... 47
2.1.1.3. Anemia infecţioasă.................................................................... 48
2.1.1.4. Septicemia................................................................................. 48
2.1.1.5. Muscardina............................................................................... 49
2.1.1.6. Pebrina...................................................................................... 49
2.1.2. Bolile necontagioase ale viermilor de mătase.............................. 50
2.1.2.1. Intoxicaţiile............................................................................... 51
2.2. Dăunătorii viermilor de mătase....................................................... 51
3. INCUBAŢIA OUĂLOR SPECIILOR DE INTERES SERICICOL.. 53
3.1. Incubaţia ouălor de Bombyx mori................................................... 53
3.1.1. Factorii care influenţează procesul de incubaţie.......................... 53
3.1.2. Stabilirea datei declanşării incubaţiei........................................... 54
3.1.3. Pregătirea camerei de incubaţie................................................... 55
3.1.4. Tehnica şi metodele de incubaţie................................................. 55
3.1.5. Ecloziunea larvelor...................................................................... 57
3.2. Incubaţia ouălor de Phylosamia ricini............................................ 58
3.3. Incubaţia ouălor de Antheraea pernyi............................................. 58
4. TEHNOLOGIA CREŞTERII LARVELOR DE MĂTASE............... 61
4.1. Creşterea larvelor de Bombyx mori................................................. 61
4.1.1. Factorii care influenţează creşterea larvelor................................. 61
4.1.1.1. Temperatura.............................................................................. 61

1
4.1.1.2. Umiditatea................................................................................. 62
4.1.1.3. Lumina...................................................................................... 63
4.1.1.4. Ventilaţia................................................................................... 64
4.1.1.5. Densitatea................................................................................. 64
4.1.1.6. Alimentaţia................................................................................ 64
4.1.2. Tehnologia creşterii larvelor tinere.............................................. 71
4.1.2.1. Pregătirea camerelor şi a utilajului pentru creşterea larvelor.... 72
4.1.2.2. Asigurarea condiţiilor de microclimat în creşterea larvelor
tinere...................................................................................................... 72
4.1.2.3. Hrănirea larvelor tinere............................................................. 73
4.1.2.4. Schimbarea aşternutului şi rărirea larvelor tinere...................... 74
4.1.2.5. Îngrijirea larvelor tinere în timpul somnurilor.......................... 74
4.1.3. Tehnologia creşterii larvelor adulte.............................................. 75
4.1.3.1. Asigurarea condiţiilor de microclimat în creşterea larvelor
adulte...................................................................................................... 75
4.1.3.2. Hrănirea larvelor adulte............................................................. 75
4.1.3.3. Schimbarea aşternutului larvelor adulte.................................... 76
4.1.3.4. Rărirea larvelor adulte............................................................... 76
4.1.3.5. Îngrijirea larvelor adulte în timpul somnului............................ 76
4.2. Creşterea larvelor de Phylosamia ricini......................................... 76
4.3. Creşterea larvelor de Antheraea pernyi.......................................... 77
4.4.Creşterea succesivă a viermilor de mătase....................................... 78
4.5. Îngogoşarea şi tehnica recoltării şi sortării gogoşilor de mătase..... 80
4.5.1. Îngogoşarea şi tehnica recoltării şi sortării gogoşilor de Bombyx
mori....................................................................................................... 80
4.5.1.1. Asigurarea condiţiilor de microclimat în perioada de
îngogoşare a larvelor............................................................................. 80
4.5.1.2. Tehnica îngogoşării.................................................................. 81
4.5.1.3. Recoltarea gogoşilor.................................................................. 82
4.5.1.4. Sortarea gogoşilor..................................................................... 82
4.5.2. Îngogoşarea şi tehnica recoltării gogoşilor de Phylosamia ricini 82
4.5.3. Îngogoşarea şi tehnica recoltării gogoşilor de Antheraea pernyi 83
5. PREINDUSTRIALIZAREA GOGOŞILOR DE MĂTASE.............. 86
5.1. Caracteristicile gogoşilor de mătase............................................... 86
5.2. Defectele gogoşilor de mătase........................................................ 88
5.3. Tehnologia preindustrializării gogoşilor......................................... 89
BIBLIOGRAFIE.................................................................................... 92

2
 INTRODUCERE

Firul de mătase constituie una din cele mai avantajoase conversii de

energie din natură (energie solară), iar proprietăţile sale fizice îl fac de neînlocuit,
nu numai în industria textilă, ci şi ca material tehnic în industrii de vârf
(electrotehnică, aeronautică etc.) şi în chirurgie. Mătasea naturală are o pondere
mică în raport cu celelalte materii textile (aproximativ 0,15-0,17% din totalul
fibrelor textile ce se folosesc pe plan mondial), dar prin calităţile sale unice, ea a
fost desemnată ”regina fibrelor”. Articolele din mătase naturală, multe fiind
considerate articole de lux, cunosc o deosebită solicitare pe piaţă.
Deşi, de-a lungul timpului s-a încercat să se producă fibre sintetice, având
ca model mătasea naturală, nimeni nu a reuşit, până în prezent, să producă în
laborator fibre, care să echivaleze prin proprietăţile lor firul de mătase, elaborat cu
atâta măiestrie şi precizie de către viermele de mătase.
Arta creşterii viermilor de mătase şi obţinerea mătăsii îşi au originea în
China antică. Conform unei legende, primul fir de mătase a fost devidat în anul
2640 î.C., de prinţesa Si-Ling-Schi, soţia favorită a împăratului Hoang-Ti (2699-
2599 î.C.). Ultimele cercetări arheologice, însă, au scos la iveală vestigii, care
atestă practicarea unor activităţi sericicole încă din era neolitică (circa 6000 de ani
înaintea erei creştine).
Timp de trei milenii, chinezii au reuşit să păstreze secretul creşterii
viermilor de mătase şi devidării firului de mătase între graniţele Chinei,
divulgarea lui fiind pedepsită cu moartea. Mătasea a constituit pentru chinezi un
important mijloc de schimb comercial, preţul ei depăşind, de multe ori,
echivalentul în aur al greutăţii ei. Comercializarea mătăsii peste graniţele chineze
a dus la apariţia legendarului „Drum al Mătăsii”, important mijloc de legătură
pentru vechile civilizaţii.
Începând cu secolul al II-lea, sericicultura s-a răspândit şi peste graniţele
chineze, mai întâi în Japonia, apoi în statele asiatice învecinate.
În Europa, deşi au existat numeroase încercări de-a lungul timpului,
creşterea viermilor de mătase a început în anul 552, fiind atribuită celor doi
călugări persani, care au reuşit să aducă la curtea împăratului Iustinian (527-565),
ouă de viermi de mătase, ascunse în bastoanele lor de bambus.
În ţara noastră, sericicultura a prins contur începând cu secolul al XIV-lea
(1348), mai întâi în Transilvania, apoi în Banat. În Moldova şi Muntenia, creşterea
viermilor de mătase a fost introdusă mult mai târziu (secolul al XVIII-lea), de
către turci, de la aceştia moştenindu-se cuvântul borangic. Deşi a fost introdusă
relativ târziu, condiţiile favorabile oferite de ţara noastră au făcut ca, sericicultura
să se dezvolte destul de rapid.
În paralel cu practica sericicolă, începând cu secolul al IX-lea au început
să apară o serie de publicaţii, prin care se aducea la cunoştinţa publicului larg
necesitatea dezvoltării sericiculturii şi avantajele ei. Astfel, în 1823 a apărut
traducerea cărţii lui Ludovic Mitterparcher, “Învăţătură despre cultura sau
creşterea duzilor şi a viermilor de mătase” şi tot în acelaşi an, Ioan Tomici a

3
publicat în Transilvania o lucrare despre agricultură, ce trata şi probleme de
sericicultură. În 1849, s-a tipărit la Bucureşti cartea “Învăţătură pentru prăşirea
duzilor şi creşterea gândacilor de mătase, adunate şi întocmite pe clima ţării
româneşti de la clucerul şi cavalerul Petru Poenaru”.
În 1845, pentru dezvoltarea sericiculturii, în Moldova s-au distribuit în
mod gratuit, de către stat, 60 000 de puieţi de duzi, care au fost plantaţi în sudul
provinciei, iar mai târziu (1864), odată cu înfiinţarea pepinierelor de duzi din
Pantelimon, Iaşi, Brăila, Giurgiu şi din Bărăgan, distribuirea gratuită a puieţilor de
duzi şi a ouălor de viermi de mătase importate a devenit un lucru obişnuit.
La începutul secolului trecut s-au organizat primele staţiuni destinate
obţinerii şi selecţionării ouălor de viermi de mătase.
În perioada interbelică, la Lugoj s-a înfiinţat o fabrică de prelucrare a
mătăsii (actuala S.C. Filseta S.A.).
Un moment important în istoria sericiculturii româneşti l-a constituit
înfiinţarea a “Staţiunii Centrale de Producţie şi Cercetări pentru Sericicultură”, din
Bucureşti (actuala S.C. SERICAROM S.A.).
Perioada 1960-1989 a reprezentat apogeul sericiculturii româneşti,
producţia de gogoşi, care la nivelul anului 1944 era estimată la 500 tone, a ajuns la
1330 tone în anul 1963 şi la peste 1894 tone în anul 1989. În această perioada, ca
urmare a lucrărilor susţinute de selecţie, s-au obţinut un număr impresionant de
rase şi hibrizi de viermi de mătase, respectiv de soiuri şi hibrizi de dud, foarte
productivi, adaptaţi perfect la condiţiile autohtone. Concomitent cu preocupările
privind creşterea producţiei de gogoşi, un accent deosebit s-a pus pe segmentul
cercetare, în această perioadă înregistrându-se o adevărată “explozie” de lucrări
ştiinţifice, care au contribuit la elucidarea unor probleme, vizând mecanismele
genetice, fiziologice şi biochimice ale secreţiei mătăsii, valorificării hranei,
rezistenţei la boli etc.
În prezent (2002), pe plan mondial se produc peste 88578 tone de mătase,
din care 62001 tone sunt produse în China.
În România, datorită schimbărilor politico-socio-economice survenite după
anul 1989, a greutăţilor cu care se confruntă economia naţională, în general şi
agricultura, în mod special, producţia de gogoşi de mătase a scăzut dramatic, la
ora actuală, practic, nu se mai poate vorbi, la nivel naţional, de o producţie
sericicolă.
În prezent, S.C. SERICAROM S.A. este singura care asigură producerea şi
distribuirea ouălor de viermi de mătase, precum şi creşterea şi colectarea
gogoşilor de mătase de la ferme şi producători privaţi din ţară.
Strategia Ministerului Agriculturii, Silviculturii şi Dezvoltării Rurale,
privind
dezvoltarea sericiculturii în România în perioada 2001-2010, prevede o serie de
proiecte şi programe, prin care această ramură zootehnică să fie relansată.
În prezent, în cadrul unităţii S.C. SERICAROM S.A. sunt 7 kg ou elită
(necesarul pentru realizarea proiectelor M.A.S.D.R fiind de 2 kg/an), nefiind
necesare importuri, deoarece genofondul actual al speciei Bombyx mori cuprinde
60 de rase de viermi de mătase şi se îmbunătăţeşte continuu, datorită schimburilor
pe care le are unitatea cu diferite unităţi din alte ţări.

4
 Cele 60 de rase ce alcătuiesc fondul genetic al speciei, creaţii biologice
indigene sau provenite în urma schimburilor bilaterale efectuate de-a lungul
anilor, cu unităţi similare din străinătate, sunt clasificate pe baza unor criterii
specifice, întreaga colecţie de rase active şi pasive fiind considerată genotecă,
unicat în Europa.
Pentru stimularea creşterii viermilor de mătase în teritoriu, se vor elabora o
serie de acte normative, prin care ouăle de viermi de mătase, precum şi alte
materiale consumabile, necesare procesului de creştere, vor fi distribuite gratuit
(sau subvenţionate în proporţie de 75%) celor interesaţi. De asemenea, un accent
deosebit se pune sprijinirea crescătorilor particulari în exportul de ouă de viermi
de mătase şi gogoşi, conform reglementărilor Uniunii Europene.
În contextul actual, când pe plan mondial se observă o tendinţă clară către
produsele ecologice, având în vedere şi condiţiile deosebit de favorabile oferite de
ţara noastră, la care se adaugă şi excelentul fond genetic, pe care îl deţinem, se
speră ca, în următorii ani sericicultura să devină una din cele mai profitabile
ramuri ale agriculturii româneşti.

Referat: Istoricul sericiculturii în România

5
 PROTECŢIA MUNCII ÎN DOMENIUL SERICICOL

În creşterea viermilor de mătase pot să apară unele accidente sau boli

profesionale.
Înainte de angajare întregul personal va fi supus unui riguros examen
medical. Nu vor putea lucra în fermele sericicole cei alergici la pulberea de pe
corpul fluturilor.
În unitate se vor asigura câte două schimburi de echipament de protecţie,
constituit din: halate, salopete, cizme, mănuşi de cauciuc, măşti de tifon etc. La
intrarea în fermă trebuie să existe un filtru sanitar, care posedă vestiare pentru
schimbarea hainelor de stradă cu cele de muncă, duşuri şi spălătoare pentru igiena
muncitorilor, precum şi un spaţiu pentru spălarea şi dezinfecţia, prin fierbere şi
aspersare cu soluţie de aldehidă formică 2%, a echipamentului de protecţie.
În spaţiile de incubaţie şi de creştere trebuie să existe recipiente cu soluţii
antiseptice (bromocet 2-3%, sublimat 1%o) pentru dezinfecţia mâinilor.
Pentru evitarea îmbolnăvirilor, schimbarea aşternutului sau rărirea larvelor
nu se face cu mâna, ci folosind hârtie perforată.
Periodic adăposturile de creştere vor fi aerisite, deoarece aerul viciat este
dăunător şi pentru îngrijitori.
La dezinfecţia cu sulf sau cu formol a încăperilor şi a utilajului de creştere
a viermilor de mătase, personalul trebuie să folosească măşti de gaze, pentru a
preveni intoxicaţiile cu bioxid de sulf sau cu vapori de formol. Curăţenia
mecanică şi dezinfecţia spaţiilor de creştere se vor face după scoaterea de sub
tensiune a tuturor instalaţiilor electrice.
Pentru culegerea frunzelor din duzii cu trunchi înalt se vor folosi scări
duble, rezistente.

Întrebări:
Care sunt principalele reguli de protecţia muncii în halele de creştere a
larvelor de mătase?
Care sunt principalele reguli de protecţia muncii în activitatea de
recoltare a frunzei de dud?

6
 1. BIOLOGIA VIERMILOR DE MĂTASE

1.1. Sistematica zoologică a speciilor de interes sericicol

Până în prezent, pentru sericicultură prezintă importanţă trei specii:

Bombyx mori; Philosamia ricini şi Antheraea pernyi. Toate fac parte din
încrengătura Artropoda, clasa Insecta, ordinul Lepidoptera, subordinul
Heteroneura, seria Methaheterocera, familiile Bombycidae, Saturnidae.
Familia Bombycidae cuprinde aproximativ 70 de specii. Reprezentant al
genului Bombyx, specia Bombyx mori (viermele de mătase al dudului) este cea
mai importantă pentru sericicultură, fiind şi singura domesticită. Prezintă 56 de
cromozomi se hrăneşte în exclusivitate cu frunze de dud (numai în perioada
larvară). Este o specie nocturnă, ce provine din două specii sălbatice, respectiv
Bombyx mandarina (Theofila mandarina) şi Theofila religiosae. Prima prezintă
54 de cromozomi, poate fi întâlnită şi astăzi în mediul ei natural, reprezentat de
duzii care cresc spontan în regiunile muntoase din China, Coreea şi Japonia, se
aseamănă mult cu specia Bombyx mori. A doua specie posedă 62 de cromozomi,
trăieşte în zona temperată a munţilor Himalaia, prezintă oul şi larva ceva mai
dezvoltate, comparativ cu Bombyx mori.
Speciile Philosamia ricini (viermele de mătase al ricinului) şi Antheraea
pernyi (viermele de mătase al stejarului), aparţinând familiei Saturnidae, prezintă
o importanţă sericicolă mai redusă.

1.1.1. Clasificarea raselor de Bombyx mori

Specia Bombyx mori prezintă un număr impresionant de rase care se pot

clasifica după următoarele criterii: voltinism, origine geografică, mărimea, forma
şi culoarea gogoşii.
După voltinism rasele se împart în:
- monovoltine, care au o singură generaţie pe an, o perioadă larvară lungă (30-32
zile), larve sensibile la condiţiile de mediu şi îmbolnăviri, gogoşi cu conţinut
ridicat în mătase (26-28%), cu fir lung şi de cea mai bună calitate tehnologică;
- bivoltine, produc două generaţii pe an, au o perioadă larvară scurtă (25-26 zile),
larve cu viabilitate ridicată (mai rezistente la condiţiile de mediu şi la
îmbolnăviri), atât producţia de gogoşi cât şi calităţile tehnologice ale firului sunt
inferioare celor de la rasele monovoltine. Se folosesc în încrucişări cu rasele
monovoltine pentru crearea de hibrizi de vară, precum şi pentru crearea de rase
noi;
- polivo ltine, realizează 5-8 generaţii pe an, au o perioadă larvară scurtă (18-21
zile), larvele posedă o viabilitate foarte ridicată, firul de mătase are calităţi
tehnologice inferioare. Se cresc în regiunile tropicale şi subtropicale din China,
Japonia şi Indonezia. Se folosesc la hibridări pentru a imprima o perioadă larvară
scurtă.

7
 După regiunea geografică se clasifică în rase:
- europene , caracterizate prin ouă mari, larve cu corpul alb, cu semne larvare,
sensibile la condiţiile de mediu, perioadă larvară relativ lungă, gogoşi de formă
ovală, albe sau galbene, bogate în mătase, uşor filabile. Cuprind numai rase
monovoltine;
- japoneze, prezintă ouă cenuşii, larve cu tegumentul alb cu nuanţă roz, cu semne
larvare (mască pe torace, semiluni pe segmentele 5-8 abdominale), creştere lentă a
larvelor, exigenţă la hrană, temperatură, gogoşi alungite, centurate, albe sau
galbene, ponta conţine 550-600 ouă, 1g sămânţă conţine 1600-1800 ouă,
conţinutul în mătase filabilă este ridicată. Pot fi monovoltine sau polivoltine;
- chinez e, posedă ouă mici (într-un gram intră 1800-2000 ouă) cenuşiu-verzui,
larvele sunt albe cu tentă albăstruie, lipsite de semne larvare, stadiu larvar mai
scurt ca la cele japoneze, exigente la hrană şi factorii de mediu, gogoşi ovale,
necenturate, albe sau galbene, bogate în mătase, uşor filabile, cu fir lung şi subţire.
Femela depune 450-500 ouă/pontă. Cuprind rase monovoltine şi bivoltine;
- trop icale, au ouă mici, de culoare deschisă, larve cu corpul scurt şi subţire,
rezistente la condiţiile de sediu, perioadă larvară scurtă, gogoşi fusiforme,
galbene, verzui sau albe, conţinut scăzut în mătase, greu filabile, fir subţire. Sunt
majoritatea polivoltine. Se folosesc la hibridări.
După mărimea gogoşilor se disting: rase cu gogoşi mari (Bagdad, Gubic,
Almeira), mijlocii (rasele europene) şi mici (rasele chineze, japoneze, coreene).
După culoarea gogoşilor există rase cu gogoşi albe (majoritatea), galbene
(Galben european centurat, Orşova, Băneasa, Cislău), aurii (Auriu chinez), roz
(rasa chineză Hankows, Roz de Corabis), verde (Lutus, Verde chinez), violet
(foarte rar la unele rase din extremul orient). Majoritatea acestor culori se
degradează la lumină.
După forma gogoşilor, distingem rase cu gogoşi centurate (rasele
europene), elipsoidale sau fusiforme (rase chineze şi japoneze polivoltine), sferice
(rase chineze, rasele italiene - Bione şi Majella) şi ovale (rasele chineze).

1.1.2. Rase şi hibrizi de Bombyx mori crescute în România

Rasele crescute în ţara noastră se clasifică în rase indigene şi rase

importante.
Rase indigene.
Rasa "Alb Orşova". Este prima rasă de viermi de mătase cu gogoşi albe,
obţinută în ţara noastră în anul 1956 prin metoda selecţiei sintetice, folosind ca
material o rasă chinezească şi una europeană.
Prezintă pontă mare, cu un număr mediu de 680-700 ouă cu o culoare
cenuşie violacee. Larvele sunt de culoare albă, fără semne larvare, viguroase şi cu
apetit pronunţat. Durata perioadei larvare este de 29 zile. Gogoşile sunt albe, mari,
de formă elipsoidală, cântărind în medie 1,9 g. Învelişul mătăsos este de 20,5%,
iar lungimea fibrei 1000 m.
Rasa "Alb Cislău" A fost obţinută în anul 1958 la Centrul Sericicol Cislău,
jud. Buzău, prin metoda selecţiei sintetice. Ca material iniţial au servit rasele Alb
Japonez şi Auriu Chinez.

8
 Prezintă un număr mediu de 650 ouă/pontă, culoarea ouălor fiind gri-
verzuie. Larvele sunt de culoare albă, cu viabilitate ridicată (92%) şi o durată a
perioadei larvare de 29 zile. Gogoşile de formă ovală, uşor centurate, cântăresc în
medie de 2 g şi au un conţinut în mătase de 19%. Greutatea gogoşii uscate
oscilează în jurul valorii de 0,700 g, iar lungimea fibrei este de 930-1000 m. Este
folosită ca genitor la obţinerea combinaţiilor hibride destinate zonei colinare.
Rasa "Alb Băneasa". A fost realizată prin metoda selecţiei sintetice, în
perioada 1956-1960, având la origine rasa Alb Japonez.
Ouăle sunt de culoare cenuşie-violacee. O pontă numără circa 600-650
ouă. Procentul de ecloziune a ouălor este cuprins între 95-97%. Larvele prezintă
tegumentul alb, cu uşoară tentă ciocolatie şi cu semne larvare evidente. Manifestă
sensibilitate la temperaturi ridicate, fapt ce impune, în special în condiţiile
creşterii în rasă pură, respectarea strictă a factorilor de mediu specifici fiecărei
vârste larvare. Gogoşile, de dimensiuni mari, au o valoare medie a axului
longitudinal de 3,45 cm, iar a celui transversal de 1,83 cm. Greutatea gogoşii
crude este cuprinsă între 2,0 şi 2,3 g, iar conţinutul în mătase reprezintă 21,8%.
Lungimea fibrei desprinsă de pe gogoşi este în medie de 1100 m.
Rasa "Băneasa 75". Reprezintă rezultatul lucrărilor de selecţie efectuată în
perioada 1970-1975. La originea acestei rase se găsesc două rase de provenienţă
chineză.
Rasa se caracterizează printr-o pontă numeroasă, care în medie totalizează
700-750 ouă, de culoare cenuşie-verzuie. Larvele de culoare albă, fără semne
larvare, au o creştere uniformă în condiţiile unei îngrijiri corespunzătoare. Durata
perioadei larvare este de 28 zile. Prezintă un ritm rapid de îngogoşare, în primele
24 de ore de la apariţia primelor semne urzesc gogoaşa peste 90% din efectivul de
larve. Gogoşile au formă ovală, necenturate, cu un conţinut în mătase de 20-21%.
Axul longitudinal al gogoşii măsoară 3,20 cm, iar cel transversal 2,02 cm.
Gogoaşa crudă cântăreşte în medie 1,9 g, iar cea uscată 0,79 g. Lungimea fibrei
depănate de pe gogoaşă măsoară 1000-1050 m. Testată în încrucişări cu celelalte
rase, a dovedit o bună capacitate de combinare, comportându-se corespunzător,
atât ca genitor matern cât şi patern.
Rasa "S-76". A fost obţinută în perioada 1971-1976, pornind de la hibridul
Alb Băneasa x Alb Chinez 1. Formele extrase au fost reproduse consangvin şi
neconsangvin şi supuse unei riguroase selecţii individuale. Rasa prezintă un număr
mediu de 600 ouă/pontă, ouăle având culoare cenuşie-verzuie, caracteristică raselor
de origine chineză. Larvele prezintă semne larvare evidente, viabilitate ridicată,
perioadă larvară de 27-28 zile. Gogoşile au formă ovală, greutate medie de 1,9 g,
conţinutul în mătase 22%, iar lungimea fibrei 1150-1200 m.
Rase importate.
Rasa "Belokokonnaia 1". Importată din fosta U.R.S.S. în anul 1970, rasa s-a
dovedit uşor adaptabilă la condiţiile climatice ale ţării noastre. Supusă unor lucrări
de selecţie, este folosită ca genitor în obţinerea de hibrizi simpli. Se caracterizează
prin ponte cu un număr mediu de 680 ouă, de culoare cenuşie metalică. Larvele
mari, viguroase, prezintă semne larvare. Durata perioadei larvare este de 30-31 zile.
Gogoşile au formă ovală centurată, cântăresc în medie 1,85 g. Greutatea gogoşii
uscate oscilează în jurul valorii de 0,8 g. Învelişul mătăsos reprezintă 21% din
greutatea gogoşii crude, iar lungimea fibrei atinge 950 m.
Rasa "Belokokonnaia 2". Având aceeaşi provenienţă ca şi rasa precedentă,
prezintă ponte cu un număr mediu de ouă de 680-700, caracterizate prin procent

9
ridicat de ecloziune, respectiv 98-100%. Larvele prezintă mască şi semilună slab
pronunţate, consumă bine frunzele de dud. În condiţii corespunzătoare de creştere,
durata stadiului larvar este de 29 zile. Prezintă uniformitate la îngogoşare, a cărei
durată nu depăşeşte două zile. Gogoşile albe, ovale, necenturate, au un conţinut în
mătase de 20 -21%, greutatea medie a gogoşii crude este de 1,95 g, iar a gogoşii
uscate de 0,820 g. Lungimea fibrei atinge 1000 m. Fluturii mari, viguroşi,
întrunesc caracterele speciei. Rasa se comportă bine atât în creşterile în rasă pură,
cât şi în încrucişarea cu Belokokonnaia 1 şi Saniiş 9.
Rasa "Saniiş 8".Obţinută în Institutul Saniiş din Taşkent, prin selecţie
sintetică, pornindu-se de la trei rase şi adusă în ţara noastră în 1970, este folosită
în hibridare cu Belokokonnaia 1. Prezintă ponte cu un număr mediu de 730 ouă,
de culoare cenuşie metalică. Larvele, cu semne larvare, sunt caracterizate prin
vigurozitate pronunţată şi capacitate ridicată de valorificare a frunzei. Gogoşile au
formă alungită, centurate cu grană de mărime mijlocie şi un conţinut în mătase de
21-22%. Gogoaşa crudă cântăreşte în medie 2 g, iar cea uscată 0,9 g. Axul
longitudinal al gogoşii măsoară 3,60 cm, iar cel transversal 1,70 cm. Lungimea
fibrei este cuprinsă între 900-1000 m.
Rasa "Saniiş 9". A fost obţinută prin aceeaşi metodă ca şi rasa precedentă,
în ţara noastră a fost adusă în anul 1970, fiind ulterior supusă unor lucrări
riguroase de selecţie. Ca urmare acestor lucrări, în decurs de câţiva ani s-au
selecţionat numai formele cu ponte adezive. Ponta conţine un număr mediu de 720
ouă, de culoare cenuşie-verzuie. Larvele sunt mari, viguroase, rezistente la boli,
durata perioadei larvare este de 29-30 zile. Gogoşile mari, de formă ovală,
necenturate prezintă axul longitudinal de aproximativ 3,40 cm, iar cel transversal
de 2,20 cm. Greutatea medie a gogoşii crude este de 1,8 g, iar conţinutul în mătase
al acestora este de 20,7%. Gogoaşa uscată cântăreşte 0,870 g, iar lungimea fibrei
atinge 1000 m.
Rasa "Skorospelaia 2". Rasa a fost creată la staţiunea de sericicultură din
Piatigorsk, prin metoda selecţiei sintetice. Datorită procentului de viabilitate
ridicat al larvelor, de peste 94% şi a duratei scurte a perioadei larvare, care
totalizează numai 26 zile, este folosită ca genitor în obţinerea de hibrizi destinaţi
creşterilor de vară. Ponta prezintă un număr mediu de 550 ouă, cu un procent de
ecloziune ridicat, de peste 93%. Larvele albe au semne larvare normale. Prin
lucrările de selecţie efectuate, rasa şi-a îmbunătăţit caracterele tehnologice, sub
acest aspect, se caracterizează următorii parametri: greutatea medie a unei gogoşi
crude 1,8 g; greutatea gogoşii uscate 0,89 g; conţinutul de mătase 20,4%;
lungimea fibrei 900 m.
Rasa "US-4". Creată la staţiunea sericicolă Merefa din Ucraina, rasa se
comportă bine atât în creşterile în rasă pură, cât şi în hibridare. În urma lucrărilor
de ameliorare, efectuate în scopul adaptării sale la condiţiile ţării noastre, rasa se
poate folosi cu bune rezultate în obţinerea de hibrizi destinaţi creşterilor de vară.
Ponta prezintă în medie 670 de ouă, larvele sunt de culoare albă, fără semne
larvare. Perioada larvară durează 27-28 zile. Gogoşile albe, ovale, uşor centurate,
au un conţinut în mătase de 21%, iar lungimea fibrei de 980 m.
Rasa "Alb Chinez 29" a fost adusă în ţara noastră în anul 1967 şi introdusă
în programul de hibridare în următorii ani, după ce s-a realizat adaptarea acesteia
la condiţiile ţării noastre şi stabilizarea unor caractere. Ca urmare a lucrărilor de
selecţie s-a reuşit, în special, sporirea prolificităţii şi a fecundităţii rasei, care în
prezent se caracterizează printr-un număr mediu de 620 ouă/pontă şi un procent de
fecunditate de peste 96%. Larvele au tegumentul alb, lipsit de semne larvare, cu o

10
slabă coloraţie bleu la locul de unire al segmentelor. În primele trei vârste, larvele
necesită o îngrijire foarte atentă, şi manifestă multă exigenţă faţă de calitatea
frunzei. În condiţiile unei îngrijiri corespunzătoare se dezvoltă uniform, aspect ce
se reflectă şi în perioada de îngogoşare, când larvele manifestă în masă semnele
caracteristice îngogoşării. Gogoşile au o formă ovală, necenturate, cu un conţinut
în mătase ce atinge 25% şi o lungime a fibrei de până la 1200 m. Greutatea medie
a gogoşii crude oscilează în jurul valorii de 1,9 g, în timp ce gogoaşa uscată
cântăreşte 0,720 g.
Hibrizi de Bombyx mori crescuţi în ţara noastră.
H.D. "Băneasa 75 x Băneasa 9". Hibridul introdus în producţie în anul
1983, este destinat creşterilor de primăvară. Prezintă următoarele caracteristici:
- 1750 ouă/g;
- ecloziune % 92,7%;
- durata perioadei larvare 29 zile;
- viabilitatea larvelor 90%;
- producţia de gogoşi 2,540 kg/g ouă;
- învelişul mătăsos 21,5%;
- greutatea gogoşii crude 1,9 g;
- lungimea fibrei 1050 m.
H.D. "Băneasa 76 x Băneasa 4". Este destinat creşterilor de primăvară,
prezentând următoarele însuşiri:
- 1880 ouă/gram;
- ecloziune 91,1%;
- durata perioadei larvare 29 zile;
- viabilitatea larvelor 92,3%;
- producţia de gogoşi 2,680 kg/g ouă;
- învelişul mătăsos 22,8%;
- greutatea gogoşii crude 2,1 g;
- lungimea fibrei 1180 m.
H.D. "Cislău 8 x Cislău 1". Hibridul a fost introdus în producţie în anul
1981. Este destinat creşterilor de primăvară şi zonelor colinare ale ţării. Întruneşte
următoarele caractere:
- 1960 ouă/gram
- ecloziune 92,5%
- durata perioadei larvare 29 zile
- viabilitatea larvelor 94,8%
- producţia de gogoşi 2,500 kg/g ouă
- învelişul mătăsos 20,6%
- greutatea gogoşii crude 1,9 g
- lungimea fibrei 1150 m.

11
 1.2. Ciclul evolutiv şi morfofiziologia speciilor sericicole

Speciile sericicole se dezvoltă pe baza unui ciclu evolutiv complet (fig.

1.1), care cuprinde patru stadii: ou, larvă, crisalidă (pupă sau nimfă) şi adult
(fluture). Rasele, care au un singur ciclu complet pe an, se numesc monovoltine,
iar cele la care acest ciclu se repetă de 2-3 sau de mai multe ori pe an, se numesc
bi, tri sau polivoltine.

Fig. 1.1 Ciclul evolutiv al speciei Bombyx mori. (dupa Cetateanu, 1988)

La Bombyx mori, întreg ciclul evolutiv durează între 57 şi 71 de zile, la

care se adaugă perioada de diapauză, care în funcţie de rasă, de factorii genetici şi
de mediu, variază intre 9-10 luni, respectiv din iulie până în aprilie. Oul, primul
stadiu al ciclului evolutiv, este denumit în mod curent „sămânţă de viermi de
mătase”. Totalitatea ouălor depuse de o femelă constituie ponta.

1.2.1. Stadiul de ou

În cazul speciei Bombyx mori stadiul de ou are o durată ce totalizează

aproximativ 300 zile în cazul raselor monovoltine, 120 zile în cazul celor
bivoltine, respectiv 10-14 zile în cazul raselor polivoltine. Ponta este dispusă în
acelaşi plan şi în funcţie de rasă numără 500-700 ouă. Ouăle aderă de suportul, pe
care au fost depuse, datorită unei substanţe cleioase (înveliş glutinic) cu rol
adeziv, secretat de femelă şi eliminat odată cu ponta (există şi rase, la care acest
înveliş lipseşte, spre exemplu rasa Bagdad).
Ouăle au o formă oval lenticulară, uşor turtite lateral. Prezintă un pol
anterior (mai ascuţit), unul posterior şi două părţi laterale (dorsală şi ventrală),
care iniţial sunt bombate, iar ulterior devin turtite şi apoi concave. La nivelul
polului anterior se găseşte un orificiu, sub forma unei pâlnii cu deschiderea largă
spre exterior, numit micropil, prin care pot pătrunde spermatozoizii în vederea
fecundării şi pe unde larvele, în momentul ecloziunii, au posibilitatea să iasă
(fig. 1.2).

12
 Fig. 1.2. Structura oului la Bombyx mori: 1 - corion; 2 - membrana vitelina; 3 - seroasa;
4 - amnios; 5 - cavitate amniotică; 6 - vitelus;7 - embrion; 8 - micropil; 9 - sferule viteline.
(după Marghitaş, 1995)

Greutatea ouălor este variabilă în funcţie de rasă, fiind cuprinsă între 0,4-
0,8 mg, ceea ce înseamnă că într-un gram se găsesc 1200-2000 de ouă (1200 la
rasa Bagdad, 1450-1500 la rasele europene, 1500-1800 la cele chinezeşti, 1700-
1850 la cele de provenienţă japoneză şi 1600-2000 la diverşi hibrizi). Ouăle
depuse în prima parte a pontei sunt, de regulă, mai mari decât cele depuse la urmă.
De asemenea, felul cum au fost alimentaţi părinţii influenţează direct asupra
mărimii ouălor.
Ouăle prezintă un diametru mare, de aproximativ 1,5 mm şi un diametru
mic de 1-1,2 mm. Aceste dimensiuni desemnează un caracter de rasă, fiind luate
în considerare în lucrările de selecţie.
Densitatea ouălor este superioară apei, fiind în medie de 1,08. Substanţa
uscată reprezintă 1/3 din masa ouălor, fiind reprezentată în proporţie de 2/3 de
proteine şi lipide.
Imediat după depunere, ouăle au o culoare galben deschis. În cazul ouălor
fecundate, această culoare se schimbă în galben portocaliu, apoi în roz, datorită
formării pigmenţilor în membrana seroasă, urmând ca în 3-4 zile de la depunere să
capete o culoare, definitivă, cenuşie cu diferite nuanţe (cenuşiu deschis la rasele
europene, cenuşiu verzui la cele chinezeşti şi cenuşiu violaceu la cele japoneze).
În preajma ecloziunii ouăle îşi schimbă din nou culoarea, albindu-se ca urmare a
consumării de către larve a membranei seroase, ce conţine pigmenţi. Ouăle
nefecundate vor rămâne galbene, iar cu timpul vor seca.
Structural, oul fecundat, la 24 de ore de la depunere, prezintă de la exterior
spre interior: corionul, membrana vitelină, membrana seroasă, amniosul, vitelusul
şi embrionul.
Corionul (coaja oului), învelişul extern al oului, este transparent, are o
grosime cuprinsă între 20 şi 65 microni, reprezintă 10-15% din greutatea oului,
este de consistenţă dură, de natură chitinoasă (compus dintr-o scleroproteină cu
sulf - „corinina”). Pe suprafaţa corionului, cu ajutorul lupei, se poate observa un
desen în relief, sub forma unor poligoane (amprenta celulelor de la nivelul
epiteliului oviductului) şi care în jurul micropilului formează o rozetă. Întreg
corionul este străbătut de o reţea de canalicule (pori respiratori), prin care se
realizează schimbul de gaze dintre ou şi mediul extern.
Pe partea interioară a corionului aderă intim membrana vitelină, subţire,
transparentă, care are rolul de a închide conţinutul oului (protoplasma).

13
 Membrana seroasă se formează numai după fecundarea oului, este formată
din celule poligonale aplatizate, ce conţin pigmenţi responsabili de culoarea
ouălor.
Vitelusul are ponderea cea mai ridicată în compoziţia oului. Prezintă două
componente diferite ca aspect şi rol - vitelusul formativ şi vitelusul nutritiv. Prima
componentă, care este uniformă şi transparentă, reprezintă partea de vitelus, din
care se formează embrionul în timpul incubaţiei. Cea de a doua componentă este
mai opacă şi prezintă un conţinut bogat în proteine, glucide, lipide şi vitamine,
constituind rezerva de hrană necesară dezvoltării embrionului.
Embrionul se prezintă sub forma unei benzi curbate, fiind protejat de un
înveliş embrionar numit amnios. Practic, formarea embrionului începe o dată cu
procesul de fecundare. Pătrunderea spermatozoizilor în ou are loc înainte de
depunerea acestuia.
Deşi prin micropil pătrund un număr mare de spermatozoizi, în final doar
unul singur va fecunda pronucleul femel. Fecundarea propriu-zisă are loc după
aproximativ o oră şi jumătate până la două ore de la depunere, realizându-se astfel
fuziunea pronucleului mascul cu cel femel. După fecundare nucleul oului devine
foarte activ, având loc un proces intens de diviziune, în urma căruia nucleii
rezultaţi migrează la periferia oului, unde după 10-12 ore formează un strat de
celule numit blastoderm. O bună parte din aceşti nuclei se transformă în celule
viteline.
În intervalul de 15-20 ore de la depunere celulele blastodermului se
concentrează în partea ventrală a oului, formând o zonă distinctă, numită suprafaţă
embrionară, care în curând va căpăta forma unei şei şi va purta denumirea de strie
germinativă. Concomitent se formează seroasa şi amniosul, membrane cu rol
protector pentru embrion. În acest stadiu, la rasele monvoltine, dezvoltarea
embrionară încetează şi se instalează diapauza. Diapauza este un fenomen întâlnit
la numeroase specii de insecte, tradus prin instalarea în diferite stadii ale ciclului
biologic a unei stări de repaus aparent. La Bombyx mori are un caracter
obligatoriu, fiind un exemplu tipic de diapauză embrionară, ce se instalează la
scurtă vreme după începerea dezvoltării embrionului (stadiul de strie
germinativă). Această stare reprezintă o reacţie de adaptare faţă de mediu, dar care
şi-a pierdut dependenţa de acţiunea directă a factorilor naturali nefavorabili, fapt
pentru care nu trebuie să fie confundată cu hibernarea.
În timpul diapauzei se produc o serie de modificări biochimice şi
fiziologice, cum ar fi: reducerea intensităţii procesului respirator şi a activităţii
diferitelor echipamente enzimatice; încetarea diviziunii celulare; acumularea unor
surse de energie (lipide, glicogen). Ca urmare a reducerii metabolismului,
rezervele de hrană sunt păstrate la nivelul organismului, iar dezvoltarea corpului
adipos atrage după sine o mai bună rezistenţă la frig, datorită reducerii raportului
între apa liberă şi cea legată.
Un rol decisiv în manifestarea diapauzei îl are buna funcţionare a
ganglionului subesofagian la femele, în stadiul de crisalidă, ale cărui celule
neurosecretorii elaborează un hormon, care acţionează asupra ovarului, fiind
responsabil de apariţia ouălor cu diapauză. Prin extirparea ganglionului mai sus
amintit se obţin ouă, care nu manifestă diapauză. O serie de factori, cum ar fi
lumina şi temperatura, care acţionează în perioada de incubaţie şi de dezvoltare
larvară, pot influenţa obţinerea de ouă cu sau fără diapauză. După instalare,
diapauza poate fi eliminată numai prin menţinerea ouălor la o temperatură de 5-
70C, timp de 50-60 zile.
14
 Diapauza, în practica sericicolă, se împarte în două perioade, respectiv:
estivarea, perioadă ce durează de la depunerea ouălor (începutul lunii iulie) şi
până la începutul lunii noiembrie, în care temperatura trebuie menţinută între 25-
170C şi hibernarea naturală, în care temperatura este menţinută timp de 50-60
zile la 50C (condiţii pentru eliminarea diapauzei). În luna ianuarie, după
parcurgerea celei de a doua perioade, ouăle, deşi sunt apte de dezvoltare, nu sunt
puse la incubat (deoarece în această perioadă lipseşte frunza de dud), ci sunt
menţinute la o temperatură de 2,5-00C, până când condiţiile de mediu permit
începerea creşterii, această perioadă fiind cunoscută sub denumirea de hibernare
artificială.
La Bombyx mori, în funcţie de mai mulţi factori, la rasele monovoltine
diapauza are o durată de aproximativ 7-8 luni. La rasele bivoltine şi polivoltine, la
care nu se manifestă diapauza, ecloziunea se produce după 10 zile de la depunerea
ouălor.
Dezvoltarea embrionului este reluată după încheierea perioadei de
diapauză, odată cu punerea ouălor la incubat, când începe procesul de formare a
organelor interne şi a apendicelor externe. Embrionul se scurtează şi se îngroaşă,
celulele părţii mijlocii se divid energic, din ele diferenţiindu-se cele trei foiţe
embrionare: ectodermul, mezodermul şi endodermul.
Ectodermul (foiţa embrionară externă) stă la baza formării tegumentului şi
anexelor sale, părţii anterioare şi posterioare a tubului digestiv, glandelor
sericigene, glandelor salivare, traheelor, sistemului nervos, organelor de simţ şi a
tuburilor lui Malpighi.
Mezodermul (foiţa embrionară mijlocie) participă la formarea muşchilor,
ţesutului adipos şi a celulelor sexuale.
Din endoderm (foiţa embrionară internă) se formează epiteliul intestinului
subţire.
Tot în aceasta perioadă se accentuează procesul de segmentare
(metamerizare) a corpului, apărând 18 segmente (metamere) vizibile, din care
primele patru vor participa la formarea capului, următoarele trei vor da naştere
segmentelor toracice, iar restul vor constitui inelele abdominale.
După 6-8 zile de incubaţie are loc procesul de blastokineză, prin care
embrionul îşi schimbă poziţia (faţa sa ventrală orientată către exterior devine
internă). Inversiunea embrionului este însoţită de transformări importante, în
sensul că majoritatea organelor sunt formate sau aproape formate. Către sfârşitul
perioadei de incubaţie, cam cu două zile înainte de ecloziune, embrionul devenit
larvă înghite resturile de vitelus şi membrana seroasă (moment exteriorizat prin
fenomenul de albire a ouălor, perceperea unor pocnituri slabe, ouăle săltând uşor
de pe locul unde se găsesc, datorită presiunii exercitate de larvă asupra
corionului).
Urmează stadiul numit „corp albastru”, ca urmare a pigmentării corpului
larvei, care devine negru (prin corion se vede albastru), acoperit de peri.
Când aerul pătrunde în traheile larvei, aceasta începe să roadă corionul la
nivelul micropilului, în vederea ecloziunii.
Sintetizând, putem spune, că întreg procesul de dezvoltare embrionară la Bombyx
mori parcurge 13 stadii.
1) Stadiul de repaus (A) – embrionul este mic, scurt; se observă o uşoară
diferenţiere a regiunii capului şi a cozii; începe metamerizarea.
15
 2) Începutul creşterii (Ba) – metamerele, capul şi coada devin mai
evidente; în regiunea capului apare o concavitate.
3) Începutul creşterii (Bb) – se observă o alungire a corpului; capul şi
coada devin mai mari; concavitatea capului este mai evidentă; metamerele apar
mai pronunţate.
4) Stadiul de alungire (Ca) – embrionul prezintă corpul mai lung şi mai
îngust; lobii capului devin evidenţi; cele 18 segmente ale corpului (metamere) pot
fi numărate.
5) Stadiul de alungire avansată (Cb) – se continuă procesul de alungire a
embrionului; lobii capului apar ca două emisfere cu marginile curbate spre
interior; se conturează linia mediană la nivelul segmentelor 1 şi 2.
6) Stadiul de îngroşare a corpului (Da) – embrionul se alungeşte şi mai
mult, dar în acelaşi timp se îngroaşă; metamerele sunt mult mai evidente, la fel şi
linia mediană; concavitatea capului este mult adâncită.
7) Stadiul de îngroşare avansată a corpului (Db) – la nivelul segmentelor
3-7 se evidenţiază câte o pereche de apendici.
8) Începutul scurtării (Ea) – începe o uşoară scurtare a corpului; la nivelul
capului şi a primelor segmente se observă apendici.
9) Stadiul de scurtare a corpului (Eb) – corpul devine mai scurt şi mai lat;
partea proeminentă a capului şi segmentele 2-7 devin mai late.
10) Scurtarea mai pronunţată a corpului (Ec) – scurtarea şi îngroşarea
corpului ating maximum; primele patru segmente formează capul; la nivelul
segmentelor 5-7 apar picioarele toracice, iar pe segmentele 10-13 cele
abdominale.
11) Blastochineza (Fa) – embrionul se întoarce cu faţa dorsală în afară şi
capătă aspectul literei S.
12) După blastochineză (Fb) – embrionul inversat se alungeşte, luând
forma unui arc; procesul de formare a larvei este aproape terminat.
13) Formarea larvei (Fc) – larva este formată în totalitate, prezintă corpul
acoperit cu peri; la nivelul ouălor se aud nişte pocnituri specifice, care preced
ecloziunea.
De la depunere şi până în luna noiembrie, greutatea medie a ouălor scade
cu aproximativ 7%, după care până la începutul incubaţiei scăderea se
accentuează, ajungând la 11%, iar în ziua care precede ecloziunea, se înregistrează
o diferenţă totală faţă de momentul depunerii de 21%.
Creşterea şi dezvoltarea embrionului se realizează pe seama rezervelor
acumulate în interiorul oului.
În procesul dezvoltării embrionului se observă o continuă modificare a
raportului proteic. Se observă o reducere cu 60% a conţinutului mucinelor şi cu
40% a globulinelor şi albuminelor. În a treia şi a cincia zi de incubaţie se atinge
apogeul în ceea ce priveşte acumularea unor aminoacizi. O bună parte din
aminoacizii neasimilabili sunt ulterior descompuşi amoniacal, rezultând ureea,
care va fi transformată în acid uric.
Cea mai importantă sursă de energie, necesară pentru dezvoltarea
embrionului, este reprezentată de lipidele, care intră în compoziţia oului. Din
rezerva totală de lipide, embrionul (larva în formare) consumă doar 49%, restul
16
fiind folosite de către larva eclozionată, ca sursă de energie necesară până în
momentul consumării frunzelor.
Şi enzimele proprii oului suferă o serie de modificări calitative pe
parcursul dezvoltării embrionare. Astfel, spre exemplu, înainte de incubaţie este
identificată proteinaza, iar în stadiile mai avansate ale dezvoltării embrionare
poate fi identificată tripsina.
Iniţial (înainte de incubaţie) ouăle au un pH = 6,7-6,8, acesta crescând
treptat spre 7,2-7,7, către sfârşitul incubaţiei. Vâscozitatea oului şi presiunea
osmotică înregistrează de asemenea creşteri în această perioadă.
Principalele funcţii ale oului sunt: respiraţia, transpiraţia şi degajarea de
căldură. Prin procesul de respiraţie ouăle elimină cantităţi mari de bioxid de
carbon, fapt ce reclamă asigurarea unei bune ventilaţii în camerele de incubaţie
(sub 0,1% CO2). Respiraţia atinge valori maxime în preajma ecloziunii.
Prin procesul de transpiraţie, pe perioada incubaţiei, ouăle pierd
aproximativ 13% din greutate de la depunere. Fenomenul este exteriorizat prin
transformarea feţelor laterale din convexe în concave.
Ouăle degajă căldură, din acest motiv ele trebuiesc păstrate în strat subţire.
La Philosamia ricini, stadiul de ou are o durată de 8-10 zile. Ponta numără
între 350 şi 500 de ouă, acestea fiind dispuse suprapus, ponta având o formă
asemănătoare unui cuib de rândunică. Comparativ cu ouăle de Bombyx mori, la
Philosamia ricini, acestea au feţele laterale mai bombate, devin oval-lenticulate
după fecundare, iar micropilul este foarte greu de pus în evidenţă, din acest punct
de vedere asemănându-se mult cu cele de Antheraea pernyi.
La depunere, culoare ouălor este galben-verzuie, apoi aceasta devine
treptat albicioasă, urmând ca pe măsură ce embrionul se dezvoltă să se transforme
în cenuşie. Ouăle nefecundate îşi păstrează culoarea galbenă. Greutatea unui ou
este cuprinsă între 0,8 şi 1 mg (aproximativ 600 exemplare într-un gram), iar
densitatea este de 1,2.
La Antheraea pernyi acest stadiu durează 10-12 zile la generaţiile din
primăvară şi 5-6 zile la cele din toamnă. Ponta însumează un număr de 250-300
ouă, dispuse într-un singur plan, similar cu cele de la Bombyx mori. Culoarea
ouălor la depoziţie este cafeniu deschis, aceasta închizându-se pe măsura evoluţiei
embrionului. Ouăle acestei specii cântăresc între 1 şi 1,4 mg, ceea ce înseamnă că
într-un gram se găsesc circa 400 de exemplare. Densitatea medie este de 1,5.
Sub aspect calitativ, ouăle la speciile de interes sericicol se apreciază pe
baza aspectului exterior, procentului de fecunditate şi a procentului de ecloziune.
În ceea ce priveşte aspectul exterior, acesta trebuie să corespundă
caracteristicilor morfologice ale speciei, iar în cadrul speciei, celor specifice rasei
sau hibridului căruia aparţin.
Procentul de fecunditate (F%) la ouăle de calitate trebuie să fie de peste
95%. Se calculează pe baza raportului între numărul de ouă fecundate dint-o pontă
şi numărul total de ouă depuse în acea pontă, exprimat procentual.
Procentul de ecloziune (E%) în cazul ouălor de calitate superioară trebuie
să depăşească 90%. Formula de calcul este dată de exprimarea procentuală a
raportului dintre numărul de ouă eclozionate dintr-un gram de sămânţă şi numărul
total de ouă dintr-un gram de sămânţă.

17
 1.2.2. Stadiul de larvă

Larva reprezintă ce de al doilea stadiu de metamorfoză din viaţa insectei.

Larvele, în limbaj curent, sunt denumite viermi, de aici provenind şi denumirea
uzuală, folosită în practică, de „viermi de mătase” atribuită larvelor speciilor de
interes sericicol.
La Bombyx mori, în funcţie de rasă sau de hibrid, stadiul de larvă are o
durată de 26-31 zile.
Larvele prezintă un corp de formă cilindrică, alungit şi uşor aplatizat
ventral, la care se disting cele trei regiuni corporale: capul, toracele şi abdomenul
(fig. 1.3).

picioare false stigme picioare adevărate

Fig. 1.3. Aspectul exterior al larvei. (după Bura, 1995)

Dacă după ecloziune, larva măsoară 3 mm şi cântăreşte 0,4-0,5 mg, la

sfârşitul vârstei a V-a, ea va măsura 8-10 cm lungime şi va avea o greutate de 5-6
g, înregistrând astfel o creştere de 8-10 000 de ori.
Culoarea larvelor imediat după ecloziune este neagră, tegumentul
prezentând, în această fază, o pilozitate abundentă, tradusă prin smocuri de peri
negri, lungi şi deşi, dar care vor dispărea pe parcursul năpârlirile viitoare. După
prima năpârlire şi trecerea larvei în vârsta a II-a, culoarea corpului devine albă-
sidefie, de diferite nuanţe (spre exemplu: alb cu nuanţe albăstrui, la rasele de
provenienţă chinezească şi alb spre roz cu pigmentaţii, la cele de provenienţă
japoneză), iar a capului cafeniu-deschis. La unele rase (în special la cele primitive,
neameliorate) se poate întâlni o culoare brun-catifelată sau zebrată, asemănătoare
culorii scoarţei dudului, culoare ce reprezintă o formă de adaptare a viermilor de
mătase la mediul natural. De asemenea, la unele rase larvele prezintă nişte desene
caracteristice (semne sau desene larvare), traduse printr-o „mască” la nivelul părţii
dorsale a toracelui şi a două perechi de „semiluni” pe partea dorsală a segmentelor
al II-lea şi al V-lea ale abdomenului.
Coloraţia larvelor se datorează substanţelor pigmentare de la nivelul
cuticulei şi hipodermei (straturi ale tegumentului) şi din hemolimfă. Cel mai
răspândit pigment al tegumentului este melanina (substanţă ce prezintă molecule,
ce conţin câte un nucleu aromat din grupa fenolilor). Apariţia diferitelor desene se
datorează trecerii din hemolimfă în diferite sectoare ale tegumentului a fenolilor,
ce concură la formarea melaninei. Apariţia pigmentului este pusă pe seama
acţiunii unei enzime oxidante, în prezenţa oxigenului, asupra compuşilor incolori
ai melaninei. În consecinţă, cu cât aceste enzime sunt mai active, cu atât culoarea
este mai închisă şi invers.

18
 La exterior, corpul larvei este protejat de un tegument de natură chitinoasă,
care îndeplineşte şi rolul de exoschelet. Într-o oarecare măsură, tegumentul
participă si la procesele de respiraţie şi de excreţie, în acelaşi timp fiind un
excelent organ de simţ, datorită numeroaselor terminaţii nervoase senzitive de la
acest nivel.
Structural, tegumentul prezintă trei straturi: cuticula, hipoderma şi
membrana bazală.
Cuticula, la rândul ei, se împarte şi ea în alte trei straturi succesive:
epicuticula, exocuticula şi endocuticula.
Epicuticula se prezintă sub forma unui strat subţire, constituit aproape în
exclusivitate din cuticulină (un amestec de grăsimi macromoleculare şi substanţe
ceroase), aflat la exteriorul cuticulei. Pe suprafaţa epicuticulei se pot observa
numeroase protuberanţe şi diverse formaţiuni sub formă de ghimpi sau spiculi
mici.
Exocuticula, stratul mijlociu al cuticulei, este constituit din proteine,
cuticulină şi melanină (substanţă responsabilă pentru culoarea larvelor). Prezintă o
grosime variabilă, fiind mai accentuată în acele zone ale corpului care nu se
îndoaie.
Endocuticula este un strat cu structură lamelară, constituit în bună parte
din chitină (un polizaharid azotat). Atât endocuticula cât şi exocuticula sunt
străbătute în sens perpendicular de o reţea de canale foarte fine, paralele, cu o
structură elicoidală.
Hipoderma reprezintă porţiunea vie a tegumentului, fiind formată dintr-un
strat celular, subcuticular. Celulele, care formează hipoderma, au forme, mărimi şi
funcţii diferite. Astfel, spre exemplu, unele sunt de formă poliedrică, cu un
conţinut limpede, altele au formă rotunjită, conţinând granule şi pigmenţi, o serie
de celule secretă cuticula, alte culele, mononucleare, de dimensiuni mai mari, stau
la baza formării perilor, iar altele, numite glandele lui Verson, sunt implicate în
procesul de năpârlire. Printre aceste celule şerpuiesc trahei, nervi şi vase sanguine.
Membrana bazală se prezintă sub forma unei foiţe subţiri, care căptuşeşte
faţa internă a hipodermei.
Datorită structurii chitinoase de la nivelul endocuticulei, tegumentul larvei
nu este elastic şi ca atare, pentru ca organismul larvei să se poată dezvolta şi
creşte, periodic trebuie ca acesta să fie schimbat (procesul de năpârlire).
Prin procesul de năpârlire larva îşi formează un nou tegument, mai lung şi
mai larg, care va înlocui vechiul tegument, devenit neîncăpător. Acest proces se
produce în timpul unor perioade de repaus, cunoscute în practica sericicolă sub
denumirea de somnuri. Pe parcursul perioadei larvare se înregistrează patru
somnuri, care delimitează cinci perioade de creştere (vârste).
Ultima năpârlire a larvei se produce după îngogoşare, înlesnind trecerea
către stadiul de crisalidă.
Năpârlirea este declanşată şi controlată hormonal (ecdysona – hormonul de
năpârlire, secretat de celulele neurosecretorii ale glandelor protoracice), putând fi
influenţată de o serie de factori, cum ar fi: temperatura, lumina şi hrana.
De asemenea, în procesul de năpârlire, un rol important revin glandelor
Verson, care activate de ecdysonă, secretă chitinaza. La viermele de mătase se
întâlnesc 15 perechi de glande Verson. Şase din aceste perechi sunt plasate la

19
nivelul toracelui (câte două perechi pe fiecare inel toracic) şi nouă la nivelul
abdomenului (câte o pereche pe primele şapte inele şi două perechi la nivelul celui
de al optulea). Dintre cele şase perechi de glande Verson, de la nivelul toracelui,
trei se găsesc plasate la baza picioarelor toracice, iar dintre cele două perechi de la
nivelul segmentului al optulea abdominal, una este plasată la baza ultimei perechi
de picioare abdominale (în stadiul de crisalidă această ultimă pereche de glande
dispare).
Organe monocelulare, glandele lui Verson prezintă un canal, care se
deschide sub cuticulă. Fiecare glandă prezintă câte trei nuclee, din care unul mai
mare, situat în interiorul glandei şi două mai mici, aflate în gâtul canalului mai sus
amintit. În timpul somnurilor glandele cresc mult în volum şi îşi eliberează
secreţia (un lichid cu reacţie acidă, bogat în proteaze şi lipaze).
În afara rolului principal, de a secreta enzimele necesare lizei
endocuticulei vechiului tegument, glandele lui Verson suplinesc, în perioada
năpârlirii, activitatea tuburilor lui Malpighi (organele de excreţie ale larvei).
Fenomenul năpârlirii este un proces complex, de o importanţă vitală pentru
larvă, fapt ce reclamă o atenţie deosebită şi asigurarea unor condiţii optime în
timpul perioadelor de somn. Pe durata somnului, larva străbate o perioadă de
criză, care aduce după sine o reînnoire generală a organismului, întrucât odată cu
tegumentul se schimbă şi piesele aparatului bucal, membranele intestinelor şi ale
traheelor. Se poate sune că la viermele de mătase, năpârlirea este apogeul unei
evoluţii morfo-fiziologice, care începe la mijlocul vârstei, ce precede perioada de
somn în cauză. În această perioadă celulele specializate ale hipodermei încep să
secrete o nouă cuticulă (iniţial sub forma unei mase gelatinoase, care se întăreşte
cu timpul). În acelaşi timp, la nivelul protoplasmei glandelor Verson apar vacuole,
iar canalele acestora se deschid, lăsând lichidul de secreţie (cu rol în digestia
cuticulei vechi ) să se scurgă în spaţiul dintre noua şi vechea cuticulă. Pe măsura
îngroşării noii cuticule, la capătul canalelor glandelor Verson se formează câte o
zonă compactă, care funcţionează ca un dop, închizându-le astfel până la o nouă
năpârlire.
Năpârlirea propriu-zisă este precedată de o serie de manifestări specifice.
Astfel, cu puţin timp înainte de intrarea larvei în somn, aceasta nu mai este
capabilă să se hrănească şi să se deplaseze normal (larva parcă ar fi bolnavă),
căutând în acelaşi timp locuri mai retrase, cu lumină difuză, lăsând în urmă o dâră
foarte fină de fibre de mătase. La scurt timp, hrănirea încetează complet, larva
adoptă o poziţie caracteristică, cu trenul anterior ridicat (poziţie care poate fi
menţinută datorită fibrelor de mătase secretate de larvă şi ancorate în aşternut) şi
devine imobilă pe toată durata somnului.
În timpul somnului, deasupra capului larvei apare o zonă de culoare maro-
roşcat, de nuanţă deschisă, care are o formă triunghiulară, la nivelul căreia, la
sfârşitul somnului, se produce o fisură, prin care larva (având un tegument nou)
are posibilitatea să iasă şi să-şi abandoneze vechea învelitoare. Pentru a se
produce fisurarea cuticulei la nivelul triunghiului mai sus amintit, în vederea
eliberării de vechiul tegument, larva îşi contractă ritmic corpul şi îşi mişcă capul
în lateral.
După ruperea vechii cuticule, larva cu tegumentul regenerat, prin mişcări
lente, alunecă în afară. Procesul acesta este uşurat de lichidul existent între cele
două tegumente (cel nou şi cel vechi), care se comportă ca un lubrifiant, precum şi
de faptul că, vechea cuticulă este bine ancorată în aşternut cu ajutorul fibrelor de
mătase şi a picioarelor false (abdominale).
20
 Imediat după năpârlire, larva prezintă un tegument palid, umed, încreţit, cu
aspect murdar. Capul larvei este mai mare. După o scurtă perioadă de odihnă,
tegumentul îşi recapătă pigmentaţia caracteristică, iar pe măsură ce larva începe să
se hrănească din nou (ca urmare a refacerii pieselor dure ale aparatului bucal), se
ajunge şi la o întindere normală a acestuia. Pe măsura dezvoltării larvei, acest
tegument va deveni şi el neîncăpător, solicitând astfel o nouă năpârlire.
La specia Bombyx mori, primele trei somnuri durează aproximativ 24 de
ore, al patrulea are o durată medie de 48 de ore. Ultima năpârlire (care se
realizează în interiorul gogoşii) solicită o perioadă de circa 72 de ore.
Capul (capsula cefalică) este mic, sferic, având forma unei capsule,
prezintă un craniu format din trei plăci chitinoase, respectiv două parietale şi una
frontală. Iniţial, imediat după ecloziune, capul are o culoare neagră lucioasă, care
se transformă în cafenie sau brun-roşcată (culoare, care se deschide din ce în ce
mai mult, odată cu înaintarea în vârstă a larvei) după prima năpârlire (fig. 1.4).

Fig. 1.4. Capul larvei: bs - buza superioara; m - mandibule; a - antene; o - oceli; pm - palpi
maxilari; pl - palpi labiali; f - filiera; bi - buza inferioara. (dupa Craiciu, 1975)

La nivelul plăcilor parietale se găsesc două antene triarticulate, cu rol tactil

şi olfactiv. La baza acestor antene se găsesc câte şase oceli (ochi simpli), care îi
conferă larvei o vizibilitate redusă. Fiecare ochi simplu prezintă: o cornee, un
cristalin şi o retină. Corneea are o formă cilindrică, cu un aspect sticlos, este
transparentă şi delimitează fosa oculară. Cristalinul este format din trei pereţi
strâns uniţi între ei, înconjuraţi de celule transparente. Retina este formată din
celule sub formă de bastonaşe.
Ventral, la nivelul capului se află plasat aparatul bucal (armătura bucală),
care este format din buza superioară (labrum), două mandibule chitinoase, buza
inferioară (labium), doi palpi labiali şi doi palpi maxilari. Sub buza inferioară se
află dispusă o formaţiune tronconică (trompa mătăsii), care prezintă central un
orificiu de expulzare a mătăsii, numit filieră. Piesele aparatului bucal, fiind în
mare măsură de natură chitinoasă, sunt supuse fenomenului de năpârlire.
Toracele este format din trei inele. La unele rase, larvele, după cum am
mai spus, pot prezenta pe partea dorsală un desen asemănător unei măşti. Tot pe
partea dorsală a toracelui pot fi observate cute adânci (primordiile aripilor
viitorului fluture). Fiecare inel toracic prezintă ventral câte o pereche de picioare
chitinoase, triarticulate, terminate cu câte o proeminenţă ascuţită sub formă de
gheară.

21
 Picioarele anterioare (toracice) nu servesc pentru locomoţie, ci pentru
apucarea frunzei de dud şi fixarea ei între cele două mandibule. Datorită faptului
că aceste picioare se regăsesc şi în următoarele stadii evolutive (crisalidă şi
fluture) din viaţa insectei, au primit denumirea de „picioare adevărate”.
Pe părţile laterale, primul inel toracic prezintă o pereche de stigme (orificii
respiratorii), de formă ovală şi de culoare neagră.
Abdomenul este format din nouă inele. Pe partea ventrală a inelelor 3, 4, 5,
6 şi 9 se găsesc inserate câte o pereche de picioare membranoase, de formă
cilindro-conică, terminate cu gheare şi ventuze. Deşi servesc la deplasarea larvei,
aceste picioare au primit denumirea de „picioare false”, datorită faptului că,
începând cu stadiul de crisalidă, ele dispar.
Pe părţile laterale ale abdomenului, la nivelul primelor opt inele, se găsesc
amplasate câte o pereche de stigme.
Pe partea dorsală, la nivelul segmentelor al doilea şi cincilea, la unele rase
se poate observa o pigmentaţie sub forma de semilună. Tot dorsal, la nivelul
penultimului segment abdominal este prezentă o formaţiune chitinoasă, sub forma
unui corn curbat către posterior, numită pinten sau cornet, al cărui rol nu este
cunoscut. La unele rase orientale, primitive, pintenii se găsesc dispuşi pe toate
inele corpului, larvele respective fiind cunoscute sub denumirea de „larve
gheboase”.
La Philosamia ricini, stadiul larvar durează 18-20 de zile. La ecloziune
lungimea copului este de 3 mm, aceasta ajungând la sfârşitul stadiului larvar la 9-
12 cm. Larvele pot prezenta corpul de culoare galben-albastru, albastru-verzui sau
galben intens, cu sau fără puncte de culoare neagră. La această specie culoare
reprezintă un caracter de rasă. În ultima vârstă larvară tegumentul se acoperă cu
pulbere fină de culoare galbenă.
La Antheraea pernyi, stadiul larvar are o durată de 35-50 de zile în cazul
primei generaţii şi 55-65 de zile în cazul generaţiei a doua. Larvele acestei specii
ajung la sfârşitul stadiului la o lungime de10-12 cm. În prima vârstă, tegumentul
este de culoare neagră cu capul cărămiziu-roşcat. În vârstele a doua şi a treia,
culoarea corpului devine galbenă-verzui, iar capul cafeniu. În vârsta a patra,
corpul prezintă o culoare verde-intens, capul fiind cafeniu cu puncte negre, iar în
vârsta a cincia, culoarea corpului capătă o nuanţă de verde-palid. Tegumentul
prezintă pe suprafaţa sa nişte excrescenţe prevăzute cu mănunchiuri de perişori
chitinoşi.

1.2.2.1. Organele interne şi funcţiile lor în organismul larvei

Cunoaşterea organelor interne şi rolul pe care îl îndeplinesc acestea în

dezvoltarea normală a larvelor de mătase are o mare importanţă pentru practica
sericicolă. Asigurarea condiţiilor optime pentru buna funcţionare a tuturor
organelor interne, în stadiul de larvă, constituie premisa menţinerii viermilor de
mătase într-o perfectă stare de sănătate şi, totodată, obţinerii unor producţii
ridicate.

22
 1.2.2.1.1. Aparatul digestiv (digestia)

Aparatul digestiv (fig. 1.5) este organul cel mai dezvoltat dintre toate
organele larvei, fapt normal, dacă se are în vedere, că stadiul larvar este singurul
stadiu din viaţa insectei, în care are loc hrănirea intensă, care asigură atât creşterea
cât şi acumularea de substanţe nutritive necesare vieţii şi activităţii crisalidei şi
fluturelui.

Fig. 1.5. Aparatul digestiv: 1 - esofag; 2 - stomac; 3 - intestin subţire; 4 - cecum; 5 - rect;
6 - tuburile lui Malpighi; 7 - glande salivare (după Capitănescu, 1966)

Aparatul digestiv se întinde pe toată lungimea larvei, fiind format din

aparatul bucal, care se continuă cu un tub, ce prezintă trei regiuni şi anume:
anterioară (intestinul anterior sau stomodeum), medie (intestinul mediu sau
mesenterium) şi posterioară (intestinul posterior sau proctodeum). Aceste
segmente au origine embriologică diferită.
Aparatul bucal se compune din: labrum (buza superioară), labium (buza
inferioară), o pereche de mandibule dinţate şi două maxile, care îndeplinesc rolul
de prehensiune, masticaţie şi de însalivare a hranei.
Intestinul anterior, de origine ectodermică, se întinde de-a lungul capului
şi al primului inel toracic şi este alcătuit din: cavitatea bucală, faringe şi esofag. În
cavitatea bucală, la baza mandibulelor se găsesc orificiile de deschidere a celor
două glande salivare.
Faringele este un tub scurt, musculos, care leagă pâlnia bucală de esofag.
Esofagul se prezintă sub forma unui conduct, ce porneşte din fundul gurii,
traversează capul şi primul inel toracic, făcând astfel legătura între faringe şi
stomac. De o parte şi de alta a esofagului se găsesc glandele salivare, a căror
secreţie se varsă în cavitatea bucală. Aceste glande alungite au formă de tuburi cu
diametrul neregulat, de culoare verde-gălbuie. Glandele salivare secretă un lichid
vâscos, cu reacţie acidă, ce are proprietatea de a transforma amidonul din frunză
în dextrine.
Peretele intern al intestinului anterior este alcătuit dintr-un strat de celule
epiteliale cu suprafaţa acoperită de o cuticulă chitinoasă, care reprezintă o

23
prelungire a tegumentului. La exterior prezintă fibre musculare longitudinale şi
transversale.
Intestinul mediu, de origine endodermică, reprezintă partea cea mai
voluminoasă a tubului digestiv (stomacul). Se prezintă sub forma unui sac
cilindric care se întinde pe 2/3 din lungimea larvei, respectiv din dreptul celui de
al doilea inel toracic până la nivelul celui de al nouălea segment abdominal. Este
delimitat de intestinul anterior printr-o valvulă numită cardia, iar de cel posterior
prin valvula pilorică, ambele de natură chitinoasă, dar care prezintă zone
permeabile pentru hemolimfă. În structura peretelui său se disting, de la exterior la
interior, un strat de fibre musculare (longitudinale, oblice şi circulare), un epiteliu
alcătuit din celule cu platou striat (celule cilindrice şi în formă de cupă) şi celule
de regenerare, iar în final, o membrană peritrofică secretată de celulele
intestinului. În timpul somnurilor, membrana peritrofică dispare, fiind regenerată
odată cu începerea consumului de frunză.
Celulele glandulare, aflate în peretele intern al stomacului, secretă sucul
gastric (un lichid gălbui, vâscos, cu reacţie alcalină, pH =9-10,2), care are rolul de
a neutraliza aciditatea frunzei şi care conţine enzime responsabile de
transformarea glucidelor, protidelor şi lipidelor în principii uşor asimilabili.
Celuloza suferă doar o transformare parţială.
Intestinul posterior are origine ectodermică şi este compus din intestinul
subţire, cecum şi rect.
Intestinul subţire se prezintă sub forma unui conduct scurt, conic posterior,
care conduce chimul digestiv spre cecum şi totodată primeşte excreţiile tuburilor
lui Malpighi (organe de excreţie grupate în jurul pilorului). La nivelul intestinului
subţire se continuă digestia şi are loc absorbţia substanţelor nutritive, a apei şi a
unor substanţe minerale de tipul sodiului, clorului şi potasiului.
Cecumul reprezintă porţiunea unde se strâng materiile nedigerate. Este un
segment voluminos, care prezintă şase pliuri longitudinale şi o ştrangulare la
jumătatea lui. Pereţii săi prezintă fibre musculare dezvoltate, care exercită o
intensă acţiune mecanică în procesul de digestie, precum şi un epiteliu alcătuit din
celule mari, poliedrice, cu putere absorbantă redusă. La nivelul cecumului, prin
mişcări peristaltice şi antiperistaltice, partea lichidă a chimului este rejectată în
intestinul subţire şi în stomac, iar cea solidă trece în rect.
Rectul reprezintă ultima parte a tubului digestiv. Se prezintă sub forma
unui conduct scurt şi voluminos, care primeşte materiile fecale, ce vor fi eliminate
în exterior prin orificiul anal. Peretele său este căptuşit cu un fel de cuticulă
groasă, care se continuă şi în afara anusului. La nivelul rectului surplusul de apă
este absorbit.
Parcurgerea întregului traiect digestiv, de către hrana ingerată, se
realizează în aproximativ 50-150 minute. La trei ore de la administrarea unui tain
se elimină circa 50% din totalul furajului nedigerat, iar după şase ore 90% din
acesta. Porţiunea nedigerată a hranei, împreună cu resturile de celule descuamate
şi alte componente ataşate în timpul trecerii prin tubul digestiv, sunt eliminate sub
formă de fecale.
Excrementele larvelor sănătoase sunt deshidratate, compacte, sub forma
unor granule striate, de culoare neagră, de dimensiuni specifice fiecărei vârste
larvare. În compoziţia lor predomină: celuloza, clorofila, porţiuni de frunze,
excreţia tuburilor Malpighi, substanţe digerate şi neabsorbite etc.

24
 Digestia la viermii de mătase, ca şi la celelalte animale, cuprinde
totalitatea acţiunilor mecanice, fizice şi chimice de transformare a hranei,
respectiv a frunzei de dud, în nutrienţi uşor asimilabili, în timpul trecerii ei prin
tubul digestiv.
Digestia, în funcţie de nivelurile tubului digestiv unde se desfăşoară, este
împărţită în: digestia bucală, digestia gastrică şi digestia intestinală.
Digestia bucală, la larvele de Bombyx mori, se limitează la procesul de
însalivare a frunzei de dud, mărunţită cu ajutorul mandibulelor dinţate, în timpul
prehensiunii. Secreţia glandelor salivare determină acţiuni digestive, astfel încât,
digestia hranei poate debuta chiar din cavitatea bucală a larvei.
Digestia gastrică. Odată ajunsă în stomacul larvei, hrana este supusă
acţiunii sucului gastric, care este o secreţie a celulelor cilindrice de la nivelul
epiteliului stomacal şi care apare ca un lichid vâscos, de culoare gălbuie, având o
reacţie alcalină (pH = 9-10,2). Sub acţiunea sucului gastric, substanţele solubile
sunt solubilizate, iar cele macromoleculare sunt scindate în unităţi mai mici, care
pot fi absorbite prin mucoasa intestinală. Ulterior, acestea ajung în diferite ţesuturi
şi, în final, încorporate şi folosite de către celulele organismului.
Având în vedere reacţia alcalină a sucului gastric, se poate afirma că,
hidroliza substanţelor macromoleculare se realizează exclusiv pe baza enzimelor
(fermenţilor) conţinute de acesta, enzimele proprii ale frunzei de dud, care sunt
active la un pH = 5,8, fiind neutralizate.
În compoziţia chimică a sucului gastric, apa se găseşte în proporţie de
98,2%, restul de 1,8% este reprezentat de rezidiul solid, în care carbonatul de
potasiu reprezintă 65%.
Transformările chimice, pe care le suferă hrana ajunsă în stomac, sunt
datorate enzimelor prezente în sucul gastric. Practic, sub acţiunea sucului gastric,
căruia unii autori îi atribuie şi proprietăţi bactericide, ar fi dizolvate celulele din
ţesuturile frunzelor consumate. S-a observat însă, că în excrementele larvelor apar
atât celule, care şi-au menţinut coloraţia verde, cât şi unele decolorate cu pereţii
intacţi. Astfel s-a formulat ipoteza conform căreia, în unele cazuri, ca urmare a
devitalizării celulelor, conţinutul acestora ar fi extras şi supus diferitelor
transformări, fără ca membrana celulară să fie atacată.
Analiza spectroscopică comparativă a extractului alcoolic din clorofila
celulelor întregi, de culoare verde, prezente în excrementele larvelor şi celor din
frunza proaspătă de dud, nu a scos la iveală nici o diferenţă între acestea. Acest
lucru dovedeşte că, celulele verzi din excremente erau vii, neatacate de sucul
gastric. În acest caz s-a ajuns la concluzia că, în procesul digestiei este supus
acţiunii sucului gastric numai conţinutul celulelor a căror membrane au fost
distruse în momentul consumării frunzei. Acest fapt denotă că, membranele
celulare sunt responsabile pentru împiedicarea pătrunderii enzimelor în interiorul
celulelor. Acţiunea digestivă a sucului gastric se exercită totuşi şi asupra celulelor
întregi, dar numai în cazul hrănirii larvelor cu frunze foarte tinere, a căror pereţi
celulari sunt mai subţiri.
Faptul că, sucul gastric acţionează numai asupra celulelor din frunza de
dud, a căror membrane au fost distruse în timpul consumării frunzei, ar explica şi
proasta utilizare a hranei, ştiut fiind faptul că larvele acestei specii consumă
cantităţi foarte mari de frunză.

25
 Decolorarea totală sau parţială a fragmentelor de frunză găsite la analiza
microscopică a conţinutului intestinal poate fi pusă şi pe seama lipsei de hrană
permanentă în intestin.
Faţă de cele menţionate mai sus, alţi autori afirmă contrariul şi anume că,
acţiunea fermenţilor digestivi asupra conţinutului celular s-ar manifesta prin
pătrunderea acestora prin membrana celulozică, chiar şi atunci când aceasta este
intactă (Portier, citat de Veneroso, 1955).
Enzimele conţinute de sucul gastric acţionează asupra glucidelor,
protidelor şi lipidelor din frunză, transformându-le în nutrienţi uşor asimilabili.
Digestia glucidelor. Digestia hidraţilor de carbon se realizează pe baza
unei enzime, care transformă dizaharidele în monozaharide uşor asimilabile.
Hidraţii de carbon asimilabili din frunza de dud sunt: zaharoza, fructoza şi
glucoza. Amidonul din frunză este hidrolizat sub acţiunea sucului gastric, dar
compuşii rezultaţi nu sunt uşor asimilabili, astfel încât o bună parte din dextrine se
elimină prin fecale. Neasimilarea amidonului de către organismul larvei este pusă
pe seama lipsei amilazei din sucul gastric la viermii de mătase.
În privinţa digestiei celulozei, componentă principală a pereţilor celulari ai
frunzei, părerile sunt împărţite. Astfel, în timp ce unii cercetători (Acqua, 1930)
afirmă că, celuloza trece prin tubul digestiv fără a fi supusă procesului de digestie,
alţii (Legay, 1955) atribuie acestei substanţe o digestibilitate destul de ridicată, de
20%.
Digestia proteinelor. După Acqua (1930), descompunerea proteinelor s-ar
realiza sub acţiunea unui ferment proteolitic puternic, de tipul tripsinelor de la
animalele superioare, care se găseşte în mediul alcalin din intestinul larvei. Acest
ferment acţionează asupra proteinelor din frunza ingerată, descompunându-le în
albumoze şi peptone solubile în apă. De asemenea, nu este exclusă
descompunerea până la nivel de aminoacizi, aşa cum se întâmplă în procesul de
digestie la animalele superioare.
Bromlei (1948), citându-l pe Jamafuji, susţine că, în hemolimfa viermelui
de mătase s-ar afla două proteinaze, respectiv una din categoria triptazelor (cu
acţiune în mediul alcalin) şi alta din categoria pepsinazei (cu acţiune în mediul
acid).
Analiza enzimelor proteolitice din organismul insectei relevă existenţa
triptazei şi dipeptidazei. Triptaza acţionează exclusiv la nivelul tubului digestiv şi
apare în organismul larvei cu puţin timp înainte de ecloziune. Dipeptidaza
scindează dipeptidele, fiind o enzimă prezentă încă din stadiul de ou. Atât triptaza
cât şi dipeptidaza îşi păstrează proprietăţile enzimatice până la ieşirea fluturelui
din gogoaşă.
Digestia lipidelor. Deşi toţi autorii sunt de acord cu faptul că, larva de
Bombyx mori digeră şi asimilează lipidele, asigurându-şi rezerve pentru stadiile de
crisalidă şi fluture, mecanismele, prin care se realizează acest lucru, au dat naştere
la multe controverse.
Încă din 1917, Hiratsuka, în urma analizei chimice a frunzelor ingerate şi a
excrementelor, observă o diferenţă a conţinutului în grăsimi la acestea, fapt care
dovedeşte utilizarea lor de către larve.
La nivelul tubului digestiv al larvei, grăsimile din frunza de dud sunt
scindate în glicerină şi acizi graşi, de către fermenţii lipolitici. Existenţa acestor
enzime în sucul gastric este, însă, discutabilă. Astfel, în timp ce unii cercetători

26
atribuie sucului gastric proprietăţi lipolitice, alţii neagă acest fapt, punând
activitatea lipolitică pe seama enzimelor proprii, existente în frunza de dud.
Acqua (1930) susţine că, în sucul gastric al larvelor nu se găseşte decât o
coenzimă, care activează fermentul existent în frunzele de dud. Acesta a dovedit
experimental, că lipaza, care acţionează asupra lipidelor, nu se găseşte în sucul
gastric al larvei, ea fiind proprie frunzei de dud, fiind introdusă în tubul digestiv, o
dată cu hrana ingerată. Autorul face aceste afirmaţii pe baza experimentelor
proprii, efectuate in vitro, când, acţionând cu suc gastric asupra grăsimilor, a
obţinut rezultate negative. În sprijinul acestei ipoteze, el citează şi experienţele lui
Nazari, care a observat că, sucul gastric al larvelor nu produce nici o modificare
asupra uleiului de măsline.
În 1935 s-a reuşit izolarea unei enzime lipolitice în sucul gastric al larvei,
care acţionează optim la un pH=9,8. Aceasta este asemănătoare lipazei din
stomacul vertebratelor, acţionând asupra lipidelor din frunză, în mod proporţional
cu cantitatea în care se găseşte în sucul gastric. După Mihailov (1950), lipaza mai
sus menţionată s-ar afla în celulele, ce alcătuiesc epiteliul tubului digestiv al
larvei.
Procesul de absorbţie a substanţelor asimilabile începe în partea
posterioară a intestinului mediu (fără a se observa o deshidratare a conţinutului
intestinal), acesta continuându-se şi definitivându-se la nivelul intestinului
posterior.
Digestia intestinală. Din intestinul mediu hrana trece în intestinul
posterior, după ce la nivelul pilorului a primit secreţia vaselor malpighiene. La
nivelul intestinului posterior reacţia mediului este acidă. Funcţia principală a
acestui segment este cea de absorbţie, procesele de digestie propriu-zisă fiind
nesemnificative.
Odată ajuns în cecum, conţinutul alimentar este supus unei presiuni,
datorită contracţiilor musculare, în urma căreia lichidele nutritive sunt separate de
excremente. Mişcările peristaltice ale intestinului fac ca, excrementele să fie
împinse în rect, de unde vor fi eliminate în exterior prin anus.
Excrementele sunt solide, de formă cilindrică, de mărime variabilă, în
funcţie de vârsta larvei. Au o culoarea neagră sau maro-verzuie închis, pe care o
capătă la nivelul intestinului posterior. În secţiune transversală prezintă o formă
stelată, imprimată prin presare, de către cele 6 cordoane musculare longitudinale
ale cecumului.
Timpul necesar pentru trecerea hranei prin tubul digestiv al larvei este
cuprins între o oră şi cincisprezece minute şi două ore şi jumătate. La 50 minute
de la ingerare începe să se elimine partea nedigerată din hrană, iar după 3 ore sunt
eliminate aproximativ 90% din excremente.
În privinţa coeficienţilor de digestibilitate (CD%=digesta/ingesta x 100),
literatura de specialitate prezintă valori diferite, în funcţie de autor. Spre exemplu,
Mihailov (1950) menţionează că în primele vârste larvare se asimilează “ceva mai
mult de o treime din hrana consumată, iar în vârsta a V-a jumătate”, respectiv
38,7% şi 49,4%, iar înainte de îngogoşare, când larva îşi goleşte complet tubul
digestiv, substanţa uscată este digerată în proporţie de 33,4%.
După Maymone (citat de Borcescu,1968), coeficientul de digestibilitate a
substanţei uscate din frunză este de 53,18%.

27
 Doman (citat de Borcescu, 1968) stabileşte pentru digestibilitatea
substanţei uscate, la mijlocul vârstei a V-a, următorii coeficienţi: 33,7% pentru
frunza tânără şi 25,9% pentru cea matură.
În urma experienţelor efectuate în cadrul S.C. SERICAROM S.A.
Băneasa, de către Alexandra Matei (1995), pe mai multe soiuri de dud, coeficienţii
de digestibilitate a substanţei uscate din frunza de dud au fost în medie de 57,96%.
Digestibilitatea substanţelor nutritive variază mai mult în funcţie de faza
de vegetaţie a dudului şi de vârsta larvară şi mai puţin în funcţie de soi. Valoarea
coeficienţilor de digestibilitate scade odată cu înaintarea în vârstă a larvelor şi cu
îmbătrânirea frunzei de dud.

1.2.2.1.2. Aparatul excretor (excreţia)

Aparatul excretor este reprezentat de şase vase tubulare subţiri şi ondulate,

grupate în jurul pilorului, în două grupe a câte trei tuburi fiecare, numite tuburile
lui Malpighi. La fiecare din aceste tuburi, unul din capete se deschide în regiunea
proximală a intestinului subţire, iar celălalt intră în pereţii rectului unde formează
numeroase anse.
În timpul perioadelor de năpârlire se înregistrează o serie de modificări
structurale şi funcţionale ale tuburilor lui Malpighi, puse în evidenţă printr-o
secreţie abundentă de uraţi şi oxalaţi.
Un rol important în excreţie îl au celulele corpului adipos, care, prin
produsele de dezasimilaţie pe care le înmagazinează, contribuie la purificarea
hemolimfei. Ţesutul adipos se află dispus pe suprafaţa internă a tegumentului şi a
majorităţii organelor interne, prezentându-se sub forma unor benzi constituite din
celule protejate de o membrană subţire. În stadiul de nimfă şi de adult, corpul
adipos reprezintă principala sursă de rezervă pentru metabolism.
Un rol secundar în excreţie le revin glandelor lui Verson (glande cutanate),
aparatului respirator şi hemocitelor.
Funcţia principală a tuburilor lui Malpighi constă în eliminarea azotului
nereţinut, în cea mai mare parte sub formă de acid uric. În produsele de excreţie se
mai întâlnesc cristale de oxalat de calciu (mai ales în primele vârste larvare) şi
diferiţi compuşi de tipul carbonaţilor, cloraţilor şi fosfaţilor (de sodiu, calciu,
potasiu, magneziu şi amoniu). Tuburile lui Malpighi asigură, în principal, reglarea
concentraţiei în apă, săruri minerale şi produşi azotaţi.
La viermii de mătase excreta este solidă, urina neeliminându-se separat.
Mai mult de 80% din azotul excretat este reprezentat de azotul din acidul uric.
Excreţia amoniacului în excreta proaspătă este ciclică, cu un maximum la mijlocul
fiecărei vârste.
În compoziţia excretei se găsesc, în cantităţi mici, diferiţi aminoacizi cum
ar fi: acid glutamic, glicină, alanină, leucină, valină şi histidină. De asemenea, se
mai excretă un compus asemănător sitosterolului, colesterol, reziduuri din digestia
sterolilor alimentari.
La nivelul intestinului posterior, tuburilor lui Malpighi şi hemolimfei s-a
stabilit un circuit al apei. Astfel, datorită faptului că tubii malpighieni pătrund cu
unul din capete în peretele intestinului posterior, la nivelul pilorului, aceştia au
posibilitatea să extragă o parte din apa conţinută la acest nivel, reciclând-o. Acest
fenomen are ca rezultat deshidratarea excretei, care se va elimina sub formă
28
solidă. Procesul de reciclare a apei în organism face ca, acesta să nu mai apeleze
la surse suplimentare, larvelor fiindu-le suficiente cantităţile de apă conţinute de
frunza ingerată.
De la începutul vârstei a V-a şi până la filare, s-a observat că, tubii
malpighieni sunt foarte bogaţi în riboflavină. Concentraţia acestui pigment se pare
a fi reglată de un hormon secretat de glandele protoracice. Existenţa riboflavinei,
cât şi activitatea şi repartiţia mai multor fosfataze, se pot pune în relaţie cu
mecanismul excreţiei în tuburile lui Malpighi. În momentul anterior filării, când
larva îşi goleşte tubul digestiv, excreta este foarte abundentă. Această excretă
conţine cantităţi mari de potasiu, fosfor şi carbonaţi (fosfat dipotasic, bicarbonat
de potasiu etc.) şi cantităţi neînsemnate de substanţe organice.
În stadiul de pupă excreta nu se elimină, meconiul (lichidul acumulat în
acest stadiu) fiind eliminat în stadiul de fluture; meconiul conţine foarte mult azot,
respectiv 17% din azotul nimfal la femele şi 45% la masculi.

1.2.2.1.3. Aparatul circulator (circulaţia)

Aparatul circulator la larvele de mătase (fig. 1.6), ca la toate insectele, este

foarte simplu, fiind format dintr-un vas dorsal pulsant, median, plasat sub
tegument, prin care circulă hemolimfa („sângele”). Vasul dorsal se întinde pe
aproape toată lungimea corpului (din dreptul penultimului inel abdominal şi până
în dreptul capului), cuprinzând o regiune abdominală, mai groasă, închisă la
partea posterioară, ce îndeplineşte rolul inimii (cordul sau ventriculul) şi o regiune
toraco-cefalică, mai subţire, care se deschide la nivelul cavităţii craniene (aorta).
Cordul este format din opt compartimente (ventriculite), care comunică
între ele prin intermediul unor valvule, astfel orientate, încât hemolimfa să circule
într-un singur sens (postero-anterior). Datorită fibrelor musculare speciale din care
este format, cordul are posibilitatea să se contracte ritmic (40-50 contracţii pe
minut). În pereţii laterali ai inimii, la nivelul fiecărui compartiment, se găsesc
plasate câte o pereche de orificii prevăzute cu valvule, care permit pătrunderea
hemolimfei din cavitatea generală în cord, numite osteole (ostii). Pe faţa dorsală
ainimii se găsesc inserate opt perechi de muşchi alari, care fixează organul de
exoschelet (peretele corpului). Împreună cu musculatura cordului, muşchii alari
produc sistola şi diastola. În partea sa anterioară, o dată cu trecerea în torace,
cordul se subţiază mult, transformându-se în aortă.

Fig. 1.6. Aparatul circulator: 1 - aorta; 2 - inima; 3 - muşchi alari (după Rusu, 1985)
29
 Hemolimfa apare ca un lichid limpede, incolor (la rasele ce produc gogoşi
de culoare albă) sau uşor colorat în galben sau verde (culori asemănătoare cu ale
mătăsii, la rasele care produc gogoşi colorate). Are o reacţie neutră sau uşor acidă.
Este formată din numeroase globule de culoare deschisă (hemocite), cu forme şi
mărimi variabile şi din celule grase.
Circulaţia este de tip lacunar (deschisă), în sensul că hemolimfa nu circulă
prin vase închise, ci prin golurile (lacune) aflate printre diferitele organe din
cavitatea internă.
Aflată în cavitatea generală, hemolimfa, datorită contracţiilor musculare
ale corpului, este răspândită în tot corpul. În acest timp, lichidul circulant se
îmbogăţeşte cu substanţele hrănitoare, absorbite la nivelul stomacului şi
intestinului şi, tot acum, ea este purificată de către tuburile lui Malpighi de
substanţele acumulate în urma metabolismului.
În timpul diastolei (dilatarea inimii) hemolimfa pătrunde în cord pe la
nivelul osteolelor, care în acest moment îşi deschid valvele. În timpul sistolei
(contractarea inimii) valvele osteolelor se închid şi hemolimfa este împinsă din
inimă în aortă. Din aortă hemolimfa se varsă la nivelul cutiei craniene, scaldă
organele din această cavitate, după care ajunge din nou în cavitatea toracică şi în
cea abdominală, urmând ca la o nouă diastolă procesul să fie reluat.
La viermele de mătase trebuie menţionat şi faptul că, acesta face parte din
grupa animalelor poikiloterme (animale cu sânge rece, la care temperatura
corpului este aceeaşi cu cea a mediului înconjurător, sau cu 1-20C mai scăzută),
motiv pentru care, se recomandă în practică respectarea cu stricteţe a
temperaturilor indicate pentru fiecare stadiu de dezvoltare în parte.

1.2.2.1.4. Aparatul respirator (respiraţia)

Aparatul respirator este format din două trunchiuri traheale (tuburi

aerifere) longitudinale, care se întind pe părţile laterale ale corpului larvei, pe
toată lungimea sa (fig. 1.7). Aerul pătrunde în interiorul traheilor prin intermediul
celor nouă perechi de stigme (stigmate), situate pe părţile laterale ale
organismului. Între cele două trahei principale se găsesc traheile transversale
(interstigmatice), care fac legătura între stigmele pereche. De la nivelul primei
perechi de stigme (primul inel toracic) pornesc două trahei interstigmatice (una
dorsală şi una ventrală), care se termină cu ramificaţii la nivelul capului. La locul
de unire al traheilor principale cu cele transversale se formează câte un vestibul,
de la care pornesc mănunchiuri de trahei secundare.
Fiecare stigmă este formată dintr-o lamă ciuruită, prevăzută central cu o
fantă (un orificiu căptuşit cu perişori mici, asemănători pâslei, care permit trecerea
aerului, dar împiedică pătrunderea diferitelor corpuri străine), un inel care
înconjoară stigma şi o cavitate numită atrium. Atriumul este închis în partea sa
inferioară de două membrane suprapuse, care formează un fel de valvă. În stare de
repaus valva este închisă printr-un fel de căptuşeală chitinoasă îndoită sub formă
de arc. Atunci când aerul pătrunde în stigmă, sub acţiunea unui muşchi special,
formaţiunea chitinoasă, mai sus amintită, face ca una dintre cele două membrane
să se deschidă, permiţând aerului să pătrundă în cavitatea secundară, respectiv în
vestibul.

30
 Fig 1.7. Aparatul respirator: 1 - trahei longitudinale; 2 - trahei transversale; 3 - vestibul cu
traheole (după Bura, 1993)

Traheile prezintă la exterior o membrană subţire, iar la interior o

membrană chitinoasă, prevăzută cu nişte cute (tenidii) în formă de spirală
regulată.
Traheile secundare se ramifică şi se subţiază din ce în ce mai mult,
formând traheolele, care ajung până la nivelul ţesuturilor şi celulelor. Traheolele
aduc oxigenul necesar celulelor şi preiau apa şi acidul carbonic, care sunt
eliminate prin stigme. În vârsta a V-a, pe parcursul a 24 de ore, un kilogram de
larve elimină echivalentul a 5% din greutatea lor sub formă de acid carbonic,
respectiv 10% sub formă de apă.
Procesul respiraţiei, care, sumar, poate fi definit ca introducerea
oxigenului în organism şi eliminarea dioxidului de carbon, la viermii de mătase se
realizează pe baza contracţiilor musculaturii întregului carp, care facilitează
întinderea sau comprimarea canalelor aerifere. Având în vedere particularităţile
aparatului respirator la această specie, în procesul creşterii larvelor trebuie
acordată o atenţie deosebită densităţii acestora şi a suprafeţelor de creştere. În
condiţiile în care larvele sunt prea aglomerate (datorită densităţii prea mari),
acestea se urcă unele peste altele, nu se mai pot mişca liber, contracţiile corpului
nu mai sunt normale şi ca atare procesul respiraţiei are de suferit. De asemenea, în
astfel de condiţii există şi riscul, ca unele larve să moară sufocate, din cauză că
stimele lor sunt acoperite de larvele vecine.

1.2.2.1.5. Sistemul nervos (simţurile)

La larve sistemul nervos ar putea fi sistematizat în trei componente:

sistemul nervos central (al vieţii de relaţie), sistemul nervos simpatic (al vieţii
vegetative) şi sistemul nervos periferic (senzorial).
Sistemul nervos central este reprezentat de un lanţ ganglionar, format din
13 ganglioni (cerebroizi, subesofagian, toracici şi abdominali), din care doi sunt
situaţi la nivelul capului, câte unul la nivelul primelor nouă segmente ale corpului
(cele trei inele toracice şi primele şase inele abdominale) şi doi la nivelul celui de

31
al zecelea segment (inelul opt abdominal). Ganglionii mai sus amintiţi sunt legaţi
unii de alţii prin filamente nervoase (cordoane conjunctive), care dau în ansamblul
lor aspectul unui lanţ (fig. 1.8).

Fig. 1.8. Sistemul nervos: 1 - ganglioni cefalici; 2 – ganglioni esofagieni; 3 - ganglioni abdominali;
4 - cordoane nervoase; 5 - nervi (după Bura, 1995)

Ganglionii de la nivelul capului sunt cei mai mari, fiind plasaţi deasupra şi
dedesubtul esofagului (ganglionul supraesofagian sau „creierul”, respectiv
ganglionul subesofagian). Cordonul conjunctiv al acestor ganglioni formează un
fel de colier esofagian. De la nivelul ganglionului supraesofagian pornesc
fascicole nervoase responsabile de inervarea labrumului, antenelor şi ocelilor.
Ganglionul subesofagian trimite fascicole nervoase, care inervează labiumul,
palpii maxilari şi musculatura mandibulelor.
De la fiecare din ceilalţi ganglioni nervoşi pornesc, spre stânga şi spre
dreapta, fascicole de nervi (din care unul anterior şi unul posterior, pentru fiecare
parte), care se ramifică la rândul lor, ajungând la toţi muşchii inelelor respective.
Ultimii doi ganglioni sunt foarte apropiaţi unul de altul (aproape confundându-se).
De la nivelul lor pornesc patru fascicole nervoase posterioare,care se ramifică în
formă de evantai şi care sunt responsabile de coordonarea musculaturii de la
nivelul ultimelor două inele abdominale.
Aparatul digestiv, circulator şi cel respirator sunt coordonate de un sistem
nervos special (al vieţii vegetative). Sistemul nervos vegetativ este format dintr-o
reţea de ganglioni (unul frontal, doi faringieni şi şase esofagieni).
Pe partea dorsală a tubului digestiv se pot observa un număr de trei sau
patru ganglioni, de la care pornesc filamente nervoase, care acţionează asupra
acestui aparat. Primul dintre aceşti ganglioni, denumit frontal, este plasat în faţa
ganglionului supraesofagian şi este legat de acesta prin două filamente nervoase.
În partea anterioară a vasului dorsal, pe stânga şi pe dreapta, se găsesc
nişte ganglioni speciali, legaţi şi ei de ganglionul supraesofagian prin filamente
nervoase, de la care pornesc nervii. care acţionează asupra aparatului circulator.
De o parte şi de alta a lanţului ganglionar principal se observă câte un
filament nervos, care prezintă nişte proeminenţe (un fel de ganglioni mici), de la
care pornesc nervii respiratori, care ajung până la nivelul stigmelor.

32
 Sistemul nervos periferic este reprezentat de o reţea de cordoane nervoase
senzitive şi motorii, prin care se stabileşte legătura între sistemul nervos central şi
zonele periferice ale organismului. De la organul receptor, prin intermediul
nervilor senzitivi, excitaţia este condusă la ganglioni, unde se formulează un
răspuns, ce va fi transmis organului efector prin intermediul nervilor motorii.
Larvele prezintă următoarele simţuri: tactil, olfactiv, gustativ şi vizual.
Simţul auzului este absent.
Simţul tactil este perceput datorită perilor senzitivi dispuşi pe tegument,
care au la bază celule senzoriale, prin care pot fi recepţionate excitaţiile mecanice
din exterior.
Mirosul este perceput cu ajutorul unor organe bine dezvoltate, reprezentate
de peri olfactivi , situaţi pe antene şi mandibule.
Simţul gustului este perceput cu autorul unor celule specializate, dispuse
în special pe mandibule.
Simţul văzului este asigurat de cele şase perechi de oceli de la baza
antenelor. Larvele pot distinge numai obiectele aflate la mică distanţă,
identificarea lor făcându-se după intensitatea luminii, pe care acestea o reflectă şi
nu după conturul şi culoarea lor.

1.2.2.1.6. Sistemul muscular

La nivelul corpului larvei se găsesc aproximativ 4000 de muşchi, care

după felul lor pot fi clasificaţi în muşchi voluntari şi muşchi involuntari.
Muşchii voluntari sunt constituiţi din fascicole de fibre musculare striate
paralele, ale căror extremităţi se unesc sub tegument. Datorită proprietăţii lor de a
se alungi şi contracta, ei sunt responsabili de mişcările larvei. Muşchii voluntari,
la rândul lor, pot fi structuraţi în trei grupe: muşchi scurţi, muşchi oblici şi muşchi
profunzi.
Muşchii scurţi formează stratul muscular superficial al organismului. Ei nu
depăşesc lungimea unui inel şi servesc la antrenarea organelor de locomoţie.
Muşchii oblici, care produc mişcările de răsucire ale corpului, sunt mai
lungi şi se găsesc plasaţi sub muşchii scurţi, constituind stratul median al
musculaturii striate.
Muşchii profunzi, după cum sugerează şi denumirea lor, formează stratul
profund al musculaturii larvei. Sunt muşchi lungi, care se unesc între ei, formând
o panglică continuă.
Referitor la muşchii involuntari, aceştia sunt formaţi din grupe de fibre
musculare încrucişate, care nu se pot alungi sau contracta izolat şi care acţionează
asupra tubului digestiv, vasului dorsal etc.
Întreaga activitatea a sistemului muscular este subordonată sistemului
nervos.

1.2.2.1.7. Sistemul neuroendocrin

Sistemul neuroendocrin este format din celulele neurosecretorii şi

glandelor endocrine (glandele protoracice, corpora allata şi corpora cardiaca).
33
 Celulele neurosecretorii sunt situate la nivelul ganglionilor cerebroizi şi au
rolul de a secreta hormonii de activare, care sunt reglatori ai sistemului endocrin.
Corpora allata se prezintă sub forma unei perechi de formaţiuni sferice
sau ovale, mici, compacte, situate înapoia creierului, într-un sinus sanguin , lângă
deschiderea aortei. Acestei glande îi revine rolul de a secreta hormonul juvenil,
care provoacă creşterea nespecifică şi inhibă metamorfoza.
Corpora cardiaca are rolul de a înmagazina substanţele secretate de
celulele neurosecretorii, funcţionând asemenea unui depozit. În acelaşi timp
secretă si o serie de hormoni implicaţi în comportament, creştere şi înmulţire şi în
reglarea catabolismului diferitelor substanţe. Se prezintă sub forma a doi corpi
mici, ovoizi, situaţi înapoia ganglionilor cerebroizi. Corpora cardiaca împreună cu
corpora allata formează complexul neurohormonal retrocerebral.
Glandele protoracice secretă ecdysona (hormonul năpârlirii). Sunt situate
în partea centrală a toracelui, sub forma a două benzi de ţesut glandular.
Acţionează indirect asupra creşterii, metamorfozei şi schimbării culorii larvei.

1.2.2.1.8. Aparatul reproducător

Organele de reproducere în stadiul de larvă sunt slab dezvoltate şi

exteriorizate. Abia în vârsta a V-a se pot pune în evidenţă, la nivelul segmentului
al cincilea abdominal, o pereche de corpuri mici, reniforme la larvele mascule şi
filiforme la cele femele, de la care pleacă două filamente lungi care ajung până la
al optulea segment abdominal, unde se unesc la nivelul rectumului.
În stadiul larvar diferenţierea sexului nu este posibilă decât în cazul
larvelor mature şi numai a celor de sex femel. La acestea se pot observa, la nivelul
părţii ventrale a ultimelor două segmente abdominale, prezenţa a două perechi de
discuri de culoare deschisă cu o mică pată în mijloc, numite „discurile lui
Ishiwata” (fig. 1.9).

Fig. 1.9. Discurile lui Ishiwata. (după Bura, 1995)

1.2.2.1.9. Aparatul sericigen (secreţia mătăsii)

Secreţia mătăsii la viermele de mătase se realizează cu ajutorul aparatului

sericigen, format dintr-o pereche de glande sericigene, presa şi filiera (fig.1.10).
Glandele sericigene sunt organe pereche situate simetric de o parte şi de
alta a intestinului şi dedesubtul acestuia. La nivelul glandelor sericigene se disting
trei regiuni: apicală (posterioară), mijlocie şi proximală (anterioară).
34
 Regiunea apicală se prezintă sub forma unui tub secretor, cu o lungime de
14-15 cm şi o grosime de 1,5 mm, care formează numeroase anse de-a lungul
părţii posterioare a intestinului mediu. Rolul acestui tub secretor constă în secreţia
fibroinei, principalul component al fibrei de mătase. La acest nivel se secretă şi o
cantitate foarte mică de sericină.
Regiunea mijlocie, denumită rezervor, este situată la nivelul părţii
anterioare a intestinului mediu. În partea sa mediană, rezervorul prezintă două
îndoituri, rezultând trei ramuri succesive, astfel încât aspectul general al
rezervorului este asemănător literei S. Are o lungime de 5 cm şi o grosime de 0,3
cm. În această porţiune a glandei sericigene se acumulează fibroina produsă de
tubul secretor şi se secretă sericina, ce înconjoară ca o teacă fibroina. În această
zonă se întâlnesc şi pigmenţii, care colorează fibra de mătase.
Regiunea proximală, numită şi tub excretor sau conductor, are o lungime
de 2 cm şi diametrul de 0,2 mm. Tuburile excretoare ale celor două glande
pereche se unesc la nivelul capului într-un tub comun, numit tub de urzire. La
locul de unire a celor două tuburi excretoare se deschid canalele a două glande
mici, în formă de ciorchine, denumite glandele lui Filippi.

Fig. 1.10. Aparatul sericigen (după Cetăţeanu, 1988)

Presa reprezintă o formaţiune rezultată din îngroşarea peretelui chitinos al

tubului de urzire. Are rolul de a uni fibrele de mătase produse de cele două tuburi
excretoare, fără a le contopi însă într-un singur fir.
Filiera reprezintă un orificiu situat pe un mic con membranos, care poate
deveni foarte mobil datorită muşchilor dorsali şi ventrali. Este situată sub buza
inferioară şi prin ea se elimină fibra de mătase. Cele două formaţiuni (presa şi
filiera) au rolul de a regla grosimea fibrei de mătase.
Din punct de vedere structural, la nivelul glandei sericigene se distinge un
singur strat de celule glandulare mari, de formă hexagonală, aşezate altern pe două
rânduri. La larvele tinere nucleul celulei este mic şi ovoid, ulterior el creşte, se
ramifică şi devine lobat. În nuclei sunt prezenţi nucleolii, al căror număr şi
dimensiuni cresc în cursul dezvoltării larvare.
35
 La exterior, peretele glandei sericigene prezintă o tunică proprie, iar
lumenul glandei este căptuşit cu o membrană intimă. Cercetările efectuate cu
microscopul electronic au pus în evidenţă prezenţa unor structuri subcelulare
complexe, care suferă în cursul perioadei larvare modificări importante corelate cu
biosinteza proteinelor ce intră în compoziţia mătăsii.
Glandele sericigene înregistrează o creştere spectaculoasă, îndeosebi în
perioada celei de a V-a vârste larvare, pe seama măririi volumului celulelor ce
alcătuiesc glanda şi nu pe seama multiplicării. Celulele respective cresc mult, se
deformează şi se aplatizează, devenind la nivelul rezervorului de 30-40 ori mai
late decât groase. Glandele sericigene cresc în permanenţă de la ecloziune până la
maturitate, creşterea fiind mai rapidă decât a celorlalte organe.
Greutatea glandei sericigene atinge la maturitate 1/4 din greutatea
corpului. În cursul ultimei vârste, greutatea glandei se măreşte de 15 ori.
Mătasea este secretată în lumenul glandei în mod continuu în timpul
vârstelor şi este filată de larvă înaintea fiecărui somn. În perioada de somn
producerea de mătase este oprită, iar în glanda sericigenă au loc importante
modificări celulare. În ultimul stadiu larvar producţia de mătase devine masivă,
aceasta determinând formarea coconului. Producţia de mătase este un fenomen
ciclic.
Producţia masivă de mătase este legată de o adaptare funcţională a glandei.
În cursul vârstei a V-a celulele secretoare suferă modificări de amploare,
caracterizate prin mobilizarea unui sistem proteosintetic foarte activ. La sfârşitul
acestei perioade se instalează faza de regresie a structurilor caracteristice stadiului
prepupal.
Glanda sericigenă este specializată în secreţia a 2 tipuri de proteină,
mătasea fiind în esenţă constituită din fibroină şi sericină, cu o compoziţie
proteică particulară. Partea posterioară a glandei (regiunea secretoare) produce
fibroina, insolubilă, o polipeptidă cu molecula mare şi proteina P25, asociată la
precedenta. Fibroina, care este proteina de interes pentru industria textilă,
reprezintă circa 75% din totalul mătăsii.
Rezervorul glandei sintetizează un grup de proteine solubile, care
alcătuiesc sericina şi care formează un manşon împrejurul fibroinei; aceasta
reprezintă circa 25% din cantitatea totală de mătase.
Fibroina este alcătuită în proporţie de 90% din 4 aminoacizi (amestecul
respectiv fiind format din 47% glicină, 33% alanină, 13% serină şi 7% tirozina ).
În compoziţia sericinei dominantă este serina (30%), urmată de acidul aspartic
(16%) şi de glicină (14%).
În timpul somnurilor, aparatul proteosintetic, responsabil de sinteza
fibroinei (polisomii fixaţi la nivelul membranelor reticulului endoplasmatic), este
distrus, încorporarea glicinei fiind extrem de redusă.
Toate cele expuse mai sus conduc la concluzia că, funcţionarea genelor
responsabile de secreţia mătăsii este ea însăşi ciclică. Rezultatele experimentale
confirmă această ipoteză.
Procesul de sinteză a mătăsii este influenţat de factori genetici, hormonali
şi nutriţionali. Factorii alimentari cum ar fi supraalimentaţia sau subalimentaţia
sunt implicaţi în procesul de control al producţiei de mătase. Înfometarea atrage
după sine o descreştere rapidă a sintezei proteice.

36
 1.2.2.2. Indici de calitate ai stadiului larvar

Modul, în care a decurs stadiul larvar, poate fi apreciat pe baza procentului

de supravieţuire a larvelor şi procentului de larve mature care îngogoşează (de
dorit este, ca aceste valori să fie mai mari de 90%, respectiv de 85%).

1.2.3. Stadiul de crisalidă

Crisalida (pupa sau nimfa) reprezintă cel de al treilea stadiu evolutiv din
viaţa insectei.
Spre sfârşitul ultimei vârste, larvele se retrag în locuri liniştite, nu mai
consumă hrană, îşi golesc intestinul şi încep să îşi caute puncte de sprijin pentru
îngogoşare, ţinând jumătatea anterioară a corpului ridicată. Corpul lor se
micşorează (ajunge la o treime din lungimea corpului larvei) şi datorită
conţinutului glandelor sericigene, capătă o culoare alb strălucitoare, cu aspect
transparent.
În ultimele trei zile ale stadiului larvar, larvele, după urcarea lor pe
materialele de îngogoşare, îşi ţes o gogoaşă(cocon) în interiorul căreia, după alte
trei sau patru zile, trec printr-un nouă năpârlire (a cincia), în urma căreia se
transformă în crisalidă.
Crisalida (fig. 1.11) cântăreşte 1,5-2 grame, prezintă un corp de formă
fusiformă (oval cu partea posterioară mai ascuţită), format din trei regiuni slab
diferenţiate (cap, torace şi abdomen).

Fig. 1.11. Crisalida. (după Craiciu, 1965)

Imediat după năpârlire tegumentul crisalidei este moale, de culoare

galben-deschisă (aurie). Treptat, tegumentul se întăreşte, închizându-se la
culoarea, devenind cafeniu. Stigmele sunt evidente, de culoare neagră.
La nivelul capului, care este mai mic decât cel al larvei, se pot observa
primordiile ochilor compuşi (sub forma a două proeminenţe circulare, de culoare
neagră, plasate lateral) şi ale antenelor (sub forma a două pete alungite, sub formă
de potcoavă, în regiunea supero-posterioară).
Toracele prezintă trei segmente, dar care datorită faptului că sunt sudate
între ele , dau impresia unuia singur, numit „corselet”. Ventral, la nivelul toracelui
se găsesc prinse în stare rudimentară cele trei perechi de picioare (adevărate), iar
dorsal se pot observa primordiile celor două perechi de aripi, care în partea lor
posterioară acoperă şi primele trei inele abdominale.

37
 Abdomenul prezintă nouă segmente (inele) slab evidenţiate. Cu excepţia
inelelor al doilea şi al nouălea, celelalte inele prezintă lateral câte o pereche de
stigme.
În stadiul de crisalidă apare dimorfismul sexual. Astfel la femele, care sunt
de regulă şi mai voluminoase, apare o fantă longitudinală la nivelul ultimului
segment abdominal, iar la masculi, sexul este exteriorizat prin prezenţa unui punct
de culoare închisă, la nivelul aceluiaşi segment.
În procesul de transformare a larvei în crisalidă se parcurge o scurtă etapă
tranzitorie de prenimfă, în care au loc, în acelaşi timp, intense procese de histoliză
şi de histogeneză.
Procesele de histoliză vizează o serie de organe, care s-au regăsit în stadiul
de larvă şi care nu mai sunt prezente în stadiul de adult, cum ar fi, spre exemplu,
picioarele membranoase şi aparatul sericigen.
Dimpotrivă, procesele de histogeneză conduc la apariţia unor organe
specifice fluturelui, în acest sens putând fi citate aripile şi aparatul reproducător.
În stadiul de crisalidă insecta nu se mai hrăneşte, supravieţuirea
realizându-se pe baza rezervelor corporale, acumulate în stadiul larvar. Din acest
motiv aparatul digestiv se scurtează şi devine nefuncţional. La nivelul esofagului
se formează o guşă, în care se acumulează un lichid alcalin, care conţine
sericinază, substanţă utilizată de adult în momentul ieşirii din cocon. La partea
posterioară a intestinului se formează o pungă cecală, unde sunt depozitaţi
produşii de excreţie.
Sistemul nervos suferă o concentrare. Ganglionii primelor două segmente
toracice se reunesc cu ganglionii cerebroizi. Ganglionii abdominali de la nivelul
segmentelor unu, patru şi şase se atrofiază, iar ultimii doi se contopesc.
Stadiul de crisalidă durează 10-14 zile la Bombyx mori, 10-15 zile la
Philosamia ricini şi 20-25 de zile la Antheraea pernyi.
La speciile Philosamia ricini şi Antheraea pernyi, pentru generaţiile de
toamnă, diapauza se parcurge în stadiul de crisalidă.

1.2.4. Stadiul de fluture

Acest stadiu, de adult, este ultimul în dezvoltarea, ca individ, a insectei. În

acest stadiu insecta supravieţuieşte numai pe baza rezervelor corporale, scopul
principal al acesteia fiind perpetuarea speciei. După împerechere şi depunerea
pontei, deci după ce şi-au făcut „datoria faţă de specie”, fluturii mor.
La sfârşitul stadiului de crisalidă are loc o nouă năpârlire (a şasea şi ultima
din viaţa insectei), în urma căreia apare fluturele. Tegumentul crisalidei se usucă
şi treptat se desprinde de corp, eliberând fluturele. Acesta se fixează cu picioarele
de faţa internă a gogoşii şi elimină prin orificiul bucal lichidul alcalin aflat la
nivelul guşii esofagiene (conţine seicinază, enzimă care dizolvă sericina, dar care
nu afectează fibroina), care va păta gogoaşa în partea superioară (deasupra
capului), înmuind astfel peretele mătăsos. Apoi, cu ajutorul picioarelor desface
urzeala gogoşii, în zona unde a acţionat lichidul mai sus amintit, creându-şi, astfel,
un orificiu prin care iese afară.
Când părăseşte gogoaşa, fluturele scoate mai întâi capul, apoi picioarele,
iar după câteva eforturi întreg corpul. Ieşirea fluturilor din gogoşi se produce, de

38
regulă, dimineaţa. După ieşirea fluturelui, în gogoaşă rămân exuviile larvei (de la
năpârlirea a cincia) şi ale crisalidei.
La Bombyx mori, durata acestui stadiu este de 8-10 zile la masculi şi de
10-12 zile la femele. Dacă sunt menţinuţi la o temperatură de 50C, durata vieţii
unui fluture poate să depăşească 45 de zile, iar dacă temperatura este de 350C,
fluturii trăiesc doar 5-7 zile. Temperaturile de 750C omoară fluturii.
La această specie fluturii şi-au pierdut capacitatea de a zbura.
Dimorfismul sexual este pronunţat, în sensul că femele sunt mult mai
voluminoase, comparativ cu masculii. La femele, la nivelul ultimului segment
abdominal, ventral, se pot observa trei orificii (orificiul vaginal, ovopozitorul şi
orificiul anal), iar la mascul două (orificiul sexual şi cel anal).
Imediat după ieşirea din gogoaşă, fluturele este umed, purtând aripile
scurte lipite de corp, fapt pentru care stă un timp nemişcat. În scurt timp ei se
usucă şi capătă aspectul normal al corpului, catifelat, de culoare alb-sidefie.
Fluturii sunt vioi, mai ales masculii, care se mişcă energic în căutarea
femelelor.
Tegumentul este acoperit de solzişori mici, de natură chitinoasă, care se
desprind cu uşurinţă la atingere, sau când fluturii dau din aripi.
Corpul fluturelui cuprinde aceleaşi regiuni, ca şi în cazul stadiilor
precedente, cap, torace şi abdomen.
Capul fluturelui are o formă ovală. Lateral sunt dispuşi ochii compuşi, care
conţin un număr de 6000-10000 omatidii. Fiecare omatidie (unitatea funcţională
de bază a ochiului compus) este formată dintr-o cornee de formă hexagonală, un
cristalin (corp vitros) şi celule retiniene, terminate cu filamente nervoase, care
formează nervul optic.
Frontal sunt dispuse antenele. Organe pereche cu rol olfactiv şi tactil,
antenele sunt alcătuite din 30-40 de articulaţii tubiforme, prevăzute cu două
rânduri de plăci înguste, care le conferă un aspect penat. Fiecare antenă prezintă la
interior un canal, în care se găsesc muşchi, trahei şi nervi. Antenele sunt mai
dezvoltate la masculi, aceştia având posibilitatea să perceapă, cu ajutorul lor,
bombicolul (feromonul secretat de femele în vederea împerecherii).
În partea ventrală a capului se află aparatul bucal, care este nefuncţional,
sub forma unor rudimente ale mandibulelor, labrumului, maxilelor şi palpilor
labiali.
Toracele prezintă trei segmente (protorace, mezotorace şi metatorace).
Primul inel este mai dezvoltat şi independent, prezintă lateral o pereche de stigme.
Celelalte două inele sunt unite şi lipsite de stigme.
Ventral, pe fiecare inel toracic este prinsă câte o pereche de picioare.
Fiecare picior prezintă următoarele segmente: coxa, trochanterul, femurul, tibia şi
tarsul. Tarsul prezintă patru tarsomere, ultimul terminându-se cu o pereche de
gheare, între care se găseşte o formaţiune sub forma unei ventuze (pulvillus).
Dorsal, pe ultimele două inele toracice, sunt prinse cele două perechi de
aripi. Aripile anterioare, care sunt mai mari (distanţa între vârfuri este de 3 cm), au
o formă aproximativ triunghiulară, acoperă în repaus aripile posterioare, care sunt
mai mici şi mai rotunjite.

39
 Abdomenul la fluture prezintă nouă segmente. Primele şapte segmente
prezintă lateral stigme. La femele abdomenul este mai voluminos şi prezintă la
nivelul ultimului segment două protuberanţe de culoare galbenă (glandele
odorante, cu rol în atragerea masculilor).
Organizarea internă a organismului fluturelui, comparativ cu cea a larvei,
este în general mai simplă (cu excepţia aparatului reproducător).
Tubul digestiv la fluture se compune din: cavitatea bucală, faringe, esofag,
vezicula cu aer, vezicula stomacală, intestin subţire, vezicula cecală şi anus.
Anexele bucale se prezintă sub forma unor rudimente ale labrumului,
mandibulelor, labiumului şi palpilor maxilari din stadiul de larvă. Faringele, sub
forma unui segment dilatat, face legătura dintre cavitatea bucală şi tubul lung cu
lumenul subţire al esofagului.
Vezicula cu aer (proventricul sau guşa esofagiană) conţine iniţial un lichid
alcalin (sericinaza), care are proprietatea de a înmuia peretele gogoşii (sericina),
pentru a-i înlesni ieşirea din coconul de mătase. După eliminarea lichidului, prin
orificiul bucal, vezicula se umple cu aer.
Stomacul este mult mai redus, în comparaţie cu cel din stadiul de larvă şi
se prezintă sub forma unei vezicule stomacale conice. Conţine o materie de
excreţie răşinoasă, de culoare roz, ce este eliminată înaintea depunerii ouălor.
Intestinul subţire se continuă cu vezicula cecală, în care este acumulată o
substanţă de culoare cărămizie (produşi de excreţie), care pătează gogoaşa în jurul
orificiului, prin care iese fluturele. Produsele de excreţie acumulate sunt eliminate
sub formă de jet prin orificiul anal.
Aparatul excretor, circulator şi cel respirator prezintă o structură şi
organizare asemănătoare celor descrise la stadiul larvar.
La nivelul sistemului nervos se observă existenţa unei perechi de ganglioni
cerebroizi, a două perechi de ganglioni toracici şi a cinci perechi de ganglioni
abdominali. De la fiecare pereche de ganglioni pornesc ramificaţii nervoase, care
inervează regiunile aferente.
Aparatul reproducător, în acest stadiu, este pe deplin dezvoltat (fig. 1.12,
1.13).
La mascul, aparatul reproducător este alcătuit din: testicule, canale
deferente, canalul ejaculator, penisul şi anexele (glandele anexe şi veziculele
seminale). Cele două testicule reniforme, de culoare galben-verzui, sunt situate la
nivelul inelului al patrulea abdominal, de o parte şi alta a pungii cecale.
Spermatozoizii sunt formaţi la nivelul testiculelor, în testiole, după care
sunt conduşi prin intermediul canalelor deferente în veziculele seminale.
Veziculele seminale, care primesc secreţia glandelor anexe (un lichid cu rol în
dispersia şi nutriţia spermatozoizilor), se comportă ca un depozit pentru spermă.
Acestea se continuă cu un canal ejaculator, care se termină cu penisul.
Orificiul extern al penisului este flancat de două apendice chitinoase, cu
care fluturele se fixează în timpul împerecherii. Penisul este protejat la exterior de
o teacă, formată datorită unei plăci chitinoase, recurbată la nivelul segmentelor opt
şi nouă abdominale.
La fluturele femelă, aparatul genital este format din: două ovare, două
oviducte pare, oviductul impar, vaginul şi anexele (spermateca şi glandele
mucifere).
40
 Fiecare ovar este alcătuit din patru tuburi ovariene pline cu ovule mature.
În partea lor terminală, tuburile ovariene se reunesc în două oviducte (pare), care
se unesc la nivelul oviductului impar, iar apoi în vagin. Pe partea ventrală a
oviductului impar se găseşte spermateca (principală şi secundară), care are rolul
de a depozita spermatozoizii, în intervalul de timp scurs de la împerechere până la
fecundare.

Fig. 1.12. Aparatul genital mascul: 1 – testicul, 2 – canal deferent, 3 – glandă anexă,
4 – canalul glandei anexă, 5 – vezicule seminale, 6 – canal ejaculator, 7 - penis

Fig. 1.13. Aparatul genital femel: 1 – tuburi ovariene, 2 – oviduct, 3 – vagin,

4 – punga copulatorie, 5 – gandele mucifere

Glandele mucifere, care secretă glutina (învelişul aderent al ouălor), se

deschid la nivelul vaginului. Vaginul comunică cu exteriorul printr-un orificiu
genital plasat pe partea ventrală a segmentului al optulea abdominal. Ouăle sunt
eliminate din oviduct prin ovopozitor (orificiu plasat pe partea ventrală a
segmentului al nouălea abdominal). Ovopozitorul, ca şi orificiul anal, este acoperit
de prelungiri ale tegumentului inelului respectiv (papile rectale).
Din tuburile ovariene, pe măsura maturării lor, ovulele coboară în oviduct
şi apoi în vagin. Când ajung în dreptul tecii spermatice, aceasta eliberează
spermatozoizii depozitaţi la acest nivel în urma împerecherii, aceştia pătrunzând
în ovul, prin micropil, în vederea fecundării. După fecundare se formează oul (la
1,5-2 ore de la depoziţie).

41
 Împerecherea fluturilor se realizează la o temperatură optimă de 22-250C,
în prima zi după ieşirea din gogoaşă, înainte sau după ce conţinutul veziculei
cecale a fost eliminat. La temperaturi mai mici de 150C şi mai mari de 340C
împerecherea nu se mai produce.
După împerechere, timp de zece minute penisul masculului este în
continuă mişcare, după care, după o scurtă perioadă de repaus, începe ejacularea,
care este completă după aproximativ 25 de minute. Urmează o perioadă de 10-15
minute, în care penisul rămâne imobilizat în teacă copulatorie, şi în care se
eliberează secreţia glandelor anexe, secreţie, care după desperechere, se solidifică
la exterior, formând un dop ce închide orificiul genital femel. Acest dop poate fi
penetrat de penis, astfel că femele se pot împerechea de mai multe ori.
Actul sexual propriu-zis este încheiat după aproximativ 40 de minute, dar
fluturii pot rămâne împerecheaţi ore în şir. Din acest motiv, în practică se recurge
la desperecherea fluturilor după două ore de la începerea actului sexual, fără ca
procentul de fecunditate al ouălor să aibă de suferit. În felul acesta nici masculii
nu se mai epuizează, ei putând fi folosiţi şi la alte împerecheri. Condiţia, ca
masculii să fie folosiţi la împerecherea mai multor femele, este ca, actul sexual să
nu dureze mai mult de o oră, iar între două împerecheri consecutive să existe o
perioadă de repaus de cel puţin o jumătate de oră. Pentru a împiedica epuizarea
masculilor, în practică se recomandă şi păstrarea lor la o temperatură de 150C, în
întuneric, izolaţi de femele.
La Philosamia ricini, fluturii au culoarea corpului gri-închis. Aripile sunt
mari, prezentând un desen frumos de culoare mov-liliachie cu alb. La această
specie capacitatea de zbor a rămas nealterată, fluturii masculi fiind capabili să
parcurgă distanţe impresionante în căutarea partenerelor. Distanţa între vârfurile
aripilor este de 8-10 cm.
Fluturii de Antheraea pernyi prezintă o culoare a corpului roşie-cărămizie,
gălbuie, maronie sau cenuşie. Aripile sunt mari, cu o distanţă între vârfuri de 12-
14 cm. Fiecare aripă prezintă central câte un desen sub forma unor cercuri
concentrice, viu colorate. De-a lungul marginii superioare a aripilor se găseşte o
dungă lată, violacee, iar la marginea inferioară una îngustă, de culoare roz-
liliachie. Ca şi în cazul speciei precedente, fluturii de Antheraea pernyi sunt buni
zburători.

42
 Întrebări:
Care sunt speciile de interes sericicol întâlnite în ţara noastră?
Ce reprezintă voltinismul?
Ce este diapauza şi cât durează aceasta la rasele şi hibrizii de Bombyx
mori crescuţi în ţara noastră?
Câte ouă de Bombyx mori se găsesc într-un gram?
Ce este micropilulu?
Cât durează perioada larvară la rasele şi hibrizii de Bombyx mori crescuţi
în ţara noastră?
Care sunt organele întâlnite la nivelul capului larvei de mătase?
Ce rol au „picioarele adevărate” ale larvei?
Având în vedere că tegumentul larvei este de natură chitinoasă, cum se
realizează creşterea şi dezvoltarea organismului acesteia?
Câte segmente are abdomenul larvei de Bombyx mori?
Care este alcătuirea tubului digestiv al larvei?
Pe seama căror organe se realizează excreţia la larvele de mătase?
Ce rol îndeplinesc stigmele larvelor?
Ce tip de circulaţie se întâlneşte la Bombyx mori?
Cum se manifestă dimorfismul sexual în stadiul de larvă la Bombyx mori?
Care este alcătuirea unei glande sericigene?
Care sunt componentele principale ale fibrei de mătase?
Unde este secretată fibroina?
Unde sunt secretaţi pigmenţii ce imprimă culoarea gogoşilor de mătase?
Cât durează stadiul de crisalidă la Bombyx mori?
Cât cântăreşte crisalida de Bombyx mori?
Care este durata de viaţă a fluturilor de Bombyx mori?
Care este temperatura optimă pentru împerecherea fluturilor de Bombyx
mori?

Temă:
Sa se reprezinte schematic ciclul evolutiv şi metamorfoza la Bombyx mori.

Referat:
Morfofiziologia speciei Bombyx mori.

43
 2. BOLILE ŞI DĂUNĂTORII VIERMILOR DE MĂTASE

2.1. Bolile viermilor de mătase

Bolile viermilor de mătase pot fi clasificate în boli contagioase şi boli

necontagioase. Bolile contagioase pot fi de natură virotică, bacteriană, micotică şi
parazitară. Dintre bolile necontagioase, cele mai cunoscute sunt intoxicaţiile şi
tulburările metabolice.

2.1.1. Bolile contagioase ale viermilor de mătase

La specia Bombyx mori, bolile contagioase cuprind: viroze, cum ar fi

poliedria, infecţii asociate ca flaşeria, anemia infecţioasă şi septicemia şi micoze,
cum este muscardina. O boală parazitară frecvent întâlnită este pebrina.
La speciile Phylosamia ricini şi Antheraea pernyi, cele mai frecvente boli
sunt pebrina şi flaşeria, iar cu totul sporadic se întâlneşte poliedria.

2.1.1.1. Poliedria

Poliedria (graserie sau gălbinare) este produsă de virusul filtrabil

Borrellina bombycis.
Transmiterea bolii se face pe cale bucală, transovariană şi cutanată.
Focarul principal de răspândire a bolii îl constituie larvele bolnave, al căror strat
cuticular extrem de fragil, plesneşte la cea mai mică atingere, lichidul scurs
contaminând hrana şi utilajele de creştere. O dată cu frunza infestată, ingerată de
larve, cristalele poliedrice ajung în tubul digestiv, unde, în urma solubilizării lor în
particule mai mici, străbat epiteliul intestinal şi generează boala la organismul
gazdă. Contaminarea se poate realiza şi prin ponta depusă de femelele bolnave.
Poliedria este o boală deosebit de contagioasă, care poate afecta într-un
interval de timp scurt aproape întreg efectivul dintr-o unitate. Apariţia bolii este
favorizată de excesul de umiditate asociat cu o aerisire deficitară în halele de
creştere, slăbirea rezistenţei organice a larvelor subnutrite sau hrănite cu frunză de
calitate inferioară.
În cazul îmbolnăvirii, larvele prezintă corpul segmentat, cu tegumentul
foarte întins, de o culoare alb-strălucitoare şi cu o fragilitate exagerată. Apetitul
pentru hrană este într-o continuă descreştere până la dispariţie. Larvele bolnave se
deplasează către marginile patului, multe căzând pe pardoseală. Larvele, la care
boala a avut o evoluţie lentă, nu pot urzi gogoaşa, întreaga cantitate de mătasefiind
eliminată pe aşternut.
Ponta femelelor bolnave este depusă într-un mod dezordonat, ouăle
fecundate eclozionând într-un interval de 3-4 zile, iar larvele obţinute
supravieţuiesc o perioadă scurtă de timp.
Atunci când moartea survine în stadiul de crisalidă sau de fluture, aceştia
au o culoare galbenă închisă şi îşi măresc volumul.

44
 Simptoamele bolii sunt mai şterse la începutul infecţiei, devenind mai
evidente pe măsură ce boala avansează.
În vârstele tinere ale larvelor, diagnosticul este dificil de stabilit, deoarece
la acestea evoluţia bolii este lentă, cu semne clinice mai puţin evidente, boala
putând fi bănuită prin procentul ridicat de mortalitate şi consumul foarte mic de
frunză. La larvele din vârstele patru şi cinci diagnosticul se poate stabili pe baza
semnelor clinice, care sunt evidente.
Diagnosticul se confirmă prin examen de laborator, în care scop se execută
frotiuri între lamă şi lamelă din hemolimfă, sau din tritură de fluturi, larve şi ouă.
Pentru prevenirea bolii, ouăle destinate incubaţiei trebuie supuse unui
riguros control sanitar-veterinar şi să provină numai din unităţi specializate,
indemne de boli. Ouăle vor fi dezinfectate cu soluţie de formol 4%, timp de 10
minute, după care se spală şi se usucă. Se acordă o atenţie deosebită igienei şi
dezinfecţiei camerei. Se vor respecta indicii tehnologici de creştere specifici
fiecărei vârste.

2.1.1.2. Flaşeria

Flaşeria (moleşeala viermilor de mătase) este o boală infectocontagioasă,

condiţionată de factorii de mediu, produsă de virusul filtrabil Borrellina flacheriae
în asociaţie cu bacteria Bacillus bombycis. Boala afectează larvele în vârsta a patra
şi a cincia. Temperatura şi umiditatea ridicată, asociate cu consumul frunzei de
calitate inferioară, sunt factori favorizanţi ai bolii.
Flaşeria este o boală foarte contagioasă, în câteva zile ea putând distruge
întreaga crescătorie. Contaminarea se realizează pe cale bucală, prin consumarea
frunzei infectate de conţinutul lichid al larvelor bolnave.
La început larvele bolnave sunt agitate, apetitul lor se diminuează treptat,
apoi mişcările lor se încetinesc până devin imobile. Creşterea lor încetează, are loc
atrofia ţesutului adipos, care atrage după sine încreţirea tegumentului, acesta
căpătând o culoare cenuşie. Se observă micşorarea corpului larvei, care devine
moale, datorită pierderii turgescenţei naturale. Din cavitatea bucală a larvelor
bolnave se scurge un lichid vâscos, de culoare verzuie. Excrementele sunt
podiareice, urât mirositoare.
Boala evoluează rapid, larvele murind în 24 ore. Corpul larvelor moarte
devine în câteva zile, datorită descompunerii ţesuturilor, un sac plin cu lichid de
putrefacţie greu mirositor, de culoare neagră.
Unele larve bolnave încep să-şi urzească gogoaşa, fără a ajunge însă la
sfârşit, acestea murind în interiorul gogoşii, lichidul negru, ce se formează în
corpul lor, pătând gogoaşa.
Diagnosticul cu certitudine se stabileşte numai în urma examenului
microscopic al conţinutului intestinal şi a hemolimfei larvelor, efectuat imediat
după apariţia primelor simptome, diagnosticul pus numai pe baza simptomelor
clinice fiind destul de dificil.
La microscop, în preparatele efectuate de la larvele bolnave şi colorate
prin metoda Gram, se pot observa bacili gram pozitivi sporulaţi şi nesporulaţi.
Prevenirea bolii se face prin asigurarea în limite optime a temperaturii,
umidităţii şi ventilaţiei în spaţiile de creştere, a densităţii larvelor, a cantităţii şi a

45
calităţii hranei, a schimbării aşternutului, a dezinfecţiei încăperilor înainte, în
timpul şi la sfârşitul creşterii.
În cazul larvelor bolnave de flaşerie se poate face tratamentul cu
tetraciclină (1 g/larvele provenite din 1 g ouă) sau cu cloramfenicol (0,5 g/larvele
provenite din 1 g ouă), pulverizate pe frunza de dud tocată, care se administrează
(în cantităţi mici) la prima masă după ieşirea din somn.

2.1.1.3. Anemia infecţioasă

Anemia infecţioasă (boala „capetelor albe”) este o boală ce afectează

larvele începând din vârsta a treia, cauzată de nerespectarea regulilor de igienă pe
stelajele de creştere, produsă de virusul filtrabil Borrellina flacheriae, în asociere
cu Streptococus bombycis.
Larvele bolnave sunt neuniforme ca dezvoltare, moleşite, cu apetit scăzut,
prezintă diaree intermitentă, fără miros caracteristic şi în volum redus.
Tegumentul este flasc, de culoare gri în porţiunea posterioară şi cu o nuanţă mai
deschisă în cea anterioară. În mod treptat, corpul larvelor se atrofiază, cantitatea
de hemolimfă scade, la fel şi elementele ei figurate, provocând anemia.
Când boala apare începând cu vârsta a treia larvară, are o evoluţie lentă, iar
când apare în vârsta a cincia, larvele urzesc gogoşi mici, într-o perioadă de timp
îndelungată.
Diagnosticul se pune pe baza caracterelor epizootologice şi a semnelor
clinice (vârsta la care apare boala, atrofia treptată a corpului, nedescompunerea
cadavrelor, absenţa mirosului specific), care permit diferenţierea între anemia
infecţioasă şi flaşerie. Confirmarea diagnosticului se face prin examen
bacterioscopic, care permite evidenţierea lanţurilor de streptococi Gram pozitiv în
frotiurile efectuate din conţinutul intestinal al larvelor.
Boala poate fi prevenită prin respectarea temperaturii şi umidităţii din
timpul creşterii, prin administrarea unei frunze de calitate şi asigurarea unei igiene
corespunzătoare a spaţiilor şi a utilajelor de creştere.
Contra anemiei infecţioase se poate aplica tratamentul cu cloramfenicol,
pulverizat pe frunze (câte 1 g/larvele provenite din 1 g ouă).

2.1.1.4. Septicemia

Septicemia este o boala ce afectează larvele, crisalidele şi fluturii,

evoluând supraacut, cu moarte după minim 48 ore, produsă de asocierea dintre
virusul Borrellina bombycis şi Bacterium paracoli. Boala este favorizată de
densitatea prea mare a larvelor pe paturile de creştere.
Semnele clinice ale bolii sunt traduse prin inapetenţă, imobilitate, ce se
instalează în timp, vomismente de culoare galben-verzuie (vomită frunze
nedigerate, înglobate în suc gastric), excremente cu aspect diareic, de culoare
cafenie şi miros înţepător. După ce larvele încep să vomite corpul lor se
micşorează. Larvele bolnave mor în urma pătrunderii şi multiplicării bacteriilor în
hemolimfă şi ţesuturi. În stadiile de crisalidă şi fluture boala se manifestă prin
aceleaşi simptome descrise la larve.

46
 Pentru diagnosticare este obligatoriu examenul microscopic al hemolimfei
şi al conţinutului intestinal, întrucât semnele clinice oferă o precizie redusă. În
frotiurile colorate se pot observa germeni polimorfi, Gram negativi.
Prevenirea septicemiei se realizează asigurând condiţii optime de igienă,
hrănire, densitate a larvelor pe paturile de creştere, schimbare a aşternutului,
temperatură, umiditate şi dezinfecţie. În cazul apariţiei bolii, larvele bolnave se
ard, iar hala de creştere şi utilajul folosit se dezinfectează.
Pentru tratamentul septicemiei se recomandă cloramfenicol (0,5 g/larvele
provenite din 1 g ouă), administrat în ziua a doua a vârstei a treia, pe frunza de
dud tocată.

2.1.1.5. Muscardina

Muscardina (boala de var) este o boală micotică produsă de ciuperca

Beauveria bassiana, care afectează viermii de mătase în toate stadiile evolutive,
fiind favorizată de excesul de umiditate din cursul perioadei larvare (dezvoltarea
ciupercii şi infestarea larvelor având loc la temperaturi cuprinse între 18-30oC şi o
umiditate a aerului de peste 90%).
Sursele de contaminare sunt reprezentate de sporii ciupercii, care se pot
găsi pe corpul larvelor moarte, pe utilaje, în praful de la ferestre etc., contaminarea
realizându-se pe cale digestivă, respiratorie şi prin porii tegumentului.
Transmiterea bolii se poate face prin contact direct între larve, prin
intermediul personalului care se deplasează dintr-o hală de creştere în alta, prin
schimbarea neatentă a aşternutului şi ca urmare a nedezinfectării spaţiilor şi a
inventarului pentru creştere.
Boala se manifestă prin inapetenţa, mişcări încetinite treptat până la
imobilitate, pierderea elasticităţii corporale a larvelor. Moartea survine la 6-12 ore
de la infestare. Cadavrele larvelor devin rigide, având la început o culoare
roşietică, iar apoi albă. Sporii ciupercii se pot dezvolta pe suprafaţa sau în
interiorul oului, determinând moartea embrionului.
Diagnosticul se stabileşte pe baza aspectului cretos al larvelor şi a stratului
de praf alb de pe tegument şi a examenului microscopic.
Prevenirea bolii constă în asigurarea condiţiilor optime de microclimat, a
igienei hranei, adăposturilor şi utilajelor, izolarea loturilor suspecte de boală,
arderea loturilor bolnave.

2.1.1.6. Pebrina

Pebrina (nosemoza sau boala de piper) este o parazitoză produsă de

protozoarul Nosema Bombycis, care afectează insecta în toate stadiile evolutive.
Nosema bombycis îşi desfăşoară ciclul evolutiv şi acţiunea patogenă în
toate ţesuturile organismului gazdă. Parazitul prezintă o formă sporulată şi una
vegetativă. Sporul este forma de rezistenţă a parazitului, care în condiţii favorabile
dă naştere formei vegetative.
Boala este favorizată de condiţiile de igienă necorespunzătoare din spaţiile
de creştere. Sursele de contaminare sunt reprezentate de excrementele

47
contaminate, tegumentele năpârlite, larvele bolnave, utilajul de creştere infectat şi
solzişorii de pe corpul fluturilor bolnavi.
Contaminarea se realizează pe cale transovariană (prin ouăle infectate), pe
cale bucală (prin hrana care a venit în contact cu sporii parazitului).
Boala prezintă o simptomatologie puţin specifică, îndeosebi în formele cu
o evoluţie lentă.
La fluturii femelă bolnavi se observă o pontă neuniformă, cu un număr
redus de ouă (multe ouă cu embrionul mort) şi o ecloziune neuniformă. Larvele
eclozionate din astfel de ouă mor până în vârsta a treia.
În cazul larvelor infestate cu spori în vârsta întâi sau a doua, dezvoltarea
este normală până în vârsta a treia, semnele specifice bolii apărând în vârsta a
patra şi a cincia, iar moartea acestora survenind cel mai târziu în timpul
îngogoşării. Dacă îmbolnăvirea larvelor se produce în vârsta a patra şi a cincia,
boala evoluează fără modificări externe, ele putând să urzească gogoaşa, să se
transforme în crisalidă şi în fluture, şi chiar să depună ponta, care poate conţine
20-30% ouă sănătoase. Sunt cazuri când larvele trec în stadiul de crisalidă fără să
urzească gogoaşa, sau urzesc gogoşi neuniforme ca dimensiuni.
Ca urmare a îmbolnăvirii, larvele devin neliniştite, au apetitul diminuat,
slăbesc, năpârlesc greu, devin neuniforme, se târăsc spre marginea patului de
creştere, au pe tegument pete neregulate, de culoare maroniu-închisă, care
alternează cu ţesut sănătos (ceea ce dă aspectul de boabe de piper), nu pot urca pe
materialul de îngogoşare şi pierd mătasea, fără a ţese gogoaşa. Fluturii infestaţi
puternic prezintă pe corp pete negre şi plumburii.
Diagnosticul pebrinei se pune atât pe baza semnelor clinice cât şi a
examenului microscopic. Pentru examenul microscopic se mojarează larvele,
crisalidele sau fluturii femelă bolnavi, trituratul obţinut examinându-se între lamă
şi lamelă. La probele infestate, se observă în câmpul microscopic sporii de
Nosema bombycis, care au o formă sferică cu centrul strălucitor.
Pebrina poate fi prevenită prin dezinfecţia ouălor, a spaţiilor şi a
inventarului de creştere, prin controlul periodic al loturilor de reproducţie, prin
distrugerea loturilor cu semne clinice evidente, prin examinarea microscopică a
femelelor şi arderea pontelor provenite de la femelele infestate.
Pentru tratamentul pebrinei se recomandă cloramfenicol palmitat (0,5 g
pentru larvele provenite din un gram ouă), administrat de trei ori, la interval de opt
ore, pe frunza cu care sunt hrănite larvele.

2.1.2. Bolile necontagioase ale viermilor de mătase

Dintre bolile necontagioase ale viermilor de mătase, cel mai des întâlnite
sunt intoxicaţiile. Acestea pot fi de natură alimentară, medicamentoasă şi chimică.

2.1.2.1. Intoxicaţiile

Intoxicaţiile alimentare se datoresc hrănirii cu frunză, care a intrat în

putrefacţie şi pe care s-au dezvoltat microorganisme, ce secretă substanţe toxice
pentru larve.

48
 Intoxicaţiile medicamentoase apar rar şi sunt datorate depăşirii dozei
admise la unele medicamente folosite în combaterea bolilor contagioase.
Intoxicaţiile chimice sunt cele mai frecvente şi cele mai grave, putând
provoca moartea în masă a larvelor într-un timp scurt, fără a se putea interveni
pentru salvarea efectivului. Ele pot să apară datorită utilizării insecticidelor la
combaterea dăunătorilor agricoli sau a bacteriozei dudului, precum şi ca urmare a
emanaţiilor puternice de substanţe toxice de la diverse întreprinderi industriale din
zonă.
În caz de intoxicaţii, după consumarea frunzelor stropite, larvele devin
agitate, nu mai consumă hrană, ţin partea anterioară a corpului ridicată, pierd
mobilitatea părţii posterioare a corpului, vomită abundent un lichid galben-verzui,
se strâng în forma literei S, au contracţii abdominale, încep să depună mătasea,
execută mişcări dezordonate, părăsesc aşternutul.
Diagnosticul se pune pe seama semnelor clinice şi a mortalităţii ridicate a
larvelor într-un interval de timp scurt. Absenţa agenţilor patogeni în câmpurile
microscopice constituie un indiciu pentru diagnosticarea intoxicaţiilor. Pentru
certitudinea diagnosticului se hrănesc zece larve sănătoase din alt lot, cu frunze cu
care a fost hrănit lotul suspect de intoxicaţie.

2.2. Dăunătorii viermilor de mătase

Dăunătorii pot provoca pierderi în mod direct, prin consumarea larvelor

sau indirect, prin vehicularea agenţilor patogeni şi difuzarea unor boli
infectocontagioase. În grupa dăunătorilor viermilor de mătase se numără o serie
de insecte, păsări şi rozătoare.
Furnicile, consumând larvele de mătase, în special în vârstele mici, pot
compromite serii întregi. Acţiunea lor poate fi combătută prin distrugerea
muşuroaielor şi turnarea în cuib a insecticidelor, prin împrăştierea de petrol sau
prăfuirea cu furnitox la picioarele stelajelor.
Muştele, vehiculând agenţii patogeni, contribuie la transmiterea de boli de
la o crescătorie la alta. Accesul lor în spaţiile de creştere poate fi diminuat prin
acoperirea ferestrelor cu plasă deasă de sârmă sau tifon şi prin dispunerea în hală a
benzilor adezive.
Viespile înţeapă şi sug hemolimfa larvelor, omorându-le. Combaterea lor se
realizează distrugându-le cuiburile şi oprind pătrunderea lor în halele de creştere,
prin aplicarea unei plase de sârmă sau tifon la ferestre.
Gărgăriţa (Dermestes lardarius) provocă pagube, în special prin
perforarea gogoşile crude şi uscate. Se combate prin dezinfecţii riguroase ale
halelor şi prin atragerea lor într-un colţ al halei, la gogoşi sau fluturi folosiţi drept
momeală, de unde se adună şi se ard la crematoriu.
Vrăbiile, de asemenea, consumă larvele în toate vârstele. Pentru
preîntâmpinarea pagubelor trebuie limitat accesul lor în spaţiile de creştere.
Şoarecii şi şobolanii, dacă nu sunt combătuţi, pot provoca chiar
distrugerea întregii crescătorii. Aceştia atacă larvele în special noaptea. Se combat
cu ajutorul momelilor otrăvite sau cu diferite tipuri de capcane.

49
 Întrebări:
Care sunt principalele boli contagioase întâlnite la viermii de mătase?
Care sunt principalii dăunători ai viermilor de mătase?
De câte feluri pot fi intoxicaţiile viermilor de mătase?
După agentul etiologic care o produce, ce fel de boală este pebrina?
Din punct de vedere etiologic, ce fel de boală este muscardina?
Care este agentul patogen al anemiei infecţioase a larvelor de mătase?
Care este tratamentul în cazul apariţiei septicemiei larvelor de mătase?

Tema:
Să se reprezinte schematic principalele boli ale viermilor de mătase
(etiologie, simptomatologie, prevenire şi combatere).

Referat:
Prevenirea şi combaterea bolilor şi dăunătorilor din domeniul sericicol.

50
 3. INCUBAŢIA OUĂLOR SPECIILOR DE INTERES
SERICICOL

Incubaţia ouălor reprezintă prima verigă în procesul de creştere a larvelor

de mătase. Felul, în care decurge incubaţia. influenţează puternic potenţialul
biologic şi productiv al larvelor.

3.1. Incubaţia ouălor de Bombyx mori

La Bombyx mori, incubaţia ouălor raselor şi hibrizilor crescute la noi în

ţară are o durată medie de 15 zile.

3.1.1. Factorii care influenţează procesul de incubaţie

Procesul de incubaţie, respectiv procesul de dezvoltare embrionară, este

influenţat de o serie de factori, cum ar fi: temperatura, umiditatea, lumina şi
ventilaţia.
Temperatura este factorul determinant în procesul de incubaţie, între acest
factor şi dezvoltarea embrionară existând o corelaţie strânsă. În camerele de
incubaţie trebuie asigurată o temperatură constantă şi uniformă, neadmiţându-se
variaţii mai mari de 0,50C. Oscilaţiile bruşte de temperatură influenţează negativ
dezvoltarea embrionară şi în final procentul de ecloziune obţinut este redus.
Dacă, din anumite motive, temperatura din camera de incubaţie a scăzut
faţă de optimul zilei respective, readucerea la normal se va face treptat. În cazul
depăşirii limitei superioare a temperaturii, aceasta se va menţine nemodificată
până în ziua, în care graficul de desfăşurare a incubaţiei solicită temperatura
respectivă. În perioada incubaţiei, se recomandă ca temperatura să nu depăşească
valorile de 280C. La o temperatură de 300C survine moartea embrionului.
Pentru menţinerea unor temperaturi optime în camerele de incubaţie, se
recomandă utilizarea unor instalaţii de climatizare sau a sobelor din teracotă sau
din cărămidă, fiind de preferat, ca acestea din urmă, să fie amplasate la cel puţin
doi metri faţă de stelajele cu ouă şi să aibă gura de foc în afara camerei respective.
Nu se recomandă folosirea sobelor din fontă.
Umiditatea este un alt factor important cu influenţă asupra procesului de
incubaţie. Umiditatea acţionează în strânsă legătură cu temperatura asupra
proceselor de evaporare, reglare termică şi metabolism.
La o umiditate scăzută, sub 50%, în camera de incubaţie este accelerat
procesul de evaporare a apei din ouă, este diminuat ritmul de dezvoltare
embrionară, aspecte care conduc la obţinerea unui procent redus de ecloziune.
Umiditatea prea ridicată a aerului, de peste 85%, deşi contribuie la o
ecloziune grupată a larvelor, influenţează negativ vitalitatea larvelor, acestea fiind
predispuse la îmbolnăviri.

51
 Menţinerea umidităţii optime în camerele de incubaţie se realizează cu
ajutorul umidificatorului, prin aşezarea unor tăviţe cu apă deasupra surselor de
căldură, prin stropirea cu apă a pardoselii şi prin întinderea în încăpere a unor
cearşafuri ude.
Urmărirea evoluţiei temperaturii şi a umidităţii în camerele de incubaţie se
realizează cu ajutorul termohigrometrului (termohigrograf) sau separat cu
termometrul şi cu higrometrul (higrograful).
Lumina are influenţă asupra ecloziunii simultane a larvelor şi asupra
voltinismului. Bombyx mori face parte din grupa insectelor de zi scurtă, ca atare,
printr-o durată a iluminării de 12 ore (zi scurtă), se obţin ouă fără diapauză, iar
prin crearea unor condiţii de zi lungă, 14-16 ore, se obţin ouă cu diapauză (aspect
deosebit de important pentru incubaţia ouălor destinate obţinerii gogoşilor de
reproducţie).
Intensitatea optimă a luminii în camerele de incubat este de 5 lucşi/m2,
putându-se realiza natural sau cu ajutorul instalaţiilor de iluminat electrice.
Ventilaţia camerelor de incubaţie se realizează prin intermediul gurilor de
ventilaţie sau prin deschiderea ferestrelor la intervale de trei ore, timp de
cincisprezece minute.
Ouăle acestei specii manifestă în general o rezistenţă crescută faţă de
creşterea concentraţiei de dioxid de carbon şi fată de scăderea concentraţie de
oxigen. Rezistenţa este mai mare în prima parte a incubaţiei, ea scăzând în a doua
parte, ca urmare a cerinţelor impuse de dezvoltarea embrionului.

3.1.2. Stabilirea datei declanşării incubaţiei

Stabilirea datei începerii incubaţiei reprezintă un moment de maximă

importanţă pentru procesul de creştere a larvelor şi, în acelaşi timp, pentru
valorificarea eficientă a bazei furajere sericicole.
În cazul introducerii prea timpurii a ouălor la incubat, există riscul, ca în
momentul ecloziunii larvelor să lipsească frunza de dud.
Întârzierea introducerii ouălor la incubat atrage după sine pierderi, cauzate,
pe de o parte de căldurilor prea mari, care pot surveni în vârsta a V-a, iar pe de
altă parte, de seceta care ar putea compromite cantitatea şi calitatea frunzei de
dud.
Data începerii incubaţiei seriilor de primăvară, trebuie astfel stabilită, încât
la ecloziunea larvelor, dudul să prezinte între trei şi cinci frunzuliţe bine
dezvoltate. Pentru stabilirea corectă a acestei date se iau în seamă datele privind
prognoza timpului, iar ca puncte de reper se urmăreşte perioada de înflorire a unor
plante „semnalizatoare”. Astfel, la porumbar (Prunus spinosa) înflorirea are loc
cu 10-12 zile înaintea desfacerii mugurilor la dud, la păpădie (Taraxacum
officinale) cu 18-19 zile, iar la cais (Armeniaca vulgaris) înflorirea se produce cu
15-20 zile mai devreme.
Un alt punct de reper, pentru declanşarea optimă a incubaţiei, îl reprezintă
urmărirea evoluţiei mugurilor de dud, odată cu începutul circulaţiei sevei.
Conform acestei metode, incubaţia poate începe atunci, când lungimea mugurilor
depăşeşte cu 15% lungimea avută iniţial.

52
 Orientativ, în condiţii normale, incubaţia începe în zonele de şes în jurul
datei de 10-15 aprilie, iar în cele colinare între 20 şi 30 aprilie.

3.1.3. Pregătirea camerei de incubaţie

Pregătirea camerei de incubaţie începe cu circa 8-10 zile înaintea

introducerii ouălor la incubat. În această perioadă se execută diverse lucrări de
reparaţie a pereţilor, pardoselilor, uşilor, ferestrelor şi tuturor utilajelor din aceste
camere. Se verifică instalaţiile de iluminat, ventilaţie şi încălzire.
Utilajele din camera de incubaţie se curăţă mecanic, apoi se spală cu o
soluţie de sodă caustică.
Se face dezinfecţia chimică a halei, la o temperatură de peste 230C,
pulverizând cu vermorelul o soluţie de formol 4%, după care camera se închide
ermetic o perioadă de 24-48 de ore. După deschiderea camerei se procedează la
văruirea pereţilor şi spălarea ferestrelor, uşilor şi pardoselii.
Dezinfecţia se extinde şi asupra spaţiului din jurul clădirii, precum şi la
locul de depozitare a gunoiului, iar la intrarea în camera de incubaţie se montează
un dezinfector cu formol.
Personalul de lucru are acces în cameră, numai după ce a schimbat
încălţămintea de stradă, cu cea utilizată numai în interiorul halei, a îmbrăcat un
halat curat şi şi-a spălat şi dezinfectat mâinile.

3.1.4. Tehnica şi metodele de incubaţie

Staţiunile specializate în producerea ouălor livrează la centrele de

incubaţie ouăle în telaini de 10-12 grame, fiind însoţite obligatoriu de următoarele
acte: avizul de expediţie, certificatul de calitate şi certificatul sanitar-veterinar.
Transportul ouălor se recomandă, să fie făcut în primele ore ale dimineţii,
asigurându-se condiţii pentru o bună aerisire şi o temperatură de circa 100C. La
sosirea ouălor, în camerele de incubaţie trebuie asigurată temperatura şi
umiditatea corespunzătoare.
Ouăle dintr-un telain se distribuie într-un strat uniform, într-o casetă de
incubaţie. Peste stratul de ouă se pun în ordine: două straturi de plasă rară de
bumbac, o coală de hârtie perforată şi o coală de hârtie pelur întreagă. Caseta se
închide cu rama interioară şi se introduce într-un raft al unei baterii incubator. De
regulă în casetele şi bateriile de incubaţie se introduc ouă aparţinând aceleiaşi rase
sau aceluiaşi hibrid.
Odată cu începerea incubaţiei, într-o cutie de carton, care se pune deasupra
bateriei incubator, se formează o probă de control, constituită din cinci grame de
ouă provenite de la mai mulţi telaini. Această probă oglindeşte modul în care
decurge incubaţia, indică momentul ecloziunii, servind şi la stabilirea procentului
de ecloziune.
Pentru incubarea unei cantităţi mai mici de 1-2 kg de ouă, în locul
bateriilor incubator, se recomandă folosirea unor cutii de carton (lungi de 20 cm,
late de 20 cm şi înalte de 5 cm), în care se distribuie conţinutul unui telain. Ouăle
vor fi acoperite cu o coală de hârtie perforată, care va înlesni ridicarea larvelor
după ecloziune.

53
 În practica sericicolă se utilizează două metode de incubaţie (metoda
ridicării treptate a temperaturii şi metoda temperaturilor constante), ambele fiind
dependente de graficul temperaturii.
Metoda ridicării treptate a temperaturii este recomandată în creşterile de
primăvară, respectiv pentru incubarea ouălor hibernate. Este metoda, care
corespunde cel mai bine cerinţelor fiziologice din perioada de incubaţie. În urma
aplicării acestei metode, incubaţia durează 13-14 zile, iar ecloziunea se produce în
1-2 zile.
După scoaterea din frigider, ouăle sunt ţinute timp de trei zile la o
temperatură de 150C, după care, conform unui grafic prezentat în tabelul 3.1.,
creşte treptat, ajungând în preajma ecloziunii la 25-260C.

Tabelul 3.1
Evoluţia factorilor de microclimat în cazul incubaţiei prin metoda ridicării
treptate a temperaturii
Lumina
Temperatura
Ziua Umiditatea % Aerisirea
°C Incubaţie Incubaţie în cutii
în baterii carton
1 15 75 naturală difuză Se asigură
prin
2 15 75 deschiderea
3 15 75 ferestrelor
la interval
4 18-20 75 18 ore lumină şi 6 de trei ore,
ore întuneric timp de 15
5 23-24 80
minute.
6 23-24 80
7 23-24 80
8 25-26 80
9 25-26 80-85
10 25-26 80-85
11 25-26 80-85
12 25-26 80-85 36 ore întuneric,
apoi lumină pt.
13 25-26 80-85 stimularea
14 25-26 80-85 ecloziunii

15 25-26 80-85

Metoda temperaturilor constante constă în menţinerea temperaturii de 25-

0
26 C şi a umidităţii de 75-85%, din prima zi de incubaţie şi până la sfârşitul
ecloziunii. În aceste condiţii, ecloziunea se produce după 8-10 zile de incubaţie.
Metoda este recomandată în cazul incubaţiei ouălor tratate cu acid clorhidric, în
vederea eliminării diapauzei.
Dacă, după tratamentul cu acid clorhidric, ouăle au fost păstrate la frigider,
se impune ca acestea, înainte de a fi introduse la 25-260C, să fie ţinute, imediat
după scoaterea lor din frigider, la o temperatură de 150C, timp de aproximativ şase
ore.
Indiferent de metoda utilizată, depăşirea valorii de 260C a temperaturii
atrage după sine sensibilizarea embrionului şi obţinerea unor larve cu vitalitate

54
redusă. De asemenea şi trecerea de la temperaturi ridicate la temperaturi scăzute
are o influenţă negativă asupra evoluţiei embrionului.
În cazul incubaţiei ouălor destinate obţinerii de gogoşi industriale, este
obligatorie asigurarea în camera de incubaţie a luminii naturale a zilei.
În practică pot apare şi situaţii în care, din anumite motive, începutul
creşterii larvelor trebuie amânat, deşi incubaţia deja a început. Remedierea acestor
situaţii se face prin introducerea ouălor la temperaturi scăzute, în vederea
întreruperii evoluţiei embrionului. Dacă o astfel de situaţie intervine în primele
două sau trei zile de incubaţie (embrionul se găseşte în stadiul de apariţie a
proeminenţelor, ce vor duce la formarea apendicelor), ouăle pot fi păstrate la
temperatura de 50C timp de 10-15 zile.
Atunci când embrionul a trecut de stadiul de inversiune, se va continua
incubaţia până se ajunge la stadiul de pigmentare a corpului, după care ouăle pot fi
păstrate la temperatura de 50C, un timp de maximum o săptămână. Umiditatea
relativă a aerului se va menţine între valorile de 75 şi 85%. Larvele provenite din
ouă care au parcurs o astfel de incubaţie, vor beneficia de o atenţie deosebită,
administrându-li-se, mai ales în vârstele tinere, numai frunză de cea mai bună
calitate.

3.1.5. Ecloziunea larvelor

Dacă procesul incubaţiei a decurs normal, după 13-14 zile se produce

ecloziunea larvelor, care are loc de regulă dimineaţa, între orele 5 şi 10 şi care
durează maximum 2-3 zile.
Primele larve care eclozionează poartă denumirea de „spioni” şi au rolul de
„anunţa” ecloziunea în masă a larvelor, care va avea loc după 36-48 de ore. Acest
lucru este urmărit la proba de control.
În prima zi a ecloziunii propriu-zise ies circa 43-44% din larve, în a doua
zi 40-42%, iar restul vor ecloziona în a treia zi. Larvele întârziate (2-3%), care vor
ecloziona în zilele următoare, vor fi îndepărtate de la creştere, împreună cu cojile
şi ouăle neeclozionate. Aceeaşi soartă o au şi spionii.
La 36-48 de ore de la apariţia spionilor, bateriile incubator vor fi
transportate în spaţiile destinate creşterii larvelor tinere. Transportul trebuie făcut
într-un timp cât mai scurt (maximum două ore), cu mijloace auto dezinfectate.
Bateriile incubator sau tăviţele se aşează în stelaje metalice.
În sălile de creştere, fiecare casetă de incubaţie este scoasă din bateria ei, i
se scoate rama interioară, se ridică hârtia pelur, care de regulă are prinse larve de
partea inferioară şi se pune inversată pe stelajul de creştere. Apoi, peste hârtia
perforată se presară câteva frunzuliţe tocate şi se aşteaptă, ca larvele, simţind
mirosul de frunză, să se urce prin orificii pe faţa superioară. După ce larvele s-au
ridicat peste hârtia perforată, aceasta va fi mutată pe stelajele de creştere, alături
de hârtia pelur.
Prin utilizarea hârtiei perforate (cu orificii de 3 mm) se evită, odată cu
recoltarea larvelor, ridicarea ouălor neeclozionate, care aderă la fibrele de mătase
secretate de larve.
Peste ouăle rămase neeclozionate încă, se mai poate aşează o hârtie
perforată, în continuare operaţiunea fiind aceeaşi cu cea descrisă mai sus. În felul

55
acesta se pot separa larvele, care au eclozionat în prima zi, de cele care vor
ecloziona în a doua şi a treia zi, formându-se astfel loturi uniforme.
Procentul de ecloziune se determină pe baza resturilor (coji de ouă şi ouă
neeclozionate) rămase în caseta de incubaţie, care ulterior vor fi arse.
În cazul în care incubaţia s-a făcut în cutii de carton, ecloziunea durează
două zile, recoltarea larvelor făcându-se în mod asemănător cu cea descrisă la
incubaţia în casete, tot cu ajutorul hârtiei perforate.
Nu este recomandată recoltarea larvelor eclozionate prin dispunerea
frunzuliţelor direct peste ouă, deoarece odată cu larvele sunt ridicate şi ouăle
neeclozionate. De asemenea, nu este recomandată nici menţinerea şi hrănirea
larvelor în cutie pe toată perioada ecloziunii, deoarece se creează condiţii
nefavorabile de aerisire şi umiditate, iar larvele eclozionate în prima zi se
amestecă cu cele eclozionate în ziua a doua, ne mai existând astfel posibilitatea
formării unor loturi omogene.

3.2. Incubaţia ouălor de Phylosamia ricini

Camera de incubaţie şi utilajul destinat acestui scop, sunt identice cu cele

utilizate la specia Bombyx mori. Deosebirea constă în faptul că, în casetele de
incubaţie şi în cutiile de hârtie se pun 60 g ouă în fiecare, ceea ce face ca cele 40
casete ale bateriei incubator să conţină 2400 g ouă.
În acelaşi mod cu cel descris la specia Bombyx mori, se formează o probă
de control a incubaţiei şi ecloziunii de 5 g ouă.
Incubaţia ouălor durează 9-10 zile, perioadă în care trebuie respectaţi cu
stricteţe parametrii de microclimat (tab. 3.2.).
Ecloziunea are loc în decursul a două zile. Larvele eclozionate se ridică
zilnic şi se aşează separat pe spaţiile de creştere. Deoarece larvele au tendinţa de a
evita lumina, ascunzându-se sub coaja ouălor, se pune peste ele frunză proaspătă
de ricin, iar după circa o oră, frunzele de care s-au prins larvele se aşează în tăvi
de 1/1 m, cu partea pe care se găsesc larvele în sus.
Transportul larvelor în spaţiile de creşterea se mai poate face şi cu ajutorul
bateriei incubator sau a cutiilor de carton.

3.3. Incubaţia ouălor de Antheraea pernyi

Gogoşile cu crisalide obţinute din generaţia a doua se ţin la temperaturi de

5-10oC până în primăvara anului viitor, când se folosesc pentru obţinerea
fluturilor şi apoi a ouălor.
Incubaţia ouălor se face în cutii de hârtie, aşezate pe stelaje, la temperatura
de 22-25oC şi umiditatea de 75-80%. Ea durează 12-14 zile.
Nivelul umidităţii este foarte important în incubaţia ouălor de Antheraea
pernyi, pardoseala camerei de incubaţie se stropeşte cu apă (o dată sau de două ori
pe zi) şi se aşează în încăpere vase cu apă.
Ecloziunea larvelor are loc în decurs de până la 6-7 zile; în prima zi
eclozionează circa 5%, în ziua a doua 70%, în ziua a treia şi în a patra circa 25%
din larve. Se produce dimineaţa, între orele 3-11. Înainte de ecloziune, deasupra,

56
ouălor se pun ramuri cu frunze de stejar, care după urcarea larvelor vor fi aşezate
în borcane sau jgheaburi cu apă.
Din generaţia de primăvară se obţin ouă pentru ceea de a doua creştere, de
vară-toamnă.

Tabelul 3 2
Factorii de microclimat în procesul de incubaţie a ouălor de Phylosamia ricini
Ziua Temperatur a Umiditatea Lumina Ventil aţia
°C %
1 24-25 80-85 naturală Un schimb de aer
la 3 ore
2 24-25 80-85
3 24-25 80-85
4 24-25 80-85
5 24-25 80-85
6 24-25 80-85
7 26 95-98 18 ore lumină şi 6
ore întuneric
8 26 95-98
9 26 95-98
10 26 95-98

Întrebări:
Cât durează, în medie, incubaţia ouălor la rasele şi hibrizii de Bombyx
mori crescuţi în ţara noastră?
Care sunt factorii, care influenţează procesul de incubaţie a ouălor de
Bombyx mori?
La ce se referă termenul de „spioni”, utilizat în domeniul sericicol?
Care sunt reperele, după care se stabileşte data începerii procesului de
incubaţie a ouălor la Bombyx mori?
În funcţie de temperatură, care sunt metodele utilizate în incubaţia ouălor
de Bombyx mori?
Care este temperatura recomandată în incubaţia ouălor de Bombyx mori,
prin metoda temperaturilor constante?
Care este umiditatea recomandată în incubaţia ouălor de Bombyx mori,
prin metoda temperaturilor constante?
Pentru incubaţia căror ouă de Bombyx mori este indicată metoda ridicării
treptate a temperaturii?

57
 Pentru incubaţia căror ouă de Bombyx mori este indicată metoda
temperaturilor constante?
Care este intensitatea optimă a luminii în camerele de incubaţie ouălor de
Bombyx mori?
Care este durata incubaţiei ouălor de Antheraea pernyi?
Care este durata incubaţiei ouălor de Phylosamia ricini?
Care este temperatura indicată pentru incubaţia ouălor de Antheraea
pernyi?
Care este umiditatea indicată pentru incubaţia ouălor de Antheraea
pernyi?

Temă:
Să se reprezinte, sub forma unei scheme, incubaţia ouălor celor trei specii
de interes sericicol prezentate (durată, parametrii optimi de incubaţie,
neajunsurile ce pot apare dacă nu se respectă aceşti parametri).

Referat:
Importanţa respectării factorilor de microclimat în procesul de incubaţie
a ouălor de Bombyx mori.

58
 4. TEHNOLOGIA CREŞTERII LARVELOR DE MĂTASE

4.1. Creşterea larvelor de Bombyx mori

Creşterea larvelor este o etapă decisivă în cadrul activităţilor sericicole, de

bunul mers al acesteia depinzând în mare măsură obţinerea unor producţii
superioare de gogoşi de mătase. Din acest motiv trebuie, ca larvelor să li se
asigure condiţiile optime cerute de fiecare perioadă larvară în parte.
Larvele în primele trei vârste sunt cunoscute sub denumirea de larve
tinere. La aceste larve apar unele cerinţe în plus faţă de larvele adulte, din ultimele
două vârste. Prin urmare şi tehnologia de creştere a celor două categorii de larve
este oarecum diferită.

4.1.1. Factorii care influenţează creşterea larvelor

Procesul de creştere şi dezvoltare a larvelor este puternic influenţat de o

serie de factori (temperatură, umiditate, luminozitate, spaţiu, ventilaţie,
alimentaţie şi igienă), care prin acţiunea lor pot conduce la obţinerea unor
rezultate pozitive sau negative. Dirijarea corespunzătoare a acestor factori de
microclimat, în camerele de creştere a larvelor, este o operaţiune complexă, care
cere multă pricepere din partea sericicultorilor, dar care este premisa obţinerii
unor gogoşi de calitate.

4.1.1.1. Temperatura

Temperatura optimă, care asigură o dezvoltare normală a larvei, în primele

două vârste, este cuprinsă între 26-27°C, în cea de a treia vârstă între 24-25°C, iar
în ultimele două vârste între 23-24°C. În acest caz, perioada larvară se încadrează
în limite normal (26-30 zile).
Temperaturile inferioare celor optime determină un ritm mai lent de
creştere, prelungeşte perioada larvară, micşorează vitalitatea organismului şi
măreşte receptivitatea faţă de boli. Astfel, la 20°C durata perioadei larvare este de
37 zile, iar la 15°C depăşeşte 60 zile. În acelaşi timp, temperaturile superioare
celor optime, scurtează perioada dezvoltării larvare, intensifică procesele
metabolice, dar acţionează nefavorabil asupra vitalităţii organismului.
Temperatura corpului este mai mică cu 0,3-1,2°C faţă de temperatura
mediului extern, în vârstele mici, iar în vârstele mari cu 0,3-0,5°C mai ridicată.
Larvele de mătase pot rezista la variaţii în limite largi ale temperaturii,
cuprinse între 7,5°C şi 37°C. Larvele recent eclozionate pot fi menţinute la
temperatura de 5°C pe o durată de 12-24 ore, fără ca evoluţia ulterioară a acestora
să sufere modificări. Prelungirea duratei de menţinere a larvelor la temperatura de
5°C până la 9 zile are însă, drept consecinţă, un procent mare de mortalitate a
larvelor. Larvele supuse unui astfel de tratament vor avea valori inferioare ale
parametrilor biologici, iar gogoşile urzite vor fi de calitate inferioară, chiar dacă
vor fi menţinute ulterior în condiţii normale de creştere.
59
 Fiind o insectă, viermele de mătase posedă un organism poikiloterm (cu
sânge rece), temperatura corpului său schimbându-se în funcţie de cea a mediului
înconjurător. Din acest motiv este absolut necesară menţinerea temperaturii din
spatiile de creştere la un nivel optim.

4.1.1.2. Umiditatea

Reacţia larvei faţă de condiţiile de umiditate este diferită în funcţie de

perioada stadiului larvar.
În primele vârste eliminarea apei din organismul larvei este mai intensă,
ceea ce face ca temperatura corpului să scadă. Asigurarea unui nivel optim al
umidităţii aerului în perioada primei vârste larvare are în acelaşi timp repercusiuni
favorabile şi asupra însuşirilor calitative ale frunzei de dud administrată ca hrană
larvelor. Prin scăderea intensităţii de evaporare a apei din frunză, starea ei de
prospeţime se menţine mai mult timp, determinând un grad mai mare de
consumabilitate a hranei.
Când, în această perioadă, umiditatea aerului este ridicată, la nivelul a 80-
90%, are loc reducerea transpiraţiei şi ca urmare creşterea temperaturii corpului
larvelor, ceea ce determină mărirea poftei de mâncare, a gradului de asimilare a
hranei, accelerarea proceselor metabolice în general, cu consecinţe favorabile
asupra dezvoltării.
Dacă umiditatea este scăzută, transpiraţia mai accentuată provoacă
perturbări în organismul larvei tinere: ţesuturile se strâng, corpul îşi pierde
elasticitatea, pofta de mâncare scade, creşterea îşi încetineşte ritmul şi devine
neuniformă. Aceste ultime manifestări se datorează în parte şi faptului că frunza
de dud administrată ca hrană, ofilindu-se uşor, nu mai este consumată în
proporţiile corespunzătoare de către larve.
În creşterile de vară, când cantitatea de apă din frunză devine insuficientă,
se recurge la stropirea frunzelor cu apă potabilă.
În ultimele două vârste, larvele se caracterizează printr-o creştere mai
puţin intensă decât cele mici, printr-o transpiraţie mai redusă, ceea ce determină
micşorarea exigenţei faţă de condiţiile de umiditate. Umiditatea optimă este în
jurul valorii de 65-70%.
O umiditate mai scăzută sub limita de 60% se repercutează nefavorabil
asupra creşterii şi dezvoltării larvelor, ceea ce conduce la diminuarea însuşirilor
productive şi calitative ale gogoşilor de mătase urzite. În schimb, cantităţile mari
de frunză de dud, necesare hrănirii larvelor în această perioadă, provoacă mărirea
considerabilă a umidităţii aerului în încăperile de creştere. Aceasta favorizează
dezvoltarea microorganismelor în stratul de aşternut, format din resturile de hrană
şi excremente, provocând mucegăirea şi fermentarea lui. În aceste condiţii, riscul
apariţiei bolilor la viermii de mătase este de crescut. De aceea, menţinerea
umidităţii în ultimele vârste larvare la nivelul indicat, este o condiţie de îngrijire
necesară în perioada respectivă.
Umiditatea aerului în încăperile de creştere a viermilor de mătase variază
în primul rând în funcţie de condiţiile climatice ale sezonului respectiv. Frecvenţa
mare a precipitaţiilor, ce au loc mai ales primăvara, ca şi absenţa lor în anotimpul
secetos de vară, determină sporirea sau scăderea gradului de umiditate în afara
limitelor recomandate.

60
 În al doilea rând, umiditatea aerului poate suferi modificări prin eliminarea
apei din frunza de dud administrată ca hrană larvelor, prin respiraţia şi transpiraţia
insectei. Frunza de dud în stare proaspătă conţine în medie 75% apă, reprezentând
o sursă importantă de completare a necesarului de apă pentru viermii de mătase. O
parte din această cantitate este asimilată în tubul digestiv, iar altă parte este
eliminată odată cu excrementele. Procesul de asimilaţie al apei este mai intens la
larvele tinere, comparativ cu cele adulte, din care cauză şi excrementele lor sunt
relativ mai uscate. Din cantitatea de apă asimilată de către larve, circa 40% se
pierde în procesul de transpiraţie, care se desfăşoară la nivelul tegumentului.

4.1.1.3. Lumina

Sensibilitatea larvelor faţă de lumină, este diferită în cursul perioadei de

creştere. În primele vârste, larvele sunt atrase de lumină, manifestând un
fototropism pozitiv, iar în ultimele două vârste ele se depărtează de lumină,
fototropismul fiind negativ.
Lumina are o acţiune favorabilă asupra insectei, în special în stadiul de
larvă, determinând obţinerea unor indici biologici tehnologici superiori. Aceasta
se datorează în special stimulării poftei de mâncare a larvelor, respectiv sporirii
consumului de hrană.
Prin creşterea larvelor într-un spaţiu lipsit de lumină, greutatea gogoşilor
de mătase se diminuează cu 20%, în schimb, prim iluminatul suplimentar în
timpul nopţii, stadiul larvar se reduce cu 1-3 zile, greutatea gogoşii creşte cu
14,6%, iar aceea a învelişului mătăsos cu peste 20% (Cetăţeanu, 1988).
La îngogoşare, larvele nu suportă lumina, ele preferă întunericul. S-a
constatat că, pentru a împiedica lumina, să nu pătrundă în interiorul gogoşii,
larvele îngroaşă învelişul mătăsos pe porţiunea mai intens luminată.
Legat de componenţa luminii, s-a constatat o reacţie diferită a larvelor faţă
de lumina roşie, galbenă, verde sau albastră, cea mai favorabilă fiind cea roşie.
Razele ultraviolete au o acţiune favorabilă asupra larvelor, determinând sporuri
ale greutăţii gogoşilor şi conţinutului de înveliş mătăsos, îmbunătăţind calităţile
tehnologice ale fibrei de mătase. De asemenea, influenţa razelor infraroşii s-a
dovedit favorabilă, determinând scurtarea stadiului larvar.
Lumina favorabilă dezvoltării normale a larvelor este cuprinsă între 10-12
lucşi, fiind indicat un regim de 16 ore lumină de intensitate slabă, alterând cu 8
ore de întuneric.
Iluminarea corespunzătoare a sălii de creştere se poate asigura în
condiţiile, în care ferestrele reprezintă 1/9-1/12 din suprafaţa pardoselii. Ferestrele
se acoperă cu perdele de pânză albă, subţire, pentru a se evita pătrunderea directă
a razelor de soare pe suprafeţele de creştere.

4.1.1.4. Ventilaţia

Atmosfera din locul de creştere se viciază datorită respiraţiei şi

transpiraţiei larvelor, a frunzelor de dud administrate ca hrană, a personalului care
le îngrijeşte, astfel se produce o creştere a conţinutului de dioxid de carbon peste
nivelul admisibil (0,03%). Larvele ţinute mai mult de două ore într-o atmosferă
care conţine peste 1% bioxid de carbon, prezintă tulburări de respiraţie.

61
 În spaţiile de creştere, aerul se împrospătează cu ajutorul ventilaţiei, prin
care se reglează totodată temperatura şi umiditatea din interiorul încăperilor. În
lipsa unei instalaţii de ventilaţie, aerisirea se face prin deschiderea ferestrelor sau a
uşilor interioare la interval de 3 ore, timp de 15 minute, când larvele sunt mai
mici. Când temperatura exterioară este de 22-23°C, ferestrele se lasă în
permanenţă deschise în cursul zilei, iar noaptea se deschid parţial.
Pentru larvele din primele trei vârste se admite o viteza a curentului de aer
de 0,05-1 m/sec., iar pentru cele din ultimele două vârste de 0,5-2 m/sec.

4.1.1.5. Densitatea

Suprafaţa de creştere variază în funcţie de vârsta larvelor. Pentru larvele

rezultate din 100 g ouă se alocă o suprafaţă de 15 m2 în prima vârstă, această
ajungând la 300 m2 în vârsta a cincia.
O densitate mai mare a larvelor duce la neuniformitate în dezvoltarea lor,
prelungirea perioadei de creştere şi răspândirea mai uşoară a bolilor. În acest caz,
larvele se rănesc unele pe altele, cu ghearele picioarelor false, creându-se porţi de
pătrundere a agenţilor patogeni.
Reducerea suprafeţelor de creştere sub limitele indicate, determină
repartizarea neuniformă a frunzelor de dud, hrănirea defectuoasă şi insuficientă a
larvelor; o mare parte a frunzei fiind depreciată prin presare de către numărul
mare de larve. Consumul de frunză şi ca urmare creşterea şi dezvoltarea lor este
influenţată direct de densitatea larvelor pe suprafaţa de creştere. Neglijarea acestui
factor constituie una dintre cele mai grave deficienţe în organizarea creşterii de
viermi de mătase, cu repercusiuni directe asupra producţiei de gogoşi şi a calităţii
acestora.

4.1.1.6. Alimentaţia

În privinţa alimentaţiei, viermele de mătase este o insectă monofagă,

consumând exclusiv frunză de dud. Larvele de Bombyx mori prezintă un ritm
nicthemeral; prin administrarea frunzei proaspete se înregistrează un consum
continuu.
Prima etapă în procesul de alimentaţie a larvelor de mătase este
reprezentată de prehensiunea hranei. Despre această etapă, J.M. Legay afirma că,
este “un fenomen fundamental în vasta problemă a alimentaţiei unei fiinţe, care a
fost totuşi puţin studiată în regnul animal”.
Prehensiunea hranei, poate varia atât din punct de vedere calitativ, cât şi
cantitativ, sub influenţa mai multor factori interni şi externi.
Ca orice insectă fitofagă (se hrăneşte cu vegetale) şi viermele de mătase
consumă frunza de dud datorită unor substanţe “atractive” aflate în ţesuturile
acestor frunze (β-γ-hexanol pentru larvele tinere şi α-β-hexanol pentru larvele
adulte).
Deşi, hrana larvelor este frunza proaspătă de dud, în condiţii cu totul
excepţionale şi numai în primele vârste, acestea pot fi hrănite şi cu alte plante
(Cudrania triloba,Maclura aurantiaca, Lactuca sativa, Brousonetia papyrifera
etc), cu condiţia să nu fie utilizate timp îndelungat, întrucât provoacă un procent
mare de îmbolnăviri. De asemenea, în vederea creşterii viermilor de mătase în

62
extrasezon, s-a încercat să înlocuiască în totalitate frunza de dud, utilizând diferite
nutreţuri combinate, la care au adăugat arome extrase din frunza duzilor.
Tazima afirmă, că perceperea şi alegerea frunzei de dud dintr-un amestec
de mai multe plante s-ar datora palpilor maxilari (organe ce servesc pentru miros,
gust şi pipăit), deoarece, prin suprimarea acestora, larva consumă orice fel de
frunză din amestec. Acelaşi autor, lucrând pe un număr impresionant de indivizi
(aproximativ un milion), a reuşit să provoace o mutaţie în mod artificial (cu
ajutorul razelor X), obţinând câţiva mutanţi, care împerecheaţi între ei, au
transmis caracterul noii generaţii în proporţie de 1,7–25%. Receptorii specifici
pentru atracţia de la distanţă sunt situaţi la nivelul antenelor, iar cei pentru
apropiere sun plasaţi pe maxile.
Cu ajutorul celor două mandibule chitinoase, prevăzute cu margini dinţate,
acţionate de muşchi puternici, larva, folosindu-se şi de picioarele toracice, apucă
frunza, care apoi este tăiată şi îndreptată către orificiul bucal. Prin mişcări scurte,
dinainte-înapoi ale capului, larva perforează frunza în formă de goluri cu
marginile rotunjite, a căror suprafaţă variază în funcţie de vârsta larvelor şi gradul
de maturitate a frunzei. Astfel, dacă la vârsta I larvele atacă frunza doar la
suprafaţă, fără să o perforeze, deoarece apendicii bucali sunt slab dezvoltaţi,
începând cu vârsta a III-a, ele atacă frunza de la margine, consumând chiar şi
nervurile mai subţiri, perforând frunza şi creând goluri din ce în ce mai mari.
Când sunt mici, larvele nu consumă decât partea moale a frunzei, fără să
atace nervurile, în schimb, în ultima vârstă ele consumă frunza aproape în
totalitate, lăsând neatacate doar nervurile principale (care în această perioadă sunt
destul de groase). Astfel, dacă în primele vârste, cea mai mare parte a hranei
rămâne neconsumată pe paturile de creştere, în vârsta a V-a se înregistrează un
consum aproape total, resturile fiind reprezentate doar de nervurile principale şi
peţiolurile frunzelor.
Consumul de hrană este diferit chiar în cadrul fiecărei vârste, observându-
se, în general, o creştere la mijlocul vârstei şi o reducere a acestuia la intrarea şi
ieşirea larvelor din somn. În vârsta I consumul maxim se înregistrează în ultima
zi, înainte de intrarea larvei în somn; în vârsta a II-a cel mai mare consum se
observă în penultima zi; în vârstele a III-a şi a IV-a consumul maxim se realizează
în zilele a 3-a şi a 4-a, iar în ultima vârstă cantităţile cele mai mari de frunză se
consumă în zilele 4–7.
O serie de factori, cum ar fi sexul, starea de sănătate şi gradul de
înfometare a larvelor, influenţează în mare măsură intensitatea prehensiunii hranei
în rândul larvelor de aceeaşi vârstă. Astfel, după Hiratsucka, în vârsta a V-a o
larvă femelă ar consuma 11,822 g frunză, în timp ce una masculă numai 9,863 g,
fapt datorat, în mare parte, diferenţei de greutate existente între cele două sexe
(larvele femele fiind, de regulă, mai grele). În acest sens, Legay dovedeşte că, deşi
cantitatea absolută de hrană ingerată este mai mare la femele, indicii de consum
rămân apropiaţi. Variabilitatea indicelui de consum, mai mare la femele decât la
masculi, este un caracter distinctiv între sexe.
În cazul larvelor supuse unei oarecare înfometări, prehensiunea este mai
activă în momentul administrării hranei. Intensitatea prehensiunii mai este
influenţată şi de factorii externi (ai mediului înconjurător). Menţinerea spaţiului de
creştere, a temperaturii şi umidităţii mediului ambiant la nivelul unor cote optime
pentru o dezvoltare normală a larvelor, influenţează pozitiv comportamentul
alimentar, hrana fiind atacată şi consumată cu o intensitate mai mare. Spre
exemplu, în cazul menţinerii temperaturii între limitele optime (18-280C) se
63
înregistrează şi cea mai mare cantitate de hrană ingerată, aceasta scăzând (aproape
la jumătate) imediat, când aceste limite sunt depăşite. La temperaturi sub 120C şi
peste 400C viermii de mătase nu mai ingeră hrana.
Numărul de hrăniri şi modul de administrare a hranei influenţează gradul
de prehensiune a frunzei, prin menţinerea prospeţimea ei. Când hrana este
administrată în mai multe reprize, sau sub formă de lăstari, larvele prezintă un
consum intens, datorită prospeţimii şi frăgezimii frunzelor.
Referitor la numărul hrănirilor zilnice, s-a observat că, dacă acesta este
redus la jumătate, faţă de cel normal, sporul în greutate al larvelor nu se reduce la
jumătate, în raport cu cel normal, el menţinându-se la un nivel mai ridicat, datorită
faptului că ingesta frunzei nu se reduce în aceeaşi proporţie. În alt sens, mărirea
numărului de hrăniri pe zi, dar cu aceleaşi cantităţi de frunză, reduce simţitor
intensitatea prehensiunii hranei.
Numărul hrănirilor administrat larvelor trebuie să fie condiţionat de gradul
de veştejire a frunzelor şi de cantitatea de frunză administrată. Cu cât frunzele se
veştejesc şi se usucă mai repede, cu atât cantitatea de frunză administrată la o
hrănire va fi mai mică, iar numărul tainurilor va fi mai mare. Cu cât frunzele se
usucă mai încet, numărul tainurilor este mai mic, în schimb se administrează
cantităţi mai mari de frunză.
La jumătatea fiecărei vârste, când consumul de frunză este mai mare,
numărul tainurilor se suplimentează cu 1-2 hrăniri în timpul nopţii. Cantitatea de
frunză administrată la un tain trebuie astfel stabilită, încât până la hrănirea
următoare aceasta să fie consumată în totalitate de larve (tab. 4.1.).

Tabelul 4.1.
Cantitatea de frunză administrată larvelor provenite din 10-12 grame ouă

Vârsta larvară Zi ua Cantitatea de hrană (kg) Nr. tainurilor

lăstari frunză

Vârsta I 1 - 0,15 4

2 - 0,60 5

3 - 0,80 5

4 - 0,25 2

Total vârsta I - - 1,80 -

Vârsta a II-a 1 - 1,30 4

2 - 1,60 4

3 - 0,80 3

Total vârsta a II-a - - 3,70 -

Vârsta a III-a 1 - 2,50 4

2 - 6,00 4

3 - 7,50 4

4 - 1,50 3

64
 Total vârsta a III-a - - 17,5 -

Vârsta a IV-a 1 10 5 4

2 20 10 4

3 30 15 4

4 40 20 4

5 20 10 3
Total vârsta a IV-a - 120 60 -
Vârsta a V-a 1 30 15 3
2 40 20 4
3 60 30 4
4 70 35 4
5 80 40 3
6 80 40 3
7 80 40 3
8 60 30 3
9 30 15 3
Total vârsta a V-a - 530 265 -
Total vârstele I-V - 650 348 -

Cantităţile mai mici de hrană, administrate larvelor aflate în ultimele două

vârste, provoacă prelungirea perioadei larvare şi reducerea simţitoare a indicilor
biologici şi tehnologici. În schimb, majorarea raţiilor alimentare, dar nu exagerat,
determină scurtarea perioadei larvare, mărirea viabilităţii larvelor şi sporirea
cantităţii de gogoşi de mătase.
Cantităţile prea mari de frunză neconsumată încep să fermenteze, creând
condiţii favorabile pentru apariţia bolilor.
Întreruperea alimentaţiei viermilor de mătase atrage după sine prelungirea
stadiului larvar, cu o perioadă egală cu durata întreruperii (1-2 zile). Dacă
întreruperea alimentaţiei are loc la primele vârste larvare, atunci nu este afectată
producţia de gogoşi, în schimb, dacă aceasta are loc în ultimele două vârste (mai
ales în ultima), producţia de gogoşi are de suferit, iar randamentul economic al
frunzei scade.
Numărul de hrăniri pe zi depinde în mare măsură de sistemul de creştere
adoptat. Dacă sistemul de creştere practicat este cel la temperatură constantă şi
ridicată, numărul de hrăniri este cu atât mai mare, cu cât temperatura este mai
ridicată, deoarece viteza proceselor biochimice, care se petrec în celulele
organismului, creşte în raport cu temperatura. Astfel, la vârsta I, când temperatura
este de 28-300C şi umiditatea 50-60%, se recomandă un număr de 12 tainuri. La
vârsta a II-a, când temperatura este de 25-26oC şi umiditatea de 75%, se
recomandă un număr de 8-10 tainuri. La vârstele a III-a şi a IV-a se recomandă 6-
8 tainuri pe zi, la o temperatură de 230C, iar la vârsta a V-a, la o temperatură de
23-240C, se administrează 5-6 tainuri.

65
 Recomandabil este ca, larvelor să li se administreze hrana în 6 tainuri pe
zi; în aceste condiţii s-a observat că îngogoşarea s-a produs cu 6 zile mai devreme
decât în cazul administrării a numai 3 tainuri pe zi.
În scopul reducerii numărului de tainuri, umiditatea în primele trei vârste
poate să fie de până la 90%, ulterior aceasta scăzând treptat până la 70-75%. În
acest mediu umed, numărul hrănirilor pe zi este de 3-6. Dacă temperatura se ridică
peste limita indicată, numărul de hrăniri creşte până la 5-6 pe zi.
Starea fizică a frunzei şi calitatea ei au o deosebită importanţă, în felul în
care este atacată şi consumată de larve. Larvele consumă mai uşor şi mai repede
frunzele tinere cu nervuri subţiri, moi şi fragede. În cazul frunzelor mature se
poate observa o întârziere a începerii consumării lor de către larve, care în unele
cazuri poate ajunge până la 30-60 minute. Frunzele tinere sunt consumate într-un
timp mai scurt şi în cantităţi mai mari, care în unele cazuri depăşesc cu 40%
cantitatea de frunze mature ingerate. Acest fapt este datorat atât lipsei substanţelor
“atractive” din frunzele mature, cât şi imposibilităţii tăierii acestor frunze aspre şi
dure de către mandibulele larvelor.
Felul cum se prezintă frunza de dud în momentul administrării (proaspătă
sau veştedă, udă sau uscată) influenţează puternic modul cum decurge procesul de
creştere a viermilor de mătase.
În hrana viermilor de mătase trebuie evitată administrarea frunzelor
veştede sau uscate, recoltate în ziua anterioară. Cele mai bune rezultate se obţin
atunci, când larvele sunt hrănite cu frunză proaspătă. Administrarea frunzei
veştede întârzie cu mult dezvoltarea larvelor, perioada creşterii prelungindu-se cu
7-12 zile, iar gogoşile obţinute au un conţinut mai scăzut de mătase. De asemenea,
larvele hrănite cu frunză veştedă prezintă o viabilitate mult mai scăzută,
comparativ cu cele hrănite cu frunză proaspătă.
Prin hrănirea larvelor cu frunză împrospătată (uscată şi apoi udată) s-a
înregistrat un procent mare de mortalitate. Larvele care rămân în viaţă
îngogoşează cu 10-17 zile mai târziu decât cele hrănite cu frunză proaspătă, iar
gogoşile obţinute de la astfel de larve au un conţinut foarte scăzut în mătase.
Hrănind larvele de mătase cu frunză îngălbenită se constată că, aceasta
este consumată de către larve, dar rezultatele obţinute nu sunt corespunzătoare,
ceea ce înseamnă că, clorofila este un element indispensabil pentru dezvoltarea
acestora.
În ce priveşte hrănirea larvelor cu frunză uscată sau udă, mult timp s-a
crezut că, folosirea frunzei ude în creşterile de primăvară nu este recomandabilă,
căci provoacă apariţia flaşeriei şi a poliedriei. După mai multe cercetări s-a ajuns
la recomandarea că, în timp de vreme bună, viermii să fie hrăniţi cu frunză uscată,
iar pe timp de ploaie cu frunză udă, cu condiţia ca în momentul administrării,
frunzele să aibă temperatura camerei, aspect ce se poate realiza prin aducerea
frunzelor în camera de creştere cu o oră înainte de administrare. Umiditatea în
spaţiul de creştere trebuie să nu fie mai mare 65%, iar temperatura medie să fie de
200C cu variaţii cuprinse între 18-230C. Respectând condiţiile de mai sus,
îngogoşarea larvelor a avut loc cu 5 zile mai devreme decât în cazul celor hrănite
cu frunză uscată (Cetăţeanu, 1988).
În timp de secetă, când umiditatea în camera de creştere este scăzută sub
limita optimă, frunzele se stropesc cu apă potabilă, ceea ce grăbeşte simţitor
dezvoltarea larvelor şi scurtează durata creşterii, ridicând viabilitatea, iar calitatea
gogoşilor obţinute este superioară.

66
 Deşi sericicultura are un caracter sezonier, fiind legată de existenţa frunzei
de dud, au fost experimentate metode de creştere a viermilor de mătase în flux
continuu. O astfel de metodă ar fi cea, prin care hrănirea larvelor se face cu frunză
de dud congelată. Comparativ cu frunzele proaspete, la frunzele congelate valorile
principalilor constituenţi nutritivi nu suferă modificări esenţiale, care să scadă
valoarea nutritivă a frunzei. La frunzele congelate conţinutul de apă este mai
scăzut cu 25%, iar proteina şi grăsimea brută se menţin la valori aproximativ
constante. În frunza de dud proaspătă au fost identificaţi 15 aminoacizi liberi, iar
în cea congelată 17. Cantitativ, conţinutul aminoacizilor din frunza de dud
congelată este cu 1,78% mai mare decât în cea proaspătă, fapt ce reflectă valoarea
ei nutritivă (Pop, 1966).
În primele zile de creştere se administrează doar frunza recoltată din partea
superioară a lăstarilor, lăsând neculeşi mugurii de creştere şi primele două frunze
din vârf. Prin administrarea frunzelor întregi se pierde un număr mai mare de
larve care rămân în aşternut, însă pagubele produse nu sunt prea mari. Economiile,
care se realizează prin eliminarea lucrării de tăiere a frunzei, sunt mult mai
însemnate decât valoarea larvelor pierdute în aşternut.
Valorificarea frunzei de dud de către larve este influenţată şi modul de
administrare a frunzei. La vârstele mici, larvele pot fi hrănite atât cu frunză
întreagă cât şi cu frunză tăiată. În primele vârste larvare, frunza tăiată este
consumată mai bine decât frunza întreagă, deoarece larvele încep să consume
frunza de la margine, iar prin tăiere li se oferă mai multe margini decât în cazul
frunzelor administrate întregi. Prin administrarea frunzelor tăiate se obţin loturi
uniforme de creştere. În ultimele vârste larvare frunza este administrată întreagă
sau pe lăstari.
Administrarea frunzei pe lăstari s-a dovedit cea mai eficientă metodă de
hrănire, atât sub aspect economic cât şi sub aspectul creării condiţiilor favorabile
pentru consumarea hranei de către larve. Prin acest mod de administrare a frunzei
s-a observat o creştere a coeficienţilor de consum, dar o scădere a celor de
digestibilitate, datorită faptului că larvele consumă frunza aproape în întregime
lăsând neconsumate numai nervurile principale.
Prin administrarea hranei sub formă de lăstari se realizează şi o însemnată
economie de forţă de muncă în momentul recoltării, care se poate reduce la mai
puţin de jumătate, faţă de cazul când recoltarea se face frunză cu frunză. În medie
se recoltează prin lăstari 120 kg frunză/zi/om (250 kg lăstari), iar în cazul în care
se recoltează doar frunza, se pot realiza doar 70 kg/zi/om.
Intensitatea prehensiunii hranei este influenţată semnificativ şi de calităţile
chimice ale frunzei (tab. 4.2.).
Conţinutul frunzelor în substanţe nutritive variază destul de mult în funcţie
de o multitudine de factori, cei mai importanţi fiind: gradul de maturitate şi modul
de aşezare a frunzelor pe ramuri, timpul recoltării etc.
Gradul de maturare al frunzelor se determină prin raportul între conţinutul
în calciu şi apa înmulţit cu 100. Gradul de maturitate a frunzei este un factor, care
a influenţat puternic ciclul de viaţa în stare sălbatică al insectei. Între fazele de
vegetaţie ale dudului şi stadiile evolutive ale viermilor de mătase există o strânsă
legătură. Astfel, în stare sălbatică, când primăvara, sub influenţa căldurii, se
producea ecloziunea ouălor, larvele tinere se urcau pe trunchiul dudului şi
ajungeau la nivelul coroanei, unde în această perioadă se găseau doar frunze
fragede, singurele care puteau fi consumate de larve în acest stadiu. Pe măsura

67
creşterii larvelor se maturează şi frunza, dar aceasta corespunde posibilităţilor de
utilizare din stadiul respectiv al larvei.

Tabelul 4.2.
Compoziţia chimică brută, medie, a frunzelor de dud
Specificare % % din SU % din SO *
Apa 67,41 --
Substanţă uscată (SU) 32,59 100 -
Proteină brută (PB) 6,85 21,04 24,73
Grăsime brută (GB) 1,60 4,92 5,78
Celuloză brută (CB) 4,74 14,56 17,12
Substanţe extractive neazotate (SEN) 14,53 44,54 52,37
Cenuşă brută (Cen.B) 4,87 14,94 -
* SO=substanţă organică

Valoarea nutritivă a frunzelor de dud variază o dată cu faza de vegetaţie.

La dudul comun, nivelul proteinei din frunze, în faza de dezmugurire şi apariţie a
frunzei a treia, variază între 25,50-26,75%, după care scade treptat, ajungând în
faza de înfrunzire completă la 22,16%. Conţinutul în celuloză, care este în mare
măsură responsabil de reducerea digestibilităţii frunzei mature, reprezintă 11,42%
în faza de dezmugurire, 10,78% la apariţia frunzei a 3-a şi peste 12% în fazele
următoare. Conţinutul în apă a variază şi el, de la 71,50% în primele două faze, la
sub 65% în ultimele faze (Căpitănescu, 1969).
Cele mai bune rezultate în procesul creşterii viermilor de mătase se obţin
atunci, când acesta începe la apariţia frunzei a treia sau a cincia. Începerea
creşterii o dată cu apariţia frunzei a 7-a determină prelungirea perioadei larvare,
iar prin începerea creşterii o dată cu apariţia frunzei a 9-a, se obţin rezultate slabe
în ceea ce priveşte greutatea gogoşii, a învelişului mătăsos şi a însuşirilor
tehnologice ale mătăsii.
Hrănirea larvelor cu frunza tânără determină un consum, digestie şi
asimilare mai bună a substanţelor proteice, decât prin hrănirea cu frunză matură.
Pe măsura îmbătrânirii frunzei, compoziţia ei se modifică, în sensul
reducerii cantităţii de apă, substanţe proteice şi glucide uşor solubile, crescând în
schimb cantitatea de celuloză şi cenuşă, frunza devenind aspră.
Maturarea frunzei trebuie să corespundă într-o mare măsură dezvoltării
larvelor, de aceea larvele de vârsta I şi a II-a se hrănesc cu frunze tinere, iar cele
de vârsta a III-a cu lăstari tineri şi apoi cu lăstari şi ramuri.
Frunzele tinere, bogate în substanţe proteice, au o valoare energetică mai
scăzută, fiind mai sărace în hidraţi de carbon, ceea ce determina un consum mai
mare de proteină; dezechilibrul energo-proteic se poate compensa prin adăugarea
de zaharuri.
Pentru obţinerea unor frunze corespunzătoare, sub aspect calitativ, pe
întreaga perioadă de vegetaţie a dudului, în plantaţiile de tip intensiv se aplică
tăieri de exploatare, în urma cărora se dezvoltă frunze noi, ce pot fi utilizate cu
succes în creşterile repetate de viermi de mătase.
68
 Gradul de maturare al frunzei şi calitatea ei sunt strâns legate de poziţia
acesteia pe ramuri. Dacă frunzele de la vârful ramurii prezintă un conţinut mai
mare de apă şi proteine, cele de la bază sunt caracterizate de conţinutul lor crescut
în celuloză şi substanţe minerale. De regulă, frunzele umbrite prezintă şi un
conţinut mai scăzut de zaharuri, substanţe proteice şi acizi graşi.
Hrănirea larvelor cu frunze de la vârful ramurilor atrage după sine
scurtarea perioadei de creştere, viermii respectivi având o viabilitate ridicată, iar
mătasea obţinută de la aceştia este calitativ superioară, având şi o lungime a
firului mai mare.
În creşterile de vară şi de toamnă, frunza tânără de la vârful lăstarilor îşi
menţine însuşirile calitative, în timp ce frunza matură, de la baza acestora, devine
din ce în ce mai slabă sub aspect calitativ.
Valoarea nutritivă a frunzei de dud este influenţată şi de perioada din zi
(dimineaţa, amiază, seară), când aceasta este recoltată. Compoziţia chimică a
frunzelor culese dimineaţa este diferită de a celor culese seara, deoarece sub
influenţa directă a luminii din timpul zilei se realizează fotosinteza compuşilor
organici. Conţinutul în substanţe organice creşte simţitor în timpul zilei.
Dimineaţa, la nivelul frunzelor apa reprezintă 74,80%, iar proteina brută 26,80%,
iar seara 73%, respectiv 29,10%.
Deşi frunzele culese seara au cea mai ridicată valoare nutritivă, în practică
cele mai bune rezultate se obţin în cazul hrănirii larvelor cu frunză proaspătă,
culeasă înainte de fiecare tain. Acest fapt se datorează pierderilor calitative
suferite de frunze în timpul depozitării lor până la administrare.

4.1.2. Tehnologia creşterii larvelor tinere

În primele trei vârste, larvele sunt caracterizate de un ritm rapid de

creştere, în condiţiile unui consum redus de frunză, dar exigente în privinţa
calităţii acesteia (mai ales în privinţa apei şi proteinei din frunza de dud). În
această perioadă larvele prezintă o rezistenţă crescută faţă de valori ridicate ale
temperaturii, umidităţii şi concentraţiilor de dioxid de carbon.

4.1.2.1. Pregătirea camerelor şi a utilajului pentru creşterea larvelor

Cu circa 8-10 zile înainte de introducerea larvelor în spaţiile destinate

creşterii, acestea vor fi curăţate şi dezinfectate cu formol (în mod asemănător cu
cele descrise la pregătirea camerelor de incubaţie). Tavanul şi pereţii vor fi văruiţi
(se recomandă 20% soluţie de var + 5% sulfat de cupru + 1% formol).
Utilajul din camerele de creştere va fi scos afară, unde va fi curăţat,
flambat, spălat cu soluţii dezinfectante şi uscat sub acţiunea directă a razelor de
soare.
După introducerea utilajului dezinfectat în cameră are loc încă o
dezinfecţie a spaţiului respectiv, cu ajutorul vaporilor de formol, în acest timp
uşile şi ferestrele vor fi închise ermetic. Spaţiul din jurul clădirii va fi supus şi el
operaţiunilor de dezinfecţie. La intrarea în camera de creştere se va instala un
dezinfector. Accesul în camerele de creştere se va face numai cu echipament
corespunzător, folosit numai în acest scop.
Înainte de sosirea larvelor spaţiile se aerisesc şi se încălzesc.
69
 4.1.2.2. Asigurarea condiţiilor de microclimat în creşterea larvelor
tinere

Asigurarea unui microclimat corespunzător în spaţiile de creştere a

larvelor reprezintă una din condiţiile esenţiale pentru reuşita activităţii în acest
sector (tab. 4.3.). Acest lucru se realizează pe baza studiului factorilor, care
influenţează procesul de creştere şi caracteristicilor larvelor din această perioadă.

Tabelul 4.3.
Condiţii de creştere cerute de larvele tinere*
Vârsta Durata Temperatura Umiditatea Suprafaţa de Cantitatea de frunză
(zile) (0C) (%) creştere (m2) administrată (kg)
** ***
I 3-4 27-26 85-90 0,2 1 1,8
Somn 1 1 27 75 -
a II-a 2-3 27-26 80-85 1,2 2 3,7
Somn 2 1 27 75 -
a III-a 3-4 26-25 80-85 2,5 5 19,5
Somn 3 1 26 75 -
* raportat la larvele provenite din 10 g ouă (20 000 larve viabile);
** la începutul vârstei;
*** la sfârşitul vârstei.

Temperatura şi umiditatea, în halele tehnologice moderne, se menţin între

limitele optime cu ajutorul instalaţiilor de climatizare. În lipsa acestor dotări, sunt
utilizate sobele de teracotă sau sursele de căldură racordate la instalaţia electrică,
pentru reglarea temperaturii procedându-se, atunci când este nevoie, la
deschiderea periodică a uşilor sau a ferestrelor. Pentru a asigura o umiditate
corespunzătoare în spaţiile de creştere poate fi folosit umidificatorul, sau se
recurge la stropirea periodică a pardoselii şi la aşezarea unor tăviţe cu apă
deasupra surselor de căldură. Evoluţia temperaturii şi a umidităţii este urmărită în
permanenţă cu ajutorul termohigrometrului sau separat cu termometrul şi
higrometrul.
Lumina în spaţiile de creştere trebuie să aibă o intensitate de 15-30 lucşi.
Regimul optim de iluminare prevede o perioadă de 16 ore lumină şi 8 ore
întuneric, lucru uşor de realizat, prin folosirea luminii naturale a zilei.
Ventilaţia corespunzătoare se realizează cu ajutorul unor instalaţii speciale
de ventilaţie, iar în lipsa acestora se vor deschide uşile sau ferestrele, la interval de
trei ore, timp de 15 minute. În condiţii normale viteza curenţilor de aer trebuie să
fie de 0,05-0,3 m/sec., iar în cazul unor temperaturi prea ridicate, aceasta poate
creşte până la 0,3-0,5 m/sec.
Suprafaţa de creştere trebuie astfel calculată, încât să asigure la nivelul
larvelor o densitate corespunzătoare. Odată cu înaintarea în vârstă şi dezvoltarea
larvelor, suprafeţele de creştere vor fi mărite.

70
 4.1.2.3. Hrănirea larvelor tinere

Frunza administrată în hrana larvelor tinere trebuie să fie de cea mai bună
calitate (65-75% apă, 27-26% proteine şi maximum 10-12% celuloză). Pentru
aceasta, în primele zile se recoltează doar frunza din partea superioară a lăstarilor,
exceptându-se muguri de creştere şi primele două frunze din vârf. Recoltarea
frunzei se va face pe timp răcoros (de regulă dimineaţă şi seara), evitându-se
perioadele călduroase ale zilei. Frunza proaspăt culeasă trebuie transportată în
spaţiile de creştere rapid (maximum în jumătate de oră de la cules), ferită de razele
directe ale soarelui, în coşuri de nuiele.
Deşi, ideal ar fi ca la fiecare tain, larvele să beneficieze de frunză proaspăt
culeasă, în practică, din diferite motive, se recurge la depozitarea frunzei în
vederea utilizării ei pentru hrănirile ulterioare. În aceste condiţii frunza trebuie să
fie păstrată în camere speciale, bine aerisite, la o temperatură scăzută (150C) şi
umiditate ridicată(80%). Frunza este depozitată în straturi de 20-30 cm, peste care
se aşează cearşafuri umezite. Pentru a putea fi administrată în hrana larvelor,
frunza păstrată în astfel de condiţii trebuie menţinută, mai întâi, câteva minute în
camera de creştere, pentru a căpăta aceiaşi temperatură.
Înainte de administrare, frunza necesară pentru tainul respectiv se toacă
(manual sau mecanic) în şuviţe, care să depăşească de aproximativ trei ori
lungimea larvei şi de două ori lăţimea, respectiv 0,5 cm pentru prima vârstă, 1-2
cm pentru vârsta a doua şi 2-3 cm pentru larvele în a treia vârstă.
Referitor la cantitatea de frunză şi numărul tainurilor administrate zilnic,
datele au fost prezentate în tabelul 4.1.

4.1.2.4. Schimbarea aşternutului şi rărirea larvelor tinere

Prin aşternut se înţelege frunza neconsumată de larve şi excrementele

acestora. Acesta în timp poate mucegăi şi favoriza dezvoltarea diverşilor agenţi
patogeni, motiv pentru care, se impune schimbarea periodică a acestuia.
În prima vârstă larvară, aşternutul nu se schimbă, deoarece raţiile sunt
mici, iar frunza rămasă neconsumată se usucă repede. Pe de altă parte, larvele
având dimensiuni reduse pot rămâne neobservate în aşternut şi aruncate împreună
cu acesta. Ulterior, aşternutul se schimbă o singură dată în cadrul fiecărei vârste.
În cazul apariţiei semnelor vreunei boli, acesta se va schimba zilnic.
Operaţiunea de schimbare a aşternutului presupune, ca în dimineaţa
respectivă, înainte de prima hrănire, deasupra larvelor să se aşeze o hârtie
perforată (mai nou, plase din material plastic sau textil) cu orificii corespunzătoare
dimensiunilor larvelor, peste care se distribuie frunza de dud. Larvele vor fi atrase
de mirosul frunzei şi vor trece prin orificii pe partea superioară a plasei sau hârtiei.
După ce larvele au trecut pe plasa sau pe hârtia respectivă, aceasta se va
ridica (împreună cu larvele) şi se va muta pe o suprafaţă de creştere curată.
Aşternutul va fi transportat şi ars în locuri special amenajate în acest sens.
Odată cu schimbarea aşternutului, se procedează şi la rărire larvelor,
acestora asigurându-li-se spaţii mai mari de creştere, corespunzătoare cu nivelul
lor de dezvoltare.

71
 4.1.2.5. Îngrijirea larvelor tinere în timpul somnurilor

Înainte intrarea larvelor în somn se va curăţa aşternutul şi va proceda la

separarea larvelor rămase în urmă cu dezvoltarea şi care nu manifestă tendinţa de
a intra în somn. Pentru a preîntâmpina riscul, ca primele larve ieşite din somn să
consume frunza rămasă în aşternut, se va proceda la prăfuirea stelajului respectiv
cu praf de var. În felul acesta, aşternutul se va usca, iar frunzele neconsumate vor
rămâne acoperite.
La intrarea în somn, larvelor nu li se mai administrează hrană, distribuirea
acesteia reluându-se numai după ce 90% din larve au ieşit din somn şi li se vor
crea nişte condiţii speciale de îngrijire. Astfel temperatura se va ridica cu un grad,
iar umiditatea va fi redusă cu 5%. Lumina se va reduce şi ea până în momentul
năpârlirii. Aerisirea trebuie să funcţioneze bine, dar trebuie evitaţi curenţii de aer.
Pe toată perioada somnului larvele nu trebuie deranjate din locurile unde sau fixat.
Dacă nu se respectă aceste condiţii, există riscul, ca larvele să nu-şi mai
poată schimba tegumentul şi ca atare mor sugrumate în două, trei zile.
În caz de neuniformitate la ieşirea din somn a larvelor, se va proceda la
sortarea lor. Cele ieşite întâi vor fi mutate pe stelajele inferioare, iar cele întârziate
vor fi aşezate pe stelajele superioare, unde vor beneficia de o temperatură mai
ridicată. Apoi, prin hrăniri suplimentare ale larvelor întârziate, se ajunge la o
uniformizare a celor două loturi.

4.1.3. Tehnologia creşterii larvelor adulte

Larvele adulte sunt caracterizate prin consum sporit de hrană (80% din
consumul pe întreaga perioadă larvară), dar scad exigenţele faţă de calitatea
acesteia, în această perioadă putând fi consumate şi frunzele bătrâne, mai dure.
Gradul de consumabilitate a hranei ajunge până la 65-75% în cazul administrării
frunzei detaşate şi la 95-98% în cazul hrănirii cu lăstari, în schimb, scade gradul
de valorificare a hranei.
În această etapă este semnalată o scădere a rezistenţei larvelor faţă de
valorile ridicate ale temperaturii şi umidităţii şi faţă de creşterea nivelului noxelor.

4.1.3.1. Asigurarea condiţiilor de microclimat în creşterea larvelor

adulte

Asigurarea temperaturii şi umidităţii în spaţiile de creştere se realizează

prin mijloace similare cu cele descrise pentru creşterea larvelor tinere. Valorile
temperaturii şi ale umidităţii optime, precum şi suprafeţele de creştere, din spaţiile
destinate creşterii larvelor adulte, sunt prezentate în tabelul 4.4.
Programul de lumină rămâne acelaşi ca şi în creşterea larvelor tinere (16
ore lumină şi 8 ore întuneric), numai că trebuie asigurată o lumină mai difuză.
Ventilaţia trebuie să fie mai intensă (0,3-0,5 m/sec.), motiv pentru care, în
lipsa unei instalaţii specifice, ferestrele vor fi în permanenţă deschise.

72
 Tabelul 4.4.
Condiţii de creştere cerute de larvele adulte*
Vârsta Durata (zile) Temperatura (0C) Umiditatea Suprafaţa de creştere (m2)
(%)
La începutul La sfârşitul
vârstei vârstei
a IV-a 5-6 24-23 70-75 6 16
Somn 4 2 24 65
a V-a 8-9 23-22 65-70 17 30
Sursa: prelucrare după Matei, 2003.
* raportat la larvele obţinute din 10 g ouă (20 000 larve viabile)

4.1.3.2. Hrănirea larvelor adulte

Hrănirea larvelor adulte se poate face atât cu frunză detaşată întreagă, cât
şi cu lăstari. După cum s-a văzut şi în studiul factorilor, care influenţează procesul
de creştere, hrănirea pe bază de lăstari dă cele mai bune rezultate, atât sub aspect
economic, cât şi sub aspectul condiţiilor create pentru consumarea hranei.
Recoltarea lăstarilor, în cazul plantaţiilor de tip intensiv, se face prin
suprimarea în totalitate a acestora. Tăierea lăstarilor se face pe timp răcoros,
avându-se grijă să se lase la fiecare lăstar 1-2 ochi netăiaţi, necesari pentru
regenerare.
Transportul lăstarilor recoltaţi din plantaţie se face cu mijloace de
transport dezinfectate zilnic, în cel mult o jumătate de oră, pentru a se evita
ofilirea frunzei.
Depozitarea lăstarilor se face pe grătare, amplasate în spaţii destinate
special acestui scop, unde se asigură o temperatură de maxim 150C, sau la capătul
halelor de creştere. Pentru a se păstra prospeţimea frunzei, lăstarii pot fi introduşi
sub formă de mănunchiuri în nişte găleţi cu apă.
La nivelul lăstarilor, frunza reprezintă aproximativ 30-35% din masa lor.
Cantitatea de lăstari (frunză) şi numărul tainurilor administrate într-o zi au fost
prezentate în tabelul 4.1.

4.1.3.3. Schimbarea aşternutului larvelor adulte

În cazul hrănirii larvelor cu lăstari, aşternutul se schimbă o singură dată în

vârsta a patra şi cel puţin de două ori în vârsta a cincia. Când larvele sunt hrănite
cu frunze detaşate, aşternutul se schimbă o dată la două zile, în vârsta a patra şi
zilnic în vârsta a cincia. Tehnica de schimbare a aşternutului este aceiaşi ca şi în
cazul larvelor tinere, hârtia sau plasa prezentând în acest caz orificii de 10-15 mm.

4.1.3.4. Rărirea larvelor adulte

Operaţiunea de rărire a larvelor adulte se va face de câte ori este nevoie,

atât odată cu schimbarea aşternutului, cât şi în timpul hrănirii larvelor, prin
împrăştierea lăstarilor pe o suprafaţă mai mare.

73
 În cazul hrănirii larvelor cu lăstari, se poate renunţa la operaţiunea de
rărire a larvelor, cu condiţia ca la începutul vârstei a patra să se asigure larvelor un
spaţiu de creştere mai mare (3 m2 pentru larvele provenite dintr-un gram de ouă).

4.1.3.5. Îngrijirea larvelor adulte în timpul somnului

În această perioadă există un singur somn, care separă cele două vârste şi
care are o durată de 42-48 de ore. Pe perioada acestui somn se iau aceleaşi măsuri
ca şi în cazul somnurilor precedente. Viitoarea năpârlire a larvei, a cincia se va
produce în interiorul gogoşii, după ce va avea loc îngogoşarea. Pentru aceasta se
vor pregăti din timp utilajele necesare procesului de îngogoşare.

4.2. Creşterea larvelor de Phylosamia ricini

Pentru creşterea larvelor de Pylosamia ricini se folosesc aceleaşi tipuri de

hale şi acelaşi inventar ca şi pentru larvele de Bombyx mori.
Larvele eclozionate se transportă pe paturile de creştere, în prealabil
pregătite, unde li se asigură factorii de microclimat adecvaţi vârstei lor.
Aerisirea încăperilor se face permanent, iar regimul de iluminat constă din
16 ore lumină difuză şi 8 ore întuneric. Larvele acestei specii manifestă un
fototropism negativ, având obiceiul, ca după încetarea consumului de hrană să se
ascundă sub resturile neconsumate, revenind cu greu la frunzele proaspete,
administrate. Pentru a permite un contact rapid cu frunza proaspătă, resturile de
frunze se întorc.
Hrănirea larvelor se efectuează cu cantităţi din ce în ce mai mari de frunze
de ricin, administrate într-un număr din ce în ce mai mic de tainuri. Dacă hrana nu
se administrează la timp, larvele pornesc în căutarea ei părăsind chiar suprafeţele
de creştere. În primele 3 vârste frunza se administrează tocată, în fâşii de 2/2 cm
pentru vârsta I-a, de 3/3 cm pentru vârsta II-a şi de 3/5 cm pentru vârsta III-a.
Larvele adulte se hrănesc cu frunză întreagă.
După recoltare frunzele se depozitează pe stelaje, în strat gros de până la
20 cm, la temperatura de 12-15oC, acoperite cu cearceafuri umede.
Pentru larvele din vârsta I-a se recoltează frunza a II-a şi a III-a de pe
ramuri, iar pentru următoarele vârste se merge cu recoltatul frunzei din ce în ce
mai jos. Nu se recoltează frunza de culoare roşie din vârful ramurilor, deoarece
conţine substanţe toxice (alcaloizi). Lavrele nu consumă părţile pătate sau cu urme
de paraziţi, decât numai în situaţia în care sunt flămânde, când există şi riscul de
îmbolnăvire.
Aşternutul nu se schimbă în primele două vârste, dar se schimbă câte o
dată în fiecare din celelalte. Rărirea larvelor se face odată cu întoarcerea resturilor
de frunze, când larvele prinse pe partea inferioară a frunzelor proaspete vor fi
mutate pe noi spaţii de creştere. Pe tot parcursul creşterii, suprafaţa necesară
pentru larvele de Phylosamia ricini reprezintă doar 50% din cea asigurată pentru
larvele de Bombyx mori.
Lavrele din vârsta a V-a au tegumentul acoperit cu o pudră albă toxică şi
iritantă, motiv pentru care crescătorii trebuie să-şi protejeze căile respiratorii cu o
mască de tifon.

74
 4.3. Creşterea larvelor de Antheraea pernyi

În ţara noastră, lavrele primei generaţii se cresc în primele 3 vârste în

încăperi special amenajate, iar următoarele două vârste în aer liber, pe când
larvele generaţiei a doua se cresc numai în aer liber.
În interiorul halelor de creştere trebuie să se asigure o temperatură de 22-
o
25 C, o umiditate de 70-75% şi o aerisire permanentă. Larvele suportă bine
variaţiile de temperatură şi umiditate, dar sunt sensibile la aerul viciat.
Inventarul necesar pentru creşterea larvelor acestei specii constă din stelaje
de creştere pe două nivele (distanţa între paturi să fie de 80-90 cm), borcane cu
capacitatea de 3-5 l sau jgheaburi (lungi de 1-5 m, late de 0,5 m şi acoperite cu o
scândură care prezintă orificii tot la 10-15 cm între ele). La 1 m2 suprafaţă de
creştere se pot aşeza 3 borcane, în care se introduc ramuri de stejar lungi de 50-60
cm. În jgheaburi, crengile de stejar pot avea o lungime de 0,7-1,5 m. Pentru a
evita căderea larvelor în apă şi înecarea lor, spaţiile libere dintre ramuri se umplu
cu hârtie sau buchete mici de frunze.
Schimbarea hranei se face numai în perioada de hrănire a acestora, prin
apropierea borcanelor cu ramuri proaspete de cele cu ramuri defoliate sau
veştejite, prin punerea lângă buchetele vechi din jgheaburi a unor buchete
proaspete de ramuri. În acest fel, larvele fiind foarte mobile şi lacome, vor trece
singure pe hrana proaspătă. În perioada de somn se interzice schimbarea hranei.
Spre sfârşitul vârstei a III-a, larvele se transportă cu ramurile pe care se
găsesc, acoperite cu tifon, în plantaţia de stejăriş, unde rămân până la îngogoşare.
Pentru a preîntâmpina atacul păsărilor, suprafeţele de stejăriş ocupate cu larve, se
acoperă cu plase.
Larvele eclozionate din 100 g ouă consumă o cantitate de frunză de stejar
de: 2 kg în vârsta I, 8 kg în vârsta a II-a, 17 kg în vârsta a III-a, 65 kg în vârsta a
IV-a şi 350 kg în vârsta a V-a.

4.4.Creşterea succesivă a viermilor de mătase

Creşterile succesive denumite şi creşteri repetate se realizează după prima

creştere de primăvară, în mai multe serii, pe întreaga perioadă de vegetaţie a
dudului.
Importanţa creşterilor succesive constă în mai multe aspecte:
- sericicultura se transformă dintr-o ocupaţie sezonieră, de scurtă durată, într-o
ramură de producţie principală, în care activitatea se poate prelungi pe o perioadă
mai mare de timp, cu consecinţe favorabile asupra veniturilor obţinute;
- construcţiile special amenajate din unităţile specializate capătă o exploatare
raţională;
- forţa de muncă este utilizată mai eficient, fiind posibile specializarea şi
permanentizarea atât a cadrelor tehnice cât şi a muncitorilor.
Rezultatele creşterilor succesive a viermilor de mătase depind de folosirea
unor hibrizi adaptaţi diferitelor zone naturale ale ţării, cât şi de condiţiile
climatice.
În regiunile de şes, unde nu există pericolul unor brume timpurii, creşterile
se pot face până în luna septembrie, în schimb datorită căldurilor mari din
75
perioada de vară (15 iulie-15 august), creşterile trebuie evitate datorită obţinerii
unor rezultate slabe. În regiunile de deal creşterile pot continua în perioada de
vară, dar se va evita creşterile de toamnă, când brumele cad mai devreme.
În condiţiile fermelor sericicole, se pot efectua două serii de creşteri,
repartizarea lor în timpul perioadei de vegetaţie a dudului făcându-se procentual
astfel:
- seria I – luna mai – 70%;
- seria II-a – luna august – 30%.
În zona de câmpie, seria I se poate eşalona în două subserii şi anume:
- seria I – subseria 1 – luna mai – 60%;
seria I – subseria 2 - lunile mai-iunie – 10%;
- seria a II-a – lunile august – septembrie – 30%
Creşterea a trei serii conduce la o utilizare mai bună a spaţiului, cu
condiţia asigurării constante a cantităţii de frunza de dud necesară. În acelaşi timp
interesează şi calitatea frunzei de dud, la care conţinutul în apă trebuie să fie 70-
74%, iar cel de proteină de 20-25%. Calitatea poate fi asigurată prin fertilizări cu
îngrăşăminte chimice şi naturale, tăieri de exploatare şi întreţinere a plantaţiilor
executate în perioada optimă.
Pentru evitarea pericolului apariţiei unor boli, adăposturile cât şi utilajele
vor fi supuse unor dezinfecţii riguroase înaintea fiecărei creşteri.
Pentru incubaţie, în creşterile succesive de vară şi toamnă, ouăle vor fi
supuse în prealabil tratamentelor chimice cu acid clorhidric, în vederea stimulării
ecloziunii larvelor. Procesul de incubaţie în acest caz este simplificat faţă de cel
folosit în prima serie de creştere , în sensul că, pe întreaga perioadă de incubaţie se
va menţine temperatura de 25–26ºC, iar umiditatea de 75–80 %, condiţii în care
larvele eclozionează în circa 10 zile.
Cu cât se înaintează spre toamnă cu atât frunza de dud îşi pierde din
însuşirile calitative ca urmare a procesului de îmbătrânire. Pentru a diminua acest
neajuns, hrănirea larvelor se face mai des şi cu cantităţi mai reduse de frunză.
Pentru evitarea ofilirii în creşterile de vară şi toamnă, frunza se
administrează întreagă, fără a mai fi tăiată. Hrănirea larvelor se face neîntrerupt,
ziua şi noaptea, deoarece consumul de hrană este mai bun datorită răcorii din
timpul nopţii. Începând cu vârsta a III-a şi chiar cu a II-a, în verile secetoase se
administrează frunza umezită, fie ţinută în cearşafuri umede, fie stropite cu apă
înainte de administrare. În ultimele două vârste, când hrănirea se face cu lăstari,
aceştia se înmoaie în găleţi cu apă curată, iar după scuturare se aşează pe paturile
de creştere, făcându-se simultan şi curăţirea frunzelor de praf.
Înainte de intrarea larvelor în somn şi imediat după năpârlire, cât şi în faza
de îngogoşare nu se mai administrează frunza în stare udă.
Reuşita creşterii succesive depinde de modul de exploatare a plantaţiilor
de dud. Plantaţia se împarte în două parcele, din care una, care reprezintă 60 %, se
foloseşte pentru creşterea primei serii, iar a doua, de 40 %, se foloseşte pentru
creşterea seriei a doua. Pentru seria a treia se folosesc circa 1/3 din lăstarii primei
parcele, rezultaţi în urma tăierilor efectuate primăvara, iar hrănirea larvelor din a
patra serie se face cu lăstari formaţi în parcele a doua. Ultima serie se va hrăni cu
frunza lăstarilor din întreaga plantaţie, care a rămas neculeasă din ambele parcele.

76
 Temperatura în spaţiile de creştere nu trebuie să depăşească 25ºC, iar
umiditatea aerului trebuie să oscileze între 70–75%. Spaţiul de creştere pentru
larvele provenite din 100 g ouă este de 400 m2 când hrănirea se face cu frunză
detaşată şi se reduce la jumătate (200 m2) când hrănirea se face cu lăstari.
În creşterile de vară şi toamnă, din cauza condiţiilor de mediu mai puţin
prielnice, aşternutul se schimbă mai des decât în creşterile de primăvară, datorită
pericolului de infecţie generat de descompunerea cadavrelor larvelor. În situaţia
apariţiei unor cazuri de boală, aşternutul se schimbă zilnic, procedându-se ca şi cu
aşternuturile din creşterile de primăvară. Odată cu schimbarea aşternutului sunt
îndepărtate şi larvele moarte, care vor fi arse în cel mai scurt timp.
Îngogoşarea larvelor la sfârşitul vârstei a V-a se realizează în aceleaşi
condiţii ca şi în cazul creşterilor de primăvară, în camere şi pe stelaje special
amenajate (arici din paie sau material plastic şi pe suporturi de tip rotativ).
Recoltarea gogoşilor din seriile de vară şi toamnă se face, însă, după o
perioadă de cel mult 6 zile de la îngogoşarea în masă a larvelor. Gogoşile recoltate
sunt sortate şi trimise la centrele de colectare în aceeaşi zi, datorită pericolului
degradării rapide din cauza căldurilor mari din timpul verii.

4.5. Îngogoşarea şi tehnica recoltării şi sortării gogoşilor de mătase

4.5.1. Îngogoşarea şi tehnica recoltării şi sortării gogoşilor de Bombyx

mori

Îngogoşarea este ultima etapă a creşterii larvelor de mătase, aceasta

oglindind întreaga activitate de până acum. Din acest motiv, trebuie acordată o
atenţie deosebită acestui moment, pentru ca efortul depus în etapele precedente să
fie încununat de succes, respectiv obţinerea unei producţii superioare din punct de
vedere cantitativ şi calitativ.
În practică, aprecierea corectă, a apariţiei acestui stadiu din viaţa larvelor,
este foarte importantă, pentru a se putea interveni la timp cu materialele necesare
îngogoşării. Acest lucru este posibil prin urmărirea atentă a larvelor la sfârşitul
ciclului larvar.
În preajma îngogoşării, larvele, denumite în această etapă „larve mature”,
nu mai consumă hrana şi îşi golesc intestinul, conţinutul acestuia fiind eliminat
sub forma unui jet de fecale lichide. Corpul larvei se micşorează, iar tegumentul
devine transparent, datorită dezvoltării la maximum a glandelor sericigene, care în
această fază reprezintă 25% din masa întregului organism.
Larvele se deplasează în căutarea unui loc favorabil îngogoşării,
manifestând tendinţa de a se aglomera la marginile stelajului de creştere. În cele
din urmă, adoptă o poziţie caracteristică (prezintă partea anterioară a corpului
ridicată, ca şi în cazul somnurilor) şi emit prin filieră un fir de mătase. În aceste
momente larvele trebuie să beneficieze de materialele pentru îngogoşare.
Grăbirea procesului de îngogoşare, prin sistarea hrănirii larvelor şi
amplasarea materialelor de îngogoşare, are efecte negative asupra producţiei de
gogoşi. În aceste condiţii, larvele, care nu au ajuns la maturitate, urzesc un înveliş
mătăsos foarte subţire sau şi, mai grav, multe din ele mor.
Întârzierile, în ceea ce priveşte amplasarea materialelor de îngogoşat, sunt,
de asemenea, finalizate cu pagube, deoarece în lipsa materialelor de îngogoşat,

77
larvele secretă mătasea pe suprafeţele de creştere, urzesc gogoşi duble (două larve
urzesc un înveliş comun de mătase), neuniforme, cu pereţii foarte subţiri etc.
Din momentul începerii urzirii gogoşii de către larve, acestea nu mai
trebuiesc deranjate.

4.5.1.1. Asigurarea condiţiilor de microclimat în perioada de

îngogo şare a larvelor

Temperatura influenţează viteza de urzire a gogoşilor. Valoarea optimă a

temperaturii în perioada de îngogoşare a larvelor este cuprinsă între 21 şi 230C.
Temperaturile prea ridicate determină o viteză mare de urzire a învelişului
mătăsos, obţinându-se gogoşi cu pereţi subţiri, la care şi firul de mătase este
subţire, prezintă noduri şi se rupe la filare.
La temperaturi scăzute (sub 200C), larvele urzesc greu gogoşile, acestea
fiind mici şi diforme.
Umiditatea optimă în această perioadă este de 60-65%.
Umiditatea prea ridicată, asociată şi cu o temperatură crescută, favorizează
dezvoltarea germenilor patogeni, provocând îmbolnăvirea şi moartea larvelor sau
a crisalidelor, ceea ce depreciază puternic calitatea gogoşilor.
În condiţiile unei umidităţi prea scăzute se obţin gogoşi cu pereţi subţiri,
cu firul de mătase neuniform, ce nu poate fi filat.
Lumina. Pentru a decurge normal procesul de îngogoşare, în spaţiile
respective trebuie asigurată o lumină difuză, uniformă, de o intensitate mai mică
decât cea din perioada de creştere. Atât lumina prea puternică, cât şi întunericul
din perioada de îngogoşare, au influenţă negativă asupra calităţii gogoşilor.
Ventilaţia. În spaţiile de îngogoşare se acumulează în această perioadă o
cantitate mare de noxe, în special amoniac. Din acest motiv, dar şi pentru
reducerea excesului de temperatură şi umiditate, se impune ca în spaţiile
respective să se execute o aerisire corespunzătoare.
În spaţiile destinate îngogoşării, viteza curenţilor de aer trebuie să fie de
sub 1 m/sec. La o viteză mai mare a curenţilor de aer se produce o aglomerare a
larvelor, care determină urzirea de gogoşi duble.

4.5.1.2. Tehnica îngogoşării

În sistemul tradiţional (extensiv, gospodăresc) îngogoşarea se produce în

aceleaşi spaţii unde a avut loc şi creşterea. În acest sens, când larvele se pregătesc
de îngogoşare, se schimbă imediat aşternutul, iar materialele de îngogoşare se
aşează pe un singur rând, în poziţie verticală, în jurul stelajului cu larve, lăsând
liberă o latură a acestuia, pentru acces în cazul eventualelor intervenţii.
În sistemul intensiv îngogoşarea se produce în spaţii separate, special
amenajate în acest scop, cu stelaje de creştere pe care sunt aşezate materialele de
îngogoşare. Aceste spaţii reprezintă circa 20% din spaţiile destinate creşterii
larvelor. Larvele ajunse la maturitate sunt recoltate cu ajutorul unor tăviţe şi sunt
transportate în camerele de îngogoşare, unde sunt împrăştiate pe materialele de
îngogoşare.

78
 În condiţiile utilizării modulelor sericicole multifuncţionale se practică
două metode îngogoşare. Prima metodă presupune, ca atunci când se observă că,
larvele prezintă semne vizibile de îngogoşare, pe sertare (care în prealabil au fost
curăţate de resturile de frunză) se aşează materialele de îngogoşare, iar peste
acestea se împrăştie larvele respective, după care sertarele se acoperă cu un capac
din material plastic.
A doua metodă presupune, ca larvele din două sertare consecutive să fie
grupate în unul singur. Sertarul rămas gol fiind îndepărtat, se creează un spaţiu
mai mare între sertarele rămase, materialele de îngogoşare se introduc mai uşor,
iar riscul migrării larvelor pe verticală este diminuat, ne mai fiind nevoie de capac.

4.5.1.3. Recoltarea gogoşilor

Recoltarea gogoşilor se execută la 6-7 zile de la îngogoşarea în masă a

larvelor. Momentul recoltării trebuie bine stabilit, deoarece, dacă se întârzie una
sau două zile, există riscul apariţiei fluturilor, care perforează gogoaşa.
În practică, pentru stabilirea momentului optim de recoltare, se recurge la
scuturarea gogoşilor, care, dacă sunt bune de recoltat, trebuie să producă un sunet
caracteristic. Pentru certitudine se procedează la secţionarea câtorva gogoşi,
pentru a se vedea în ce fază se află crisalida.
Operaţiunea de recoltare a gogoşilor începe cu stelajele inferioare (se evită
astfel riscul deprecierii gogoşilor, prin pătarea lor de către cadavrele larvelor ce
cad din stelajele superioare, dacă operaţiunea s-ar face în sens invers). Pentru a nu
deprecia gogoşile curate, mai întâi se elimină larvele moarte, gogoşile incomplet
urzite şi cele pătate, acestea fiind arse în locuri special amenajate. Recoltarea se
face cu grijă, gogoşile fiind puse uşor în coşuri, pentru a proteja crisalida, evitând
în felul acesta pătarea lor.
Concomitent cu recoltarea se face şi o preselecţie a gogoşilor, în sensul că,
vor fi separate gogoşile normale de cele cu defecte.

4.5.1.4. Sortarea gogoşilor

După ce gogoşile crude destinate industrializării au fost curăţate de scamă,

acestea sunt sortate şi livrate în trei clase de calitate (tab. 4.4). Gogoşile de mătase
perforate prin înfluturare constituie o categorie separată.

4.5.2. Îngogoşarea şi tehnica recoltării gogoşilor de Phylosamia ricini

După circa 18 zile de la ecloziune, larvele ajung la maturitate, moment pus

în evidenţă de faptul că, lavrele nu mai consumă hrană, elimină un lichid maro-
verzui, se balonează (datorită umplerii tubului digestiv cu aer), iar la atingerea
abdomenului se aude un „foşnet” caracteristic, de pergament strâns între degete.
În acest moment ele se recoltează pe tăvi speciale şi se duc în spaţiile de
îngogoşare pregătite anterior, a căror suprafaţă reprezintă doar 15% din suprafaţa
de creştere a larvelor din vârsta V-a.
Îngogoşarea, la această specie se poate realiza pe materiale obişnuite de
îngogoşare (crengi de stejar, sorg ş.a.) sau pe coli de hârtie de ambalaj de 1 x 0,7

79
m. Pe o coală de hârtie se împrăştie uniform circa 150 larve, după care hârtia se
rulează şi se prinde la ambele capete cu ace de gămălie. Pachetele astfel obţinute
se aşează pe stelaje, unul lângă altul, îngroşarea având loc la întuneric, în decurs
de 3-4 zile. După circa 7 zile de la îngogoşarea masivă, gogoşile se recoltează.

Tabelul 4.4.
Condiţii tehnice de calitate pentru gogoşile crude destinate industrializării
Caracteristici Calitatea I Calitatea II A Calitatea II B
Autenticitate: formă, 98 98 98
culoare caracteristică
rasei sau hibridului (%
minim)
Consistenţa Tare, se admit max. Slabă, se admit max. Foarte slabă, se admit
învelişului mătăsos 1% înveliş slab 3% înveliş foarte slab gogoşi cu înveli
transparent
Gogoşi filabile 98 60 Nu se normează
(% minim)
Gogoşi cu defecte 4 Nu se normează
mici (% max.)
Gogoşi cu defecte Nu se normează
mijlocii, din care:
- gogoşi cu pete,
Max. 3% Nu se normează
atlasări şi cicatrice;
- gogoşi cu crisalida
moartă înainte de Lipsă Max. 3%
etufare.
Gogoşi cu defecte Lipsă Max. 30% Nu se normează
mari
Gogoşi perforate Lipsă Max. 2% Nu se normează
Gogoşi duble sau Lipsă Max. 2% Nu se normează
triple
Scamă (% max.) 0,1 1 10
Impurităţi Lipsă Max. 0,3% Max. 3%
Umiditate (%)
la livrare; 59-63 59-63 58-63
de referinţă. 61 61 61
Sursa: STAS 4573/87.

4.5.3. Îngogoşarea şi tehnica recoltării gogoşilor de Antheraea pernyi

Spre sfârşitul perioadei larvare, larvele elimină ultimele dejecţii sub o

formă semilichidă. Larvele mature îşi formează gogoşile în frunzele de stejar, ale
lăstarilor pe care au crescut. În acest scop ele adună 3-4 frunze de pe ramurile care
cresc şi îşi urzesc un hamac. Apoi construiesc un inel de mătase, pentru a-şi
prinde gogoaşa de ramură, un peduncul care ataşează gogoaşa de inel şi, în final,
însăşi gogoaşa, în interiorul hamacului. Urzirea gogoşii, durează 3-4 zile.

80
 Îngogoşarea are loc între 20 iunie –10 iulie pentru generaţia de primăvară
şi între 5-20 septembrie pentru cea de vară-toamnă.
Gogoşile se recoltează după 6-7 zile la generaţia I şi după 10-12 zile la
generaţia a II-a.

Întrebări:
În câte vârste este împărţită perioada larvară la Bombyx mori?
Ce se înţelege prin termenul „larve tinere”, utilizat în domeniul sericicol?
Ce se înţelege prin termenul „larve adulte”, utilizat în domeniul sericicol?
Care sunt factorii, ce influenţează procesul de creştere a larvelor de
mătase?
Care este, în medie, conţinutul în apă al frunzei de dud?
Care este, în medie, conţinutul în proteină brută al frunzei de dud?
Care este, în medie, conţinutul în celuloză brută al frunzei de dud?
Ce cantitate de frunză de dud consumă, în medie, larvele de Bombyx mori,
provenite din 10 grame de ouă, pe întreaga perioadă de creştere?
În ce moduri poate fi administrată frunza de dud larvelor de Bombyx
mori?
Între ce limite oscilează temperatura în procesul creştere a larvelor tinere,
la Bombyx mori?
Care este viteza optimă curenţilor de aer în spaţiile destinate creşterii
larvelor tinere de Bombyx mori?
Între ce limite oscilează temperatura în procesul creştere a larvelor
adulte, la Bombyx mori?
Care este consumabilitatea frunzei de dud, în cazul administrării ei
larvelor de mătase adulte, sub formă de lăstari?
Care este consumabilitatea frunzei de dud, în cazul administrării ei
larvelor de mătase adulte, sub formă de frunză detaşată?
Care este viteza curenţilor de aer, admisă în spaţiile destinate creşterii
larvelor adulte de Bombyx mori?
Ce se înţelege prin termenul de „somn”, utilizat în domeniul sericicol?
În perioadele de somn, în ce sens se modifică valorile temperaturii şi ale
umidităţii, comparativ cu perioadele de creştere a larvelor, la Bombyx mori?
Care sunt valorile temperaturii şi ale umidităţii recomandate în creşterea
larvelor de Antheraea pernyi?
Ce avantaje prezintă creşterea în serii succesive a larvelor de mătase?
În preajma îngogoşării, procentual, cât reprezintă glandele sericigene din
masa organismului unei larve de Bombyx mori?
Care sunt factorii, ce influenţează procesul de îngogoşare a larvelor de
Bombyx mori?

81
 Care este temperatura recomandată în timpul îngogoşării larvelor de
Bombyx mori?
Care este umiditatea recomandată în timpul îngogoşării larvelor de
Bombyx mori?
Ce fel de lumină este recomandată în timpul îngogoşării larvelor de
Bombyx mori?
Care este viteza curenţilor de aer admisă în spaţiile destinate îngogoşării?
Care sunt clasele de calitate, în care pot fi încadrate gogoşile de Bombyx
mori după sortare?
Când se execută recoltarea gogoşilor de mătase la Bombyx mori?
Care este riscul, în cazul recoltării tardive a gogoşilor de mătase?
Procentual, în sistemul intensiv de creştere a larvelor de mătase, cât
reprezintă spaţiile destinate îngogoşării, comparativ cu spaţiile destinate
creşterii?

Temă:
Sa se calculeze necesarul de frunză de dud şi spaţii de creştere pentru
larvele de Bombyx mori, provenite din:100;150;250;500 grame de ouă?

Referat:
Asigurare factorilor de microclimat în scopul obţinerii unor rezultate
superioare în procesul de creştere a larvelor de Bombyx mori.

82
 5. PREINDUSTRIALIZAREA GOGOŞILOR DE MĂTASE

5.1. Caracteristicile gogoşilor de mătase

Gogoşile de mătase sunt alcătuite din: învelişul mătăsos (incartamentul sau

coaja), care reprezintă 15-25 % din greutatea gogoşii, crisalida, care reprezintă 70-
79% din greutatea gogoşii şi exuviile rezultate ca urmare a ultimei năpârliri
larvare, care reprezintă 0,6-0,7 % din greutatea gogoşii.
Prima etapă în procesul de formare a gogoşii este aceea, în care larva se
fixează pe materialul de îngogoşare, ţesându-şi o reţea de mătase formate din fire
neregulate, care poartă denumirea de scamă sau spelaie.
În etapa a doua, larva începe sa-şi urzească gogoaşa propriu-zisă,
formându-se primul strat de mătase. Acest strat numit strujă, este format dintr-o
ţesătură slabă şi neregulată, care în timpul filării gogoşii este eliminată sub formă
de deşeuri.
În etapa a treia, larva ţese stratul mijlociu de mătase, care constituie firul
filabil al gogoşii, dispus în împletituri mărunte, ale căror sinuozităţi au forma
cifrei 8.
În ultima etapă, larva ţese un strat de mătase foarte subţire şi neuniform,
care formează aşa zisa cămaşă (teleta).
Pe suprafaţa gogoşii sunt vizibile neregularităţi cunoscute sub denumirea
de grană. Cu cât grana este mai mică, cu atât ţesătura de mătase este mai densă şi
mai regulată.
Forma gogoşii, culoarea, dimensiunile şi greutatea variază în funcţie de
rasă şi hibrid. Gogoşile de la femele sunt mai grele în medie cu 20 % faţă de cele
de la masculi.
Consumul specific (randamentul) reprezintă cantitatea de gogoşi necesară
pentru obţinerea unui kg de mătase fir industrial şi variază în funcţie de rasă sau
hibrid, condiţiile de creştere a larvelor, de tehnica de preindustrializare a gogoşilor
etc., fiind cuprins între 2,9- 3,3.
Lungimea totală a fibrei obţinută de la gogoşi are în medie 1000- 1200 m
la hibrizii indigeni şi 1200-1400 m la hibrizii japonezi.
Fibra este formată din două fibrile, care sunt sudate între ele prin presarea
lor de către filieră. Fiecare fibrilă este formată dintr-un ax central de fibroină şi un
înveliş extern de sericină. Prima reprezintă mătasea propriu-zisă, iar a doua se
pierde la fierberea (degomarea) mătăsii.
În compoziţia chimică a fibrei, fibroina reprezintă 71-72 %, sericina 17-
26% şi 2 % alte substanţe (coloranţi, ceruri).
Tenacitatea fibrei variază de la 9-15 g.f., raportată la secţiunea de 1 mm2.
Grosimea medie a firului de mătase naturală crudă este de 15-24 µ.
Pentru mătasea naturală şi ulterior pentru cea sintetică s-a folosit, pentru
exprimarea fineţii, titlul denyer (Td). Titlul corespunde greutăţii a 450 m fibră
exprimată în unităţi convenţionale numite denyer. Un denyer este egal cu 0,05 g.
83
 Spre exemplu, fibra cu titlul de 3 denyeri înseamnă că, 450 m fibră are
greutatea de 0,05 g x 3, adică 0,15 g, cu alte cuvinte, fineţea de un denyer
corespunde firului a cărui lungime de 9000 m cântăreşte 1 g. Fibra la hibrizii de
Bombyx mori are 2,5-3,0 denyeri (3000-3600 m fibră într-un gram).
În aprecierea gogoşilor se iau în considerare următoarele caractere
morfologice: forma, culoarea, mărimea, consistenţa peretelui mătăsos, greutatea
gogoşii crude, greutatea peretelui mătăsos şi grana (grăuntele). Aceste caractere
variază în funcţie de specie.
La Bombyx mori, forma gogoşilor constituie un caracter de rasă şi poate fi:
ovală, sferică (rotundă), centurată, cilindrică şi fusiformă (elipsoidală). Forma
ovală este cea mai frecvent întâlnită şi cea mai apreciată în industria textilă. Se
întâlneşte la rasele europene şi la hibrizii rezultaţi din încrucişarea raselor
japoneze cu cele chinezeşti. Forma sferică este specifică raselor chinezeşti. Forma
centurată este cea mai răspândită la rasele şi hibrizii de provenienţă japoneză şi la
unele rase europene. Gogoşile cu această formă se filează greu. Gogoşile
fusiforme se produc de unele rase vechi, asiatice.
Culoarea gogoşilor poate fi: albă, galbenă, aurie, roz şi verzuie. Toate
aceste culori, cu excepţia celei albe, se degradează în timpul procesului de
prelucrare, prin fierbere în soluţie de hidrat de potasiu, motiv pentru care industria
textilă solicită mai mult gogoşi albe.
Mărimea gogoşilor se apreciază pe baza diametrului lor (longitudinal şi
transversal), sau prin numărul de gogoşi care pot intra într-un cilindru de 1 m (la
rasele noastre intră 80-90 gogoşi). După diametrul longitudinal se pot clasifica în:
mari (au diametrul de 44-45 mm; rasa Bagdad), mijlocii (au axul mare de 33-38
mm; rasele europene) şi mici (au diametrul mare de 12-20 mm; rasele chinezeşti şi
japoneze).
Consistenţa peretelui mătăsos se apreciază prin apăsarea gogoşii la cei doi
poli. Incartamentul trebuie să fie relativ tare, să nu se deformeze la o apăsare
moderată.
Greutatea gogoşii crude variază între 1,5-5 g, în funcţie de rasă sau hibrid,
de conţinutul în mătase şi de sexul crisalidei. Gogoşile cu crisalide de sex femel
cântăresc cu 20% mai mult decât cele cu crisalide de sex mascul. Gogoşile mature
(în a 8-a sau a 9-a zi de la îngogoşare) sunt mai uşoare cu circa 12% decât cele
proaspăt ţesute.
Greutatea peretelui mătăsos este cuprinsă între 340-560 mg.
Incartamentul reprezintă între 15-25% din greutatea totală a gogoşii
Grana (grăuntele) gogoşii reprezintă neregularităţile care se găsesc pe
suprafaţa incartamentului. Ea poate fi mare (rasa Bagdad), mijlocie (rasele
europene) şi mică (rasele chinezeşti). Cu cât grana este mai mică cu atât ţesătura
de mătase este mai deasă şi mai regulată.
Caracterele morfologice ale gogoşilor influenţează parametrii de apreciere
a producţiei de gogoşi, care sunt:
- randamentul de mătase: reprezintă cantitatea de gogoşi uscate necesară
pentru obţinerea unui kg de mătase brută; variază între 3 - 3,2 kg.
- cantitatea de gogoşi obţinută la gramul de sămânţă; oscilează între 2-
3 kg.

84
 La Philosamia ricini, gogoşile au un aspect pufos, deoarece straturile de
mătase nu sunt depuse compact.
O particularitate întâlnită la Philosamia ricini este aceea că, mătasea nu se
filează, ea fiind prelucrată prin toarcere (produce vată), după ce în prealabil a fost
scămoşată. Filarea mătăsii este împiedicată de faptul că, la unul din capete
gogoaşa prezintă un orificiu (în acest loc firul se rupe în momentul detaşării din
perete), stratul de sericină este neuniform şi greu solubil în apă (împiedică
detaşarea din peretele de mătase). În acelaşi timp, gogoşile au un procent ridicat
de scamă.
Gogoşile au formă elipsoidală, culoare albă (cu nuanţe de la alb strălucitor
la alb închis, în funcţie de condiţiile de îngogoşare), diametrul longitudinal de 36-
38 mm, iar greutatea peretelui mătăsos reprezintă între 12-15 % din greutatea
totală a gogoşii.
La Antheraea pernyi, pentru a-şi ţese gogoaşa, larva adună în jurul ei 3-4
frunze de stejar în interiorul lor urzeşte gogoaşa, pe care o fixează printr-un
peduncul şi un înveliş de susţinere direct pe lăstar. După ce a ţesut gogoaşa, larva
elimină din intestin un lichid, care este compus din uraţi de amoniu, solubil în apă,
care impregnează coaja gogoşii şi o face tare.
Învelişul mătăsos al gogoşii este format din 4-5 straturi. Recoltarea mătăsii
se face prin scămoşare.
Gogoşile se recoltează împreună cu frunzele, de care sunt prinse şi cu
pedunculul de susţinere, urmând ca mai târziu să se procedeze la îndepărtarea
frunzelor şi la sortarea întregii cantităţi de gogoşi.
Fineţea fibrei este de 35-40 microni, rezistenţa de 10 g/denyer, iar
elasticitatea de 15,5%.
Gogoşile au o formă aproximativ elipsoidală şi o culoare cafenie închisă.
Gogoşile crude cântăresc între 5-7 g în generaţia I şi ceva mai puţin în generaţia
a II-a.

5.2. Defectele gogoşilor de mătase

Sunt considerate defectuoase:

- gogoşile duble - apar în urma ţeserii unei singure gogoşi de către 2-3
larve, ca urmare a desimii prea mari a larvelor pe materialele de îngogoşare. Sunt
mai mari decât gogoşile normale, au formă aproape sferică, peretele mătăsos gros,
cu o ţesătură neregulată a firului, ceea ce le face să nu poată fi filate;
- gogoşile diforme - sunt defectuos conformate (colţuroase, ascuţite);
- gogoşile slab urzite - au peretele mătăsos foarte subţire, ca urmare a unei
hrăniri insuficiente sau a unor boli;
- gogoşile cu aspect de vată - prezintă incartamentul pufos şi neregulat,
ceea ce permite pătrunderea apei în interiorul gogoşii şi împiedică filarea;
- gogoşile atlasate - au incartamentul neted şi lucios, pe suprafeţe mai mari
sau mai mici, ca urmare a îngogoşării larvelor pe o suprafaţă netedă. În aceste
zone, pachetele de împletituri sunt lipite, ceea ce îngreunează filarea;
- gogoşile pătate - apar ca urmare a morţii larvei în timpul ţeserii gogoşii
(pata provine din interior), contactului cu obiecte ruginite, impurităţi ş.a.;
85
 - gogoşile înfluturate - sunt perforate la unul din poli în momentul ieşirii
fluturelui şi nu pot fi filate.

5.3. Tehnologia preindustrializării gogoşilor

Transformarea crisalidei în fluture are loc la 10-12 zile, urmând ca

fluturele să iasă afară prin perforarea gogoşii. Fluturele foloseşte conţinutul alcalin
al vezicii aeriene, cu ajutorul căruia peretele gogoşii este înmuiat, iar apoi cu
picioarele îşi face loc, perforând în felul acesta gogoaşa. Prin perforare, gogoşile
nu se mai pot depăna, pentru a obţine firul industrial de grosime obişnuită,
obţinându-se doar un fir gros de 80-120 denyeri pentru ţesături shantung.
Pentru a preveni ieşirea fluturilor şi în scopul păstrării un timp îndelungat
în condiţii de temperatură şi umiditate normală, gogoşile sunt supuse operaţiunii
de înăbuşire sau etufare, prin care crisalidele sunt omorâte, după care se usucă,
pentru reducerea umidităţii din crisalidă şi din învelişul gogoşii.
Temperatura are cea mai mare influenţă asupra calităţii învelişului mătăsos
al gogoşii. Când se depăşesc limitele prevăzute (70-75ºC), sericina îşi schimbă
structura moleculară, se degradează devenind casantă, gogoşile se deapănă greu şi
randamentul în mătase al acestora se diminuează. Limita superioară de uscare
variază în funcţie de metoda de uscare şi de tipul uscătorului.
Umiditatea relativă a aerului de uscare influenţează în mai mică măsură
calitatea gogoşii, dar umiditatea şi temperatura ridicată reduce gradul de depănare
al gogoşilor. În prima parte a uscării umiditatea va fi de 4-5%, iar în a doua parte
de 15-20 %, pentru ca umiditatea din învelişul gogoşii să nu scadă prea mult, dar
să fie uniformă pe tot spaţiul uscătorului.
Randamentul la uscare este exprimat prin raportul dintre greutatea
gogoşilor uscate şi greutatea gogoşilor crude şi (36-42% la rasele şi hibrizii cu
gogoşi albe), depinzând în acelaşi timp de sezonul de creştere, rasă sau hibrid,
gradul de maturare al crisalidelor şi de umiditatea aerului în momentul recepţiei
gogoşilor.
Gogoşile etufate trebuie întinse pe stelaje, în magazii, într-un strat gros de
10 cm, unde după 50-70 zile se usucă complet. Dacă uscătorul nu este aglomerat,
se poate trece la uscarea completă în uscător, pentru a se ajunge la umiditatea
comercială de 11 %.
Pentru realizarea etufării şi uscării gogoşilor de mătase se folosesc două
metode: cu vapori şi cu aer cald.
Prima metodă se bazează pe folosirea vaporilor de apă, care prin
compartimentele unde sunt aşezate gogoşile, la temperatura de 80-85ºC,
crisalidele sunt omorâte.
Mult mai utilizată este a doua metodă, cu aer cald, care foloseşte mai
multe tipuri de uscătoare: uscătorul „Simplex”, uscătorul “Tehnometal” şi
uscătorul solar.
După uscare, până în momentul prelucrării, gogoşile vor fi supuse unor
măsuri adecvate de conservare, pentru prevenirea umezirii şi a atacului
dăunătorilor (lopătare sau agitare mecanică sistematică, împiedicarea accesului
şoarecilor, şobolanilor, moliilor, dezinsecţie împotriva a gândacului Dermestes
lardarius, ale cărui larve depreciază gogoşile prin perforare, o dată pentru a intra

86
în gogoaşă în vederea hrănirii cu cadavrul crisalidei şi a doua oară când părăseşte
gogoaşa, de data aceasta făcând o gaură mai mare).
La filatură, după o prealabilă triere mecanică şi sortare pe calităţi, gogoşile
sunt destinate spre devidare. Mai întâi sunt dirijate spre fierberea centralizată, apoi
la maşinile de devidat, după care firul obţinut se „avivează” şi „emulsionează”, se
redeapănă, se finisează, se ambalează şi depozitează.
Instalaţia de fierbere prezintă 7 sectoare:
- omogenizarea umidităţii gogoşilor cu aer cald la 74-80ºC;
- înmuierea gogoşilor în apă caldă de 70-75ºC;
- aburirea gogoşilor în vapori de apă de 86-94ºC şi 0,2-0,275 atmosfere;
- permeabilizarea şi pătrunderea apei în gogoaşă în proporţie de 50-60% din
capacitatea lor internă (75-90ºC);
- fierberea cu aburi supraîncălziţi (98-104ºC şi presiunea de 0,175-0,275
atmosfere);
- omogenizarea fierberii şi pătrunderea apei în gogoşi în proporţie de 93-95 % din
capacitate, prin trecerea succesivă a gogoşilor în apă de 99-98-95-90-85-80ºC;
- finisarea fierberii, trecând gogoşile prin apă la 55-60ºC, sericina se întăreşte şi
firul se desprinde fără să antreneze mai multe straturi deodată.

Întrebări:
Care este alcătuirea unei gogoşi de mătase la Bombyx mori?
Cât reprezintă, procentual, crisalida, din masa gogoşii de mătase, la
Bombyx mori?
Cât reprezintă, procentual, incartamentul, din masa gogoşii de mătase, la
Bombyx mori?
Cât reprezintă, procentual, exuviile, din masa gogoşii de mătase, la
Bombyx mori?
Care sunt straturile, ce compun incartamentul unei gogoşi de mătase?
Care este compoziţia fibrei de mătase?
Care este conţinutul în fibroină al mătăsii?
Care este conţinutul în sericină al mătăsii?
Care este grosimea medie a firului de mătase naturală crudă obţinută de
la Bombyx mori?
Care este fineţea fibrei de mătase la Antheraea pernyi?
Care este rezistenţa fibrei de mătase la Antheraea pernyi?
Care este elasticitatea fibrei de mătase la Antheraea pernyi?
Care strat din incartamentul gogoşii este valorificat prin filare?
În funcţie de rasă sau hibrid, ce forme pot avea gogoşile de Bombyx mori?
În funcţie de rasă sau hibrid, ce culori pot avea gogoşile de Bombyx mori?

87
 În funcţie de rasă sau hibrid, cât cântăresc gogoşile crude de Bombyx
mori?
Cum se apreciază mărimea gogoşilor de mătase?
Cum se apreciază consistenţa gogoşilor de mătase?
Ce reprezintă grana gogoşilor de mătase?
Ce presupune procesul de etufare a gogoşilor de mătase?
Care este randamentul la uscare al gogoşilor de mătase albe?
Cum se prelucrează mătasea provenită de la gogoşile de Philosamia
ricini?
Care sunt principalele defecte ale gogoşilor de mătase?
Din ce cauză apar gogoşile de mătase duble?
Din ce cauză apar gogoşile de mătase atlasate?
Cum este valorificată mătasea provenită de la gogoşile înfluturate?

Temă:
Să se prezinte schematic caracteristicile si defectele gogoşilor de mătase.

Referat:
Masuri necesare pentru obţinerea unor gogoşi de mătase de calitate.

88
 BIBLIOGRAFIE

Acqua C., 1930 - Il bombice del gelso, Ascoli-Piceno.

Bârcă G., Rosenthal C., Ro şca O., 1968 – Piscicultură, apicultură,
sericicultură, Ed. Did. Şi Ped., Bucureşti
Borcescu, A., 1966 - Particularităţile digestiei la viermele de mătase,
Sericicultura nr. 1.
Borcescu A., 1966 - Stabilirea valorii nutritive a frunzei de dud în funcţie
de momentul recoltării. Lucrări ştiinţifice S.C.A.S., vol. VII, p. 171-180, Redacţia
Revistelor Agricole, Bucureşti.
Borcescu A., 1967 – Observaţii privind întreruperea alimentaţiei la
viermele de mătase. Anale S.C.A.S., vol. VIII, p. 167-182, Redacţia Revistelor
Agricole, Bucureşti.
Borcescu A., 1971 - Determinarea valorii nutritive a frunzei de dud în
condiţiile plantaţiilor de tip intensiv. Sericicultura, nr. 3, p. 10-14.
Borcescu A.; Brasla A.; Titescu E., 1979 – Tehnologia creşterii viermilor
de mătase. Manual pentru liceele agro-industriale, Bucureşti.
Bura M., 1993 - Tehnologia produselor sericicole, îndrumător lucrări
practice, U.S.A.B., Timişoara.
Bura M.; Acatinc ăi S.; P ădeanu I., 1995 - Viermii de mătase - biologie
şi creştere, Ed. Helicon, Timişoara.
Burlacu G.; Erhan E., 1965 – Cercetări asupra bilanţului energetic la
viermele de mătase. Sericicultura, nr. 4, p. 19 – 27.
Căpitănescu E., 1966 - Din anatomia şi fiziologia viermelui de mătase
Bombyx mori, Sericicultura nr. 1, p.16-25.
Căpitănescu E., 1966 – Pielea şi rolul său în dezvoltarea viermelui de
mătase, Sericicultura nr. 3, p.16-23.
Căpitănescu E., 1969 – Stabilirea epocii optime pentru începerea creşterii
de primăvară a viermilor de mătase. Sericicultura nr. 1, p.8-13.
Căpitănescu E., 1969 – Influenţa factorilor meteorologici asupra
dezvoltării şi îngogoşării viermilor de mătase. Sericicultura nr. 2, p.5-10.
Cetăţeanu N.; Brasl ă A.; Matei A.; Dogaru D.; Şerbănescu S., 1988 -
Sericicultura practică. Ed. Ceres, Bucureşti.
Chiriac A.; Craiciu M., 1965 - Influenţa normelor de hrană asupra
producţiei viermilor de mătase. Lucrări ştiinţifice S.C.A.S., vol. VI, p.215-226,
Redacţia Revistelor Agricole, Bucureşti.
Craiciu M.; Craiciu E., 1965 – Cartea sericicultorului, Ed. Agrosilvică,
Bucureşti.
Craiciu M.; Craiciu E., 1975 - Sericicultura, Ed. Ceres, Bucureşti.
Doliş M., 2003 – Sericicultură – lucrări practice. Ed. Alfa, Iaşi.

89
 Doliş M., 2003 – Baza furajeră sricicolă. Ed. Alfa, Iaşi.
Doliş M., 2008 – Sericicultură. Ed. Alfa, Iaşi.
Erhan E.; Burlacu G. şi colab., 1966 – Metabolismul energetic
nicthemeral la viermele de mătase (Bombyx mori). Studii şi cercetări de Biologie,
Seria Zoologie, Ed. Academiei R.S.R.
Farag A.I.; Attia M.B., 1990 – Nutritional value of mulberry leaves with
plant growth regulator or nitrogen fertilizer to larvae of mulberry silkworm
(Bombyx mori). Sericologia, vol. 30, nr. 3.
Grunca D.; Coteanu O., 1983 - Influenţa cantităţii de hrană asupra
producţiei de mătase laBombyx mori şi Philosamia ricini.
Halga P.; Pop I.M.; B ădeliţă C.; Popa V.; Man D., 2000 – Nutriţie
animală. Ed. Dosoftei, Iaşi.
Hamada N.; Nakamura O.; K oga K.; Hayashi K., 1984 – Effects of
ecdysteroid on protein synthesis of Bombyx ovary. Agr. Biol. Chem., vol. 48, p.
277.
Hiroaki M.; Koitsu K., 1990 – Naţional Inst. of Sericicultural and
Entomological Science, Tsukuba, Ibaraki 305, Japan. J. Sericic. Sci. Jpn.,vol. 59,
nr 1.
Horie Y.; Watanabe K.; Saramoto E., 1982 – Evidence of stepwise
digestion of protein in the digestive system of the silkworm Bombyx mori. App.
Entomol. Zool., nr. 17, p. 358-363.
Ifrim S., 1998 - Mătasea naturală, Ed. Ceres, Bucureşti.
Inagaki S.; Yamashita O., 1986 – Metabolic shift from lipogenesis to
glycogenesis in the last
instar larval fat body of the silworm, Bombyx mori. Insect Biochemistry Vol. 16,
p. 32-77.
Ionescu M. A.; L ăcătuşu M., 1971 – Entomologie. Ed. Didactică şi
pedagogică, Bucureşti.
Lazăr Şt., 1992 – Apicultură şi sericicultură, Curs, U.A. Iaşi.
Lazăr Şt., Doliş M., 1999 – Mătasea naturală, legendă şi istorie, Lucrări
ştiinţifice U.Ş.A.M.V., seria Zootehnie, Vol 41-42, Ed. „Ion Ionescu de la Brad”,
Iaşi.
Legay J.M., 1955 - L’aspect biometrique dans l’etude du comportament
alimentaire chez le ver a soie; donees sur l’apprentissage dans la recherche de la
nourriture. Revue du ver a soie T.I.,vol. VII.
Legay J.M., 1957 - La prise de nourriture chez le ver a soie. Institut
National de la Recherche Agronomique Paris.
Legay J.M., 1960 - Phisiologie du ver a soie. Institut National de la
Recherche Agronomique Paris, p. 58.
Logofetici I.; Grunca-Ionilă D.; Matei A.; Coteanu O., 1980 - Eficienţa
utilizării hranei la diferite rase şi hibrizi de viermi de mătase de dud (Bombyx
mori) şi de ricin (Phylosamia ricini). A II-a Conferinţă de Entomologie, Craiova,
p. 713-723.

90
 Mărghitaş L. A., 1995 - Creşterea viermilor de mătase, Ed. Ceres,
Bucureşti.
Matei A.; T ănase D.; Pau E.; Brasl ă A., 2002 – Ghidul practic al
sericicultorului. Ed. Carol Davila, Bucureşti.
Matei A., 2003 - Creşterea viermilor de mătase, Ed. Alex-Alex 2001 &
Leti Pres, Bucureşti
Mihailov E. N., 1950 - Şelcovodstvo, Moscva.
Moldoveanu X., 1972 – Creşterea viermilor de mătase, Ed. Ceres,
Bucureşti.
Narashima Moorthy C.V.; Bharati D.; Bhaskar M., 1986 – A review
on the effects of different fortification agents of nutrition on growth and
economics of sericiculture. Sericicologia,
vol. 26, nr. 1, p. 35-42.
Niino T., 1983 – Effect of temperature conditions on hatching of the
silkworm eggs. J. Seric. Sci. Japan, vol. 52, nr. 4 , p. 341-347.
Niino T., 1983 – Effect of humidity conditions just before hatching on the
hatching of the silkworm eggs. J. Seric. Sci. Japan, vol. 52, nr. 4 , p. 359-360.
Pop E. C.; Sab ău A.; Floca L., 1967 - Contribuţii la creşterea în flux
continuu a viermilor de mătase. Sericicultura, nr. 1, p. 17-22.
Rusu C., 1985 – Apicultură şi sericicultură, lucrări practice, I.A. Iaşi.
Shunlin L. , 1983 – Histochemical observations on the function of
different developmental
stages of midgut of the silkworm larvae Bombyx mori L. Canye Kexue, vol. 9, nr.
4, p. 227.
Sironmani T.A.; Selvanayangam C., 1984 – Gene expresion during
development: studies on the role of ribonucleoprotein dans la synthese de la
fibroine. Sericologia, vol. 21, nr. 4, p. 481-492.
Spătaru C. L.; Rusu C.; Alder A.; Sab ău A., 1983 - Apicultură şi
sericicultură, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.
Tzenov P., 1993 - Study on the food utilization in genetic sex- limited
breeds for egg and larval traits of the silk worm, Bombyx mori L., at moderate,
reduced and excess feeding amounts. Sericologia, vol. 33, nr. 2, p. 247-256.
Wago H., 1982 – Regulatory effects of temperature and hemolymph on
inhibition and enhancement of attachment and filopidia function of phagocytic
granular cells of the silkworm Bombyx mori. Imunology, nr. 6, p. 231.

91