Cuprins

Introducere................................................................................................................3

I. Instrumentele juridice ce garantează drepturile condamnatului

1.1. Noțiunea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului.............................7

1.2. Reglementarea drepturilor condamnaților în actele juridice

internaţionale...........................................................................................................19

II. Reglementarea drepturilor condamnaţilor în legislaţia Republicii Moldova

2.1. Dreptul la informaţie..........................................................................................41

2.2. Dreptul la petiționare.........................................................................................46
2.3. Dreptul la asistenţă medicală.............................................................................55
2.4. Dreptul la întrevederi.........................................................................................64
2.5. Dreptul de a primi şi de a procura bunuri..........................................................67
2.6. Asigurarea libertății conştiinţei și a libertății
confesionale a condamnaților...................................................................................70

Încheiere..................................................................................................................78

Bibliografie..............................................................................................................81

2
 Introducere
Actualitatea temei investigate.
Drepturile Omului prezintă o dimensiune foarte importanta pentru o societate în
tranziţie. Conceptul Drepturilor Omului cuprinde câteva momente esenţiale:
schimbarea perceperii de către societate a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale
individului, ajustarea normelor de drept naţional la principiile internaţionale ale
drepturilor omului şi aplicarea lor în practica legislativă şi instituţională a ţării.
În clasificările date drepturilor fundamentale, drepturile politice sunt grupate,
de regulă într-o categorie distinctă numită drepturi exclusiv politice. Aceasta se
motivează prin aceea că, prin conţinutul lor, aceste drepturi pot fi exercitate de către
cetăţeni numai pentru participare la guvernare. Caracterizarea drepturilor electorale
ca drepturi exclusiv politice, permite delimitarea lor de drepturile şi libertăţile social-
politice (libertatea conştiinţei, libertatea de exprimare, dreptul de asociere, etc.) dar şi
explicarea altor consecinţe juridice. Astfel drepturile exclusiv politice aparţin numai
cetăţenilor, pentru că ele pot fi folosite numai pentru participarea la guvernare şi pentru
că este pretutindeni recunoscut şi admis că la guvernarea unei societăţi participă
numai cetăţenii, deoarece ei sunt legaţi de destinele acestei societăţi.
Cât priveşte aceste drepturi, încă o precizare se impune. Tradiţional sunt
exprimate constituţional, şi desigur analizate în lucrările ştiinţifice, două drepturi şi
anume dreptul de a alege şi dreptul de a fi ales.
Acest adevăr ca un produs al logicii istoriei si dezvoltării civilizaţiei şi-a
găsit expresie în concepţia drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului,
codificate în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului. Deşi ea nu are un caracter
juridic obligatoriu, însă conform art. 4 din Constituţia Republicii Moldova,
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului este referinţa interpretativă, ea prezintă
un standard minim universal acceptat în domeniul drepturilor omului, ca ideal comun
pe care trebuie să-1 atingă şi Republica Moldova.
Promovarea conceptului de drepturi ale omului, precum şi a consacrării lor
juridice constituie una din problemele fundamentale ale secolului. Evenimentele
istorice şi social-culturale ale omenirii, cu repercusiuni asupra drepturilor

3
omului, au rămas în continuare în centrul vieţii politice, sociale, religioase, etico-
morale, juridice şi filozofice.
Un stat care tinde a fi de drept, pentru expresia completă a demnităţii inerente
a persoanei umane şi a drepturilor egale, ilanienabile ale tuturor oamenilor, trebuie
să consacre şi să asigure realizarea unor garanţii cum ar fi următoarele:
 garantarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului de
legile interne în conformitate cu obligaţiile, decurgînd din dreptul internaţional,
textele lor fiind accesibile tuturor;
 interzicerea oricăror discriminări şi garantarea tuturor persoanelor
a unei protecţii egale şi efective contra oricării discriminări, indiferent de motivele
acesteia;
 oricare persoană va dispune de un recurs efectiv contra oricăror
decizii administrative de natură să garanteze respectarea drepturilor fundamentale şi
securitatea juridică;
 oricare persoană arestată ori deţinută pentru o infracţiune penală
va avea dreptul de a fi diferită în cel mai scurt timp justiţiei sau unei autorităţi
juridice care va hotărî asupra legalităţii arestării şi deţinerii sale;
În cadrul mecanismului de protejare a drepturilor omului şi cetăţeanului în
statul de drept, un rol aparte le revine instituţiilor penitenciare şi personalului
acestora, care pe de o parte, sunt chemate să asigure drepturile omului iar pe de o
altă parte – să-şi exercite împuternicirile legale, acordate de autoritatea statală.
Deci dacă ne referim la respectarea normelor de drept, a drepturilor şi
libertăţilor persoanei nu trebuie să uităm că, există şi unele obligaţiuni faţă de
societate pe care suntem datori să le îndeplinim, să respectăm totalitatea de norme
şi reguli care trebuiesc respectate pentru alocuri într-un stat sănătos. Încălcarea unor
norme de drept atrage după sine răspunderea penală, unde iarăşi este precizat felul
de pedeapsă, adică persoana care a comis infracţiunea va fi limitat în unele drepturi
cum ar fi pedeapsa cu închisoarea. Această pedeapsă va fi executată în penitenciarul
cu regimul indicat de către instanţa de judecată.
Sistemul penitenciar al Republicii Moldova reprezintă un complex de

4
instituţii statale, de drept şi social-economice care are menirea de a executa
sancţiunile de drept penal, ocrotirea socială şi de drept a condamnaţilor.
Scopul şi sarcinile lucrării
Scopul principal al acestui amplu studiu constă în efectuarea unei investigaţii
profunde şi multilaterale în domeniul asigurării drepturilor deținuților în
penitenciare.
Într-u atingerea scopului propus se cer a fi soluţionate anumite sarcini
concrete, care sunt necesare în procesul de efectuare a investigaţiilor la tema
dată. Ca sarcini de bază ale lucrării putem enumera:
- reflectarea instrumentelor juridice internaţionale, care garantează drepturile
condamnatului;
- definirea conceptului de statut juridic al condamnatului;
- realizarea unei analize minuţioase a drepturilor şi obligaţiilor condamnatului;
- studierea legislaţiei altor state în materia statutului juridic al
condamnatului;
- fundamentarea necesităţii unei perfecţionări a bazei legislative privind
statutul juridic al condamnatului.
Suportul metodologic şi teoretico-ştiinţific al investigaţiei.
Studiul normelor de drept execuţional penal şi în particular cele
referitoare la drepturile şi obligaţiile condamnatului implică interpretarea acestora
în baza diverselor metode. Suportul metodologic la constituit metoda logică:
analiza şi sinteza, inducţia şi deducţia, abstracţia, acestea oferind posibilitatea
de a examina profund problematica abordată; metoda comparativă a permis de a
studia tematica tezei în cauză comparativ cu legislaţia a altor state;. De
asemenea au fost utilizate metoda statistică, metoda pedagogică şi metoda empirică
(observaţia).
În procesul investigării temei а fost studiată şi analizată literatura ştiinţifică
dе specialitate şi normele respective ale legislaţiei execuţional penale а Republicii
Moldova, Federaţiei Ruse, României, Franţei, Olandei, şi a altor state privind
statutul juridic al condamnatului.

5
 Astfel, drept bază au servit abordările doctrinare a mai multor
savanţi, şi anume: V. Florea, I. Oancea, Gh. Florian, Nicolaie – Anghel Nicolaie,
S. Carp, В.Н. КудрявцевV. Gh. Nistoreanu, C. Păun, А.С. Макаренко, Л.А.
Высотина, Г. Хохряков, В. Голубев, Ю. Кудряков, А. Мокрецов, А. Мокрецов,
И. Шмаров, А. Михлин, М. etc.
Structura lucrării.
Lucrarea este structurată în două capitole, opt paragrafe, introducere,
încheiere şi bibliografie.

6
I. Instrumentele juridice ce garantează drepturile condamnatului

1.1. Noțiunea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului.

Se ştie că drepturile omului se află la baza constituţionalismului, iar

principalul scop al unei constituţii rezidă în garantarea libertăţii şi securităţii fiinţei
umane sub toate aspectele sale. Promovarea conceptului de drepturi ale omului,
precum şi a consacrării lor juridice constituie una din problemele fundamentale ale
secolului. Evenimentele istorice şi social-culturale ale omenirii, cu repercusiuni
asupra drepturilor omului, au rămas în continuare în centrul vieţii politice, sociale,
religioase, etico-morale, juridice şi filozofice.
După al doilea război mondial şi pînă la începutul anilor '90, au existat prea
puţine practici politice şi democratice în domeniile vieţii sociale ale ţării noastre.
Putem afirma chiar că au lipsit reglementările juridice în vulnerabila problemă a
drepturilor omului. Din acest motiv, chiar de la proclamarea independenţei, în
Republica Moldova, ca rezultat al prăbuşirii imperiului sovietic, au apărut
premisele necesare pentru transformarea societăţii noastre într-o societate
democratică, organizată pe principiile unui stat democratic şi de drept. De
asemenea, prin aderarea la tratatele internaţionale din domeniul drepturilor omului,
şi ratificarea lor a fost pus fundamentul unui nou sistem juridic şi social politic, care
în următorii ani s-a dezvoltat impresionant.
Actualmente, în Republica Moldova, se conturează clar tendinţa de a crea
anume acele mecanisme şi pîrghii de implementare a unui sistem naţional de
promovare şi respectare a drepturilor omului care se bazează, în special, pe
instrumentele juridice internaţionale.
Pornind de la importanţa respectării drepturilor şi libertăţilor fundamentale,
legislatorul a pus accentul pe supremaţia dreptului internaţional al drepturilor
omului, fapt ce se poate remarca prin analiza următoarelor dispoziţii de la art.4 din
Constituţie:

7
 "(1) Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile omului se
interpretează şi se aplică m concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor
Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care Republica Moldova este parte.
(2) Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile
fundamentale ale omului, la care Republica Moldova este parte şi legile ei interne,
prioritate au reglementările internaţionale."
De asemenea, articolul 8 al Constituţiei stipulează că Republica Moldova se
obligă să respecte Carta Organizaţiei Naţiunilor Unite şi tratatele la care este parte.
Principiul priorităţii actelor internaţionale a fost confirmat şi de Curtea Supremă de
Justiţie, care, studiind practica aplicării acestor prevederi constituţionale, a adoptat
la 30 ianuarie 1996 o hotărîre prin care obliga instanţele judecătoreşti ca "...în
cazurile în care legislaţia naţională contravine actului internaţional, să aplice
dispoziţiile actului internaţional la care Republica Moldova este parte."
Constituţia Republicii Moldova consacră un întreg titlu (II) consfinţirii
drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor fundamentale ale omului, relevînd astfel
importanţa primordială a instituţiilor respective în viaţa societăţii noastre şi a
statului nostru, în general. Doar prin asigurarea reală, echitabilă şi durabilă a
respectării drepturilor şi libertăţilor fundamentale poate fi creat un sistem
constituţional trainic.
Se menţiona într-o lucrare că evoluţia libertăţilor, în contextul mai larg al
evoluţiei politice şi sociale, a avut ca rezultat cristalizarea conceptului de drept al
omului, concept cu un conţinut şi semnificaţii juridice complexe, iar după cum
menţiona un alt autor în domeniu - libertatea, în primul rînd, este o idee, care, fiind
formulată, devine o exigenţă şi care prin urmare este un drept.
Drepturile omului constituie o noţiune de drept constituţional şi de drept
internaţional, a cărui misiune este de a apăra într-o manieră instituţionalizată
drepturile persoanei, precum şi de a promova paralel stabilirea condiţiilor umane de
viaţă şi de dezvoltare multidimensională a personalităţii umane.
Chiar din primul articol se afirmă că Republica Moldova este un stat de
drept, democratic, în care demnitatea omului, drepturile şi libertăţile lui, libera

8
dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul politic reprezintă valori
supreme şi sînt garantate.
Democraţia în Republica Moldova se exercită în condiţiile pluralismului
politic, care este incompatibil cu dictatura şi cu totalitarismul, şi nici o ideologie nu
poate fi instituită ca ideologie oficială a statului (articolul 5). De asemenea,
conform articolului 10, unitatea poporului "constituie fundamentul Statului" care
este "patria comună şi indivizibilă a tuturor cetăţenilor săi".
În corespundere cu noile principii, problemele referitoare la relaţiile
economice în societate, Constituţia asigură dreptul la proprietate şi dispune că
proprietatea nu poate fi folosită în detrimentul drepturilor, libertăţilor şi demnităţii
omului (articolul 9).
Cu alte cuvinte, prin intermediul dispoziţiilor care se conţin în Constituţie,
mai cu seamă, cele referitoare la pluralismul politic, separarea şi colaborarea
puterilor legislativă, executivă şi judecătorească, se asigură dreptul tuturor
cetăţenilor la protecţie, dezvoltare şi la exprimarea identităţii lor etnice, culturale,
lingvistice şi religioase.
Drepturile şi libertăţile enunţate în Constituţia Republicii Moldova
reproduc în mare parte drepturile proclamate în Carta Internaţională a Drepturilor
Omului şi a celor prevăzute de Convenţia Europeana a Drepturilor Omului. Citînd
preambulul unuia dintre aceste documente , putem afirma că în conformitate cu
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, idealul fiinţei umane libere, se bucură
de libertăţile civile şi politice, fiind eliberată de teamă şi de mizerie. Desigur, acest
ideal nu poate fi realizat decît dacă se creează condiţii care permit fiecăruia să se
bucure de drepturile sale civile şi politice, ca şi de drepturile sale economice,
sociale şi culturale".
Consider, că toate drepturile şi libertăţile fundamentale constituie un corp
unic, nefiind posibilă ierarhizarea sau divizarea lor după importanţa lor. Putem să
ne referim doar la clasificarea lor pe categorii, în dependenţă de specificul acestor
drepturi şi libertăţi.

9
 Sistematizînd multiplele drepturi şi libertăţi reflectate în Constituţia
Republicii Moldova, le divizăm în doua mari categorii, după cum ele au fost
clasificate în cele doua Pacte adoptate de Organizaţia Naţiunilor Unite, în 1966 -
drepturile civile şi politice şi drepturile economice, sociale şi culturale:
Drepturile civile şi politice:
Aceste drepturi vizează, aşa cum arată însăşi denumirea acestei categorii,
două mari direcţii esenţiale: drepturile civile legate organic de persoana omului şi
drepturile politice ce vizează participarea sa la viaţa politică . Mai trebuie de
menţionat că drepturile politice sînt limitate în sensul că acestea sînt legate de
cetăţenia persoanelor, în cazul dat a Republicii Moldova.
În continuare drepturile stipulate în cadrul constituţional sînt:
- dreptul la viaţă, integritate fizică şi psihică, interzicerea torturilor şi
tratamentelor degradante (art.24);
- libertatea individuală, siguranţa persoanei (art.25);
- garantarea dreptului la apărare în cazul încălcării drepturilor şi libertăţilor
sale (art.26);
- dreptul la libera circulaţie (art.27);
- dreptul la viaţă intimă, familială şi privată (art.28);
- inviolabilitatea domiciliului, secretul corespondenţei şi a comunicaţiilor
(art.29 şi 30);
- libertatea conştiinţei (art.31);
- libertatea opiniei şi exprimării (art.32);
- dreptul la informaţie (art.34);
- dreptul la petiţionare (art.52);
- dreptul persoanei vătămate de o autoritate publica (art.53);
- dreptul la cetăţenie şi dreptul la protecţie din partea statului atît în ţară, cît şi
în străinătate (art.17 şi 18);
- dreptul la căsătorie (art.48);
- dreptul de vot şi dreptul de a fi ales (art.38);
- dreptul la administrare (art.39);

10
 - libertatea întrunirilor (art.40);
- libertatea partidelor şi a altor organizaţii social-politice (art.41).
Drepturile economice, sociale şi culturale
Categoria drepturilor date este nu mai puţin importantă decît drepturile civile
şi politice, dat fiind faptul că acestea reprezintă baza dezvoltării multilaterale şi
plenare a fiinţei umane. Exercitarea lor, însă, mai depinde şi de nivelul resurselor de
care dispune societatea. Aceasta nu înseamnă că statul nu poartă răspundere pentru
buna lor garantare, asigurînd în mod progresiv exercitarea lor.
Acestea sînt:
- dreptul la muncă (art.43);
- dreptul la negociere colectivă (art.43 (4));
- dreptul la condiţii de muncă juste şi prielnice (art.43 (l));
- dreptul la securitatea şi igiena muncii (art.43 (2));
- dreptul la remunerare (art.43 (2));
- dreptul la grevă (art.45);
- dreptul la proprietatea privată şi la protecţia acesteia (art.46);
- dreptul la moştenire (art.46(6));
- dreptul la asistenţă şi protecţie socială (art.47);
- dreptul la un nivel de trai decent (art.47 (l));
- dreptul familiei la protecţie socială, legală şi economică (art.48 şi 49);
- dreptul la protecţia copiilor orfani (art.49);
- dreptul la ocrotirea mamei, copiilor şi a tinerilor (art.50);
- dreptul persoanelor handicapate la protecţia specială (art.51);
- dreptul de a întemeia şi de a se afilia la sindicate (art.42);
- dreptul la ocrotirea sănătăţii (art.36);
- dreptul la un mediu înconjurător sănătos (art.37);
- dreptul la învăţătură (art.35);
- dreptul de a alege limba de educare şi de instruire (art.35(2)).
La acest capitol, trebuie de menţionat, că Constituţia Republicii Moldova
prevede în art.15 alături de drepturi şi libertăţi şi anumite îndatoriri şi anume:

11
„Cetăţenii Republicii Moldova beneficiază de drepturile şi libertăţile consacrate
prin Constituţie şi prin alte legi şi au obligaţiile prevăzute de acestea." Totodată,
Legea Supremă prevede restrîngerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi
şi exercitarea în sistem a drepturilor şi a obligaţiilor (art.54 şi 55).
Referitor la aplicarea abuzivă a prevederilor referitoare la drepturile omului,
se înscriu angajamentele asumate de către Republica Moldova la momentul aderării
în calitate de membru cu drepturi depline la Consiliul Europei şi referitor la care
autorităţile naţionale şi-au asumat obligaţia că restrîngerea exerciţiului unor drepturi
sau libertăţi, precum şi exercitarea în sistem a drepturilor şi obligaţiilor, prevăzute
de art.54 şi 55 ale Constituţiei Republicii Moldova, sînt aplicabile doar în cazurile
strict limitate prin lege, în situaţii deosebite. În aceste cazuri restrîngerea trebuie să
fie proporţională cu situaţia care a determinat-o şi nu poate atinge existenţa
dreptului sau a libertăţii (art.54 alin. (2) al Constituţiei.
În interpretarea celor expuse anterior ne expunem părerea că aceste prevederi
dau naştere la importante garanţii în ceea ce priveşte exercitarea tuturor drepturilor
şi libertăţilor omului. Aceasta se explică prin faptul că exerciţiul acestor drepturi
poate fi restrîns numai prin lege şi în situaţii expres determinate, iar în al doilea
rînd, această restrîngere a drepturilor trebuie să fie proporţională cu situaţia care a
determinat-o astfel, încît să nu aducă atingere existenţei dreptului sau a libertăţii
cetăţeanului.
Trebuie să menţionăm că Declaraţia Universala a Drepturilor Omului, cele
două Pacte cu privire la drepturile omului, precum şi Convenţia Europeană a
Drepturilor Omului admit, în anumite condiţii, existenţa unor limitări şi restrîngeri.
Întru confirmarea celor expuse, cităm art.29 alineatul 2 din Declaraţia
Universală a Drepturilor Omului, care dispune că "în exercitarea drepturilor şi
libertăţilor sale, fiecare om nu este supus decît numai îngrădirilor stabilite prin lege,
exclusiv în scopul de a asigura cuvenita recunoaştere şi respectare a drepturilor şi
libertăţilor altora şi ca să fie satisfăcute justele cerinţe ale moralei, ordinii publice şi
bunăstării generale într-o societate democratică".

12
 Aceeaşi reglementare o conţine şi Convenţia pentru apărarea drepturilor
Omului şi a libertăţilor fundamentale, care pentru garantarea anumitor drepturi şi
libertăţi ale omului stabileşte, totodată, anumite restricţii în privinţa acestora. Ele
sînt valabile numai dacă aceste restricţii sau restrîngeri constituie măsuri necesare
într-o societate democratică şi se impun pentru securitatea naţională, integritatea
teritorială sau siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirii infracţiunilor,
protecţia sănătăţii sau a moralei, ori pentru protecţia reputaţiei sau a drepturilor
altora.
Prin urmare, în aplicarea tuturor acestor prevederi se impune o interpretare
strictă a lor care presupune că nici un alt criteriu în afara celor menţionate de
acestea nu poate justifica o restrîngere sau alta. De aici rezultă că ele sînt posibile
numai dacă:
- sînt expres prevăzute de lege;
- sînt necesare într-o societate democratică pentru a proteja securitatea
naţională, ordinea publică, sănătatea sau morala publică, drepturile şi libertăţile
celorlalţi etc.;
- sînt proporţionale cu cauza care le-a determinat.
Vis-â-vis de aceste prevederi, menţionăm şi art.17 şi 18 din aceeaşi
Convenţie, care dispun că "Nici o dispoziţie din prezenta Convenţie nu poate fi
interpretată ca implicînd, pentru un stat, un grup sau un individ, un drept oarecare
de a desfăşura o activitate sau a îndeplini un act ce urmăreşte distrugerea drepturilor
sau a libertăţilor, recunoscute de prezenta Convenţie, sau de a aduce limitări mai
ample acestor drepturi şi libertăţi decît acelea prevăzute de această Convenţie".
Tot potrivit aceleiaşi surse, "Restrîngerile care, în termenii prezentei
Convenţii, sînt aduse respectivelor drepturi şi libertăţi nu pot fi aplicate decît în
scopul pentru care ele au fost prevăzute".
Observăm astfel, că anume acest fel de structurare a garanţiilor drepturilor şi
libertăţilor omului, faţă de restrîngerile aduse acestora, oferă posibilitatea păstrării
echilibrului între drepturile individului şi interesele generale ale societăţii
democratice în întregul său, astfel evitîndu-se ca acestea să intre în conflict.

13
 Problema statutului juridic al condamnaţilor ocupă un loc important alături
de alte probleme ce ţin de executarea pedepsei penale. Actualitatea acestei
probleme este extrem de vizibilă, deoarece în Republica Moldova continuă
procesul de consolidare a statului de drept, a intrat în vigoare o nouă legislaţie
penală şi execuţional-penală şi continuă procesul de perfecţionare a acestora, iar
drepturile omului şi factorul uman capătă o importanţă primordială.

În art. 29 al Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului se stipulează că

“în realizarea drepturilor şi libertăţilor sale, fiecare om trebuie să fie supus doar
acelor limitări care sînt determinate strict prin lege şi exclusiv în scopul asigurării
recunoaşterii şi respectării drepturilor şi libertăţilor altor persoane, satisfacerii
cerinţelor morale, a normelor de comportare şi a bunăstării generale într-o
societate democratică”.1

Astfel, indiferent de împrejurări, orice fiinţă umană are drepturi

fundamentale. Ele nu pot fi retrase fără o justificare legală. Oamenii ţinuţi în
arest legal sau în închisoare îşi pierd pentru un timp dreptul la libertate. Dacă sînt
arestaţi sau închişi ilegal, ei îşi păstrează toate drepturile, inclusiv dreptul la
libertate.2

Prin statut juridic al cetăţeanului se înţelege totalitatea drepturilor şi

obligaţiilor sale reglementate de normele de drept în mediul său de existenţă. În
statutul juridic al cetăţeanului sînt cuprinse şi garanţiile statului în acordarea
posibilităţii de a beneficia de drepturile prevăzute de legislaţie şi garanţiile
respectării de către cetăţean a obligaţiilor ce îi revin. Una din aceste garanţii este
sancţionarea cetăţenilor care nu respectă întocmai prevederile legii.3
Statutul juridic al cetăţeanului poate fi divizat în următoarele tipuri:
a) Statutul juridic internaţional al persoanei şi cetăţeanului. O totalitate de
drepturi, consacrate în actele internaţionale, de care poate beneficia cetăţeanul

1
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, adoptată de Adunarea Generală a ONU prin Rezoluţia 217 (III) din
10.12.1948.
2
A pune regulile în acţiune, un manual internaţional privind buna practică în penitenciare, Penal Reform
Internaţional, Haga, martie 1995.
3
Уголовно-исполнительное право, под ред. Толкаченко A.A., op. cit., р. 114.

14
aflîndu-se pe teritoriul oricărui stat, precum şi obligaţiile pe care el trebuie să le
îndeplinească;
b) Statutul juridic general al cetăţeanului Republicii Moldova. O totalitate de
drepturi de care beneficiază orice cetăţean al Republicii Moldova, precum şi
obligaţiile pe care trebuie să le onoreze în limitele ţării sale. Statutul juridic al
cetăţeanului RM este prevăzut în Titlul II al Constituţiei RM, precum şi în ramurile
respective ale dreptului;
c) Statutul juridic special al cetăţeanului Republicii Moldova. O totalitate de
drepturi şi obligaţii ale cetăţeanului care determină statutul său juridic într-un
domeniu concret de activitate (spre ex., în domeniul militar).4
La categoria persoanelor care posedă statut special se referă şi persoanele
care-şi ispăşesc pedeapsa penală (statutul juridic al persoanelor condamnate). Prin
statut juridic al condamnatului înţelegem totalitatea drepturilor şi obligaţiilor care
rezultă din statutul juridic general al cetăţenilor statului, sînt prevăzute în actele
normative ale diferitelor ramuri de drept şi depind de tipul pedepsei numite de
instanţa de judecată, precum şi de comportamentul lor pe parcursul executării
acestei pedepse.
În ştiinţa dreptului execuţional-penal statutul juridic al persoanelor
condamnate este de două tipuri: statutul juridic al condamnaţilor care ispăşesc o
pedeapsă privativă de libertate şi statutul juridic al condamnaţilor care ispăşesc
pedepse neprivative de libertate.
Condamnatul, în perioada executării pedepsei, are în societate rolul de
ispăşitor al vinovăţiei sale care se corectează prin intermediul acţiunii represive a
statului, scopul căreia este de a-i forma calităţi social-utile ce ar asigura respectarea
normelor de drept, a intereselor altor cetăţeni, a societăţii şi statului. Din aceste
considerente a fost necesară determinarea clară în legislaţie a statutului juridic
special al condamnatului prevăzut în capitolul XVI CE al RM. În capitolul dat sînt
stabilite drepturile şi obligaţiile condamnatului care execută orice tip de pedeapsă
penală. Statutul juridic al persoanei care ispăşeşte o pedeapsă concretă este

4
Carp S., Osadcii C., Rusu O., Dreptul execuţional penal, Chişinău, 2007, p.58.
15
determinat în capitolele respective ale Părţii speciale a CE al RM în care se prevede
regimul executării şi ispăşirii unor anumite tipuri de pedeapsă.
Ţinem să menţionăm că statutul juridic al condamnatului este o categorie
socială al cărei conţinut se modifică o dată cu nivelul de dezvoltare a societăţii,
tipul de stat, nivelul criminalităţii, fiind influenţat, totodată, şi de prezenţa în
societate a unor mijloace de luptă cu ea. Deoarece criminalitatea este un fenomen
global, internaţional, atunci şi organismele internaţionale, şi comunitatea
internaţională tind să elaboreze un etalon al statutului juridic al persoanelor
condamnate care-şi ispăşesc pedeapsa penală. Drept exemplu putem aduce aşa acte
normative internaţionale cum sînt: Ansamblul de reguli minime ale ONU privind
tratamentul deţinuţilor (1955); Regulile Europene pentru penitenciare (1987) etc.
Proiectarea problematicii drepturilor omului pe planul vieţii internaţionale nu
a prezentat decît consecinţa firească a internaţionalizării problemelor umanitare,
reuşind să confere stimei pentru om o dimensiune universală, să atragă atenţia
tuturor oamenilor politici asupra faptului că numai respectînd drepturile omului ei
pot conduce naţiunile ale căror destine le reprezintă.5
În Republica Moldova sînt recunoscute şi garantate drepturile şi libertăţile
omului şi cetăţeanului care corespund principiilor şi normelor dreptului
internaţional şi Constituţiei. Drepturile şi libertăţile fundamentale sînt
indispensabile şi le are fiecare de la naştere. Indispensabilitatea drepturilor şi
libertăţilor persoanei presupune protecţia lor de către sistemul normelor interne
(naţionale), precum şi externe (internaţionale). Condamnatul în timpul executării
pedepsei numite prin sentinţa instanţei de judecată nu este lipsit de cetăţenia
Republicii Moldova iar persoanele fără cetăţenie (apatrizii) şi cetăţenii străini care
au comis infracţiuni pe teritoriul Republicii Moldova sînt trataţi conform
prevederilor actelor care reglementează aflarea (şederea) lor pe teritoriul Republicii
Moldova. Constituţia Republicii Moldova este în deplină concordanţă cu Declaraţia

5
Lazari C., Reguli generale de protecţie a persoanelor supuse detenţiei sau întemniţării // Buletin informativ al
Centrului pentru Asistenţa Reformei Penitenciare, nr. 2, 2002, p. 17.

16
Universală a Drepturilor Omului, Pactul internaţional cu privire la drepturile civile
şi politice, precum şi alte acte internaţionale cu privire la drepturile omului.
De asemenea, ţinem să menţionăm că prevederile legislaţiei execuţional-
penale noi (Codul de executare; Statutul executării pedepsei de către condamnaţi)
reprezintă fără îndoială un progres important faţă de actele normative precedente.
Astfel, au fost incluse noi normative prin extinderea drepturilor şi garanţiilor
persoanelor condamnate, precum şi o reglementare unitară a tuturor aspectelor ce
ţin de executarea hotărîrilor judecătoreşti. Un fapt remarcabil îl reprezintă
confirmarea standardelor din documentele şi tratatele internaţionale la care
Republica Moldova este parte şi includerea acestora în reglementările interne. Prin
aceasta, prevederile legislaţiei actuale se apropie mai mult de filosofia exprimată în
actele internaţionale, în care închisoarea nu are ca finalitate izolarea, ci reeducarea
şi reintegrarea socială a individului.
Pedeapsa penală aplicată faţă de persoana recunoscută de către instanţa de
judecată drept vinovată în săvîrşirea unei infracţiuni este o măsură represivă a
statului. Măsurile represive nu pot fi exprimate (aplicate) altfel decît prin lipsirea şi
limitarea drepturilor personale şi patrimoniale ale condamnatului, anume acele
drepturi şi libertăţi care sînt garantate de Constituţie pentru cetăţenii care respectă
legea. Drept bază legală pentru o lipsire parţială sau totală a anumitor drepturi şi
libertăţi ale persoanei şi cetăţeanului este art. 54 al Constituţiei RM. În
corespundere cu prevederile normei menţionate, exerciţiul drepturilor şi libertăţilor
nu poate fi supus altor restrîngeri decît celor prevăzute de lege, care corespund
normelor unanim recunoscute ale dreptului internaţional şi sînt necesare în
interesele securităţii naţionale, integrităţii teritoriale, bunăstării economice a ţării,
ordinii publice, în scopul prevenirii tulburărilor în masă şi a infracţiunilor, protejării
drepturilor, libertăţilor şi demnităţii altor persoane, împiedicării divulgării
informaţiilor confidenţiale sau garantării autorităţii şi imparţialităţii justiţiei.6
La rîndul său, statutul juridic al condamnaţilor care ispăşesc o pedeapsă
privativă de libertate este determinat de următoarele elemente: obligaţiile şi

6
Carp S., Osadcii C., Rusu O., Dreptul execuţional penal, Chişinău, 2007, p.59.

17
drepturile de bază ale condamnatului; garanţiile de respectare a acestor drepturi;
răspunderea condamnaţilor pentru neîndeplinirea obligaţiilor ce le revin.7
Gradul de reglementare a statutului condamnatului, volumul de drepturi sau
limitări în drepturi se deosebesc în funcţie de categoria pedepsei aplicate. Cea mai
severă dintre pedepse este închisoarea, una dintre măsurile statului în lupta cu
criminalitatea. Conţinutul pedepsei cu închsoarea îl constituie limitarea dreptului
cetăţeanului la libertate personală, la deplasare, la alegerea locului de trai, fiind
garantate de art. 25 şi 27 ale Constituţiei RM.
Legislaţia prevede norme care limitează drepturile civile ale condamnatului.
Unele limitări sînt prevăzute de normele dreptului constituţional, locativ, dreptul
familiei şi alte ramuri de drept. De exemplu, libertatea politică a condamnatului nu
se realizează într-un volum deplin, deoarece art. 38 alin. (2) al Constituţiei RM
prevede, în unele cazuri, lipsirea dreptului de vot.
Potrivit art. 165 alin. (1) CE al RM, condamnatul are drepturile, libertăţile şi
obligaţiile cetăţenilor Republicii Moldova, cu excepţiile şi restricţiile CE al RM şi a
actelor normative adoptate în conformitate cu acesta. Restricţia drepturilor
proclamate în art. 20-24 din Constituţia Republicii Moldova nu se admite.
Condamnatul cetăţean străin sau apatrid are drepturile şi obligaţiile stabilite
în acordurile internaţionale la care Republica Moldova este parte, în legislaţia
Republicii Moldova privind statutul juridic al cetăţenilor străini şi apatrizilor, cu
excepţiile şi restricţiile prevăzute de CE al RM şi de actele normative adoptate în
conformitate cu acesta (art.165 alin. (2) CE al RM).
În penitenciare se asigură un anumit grad de izolare a condamnatului de
lumea exterioară, pentru asigurarea căruia condamnatului i se impun anumite
obligaţii. Dar izolarea în locurile de detenţie nu poate fi absolută. De aceea, legea
stabileşte unele limite ale izolării, reflectate în anumite drepturi subiective sau
interese legitime ale condamnatului.8

7
Мелентьев М., Правовой статус осужденных и его конституционные гарантии, Revista “Воспитание и
правопорядок”, Nr. 2, 1987, p. 51.

8
Carp S., Osadcii C., Rusu O., Dreptul execuţional penal, Chişinău, 2007, p.62.
18
1.2. Reglementarea drepturilor condamnaților în actele juridice
internaţionale.
Respectarea drepturilor omului nu mai reprezintă astăzi o preocupare internă
a statelor, ci şi una internaţională. În prezent, drepturile omului au devenit o
problemă centrală în relaţiile internaţionale dintre ţări, a activităţii multor
organizaţii internaţionale guvernamentale şi neguvernamentale.
În 1992, Secretarul General al Organizaţiei Naţiunilor Unite (ONU), Boutros
Boutros-Gali, menţiona: ."Respectarea drepturilor omului este, în mod evident, un
factor important de menţinere a păcii şi securităţii internaţionale şi de dezvoltare
socio-economică." Astfel, în condiţiile actuale de existenţă şi evoluţie ale omenirii,
respectarea şi exercitarea drepturilor omului devine tot mai mult unul din factorii
principali de supravieţuire şi progres ai umanităţii. Profesorul Marţian Niciu
susţine, la rîndul său, că drepturile omului sînt expresia aspiraţiei crescînde a
omenirii spre o viaţă care să permită fiecărui om să se bucure de respect, protecţie
şi bunăstare. Exercitarea acestor drepturi înseamnă mai mult decît realizarea unor
condiţii de confort şi comoditate, pe care le oferă civilizaţia actuală. Drepturile
omului au şi o dimensiune spirituală, care începe cu libertatea sa, în condiţiile unui
stat de drept şi cu respectarea demnităţii sale.
Cooperarea internaţională în domeniul drepturilor omului, pînă la cel de-al
doilea război mondial, a avut un caracter sporadic şi nu de esenţă, cum ar fi
protecţia minorităţilor, libertatea religioasă, interzicerea sclaviei şi a comerţului cu
sclavi, a traficului cu femei şi copii, condiţii de muncă etc. Din momentul creării
sale, ONU a acordat acestei problematici o importanţă deosebită, astfel, unul din
scopurile sale devenind şi acela al realizării unei cooperări internaţionale în
promovarea şi încurajarea respectării drepturilor omului şi libertăţilor
fundamentale pentru toţi, fără deosebire de rasă, sex, limbă sau religie (aţi. 1,
pct.3). Pe parcurs au fost conturate anumite principii, ce stau la baza unei asemenea
cooperări:
- reglementarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului este de
competenţa statului;

19
 - cooperarea interstatală în acest domeniu se concretizează în formularea,
proclamarea şi recunoaşterea acestor drepturi şi libertăţi fundamentale şi în
asumarea de către state a obligaţiei de a le consacra în legislaţia internă şi de a
asigura prin măsuri interne respectarea lor;
- cooperarea interstatală se poate concretiza într-un sistem de garanţie
colectivă întărită printr-un control judecătoresc internaţional în ce priveşte respectul
drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului; garanţia colectivă nu înlocuieşte
garanţia naţională şi ca atare ea poate fi angajată după epuizarea tuturor căilor de
recurs interne. Aceste mecanisme colective le întîlnim la nivel regional şi ele au fost
instituite prin documente acceptate în acest sens (Convenţia Europeană a drepturilor
omului (1950), Convenţia Americană a drepturilor omului (1969), Carta Africană a
drepturilor omului şi popoarelor (1986) ş.a.);
- în măsura în care încălcarea flagrantă şi sistematică a drepturilor şi
libertăţilor fundamentale pune în primejdie pacea şi securitatea internaţională,
aceasta poate constitui o problemă extrem de gravă cu caracter internaţional,
justificînd adoptarea unor măsuri în cadrul ONU, în conformitate cu dispoziţiile
articolelor 41 şi 42 din Cartă. Trăsăturile principale ale respectării drepturilor
omului şi cooperării dintre state în acest domeniu sînt:
- universalitatea drepturilor omului, adică drepturile omului privesc toate
fiinţele umane, oriunde s-ar afla, indiferent de sex, rasă, poziţie socială sau alte
trăsături care diferenţiază pe cei ce compun marea familie umană;
- egalitatea în drepturi, toate tratatele internaţionale, începînd cu Declaraţia
universală şi pactele drepturilor omului, prevăd că toate persoanele sînt egale în faţa
legii şi au dreptul la protecţia legii. Prin lege trebuie să se interzică orice
discriminare şi să se garanteze tuturor o protecţie egală şi eficientă contra oricăror
discriminări, mai ales a celor pe motive de rasă, culoare, sex, limbă, religie, opinie
politică sau orice altă opinie, origine naţională sau socială, avere, naştere ş.a.;
- indivizibilitatea drepturilor omului; reglementările internaţionale indică
anume caracterul indivizibil şi interdependent al drepturilor omului, pentru că astăzi
nu mai există drepturi în sine, independent de altele, iar restrîngerea unora dintre

20
ele, cum ar fi cele politice, influenţează în mod obligatoriu exerciţiul altor drepturi,
precum cele civile, economice, sociale, culturale, după cum garantarea unui drept se
încadrează în garanţiile fundamentale ale exercitării celorlalte drepturi;
- realizarea unui raport armonios între om şi societate, toate reglementările
internaţionale indică faptul că afirmarea drepturilor omului are loc într-o societate şi
între ele există o strînsă legătură. Astfel, realizarea drepturilor în afara unor obligaţii
faţă de societate nu este posibilă, deoarece numai în cadrul unei comunităţi se poate
realiza dezvoltarea liberă şi deplină a persoanei umane;
- combaterea şi reprimarea încălcărilor masive şi flagrante ale drepturilor
omului este, de asemenea, una din orientările de bază ale normelor dreptului
internaţional în materia drepturilor omului.
O importanţă deosebită prezintă interzicerea actelor de genocid, abolirea
sclaviei, eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială, apartheid, crimele
contra păcii şi omenirii şi crimele de război. Prin convenţiile internaţionale,
asemenea fapte sînt calificate drept crime de drept internaţional penal. În baza
acestor convenţii, statele semnatare îşi asumă răspunderea de a pedepsi comiterea
unor atare încălcări sub toate formele şi modalităţile de săvîrşire şi obligaţia
acestora de a adopta şi aplica politici şi măsuri pe plan legislativ, administrativ,
judiciar sau de altă natură pentru a le preveni şi elimina din viaţa internaţională,
inclusiv recurgerea la organismele ONU spre a lua măsuri concrete pe plan
internaţional.
Combaterea şi reprimarea fenomenului criminalităţii este o sarcină continuă
pentru state şi deloc uşoară de realizat, deoarece competenţa lor în combaterea şi
reprimarea infracţiunilor este o manifestare a exerciţiului suveranităţii. Pericolul lui
social, ca rezultat al creşterii fenomenului infracţional, apariţia unor infracţiuni ale
societăţii contemporane, a impus, în mod obiectiv, apariţia şi dezvoltarea cooperării
dintre state.
În combaterea respectivului fenomen, statele lumii folosesc, alături de
mijloacele lor naţionale, mijloace şi instituţii, create prin acordul lor de voinţă, ce le
facilitează considerabil eforturile în descoperirea, reţinerea, judecarea şi

21
condamnarea persoanelor vinovate. Deja, este cunoscut, că răspunderea este o
instituţie juridică prezentă în orice ramură a dreptului. Conform principiului
general, orice încălcare a unei obligaţii, decurgînd dintr-o normă juridică,
declanşează răspunderea autorului încălcării şi obligaţia lui de a repara prejudiciul
cauzat. Acest principiu este caracteristic nu numai pentru ordinea internă a
Republicii Moldova, ci şi pentru ordinea juridică internaţională.
Astfel, implicarea organelor de profil în respectarea şi apărarea drepturilor
omului poate reprezenta o analiză profundă a ceea ce înseamnă sistem de drept şi
rolul acestuia în cotidianul uzual.
În planul cooperării între state în domeniul drepturilor omului, am discernut
cîteva etape, în care au fost tratate, în mod fragmentar, unele aspecte cu caracter
mai mult sau mai puţin limitat. Astfel, o mulţime de convenţii internaţionale
bilaterale au urmărit, la începutul secolului al XIX-lea, limitarea şi interzicerea
traficului cu sclavi. Drept urmare, Actul general al Conferinţei de la Berlin din 1885
prevedea suprimarea sclavajului şi mai ales a comerţului cu negri în teritoriile din
bazinele fluviilor Congo şi Niger. Actul general al Conferinţei antisclavagiste de la
Bruxelles din 1889-1890 prevedea suprimarea comerţului cu sclavi în toată Africa
şi în zona maritimă a Oceanului Indian. Abia prin Convenţia semnată la Saint-
Germain, la finele anului 1919, se prevede suprimarea completă a sclavajului şi a
traficului de sclavi, ca obligaţie care viza toate regiunile lumii. De asemenea, o
direcţie similară în această perioadă au constituit-o normele privind limitarea
mijloacelor şi a modului de ducere a războiului. În sens larg, putem considera şi
aceste reglementări ca fiind îndreptate spre protecţia unor drepturi ale omului.
Respectarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale a devenit obiectul
unor reglementări cu caracter global îndeosebi în a doua jumătate a secolului trecut.
Astfel, după cel de-al doilea război mondial, condamnarea unanimă a încălcărilor
masive, de o gravitate fără precedent, comise de regimurile fasciste, a celor mai
elementare drepturi ale omului în perioada premergătoare şi în timpul războiului, a
determinat un puternic curent de opinie în direcţia unor reglementări cuprinzătoare

22
şi universale şi a creării unui cadru de colaborare internaţională în domeniul
drepturilor omului.
Carta ONU, adoptată la 26 iunie 1945, proclamă hotărîrea popoarelor de a
proteja generaţiile viitoare de flagelul războiului şi reafirmă credinţa lor în
drepturile fundamentale ale omului, în demnitatea şi valoarea fiinţei umane, în
egalitatea în drepturi între bărbaţi şi femei şi între naţiuni, mari sau mici. Ea
stabileşte ca obiectiv al Organizaţiei, în acelaşi timp cu menţinerea păcii şi
securităţii şi dezvoltarea de relaţii prieteneşti între naţiuni, înfăptuirea colaborării în
soluţionarea problemelor internaţionale cu caracter economic, social, cultural sau
umanitar, în promovarea şi încurajarea respectării drepturilor omului şi libertăţilor
fundamentale faţă de toate persoanele, fără deosebire de rasă, sex, limbă sau religie.
Însă documentul internaţional care marchează începutul unei noi etape în domeniul
drepturilor omului este
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, adoptată la 10 decembrie 1948
de Adunarea generală a ONU.
Această declaraţie are în vedere condiţia umană, în ansamblu, incluzînd atît
libertatea cuvîntului şi a convingerilor, cît şi eliberarea de teamă şi mizerie; în acest
sens, se exprimă hotărîrea popoarelor de a favoriza progresul social şi îmbunătăţirea
condiţiilor de viaţă, în cadrul unei libertăţi mai mari. Tot aici este prezentată
autoritatea legii, ca element primar în ocrotirea drepturilor omului, pentru ca, în
cele din urmă, să se recunoască însuşi caracterul universal al drepturilor omului şi
libertăţilor fundamentale.
La puţin timp după adoptarea Declaraţiei Universale, pe plan internaţional,
au fost adoptate un mare număr de convenţii şi acorduri privind unele aspecte ale
drepturilor omului ce se referă la condamnarea şi reprimarea unor încălcări grave
ale drepturilor omului. Astfel, Convenţia pentru prevenirea şi reprimarea crimei de
genocid, adoptată de Adunarea generală a ONU, la 9 decembrie 1948 , confirmă că
genocidul este o crimă de drept internaţional şi prevede pedepsirea actelor de
genocid, ca şi a înţelegerii cu scopul de a-l comite, a incitării directe şi indirecte la
acesta, a tentativei şi complicităţii.

23
 În categoria documentelor care tratează problematica drepturilor omului nu
putem să nu menţionăm Actul final al Conferinţei pentru securitate şi cooperare în
Europa, semnat la Helsinki, la 1 august 1975. Acesta prevede, în principiul VII din
Declaraţia referitoare la principiile care guvernează relaţiile reciproce dintre statele
participante, că aceste state vor acţiona în domeniul drepturilor omului şi libertăţilor
fundamentale în conformitate cu scopurile şi principiile Cartei Naţiunilor Unite şi
cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi îşi vor îndeplini obligaţiile
cuprinse în convenţii şi acorduri la care sînt părţi, inclusiv în pactele drepturilor
omului. Actul final cuprinde şi alte prevederi cu caracter general, referitoare la
importanţa universală a respectării drepturilor omului, respectarea drepturilor
tuturor persoanelor, fără deosebire de rasă, sex, limbă sau religie, promovarea
exercitării efective a drepturilor omului.
Drepturile omului sunt puse în strînsă legătură cu îndatoririle sale faţă de
societate, stat, arătîndu-se că numai în cadrul acesteia este posibilă dezvoltarea
liberă şi deplină a personalităţii sale.

Se prevede că legea este singura care poate stabili ale drepturilor şi libertăţilor
omului, în scopul de a asigura recunoaşterea şi respectarea drepturilor şi libertăţilor
altor persoane sau condamnaţi, precum şi respectarea cerinţelor moralei, ordinii
publice şi bunăstării generale într-o societate democratică.

Declaraţia este universal acceptată ca document cuprinzînd principii şi norme

generale care dau expresia unui standard minim în domeniul drepturilor omului,
fiind acceptate unanim de către state.

În articolul 9 al declaraţiei este prevăzut că nimeni nu poate fi arestat, deţinut

sau exilat în mod arbitrar.

Articolul 10 al aceeaşi declaraţie este prevăzut că orice persoană are dreptul,

în deplină egalitate, să fie ascultată în mod echitabil şi public de un tribunal
independent şi imparţial, care va hotărî fie asupra drepturilor şi obligaţiilor sale, fie
asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materia penală îndreptate împotriva ei.

24
 Articolul 11 a declaraţiei prevede că orice persoană acuzată de un delict este
prezumată nevinovată pînă cînd vinovăţia sa va fi dovedită în mod legal în cursul
unui proces public în cadrul căreia i s-au asigurat toate garanţiile necesare apărării
sale.9

Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice.

Pactul cu privire la drepturile civile şi politice cuprinde prevederi referitoare la

dreptul la viaţă, interzicerea sclavajului, dreptul la libertate şi securitate personală,
libertatea de conştiinţă, libertatea de gîndire, libertatea de religie, dreptul la
întrunire şi asociere, dreptul de a-şi părăsi ţara, dreptul de a se căsători şi a întemeia
o familie, libertatea de expresie precum şi alte drepturi şi libertăţi prevăzute de
acest pact.

Pactul instituie un Comitet al drepturilor omului, care examinează rapoartele

statelor părţi la pact privind măsurile luate pentru aplicarea drepturilor civile şi
politice şi adresează statelor părţi rapoartele sale proprii, precum şi observaţii de
ordin general.

La etapa actuală în Republica Moldova se duce o adevărată politică de apărare

socială şi respectare a drepturilor fundamentale care implică eforturi deosebite.
Desigur, o parte din acestea vor fi destinate ameliorării rapide a condiţiilor de viaţă
ale condamnaţilor. În acest sens, rolul Consiliului Europei referitor la standardele
vieţii condamnaţilor este evident.

Din cele menţionate mai sus deducem că condamnaţii dispun de anumite

drepturi care sunt apărate de către actele internaţionale la care Republica Moldova
este parte.

Instrumentele juridice internaţionale care tratează drepturile omului nu sunt

altceva de cît acele organe care sunt împuternicite să apere drepturile omului fie el
este condamnat la privaţiune de libertate fie este liber.10

9
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului adoptată de Adunarea Generală la 10 decembrie 1948. art 9-11
10
Pact internaţional cu privire la drepturile civile şi politice din 16.12.1966. Ratificat prin Hot. Parl. nr.217-XII din
28.07.90

25
 Actualmente, observăm că apare o concepţie nouă privind regimul penitenciar
care abordează lucrurile într-un spirit deosebit de uman, aceea de a pregăti pe
deţinuţi pentru viaţa în libertate. Nu trebuie să uităm nici concepţia veche, dar
încă valabilă pe care nu o vom putea înlătura niciodată, aceea că închisoarea
realizează o protecţie socială, necesară şi utilă. Potrivit acestei concepţii,
închisoarea este un mijloc eficient prin care izolăm delincventul astfel încât el nu
mai poate face rău comunităţii din care provine. Fiind deţinut, închisoarea are
obligaţia de a-l păzi, de a-l împiedica să evadeze, iar el trebuie să se supună unui
regim strict, care constă în obligaţii şi interdicţii specifice. La rândul ei,
închisoarea are obligaţia să-i pună la dispoziţie strictul .necesar, materializat în
hrană, adăpost şi îngrijire medicală.
Desigur, aria restricţiilor se extinde şi cu privire la alte aspecte referitoare la
relaţiile cu alţi deţinuţi, cu personalul, cu oamenii din afară, corespondenţa şi alte
asemenea aspecte. O dată cu aceasta încep să opereze şi anumite drepturi pe care le
are referitoare la vizitarea de către apărător, acordarea de ajutor spiritual din
partea unui reprezentant al cultului din care face parte, de către organizaţii de
caritate, etc.

Se observă că după cel de-al doilea război mondial unele state europene demo-
cratice au realizat schimbări structurale si reforme în ceea ce priveşte regimul
penitenciar. Aceasta poate şi din cauză că unii lideri politici au fost prizonieri în
anii de război şi au suferit un regim de detenţie, în virtutea acestor idei novatoare,
statele membre ale Consiliului Europei au fost determinate să efectueze unele
schimbări majore în sistemul de detenţie, atât în organisme, dar mai cu
seamă în metodele aplicate. 11

Referinţe cu privire la anumite schimbări şi anume: Ca o primă idee este

aceea că deţinuţii trebuie trataţi în orice împrejurare ca oameni, care se
impune a fi recuperaţi. Acest lucru, în unele ţări europene, se
materializează în special la cei condamnaţi pe termen lung printr-un

11
Zidaru P. Op. cit. pag. 82-83.

26
program de supraveghere ştiinţifică, ţinând seama de personalitate, grad de
periculozitate şi potenţial de adaptare sau reabilitare. Într-aldoilea rînd se
adaugă la aceasta faptul că închisoarea, realizând privarea de libertate,
trebuie să aibă un respect pentru integritatea fizică a omului, a demnităţii
deţinuţilor, indiferent în ce postură se află aceştia, arestaţi preventiv sau
condamnaţi; un alt aspect este acela de a se crea o liberalizare a
condiţiilor
de detenţie, astfel încât să se asigure deţinuţilor o viaţă în comun demnă,
tolerabilă şi profitabilă. Facem sublinierea că şi această liberalizare nu
se poate aplica în general, ci ţinând cont de specificul instituţiei respective,
de categoria de deţinuţi si multe alte particularităţi peste care nu se
poate trece sub nici o formă.
În principiu, am putea sublinia că liberalizarea înseamnă în esenţă
următoarele :
— realizarea unei discipline care să fie fermă şi justă, nu în
exces,
în cadrul căreia să fie respectată fiinţa umană ;
— executarea în penitenciar a unei prestaţii care să nu fie privită
ca o parte a sentinţei, ci dimpotrivă, ca un mijloc bun de a pregăti
deţinuţii în vederea liberării lor;
— găsirea de metode prin care deţinuţii să comunice între ei într-o
proporţie mai mare;
— creşterea gradului de comunicare între personalul
specializat
de pază şi supraveghere şi deţinuţi;
— găsirea de căi şi metode în ceea ce priveşte relaţiile deţinuţilor
cu oamenii din afară, care să dea posibilitatea ca aceştia să poată fi vizitaţi
şi de alte persoane decât cele care fac parte din familie;
— dezvoltarea activităţilor socio-profesionale, atragerea la
colaborarea a unui număr mai mare de experţi din afară, specialişti în

27
munca de
educaţie, care sa vină cu idei, propuneri, programe pe această linie;
— o altă îmbunătăţire s-a adus şi se aduce în ceea ce priveşte
informaţiile pe care le primeşte deţinutul, care, în afară de cunoaşterea
regulamentului de ordine interioară a penitenciarului, în unele sisteme
chiar participă la decizia privitoare la tratamentul său;
— o mare importanţă o are punerea la dispoziţia deţinuţilor a
posibilităţilor pe care le conferă mass-media şi alte surse, prin care îşi
îmbogăţesc bagajul de cunoştinţe;
— practica unor penitenciare a scos în evidenţă importanţa unor
metode prin care deţinuţii pot participa la viaţa instituţiei prin aceea
că ei sunt încurajaţi să-şi exprime opinia personală;
— unul din drepturile unanim recunoscute deţinuţilor este acela
de a se putea adresa cu petiţii sau declaraţii către diferite persoane sau
organisme administrative împuternicite să se ocupe de astfel de probleme,
mergând până la reprezentanţii guvernului, parlamentului şi către
organismele internaţionale.12
Măsurile de umanizare a regimului de detenţie au la bază principiile
asigurării respectării demnităţii umane, absoluta imparţialitate, lipsită de
orice discriminare bazată pe naţionalitate, cetăţenie, rasă, condiţii
economice şi sociale, opinii politice şi convingeri religioase.

S-au îmbunătăţit cantitativ şi calitativ normele de hrănire, stabilindu-

se norme calorice în locul celor valorice, ceea ce a permis asigurarea calităţii
hranei independent de fluctuaţiile preţurilor la alimente, condiţiile de
cazare la izolatoarele de pedeapsă, asigurându-se ventilaţia şi luminatul
natural, precum si hrană caldă zilnic.
Din anul 1990, în mod constant, s-a acordat o atenţie deosebită
asistenţei spirituale şi moral-religioase a deţinuţilor, în penitenciare
activează cîte un preot ortodox, la fel se permite şi accesul altor culte
12
Zidaru P. Op. cit. pag.184.

28
 religioase recunoscute de stat, în funcţie de convingerile religioase şi
solicitările deţinuţilor.
În spiritul deschiderii către lumea din închisoare amintim accesul
neîngrădit al reprezentanţilor presei, radioului şi televiziunii în toate
penitenciarele, pentru documentare şi prezentare a tuturor aspectelor
legate de viaţa în detenţie şi de activitatea personalului.
Orice persoană privată de libertate va fi tratată cu umanitate şi cu respectarea
demnităţii inerente persoanei umane. Persoanele aflate în prevenţie vor fi, în afară de
circumstanţe excepţionale, separate de condamnaţi şi vor fi supuse unui regim
distinct, potrivit condiţiei lor de persoane necondamnate. Regimul penitenciar va
cuprinde un tratament al condamnaţilor având drept scop esenţial îndreptarea lor şi
reclasarea lor socială. Tinerii delincvenţi vor fi separaţi de adulţi şi supuşi unui regim
potrivit vârstei şi statutului lor legal.13
Dacă facem o concluzie asupra drepturilor condamnatului, putem spune că
condamnatul dispune de drepturi care sun apărate atît de actele internaţionale cît şi
de legislaţia Republicii Moldova în vigoare.

Drepturile condamnaţilor sunt acele drepturi care sunt prevăzute de

Constituţia Republicii Moldova şi de actele internaţionale la care Republica
Moldova este parte. Aceste drepturi sunt: dreptul la viaţă; interzicerea torturii;
interzicerea sclaviei şi a muncii forţate; dreptul la respectarea vieţii private şi
familiale; libertatea de gîndire, de conştiinţă şi de religie; libertatea de exprimare;
dreptul la căsătorie; dreptul la un recurs efectiv; interzicerea discriminării; protecţia
proprietăţii; dreptul la instruire; dreptul la nivel dublu de jurisdicţie în materia
penală.

Aceste drepturi generale sunt acordate persoanelor condamnate la privaţiune

de libertate, ele sunt prevăzute atît de Constituţia Republicii Moldova cît şi de
Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor
fundamentale.

13
Pact internaţional cu privire la drepturile civile şi politice din 16.12.1966. Ratificat prin Hot. Parl. nr.217-XII din
28.07.90

29
 Dreptul la viaţă integritate fizică şi psihică. Din punct de vedere teoretic,
legislaţia Republicii Moldova este ajustată la cerinţele normelor internaţionale
referitor la garantarea şi asigurarea dreptului la viaţă. Articolul 4 din Constituţia
Republicii Moldova stipulează că dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi
libertăţile omului se interpretează şi se aplică în concordanţă cu Declaraţia
Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care Republica
Moldova este parte. Deasemenea, al.2 al aceluiaş articol prevede că în caz dacă
există neconcordanţă între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale
ale omului la care Republica Moldova este parte şi legile ei interne, prioritate au
14
reglementările internaţionale

Potrivit acestor acte internaţionale orice fiinţă umană are dreptul la viaţă, la
libertate şi la securitatea sa. Dreptul la viaţă este inerent persoanei umane. Acest
drept trebuie ocrotit prin lege şi nimeni nu poate fi privat de viaţa sa în mod
arbitrar. Dreptul la viaţă al oricărei persoane este protejat prin lege. Moartea nu
poate fi cauzată cuiva în mod intenţionat, decît în executarea unei sentinţe
capitale pronunţate de un tribunal în cazul în care infracţiunea este sancţionată cu
această pedeapsă prin lege.

Dreptul la viaţă, prin prisma art.6 al Pactului internaţional cu privire la

drepturile civile şi politice, este inerent persoanei umane şi acest drept trebuie
ocrotit prin lege. Republica Moldova deşi a ratificat acest act internaţional nu este
în stare să respecte acest elementar şi esenţial drept pentru fiecare cetăţean.

Analiza respectării dreptului la viaţă, integritate fizică şi psihică se face în

baza cadrului legislativ naţional şi, cu prioritate, în baza Pactului Internaţional cu
privire la Drepturile Civile şi Politice, a Statutului de Roma. O abordare inovatoare
a problemelor privind respectarea dreptului la viaţă, integritate fizică şi psihică se
doreşte a fi soluţionarea acestora şi printr-un sistem adecvat de asigurări sociale şi
propuneri ce ar conduce la respectarea drepturilor printr-un proces educaţional
notoriu în spiritul drepturilor omului.

14
Constituţia Republicii Moldova adoptată la 29 august 1994. art.4

30
 Dreptul la viaţă este prevăzut de articolul 2 al Convenţiei europene. Dreptul
la viaţă a oricărei persoane este protejat prin lege. Moartea nu poate fi cauzată cuiva
în mod intenţionat.

Moartea nu este considerată ca fiind cauzată prin încălcarea acestui articol în

cazurile în care acesta ar rezulta dintr-o recurgere absolut necesară la forţă şi
anume: pentru a asigura apărarea oricărei persoane împotriva violenţei ilegale;
pentru a efectua o arestare legală sau pentru împiedicarea evadării unei persoane
legal deţinute; pentru a reprima, conform legii, tulburări violente sau o insurecţie.

Interzicerea torturii. Convinse că orice doctrină de superioritate bazată pe

diferenţierea dintre rase este falsă din punct de vedere ştiinţific, condamnabilă sub
raport moral, injustă şi periculoasă din punct de vedere social şi că nimic nu ar
putea să justifice, oriunde ar fi, discriminarea rasială, nici în teorie, nici în practică,
Reafirmînd că discriminarea între fiinţele umane pentru motive de rasă, culoare
sau origine etnică este un obstacol în calea relaţiilor paşnice de prietenie între
naţiuni, fiind susceptibilă să tulbure pacea şi securitatea popoarelor, precum şi
coexistenţa armonioasă a persoanelor în cadrul aceluiaşi stat, convinse că
existenţa barierelor rasiale este incompatibilă cu idealurile oricărei societăţi
umane, alarmate de manifestările de discriminare rasială care există încă în unele
regiuni ale lumii şi de politica unor guverne bazată pe superioritate sau ură
rasială, cum este politica de apartheid, de segregaţie sau de separaţie, hotărîte să
adopte toate măsurile necesare pentru eliminarea rapidă a tuturor formelor şi a
tuturor manifestărilor de discriminare rasială spre a favoriza buna înţelegere între
rase şi a edifica o comunicare internaţională eliberată de orice forme de segregaţie
şi de discriminare rasială, avînd prezente în spirit Convenţia privind discriminarea
în materie de angajare şi de profesie, adoptată de Organizaţia Internaţională a
Muncii în 1958 şi de Convenţia privind lupta împotriva discriminării în domeniul
învăţămîntului, adoptată de Organizaţia Naţiunilor Unite pentru educaţie, ştiinţă şi
cultură în 1960. În prezenta Convenţie, expresia "discriminare rasială" are în
vedere orice deosebire, excludere, restricţie sau preferinţă întemeiată pe rasă,
culoare, ascendenţă sau origine naţională sau etnică, care are ca scop sau efect de a
31
distruge sau compromite recunoaşterea, folosinţa sau exercitarea, în condiţii de
egalitate, a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale în domeniile: politic,
economic, social şi cultural sau în oricare alt domeniu al vieţii publice.

Prezenta Convenţie nu se aplică deosebirilor, excluderilor, restricţiilor

sau preferinţelor stabilite de către un stat parte la Convenţie, după cum este vorba
de cetăţenii săi sau de străini.

Nici o dispoziţie a prezentei Convenţii nu poate fi interpretată ca afectînd,

în vreun fel, dispoziţiile legislative ale statelor părţi la Convenţie, în ceea ce
priveşte naţionalitatea, cetăţenia sau naturalizarea, cu condiţia ca aceste
dispoziţii să nu fie discriminatorii faţă de o anumită naţionalitate.

Măsurile speciale luate cu singurul scop de a se asigura cum se cuvine

progresul unor grupuri rasiale sau etnice sau unor indivizi avînd nevoie de protecţia
care poate fi necesară pentru a le garanta folosinţa şi exercitarea drepturilor
omului şi a libertăţilor fundamentale în condiţii de egalitate nu sunt considerate
ca măsuri de discriminare rasială, cu condiţia totuşi ca ele să nu aibă drept efect
menţinerea de drepturi distincte pentru grupuri rasiale diferite şi ca ele să nu fie
menţinute în vigoare după realizarea scopurilor pentru care au fost adoptate.

Articolul 3 al Convenţiei prevede: „ Nimeni nu poate fi supus torturii, nici

pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante ”.
Tortura, tratamentele şi pedepsele inumane sau degradante. Interdicţia de a fi
supus acestora se referă la un drept de o importanţă deosebită. În acelaşi timp însă,
criteriile ce permit a determina dacă un stat a încălcat acest drept prezintă un înalt
grad de subiectivitate. Aceste două elemente au condus Comisia şi Curtea
Europeană a Drepturilor Omului la interpretarea, cel mai des foarte riguroasă, a
dispoziţiilor articolului 3 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.15

Comisia şi Curtea deosebesc cele trei noţiuni esenţiale din articolul trei după
gradul de graviditate a tratamentelor sau al pedepselor.16
15
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului adoptată de Adunarea Generală la 10 decembrie 1948. art 10-11
16
: Aderat prin Hot. Parl. nr.707-XII din 10.09.91 Convenţia internaţională privind eliminarea tuturor
formelor de discriminare rasială din 21.12.1965 Publicată în ediţia oficială "Tratate internaţionale", 1998, volumul

32
 Pentru fiecare dintre noţiuni, Comisia şi Curtea au definit criteriile, cu
prilejul a două cauze interstatale. Prima cauză este Danemarca, Franţa, Norvegia,
Suedia şi Olanda şi a doua cauză cea din Grecia din 1969. Comisia a determinat
după cum urmează gradele comportamentului prohibitiv: tortura – tratament
inuman avînd drept scop obţinerea unor informaţii ori a unor mărturisiri sau
aplicarea unor pedepse, deci este o aplicare în mod deliberat a tratamentului care
provoacă suferinţe deosebit de grave şi de atroce; tratament sau pedeapsă inumană
– tratament de natură să provoace în mod voluntar grave suferinţe mintale ori fizice
şi care, în speţă, nu se pot justifica; tratament sau pedeapsă degradantă – tratament
care umileşte în mod grav individul în faţa altora sau îl determină să acţioneze
împotriva voinţei ori a conştiinţei sale. La fel tratamentul sau pedeapsa degradantă
este acel tratament rău de natură să producă victimei sentimente de teamă, de
îngrijorare în stare să o umilească, să o înjosească să-i înfrîngă eventual rezistenţa
fizică sau morală.17

Interzicerea sclaviei şi a muncii forţate. Articolul 4 a Convenţiei prevede

trei aliniate. Primul aliniat este că nimeni nu poate fi ţinut în sclavie sau în condiţii
asemănătoare acesteia. De aici deducem că fiecare persoană este egală în drepturi şi
nu poate fi considerată rob sau sclavul unei alte persoane fizice sau juridice.

Aliniatul doi prevede că nimeni nu poate fi constrîns să execute o muncă

forţată sau obligatorie. Deci fiecare persoană este liberă să-şi aleagă singură locul
de muncă sau felul de a muncii însă să nu încalce legislaţia muncii. La fel în
limitele legislaţiei muncii şi a contractului de muncă persoana are dreptul la odihna
bine meritată.

Aliniatul trei prevede că nu se consideră „muncă forţată sau obligatorie” în

sensul prezentului articol: orice muncă în mod normal unei persoane supuse
detenţiei în condiţiile prevăzute de articolul 5 a Convenţiei ( dreptul la libertate şi
la siguranţă ) sau care se află în libertate condiţionată; orice serviciu cu caracter
militar sau, în cazul celor care refuză să satisfacă serviciul militar din motive de
1, pag.77
17
Conventia europeana pentru prevenirea torturii si a pedepselor sau tratamentelor inhumane sau degradante.
Strasbourg, 26.XI.1987, în vigoare din 01.II.1998. art3-7.

33
conştiinţă, în ţările în care acest lucru este obligatoriu; orice serviciu impus în
situaţii de criză sau de calamităţi care ameninţă viaţa sau bunăstarea comunităţii;
orice muncă sau serviciu care face parte din obligaţiile civile normale.

Libertatea de gîndire, de conştiinţă şi de religie. Orice persoană are drept la

libertatea gândirii, conştiinţei şi religiei; acest drept implică libertatea de a avea sau
de a adopta o religie sau o convingere la alegerea sa, precum şi libertatea de a-şi manifesta
religia sau convingerea, individual sau în comun, atât în public cît şi în particular prin cult şi
îndeplinirea riturilor, prin practici şi prin învăţământ.

Nimeni nu poate fi supus vreunei constrângeri putând aduce atingere libertăţii

sale de a avea sau de a adopta o religie sau o convingere la alegerea sa. Libertatea
manifestării religiei sau convingerilor nu poate fi supusă decât restricţiilor prevăzute de
lege şi necesare pentru ocrotirea securităţii, ordinii şi sănătăţii publice sau a moralei
sau a libertăţilor şi drepturilor fundamentale ale altora.18
După cum ştim, orice persoană are dreptul la libertate în gîndurile sale,
asupra conştiinţei sale, la fel are dreptul de a crede în orice cu condiţia să nu aducă
daune fizice, morale, psihice sau materiale asupra altor persoane sau societăţii în
care se află această persoană. La fel acest drept include libertatea de a-şi schimba
religia sau convingerea, precum şi libertatea de a-şi manifesta religia sau
convingerea în mod individual sau în mod colectiv, în public sau în particular, prin
cult, învăţămînt, practici şi îndeplinirea ritualurilor.

Libertatea de a-şi manifesta religia sau convingerile nu poate forma obiectul

altor restrîngeri decît acelea care, prevăzute de lege, constituie măsuri necesare,
într-o societate democratică, pentru siguranţă publică, protecţia ordinii, a sănătăţii
sau a moralei publice ori pentru protejarea drepturilor şi libertăţilor altor
persoane.

Dacă instituţia penitenciară conţine un număr suficient de deţinuţi, care

aparţin aceleiaşi religii, un reprezentant calificat al acestei religii trebuie trebue să

18
Pact internaţional cu privire la drepturile civile şi politice din 16.12.1966. Ratificat prin Hot. Parl. nr.217-XII din
28.07.90

34
fie numit sau agreat. Cînd numărul deţinuţilor o justifică şi cînd împrejurările o
permit, aranjamentul trebuie prevăzut din timp.

Reprezentantul calificat, numit sau agreat trebuie să fie autorizat să

organizeze periodic servicii religioase de fiecare dată cînd este indicat, vizite
pastorale şi particulare condamnaţilor de religia sa.

Dreptul de a intra în contact cu reprezentantul calificat a unei religii nu

trebuie să fie niciodată refuzat nici unui deţinut. Dimpotrivă, dacă un deţinut se
opune la vizita unui reprezentant al unei religii, trebuie să i se respecte pe deplin
atitudinea sa.

Fiecare deţinut trebuie să fie autorizat, în măsura posibilului, să-şi satisfacă

cerinţele vieţii sale religioase, participînd la servicii organizate în instituţiile
penitenciare şi avînd în posesia sa cărţi religioase a confesiunii sale.

Practicarea religiei şi a culturilor religioase în penitenciare este o metodă

eficientă de educare a condamnatului în stilul legii pentru a numai săvîrşi fapte
prevăzute de legislaţia penală.

Libertatea de exprimare. Fiecare persoană are dreptul la libertatea de

exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau de a
comunica informaţii ori idei fără amestecul autorităţilor publice şi fără a ţine seamă
de frontiere.

Exercitarea acestor libertăţi ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi poate fi

supusă unor formalităţi, condiţii, restrîngeri sau sancţiuni prevăzute de lege, care
constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea
naţională, integrarea teritorială sau siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea
infracţiunilor, protecţia sănătăţii sau a moralei, protecţia reputaţiei sau a drepturilor
altora, pentru a împiedica divulgarea de informaţii confidenţiale sau pentru a
garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii organelor judecătoreşti.

35
 Dreptul la căsătorie. Articolul 12 a Convenţiei europene prevede că începînd
cu vîrsta stabilită de lege, bărbatul şi femeia au dreptul de a se căsători şi de a forma
o familie conform legislaţiei naţionale ce reglementează exercitarea acestui drept.

Din articolul menţionat mai sus deducem că condamnatul poate închea act de
căsătorie pe perioada detenţiei sale dacă ambii doresc de a forma o familie
indiferent dacă unul din soţi este pedepsit cu privaţiune de libertate.

Condiţiile încheierii actului de căsătorie pentru condamnat sunt aceleaşi ca şi

pentru oricare alt cetăţean, adică să nu fie deja căsătorit şi actul de căsătorie nu este
desfăcut, să aibă vîrsta pentru a încheia actul de căsătorie şi să fie acordul benevol a
soţilor pentru a forma o familie.

Dreptul la un recurs efectiv. Fiecare persoană, ale cărei drepturi sunt

recunoscute de actele internaţionale şi legislaţia Republicii Moldova au fost
încălcate, are dreptul să se adreseze afectiv unei instanţe naţionale, chiar şi atunci
cînd încălcarea s-ar datora unor persoane care au acţionat în exercitarea atribuţiilor
lor funcţionale.

Dacă după părerea persoanei ce i sau încălcat drepturile instanţele naţionale

nu rezolvă cazul corect, această persoană are dreptul de a apela la Convenţia
Europeană pentru Drepturile Omului pentru a i se soluţiona la justa valoare asupra
dreptului încălcat.19

Condamnaţii la fel au dreptul de a apela la instanţele naţionale în cazul cînd i

se încalcă un drept a acestuia, în cazul încălării drepturilor acordate de legislaţia
Republicii Moldova, condamnatul depune plîngere pentru dauna adusă acestuia.
Dreptul de a ataca decizia judecătorului este una din garanţiile fundamentale care
caracterizează justiţia penală. Importanţa acestui drept este prevăzut de convenţiie
internaţionale, atât universale cât şi europene. Examinând aceste texte, se poate
constata o evoluţie semnificativă. Articolul 6 al Convenţiei pentru Apărarea
Drepturilor Omului şi a Libertăţilor fundamentale, semnată la Roma la 4 noiembrie

19
Protocolul nr. 4 la Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale, care recunoaste
anumite drepturi si libertati, altele decât cele care figureaza deja in Conventie si in primul Protocol aditional la
Conventie. Strasbourg,06.V.1963, în vigoare din 12.IX.1997. art5

36
1950, în textul ei original îndeamna: Statele aderante să asigure în procesul penal
respectarea dreptului persoanei umane: la un dosar instituit în mod echitabil, public
şi într-un termen rezonabil; acuzatul să fie judecat de către un tribunal independent
şi imparţial; tribunalul să fie stabilit prin lege (garanţie indicată deseori prin
expresia “judecător natural”); judecarea publică; prezumţia nevinovăţiei să fie
stabilită pînă la momentul cînd vinovăţia sa este legal stabilită; să fie informat în cel
mai scurt termen de caracterul şi de cauza acuzaţiei; să dispună de timpul şi de
facilităţile necesare pregătirii apărării sale; să întrebe sau să solicite audierea
martorilor acuzării şi să obţină citarea şi audierea martorilor apărării în aceleaşi
condiţii ca şi martorii acuzării; să fie, dacă e necesar, asistat de către un interpret.
Cele două dispoziţii capătă o importanţă deosebită pentru sistemele penale care
admit privaţiunea de libertate personală printr-o decizie a unei autorităţi de poliţie
sau a unui tribunal, pentru că ele prevăd legalitatea detenţiei verificată de către
judecător, chiar şi după executarea ordinului. Ele sînt cu atît mai indispensabile în
sistemele unde numai judecătorul poate ordona privaţiunea de libertate: în acest caz
controlul este preventiv şi el corespunde garanţiei habeas corpus, stabilit în Anglia
începând cu secolul XYII şi apoi răspândit şi în alte ţări. Totuşi, este evident că
pentru aceste sisteme dreptul la recurs în faţa unui tribunal constituie o garanţie
suplimentară. Norma introduce deci două noutăţi: dreptul la recurs în privinţa
oricărei decizii de culpabilitate este afirmat în termeni generali; dreptul trebuie să
poată fi exercitat în privinţa declaraţiei, cât şi în privinţa sancţiunii aplicate.
Convenţia stabileşte un adevărat catalog al drepturilor fundamentale ale persoanei
umane şi subliniază în permanenţă caracterul universal al drepturilor sale.Cu atât
mai mult se consideră o intrezicere categorică şi foarte generală a discriminării,
raportată la toate situaţiile în care aşa numita discriminare poate să se determine.
Interdicţia, în sensul său pozitiv, corespunde acestui principiu al egalităţii pe care îl
enunţă solemn multiple condiţii moderne. Se face din ce în ce mai convingător şi
reciproc referinţă la principiul egalităţii pentru a susţine necesitatea unei funcţionări
eficiente a jurisprudenţei superioare ţinând cont în special de acţiunea lor în vederea
asigurării aplicării uniforme a legii. Nu s-ar putea avea o reală egalitate a

37
cetăţenilor, dacă situaţii egale nu ar fi tratate egal, chiar în ceea ce priveşte aplicarea
legii penale. Cu alte cuvinte, Convenţia europeană nu face referinţă în mod direct la
funcţionarea jurisdicţională cu privire la asigurarea aplicării uniforme a legii,
condiţiile acestei uniformităţi trebuie să fie considerate neapărat unice cu
dispoziţiile specifice, scopurile şi sistemul Convenţiei.20

Interzicerea discriminării. Considerînd că la baza Cartei Naţiunilor

Unite stau principiile demnităţii şi egalităţii fiinţelor umane şi că toate statele
membre s-au angajat să acţioneze atît împreună cît şi separat, în cooperare cu
Organizaţia, pentru înfăptuirea unuia din scopurile Naţiunilor Unite, anume de a
dezvolta şi încuraja respectarea universală şi efectivă a drepturilor omului şi a
libertăţilor fundamentale pentru toţi, fără deosebire de rasă, sex, limbă sau religie,
Considerînd că Declaraţia universală a drepturilor omului proclamă că toate
fiinţele umane se nasc libere şi egale în demnitate şi în drepturi şi că fiecare
poate să se prevaleze de toate drepturile şi de toate libertăţile care sunt enunţate
în Declaraţie, fără nici o deosebire, mai ales de rasă, de culoare sau de origine
naţională.

20
http://www.bice.md/rom/m01/buletin/0001/0001-02m.htm , Buletinul Centrului de informare si Documentare a
Consiliului Euroepi in Moldova Giuseppe LA GRECA, Consilier la Curtea de Casatie din Roma, Italia

38
 Luînd în considerare că toţi oamenii sunt egali în faţa legii şi au dreptul la
o protecţie egală a legii împotriva oricărei discriminări şi împotriva oricărei incitări
la discriminare, considerînd că Naţiunile Unite au condamnat colonialismul şi
toate practicile de segregaţie şi de discriminare care îl însoţesc, sub orice formă şi
în orice loc ar exista, şi că Declaraţia cu privire la acordarea independenţei
ţărilor şi popoarelor coloniale, din 14 decembrie 1960 (rezoluţia 1514 (XV) a
Adunării Generale), a afirmat şi a proclamat solemn necesitatea de a i se pune capăt
rapid şi necondiţionat, considerînd că Declaraţia Naţiunilor Unite privind
eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială, din 20 noiembrie 1963
(Rezoluţia 1904 (XVIII) a Adunării Generale), afirmă în mod solemn
necesitatea de a se elimina rapid toate formele şi toate manifestările de
discriminare rasială în toate părţile lumii şi de a asigura înţelegerea şi
respectarea demnităţii persoanei umane, convinse că orice doctrină de superioritate
bazată pe diferenţierea dintre rase este falsă din punct de vedere ştiinţific,
condamnabilă sub raport moral, injustă şi periculoasă din punct de vedere social şi
că nimic nu ar putea să justifice, oriunde ar fi, discriminarea rasială, nici în teorie,
nici în practică, reafirmînd că discriminarea între fiinţele umane pentru motive de
rasă, culoare sau origine etnică este un obstacol în calea relaţiilor paşnice de
prietenie între naţiuni, fiind susceptibilă să tulbure pacea şi securitatea
popoarelor, precum şi coexistenţa armonioasă a persoanelor în cadrul aceluiaşi
stat, convinse că existenţa barierelor rasiale este incompatibilă cu idealurile
oricărei societăţi umane, alarmate de manifestările de discriminare rasială care
există încă în unele regiuni ale lumii şi de politica unor guverne bazată pe
superioritate sau ură rasială, cum este politica de apartheid, de segregaţie sau de
separaţie, hotărîte să adopte toate măsurile necesare pentru eliminarea rapidă a
tuturor formelor şi a tuturor manifestărilor de discriminare rasială spre a favoriza
buna înţelegere între rase şi a edifica o comunicare internaţională eliberată de
orice forme de segregaţie şi de discriminare rasială.
Dornice să pună în aplicare principiile enumerate în Declaraţia
Naţiunilor Unite privind eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială şi

39
 să asigure cît mai repede posibil adoptarea măsurilor practice în acest scop, au
convenit asupra celor ce urmează că adică nu este ecceptată nici un fel de
descriminare.21
Exercitarea drepturilor şi libertăţilor recunoscute de actele internaţionale şi
de legislaţie Republicii Moldova trebuie să fie asigurate fără nici o deosebire
bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice, origine
naţională sau socială, apartenenţă la o minoritate naţională, avere, naştere sau orice
altă situaţie ce ar aduce daune de diferit gen a persoanei.

Condamnaţii dispun de aceste drepturi enumerate mai sus, încălcarea

acestora duce la răspundere de oricare gen ( răspundere materială, civilă,
administrativă, disciplinară ).

Instituţiile penitenciare clasifică condamnaţii după diferite categorii ( după

sex – bărbaţi de femei, după vîrstă – minori de maturi e.t.c. ), dar aceasta nu încalcă
în nici un mod şi nici în un fel drepturile condamnaţilor şi nu poate fi considerat o
discriminare.

Clasificarea condamnaţilor după diferite categorii nu este altceva decît o

prevenire de a săvîrşi diferite fapte care nu duce la corectarea condamnaţilor, dar
dimpotrivă înrăutăţirea situaţiei.

21
: Aderat prin Hot. Parl. nr.707-XII din 10.09.91 Convenţia internaţională privind eliminarea tuturor
formelor de discriminare rasială din 21.12.1965 Publicată în ediţia oficială "Tratate internaţionale", 1998, volumul
1, pag.77

40
II. Drepturile fundamentale ale deținuților

2.1. Dreptul la informaţie.

În exercitarea acestor drepturi prevăzute la art. 208 şi 169 alin.1 CE Cod de

executare, condamnatului i se asigură accesul la informaţia difuzată prin mijloacele
de informare în masă, precum şi dreptul de a fi informat de instituţia sau organul
care asigură executarea pedepsei, în limba pe care o înţelege, despre drepturile şi
obligaţiile sale, modul şi condiţiile de executare a pedepsei, precum şi despre
modificarea modului şi condiţiilor de executare a pedepsei.
Conform art.209 CE dispoziţiile Codului penal referitoare la executarea
pedepsei, ale Codului de executare, ale Statutului executării pedepsei de către
condamnaţi, ale Legii privind accesul la informaţie, dispoziţiile ordinelor emise în
temeiul Codului de executare şi ale regulamentului de ordine interioară a
penitenciarului, precum şi modificările acestora, sînt aduse la cunoştinţă
persoanelor condamnate sau sînt puse la dispoziţia lor, în limba moldovenească sau
în limba pe care o înţeleg, imediat după primirea în penitenciar.
Textele dispoziţiilor legale specificate în alin.(1) al CE se pun la dispoziţia
persoanelor condamnate, în penitenciare, în locuri accesibile.
În cazul persoanelor condamnate care au deficienţe de comunicare,
dispoziţiile legale specificate în alin.(1) art.209 CE li se aduc la cunoştinţă prin
modalităţi care să permită înţelegerea acestora.
Aducerea la îndeplinire a dispoziţiilor alin.(1) şi (3) art.209 CE se
consemnează într-un proces-verbal.22
Cunoscând prevederile actelor normative ce reglementează viaţa din
închisoare şi modul cum pot să-şi valorifice drepturile, condamnaţii pot să înţeleagă
cerinţele regimului penitenciar şi pot să colaboreze cu administraţia la derularea
programelor iniţiate pentru recuperarea lor socială. Aceste acte normative trebuie să
le fie aduse la cunoştinţa condamnaţilor în limba română precum şi în limba pe care
22
Carp S., Osadcii C., Rusu O., Drept execuţional penal . Chişinău 2007, p.70.

41
o cunosc, pentru a nu se crea o discriminare în aplicarea şi cunoaşterea regulilor.
Modalităţile de asigurare a cunoaşterii acestor acte normative este foarte diversă.
De regulă, la secţia de carantină, pe holurile secţiilor, la cluburi se realizează
panouri cu texte ce cuprind regulile de bază din actele normative, prin grija
administraţiei se realizează mape de cameră ce cuprind regulamentul închisorii, în
biblioteca penitenciarului şi în bibliotecile de cameră se găsesc de regulă codurile
penal, de procedură penală şi codul de executare, precum şi modalităţile practice de
valorificare a drepturilor şi sistemul de realizare a plângerilor.
Administraţia penitenciarului are obligaţia de a lua toate măsurile necesare
pentru asigurarea aplicării dispoziţiilor legale privind liberul acces la informaţiile
pentru condamnaţi.
Penitenciarul asigură recepţionarea emisiunilor radiofonice şi televizate. În
limitele regimurilor de deţinere prevăzute în prezentul cod şi în Statutul executării
pedepsei de către condamnaţi, condamnatul poate să se folosească de aparat de
radio, televizor, casetofon personal sau de orice alte aparate autorizate de către
administraţia penitenciarului, cu condiţia achitării plăţii pentru energia electrică
consumată.23
Condamnatului i se permite să procure, prin reţeaua de comerţ, literatură, să
aboneze şi să primească ziare şi reviste, fără a se limita numărul lor, din contul
mijloacelor proprii sau ale altor persoane.
Condamnatului i se interzice să aboneze, să primească, să procure, să
păstreze şi să răspîndească ediţii care propagă război, intoleranţă etnică, naţională,
rasială sau religioasă, cultul violenţei şi cruzimii, precum şi publicaţii cu caracter
pornografic.
Astfel, condamnaţii pot audia zilnic emisiunile radio, urmării programele de
televiziune, pot să aibă acces la publicaţii şi reviste, literatură beletristică şi de
specialitate. Ca urmare a modernizărilor care au loc în penitenciare se pot monta
televizoare în camerele cu efective mai mari sau în cluburi, unde condamnaţii pe
baza programului zilnic pot viziona ştiri, filme, emisiuni sportive şi de divertisment.

23
Oancea I., Drept execuţional penal, Editura ALL, Bucureşti, 1998, p.112.

42
Principial, se poate pune problema cât de liber să fie accesul la televiziune.
Emisiunile televizate pentru adulţi, vizionate de condamnaţi incită la
homosexualitate, iar filmele care sunt de gen "thriler" incită la abuz şi violenţă.
Asemenea emisiuni ar trebui să fie selectate strict pentru aprobare la vizionare, mai
ales în camerele de deţinere unde majoritatea condamnaţilor execută pedepse pentru
omor, viol, tâlhărie sau în cazul celor care execută detenţiunea pe viaţă. Considerăm
că şi vizionarea emisiunilor televizate trebuie să reprezinte un mijloc de diferenţiere
a regimului, accesul liber să fie aprobat doar pentru cei care mai au de executat o
perioadă relativ scurtă ( 6 luni - un an) până la liberare.
În legătură cu accesul la ziare şi reviste, accesul nerestricţionat derivă din
posibilităţile penitenciarului de a pune la dispoziţie un număr de abonamente la
principalele cotidiane, la asigurarea accesului liber, în măsura în care condamnaţii
dispun de sumele necesare, la abonamente. Ziarele, revistele, standul de carte,
bibliotecile, sunt un mijloc deosebit de pozitiv cu privire la integrarea culturală şi
socială a condamnaţilor, la formarea lor ca persoane cu spirit civic ancorat în
realităţile vieţii de „afară”.24
Problema se pune în ce măsură sunt educative revistele pentru adulţi, cele
pornografice, literatura care propagă sexul liber. Considerăm că în mediul închis, de
bărbaţi sau femei, astfel de reviste sunt percepute ca materiale stimulative pentru
homosexualitate sau devianţe sexuale. Chiar dacă acceptăm diferenţele de orientări
sexuale ca fiind o problemă a realităţii şi libertăţii personale, în penitenciare
problema accesului la astfel de materiale trebuie să se aprobe cu moderaţie şi în nici
un caz să fie folosite ca materiale de schimbare a decorului şi tapetare a pereţilor
celulelor, ceea ce creează o atmosferă de promiscuitate şi neseriozitate într-un
aşezământ care prin excelenţă este riguros şi sobru.
Este bine ca deţinuţii să fie încurajaţi să citească literatură de calitate, să se
realizeze dezbateri în legătură cu evenimentele apărute în presă care interesează
procesul de reinserţie socio-culturală. Deşi divertismentul nu trebuie să lipsească cu
desăvârşire din preocupările organizatorilor de activităţi culturale, acesta trebuie să

24
Moraru V., Drepturile şi interesele legitime ale condamnatului, Editura Museum, Chişinău, 2002, p.36.

43
ducă la destindere şi confort spiritual, nu la descoperirea unor noi surse de
încordare, de agresiune verbală între deţinuţi sau la transformarea penitenciarului
într-o instituţie „veselă2, pentru a nu-şi pierde caracterul de constrângere.25
Un drept specializat vine să particularizeze dreptul la informaţie şi de acces
la informaţii publice. De ce era necesar ca între prevederile legale să se introducă
acest articol care în mod evident se regăseşte în conţinutul art. 208 CE „Accesul
condamnaţilor la informaţie”. în penitenciare până în anul 1991, totul era supus
regimului actelor clasificate, secret de stat. Numărul condamnaţilor, situaţia juridică
a fiecăruia înscrisă în dosarul de penitenciar, ori ce fel de evidenţă, chiar şi fişa
medicală a condamnatului. Aceste reguli îngreunau sau făceau imposibilă judecarea
proprie a actelor şi faptelor consemnate despre persoana condamnatului, despre
evoluţia executării pedepsei, despre caracterizările făcute de educatori, medici,
psihologi, alte cadre, astfel încât cel în cauză nu putea reacţiona împotriva unor
„acte de la dosar" pentru că nu avea cunoştinţă despre ele. Era necesară o
deschidere în sensul legii accesului la informaţii publice, mai ales pentru faptul că
după anul 1991, întreaga activitate a penitenciarelor s-a scos din regimul activităţii
secrete, instituţia penitenciară fiind o instituţie publică.
Interesul condamnaţilor şi a familiilor acestora cu privire la actele din
cuprinsul dosarului vin din nevoia de cunoaştere a evoluţiei situaţiei acestuia,
situaţie de fapt şi de drept care poate influenţa viaţa acestuia, astfel: situaţia juridică
(introducerea în dosar a mandatelor de executare a pedepselor în cazul în care sunt
mai multe astfel de acte, realizarea contopirilor de mandate, modificările datelor din
situaţia juridică - nerecidivist, recidivist, cu antecedente penale, aplicarea unei
graţieri, amnistii, intervenţia unui proces la altă instanţă, ori un proces la instanţele
din străinătate, întreruperea executării pedepsei pe un timp limitat, suspendarea
executării pedepsei), liberarea (la termen, condiţionată, amânarea liberării),
transferarea, sancţionarea ori recompensarea, acordarea de facilităţi ori
responsabilităţi, documentarea cu privire la zilele câştigate ca urmare a muncii
prestate, cuantumul sumelor consemnate pe numele condamnatului (din plata

25
Pop O., Executarea pedepselor privative de liertate, Chişinău, 2002, p.67.

44
muncii, banii primiţi de la familie sau din alte surse, sumele expediate de
penitenciar familiei sau victimei infracţiunii, plata unor daune cauzate din vina
condamnatului, consemnarea sumelor cheltuite prin cumpărarea de bunuri),
verificarea situaţiei medicale (consemnarea tratamentelor, a medicamentelor de la
penitenciar, de la familie, transferul la spitale, internările în infirmerie, intervenţiile
stomatologice, diferite intervenţii chirurgicale, vaccinările periodice, intervenţia
unor boli cronice, alterarea stării de sănătate care nu ar permite continuarea
executării pedepselor), obţinerea de certificate de calificare, de diplome de studii,
ori de terminare a cursurilor diferitelor şcoli. Am consemnat doar câteva dintre
situaţiile ce sunt consemnate în actele de la dosarul de deţinere şi care interesează
persoana condamnatului.26
Pentru ca toţi condamnaţii să cunoască situaţia şi conţinutul documentelor
din dosar, anual se organizează la nivelul Departamentul Instituţiilor Penitenciare
un apel general, acţiune care vine să confrunte fiecare persoană condamnată cu
dosarul. Cu această ocazie se verifică în special situaţia juridică a condamnatului,
termenul de liberare, iar la cerere ori ce piesă din dosar. Apelul general este şi un
momente de centralizare a tuturor datelor cu privire la populaţia penitenciară, de
analiză a evoluţiei infracţionalităţii din punct de vedere numeric, al naturii
infracţiunilor, al caracteristicilor principale ale populaţiei penitenciare pe anul în
curs. Datele se pot utiliza în rapoartele solicitate de Ministerul Justiţiei pentru
stabilirea de strategii sau planuri pe termen lung, mediu sau scurt în legătură cu
întocmirea bugetului, a planurilor de investiţii, a organizării formării de personal, a
stabilirii profilării penitenciarelor în raport de sarcinile de deţinere, pază şi
supraveghere şi altele.

2.2. Dreptul la petiționare.

26
Zidaru P., Drept execuţional penal, Editura Press Mihaela SRL, Bucureşti, 1997, p.112.

45
 Conform art.169 alin.1 lit.c CE și art.2101 CE condamnaţii au dreptul de a
adresa petiţii (cereri, reclamaţii, propuneri, sesizări) administraţiei instituţiei ori
organului care asigură executarea pedepsei sau organelor ierarhic superioare,
instanţei de judecată, procuraturii, autorităţilor administraţiei publice centrale şi
locale, asociaţiilor obşteşti, altor instituţii şi organizaţii, inclusiv internaţionale.
Articolul 210 alin-1-2 CE prevede: „Condamnatul are dreptul să primească şi să
expedieze din cont propriu, scrisori, telegrame şi petiţii fără a se limita numărul lor
în modul şi în condiţiile stabilite de prezentul cod şi de Statutul executării pedepsei
de către condamnaţi.
Conţinutul corespondenţei expediate şi primite de condamnat poate fi supus
cenzurii. Corespondenţa condamnatului cu avocatul, cu avocatul parlamentar, cu
membrii comisiei de monitorizare, organele de urmărire penală, procuratura,
instanţa de judecată, autorităţile administraţiei publice centrale, organizaţiile
internaţionale interguvernamentale care asigură protecţia drepturilor şi libertăţilor
fundamentale ale omului nu poate fi supusă cenzurii. Corespondenţa se expediază
sau se transmite destinatarului de către administraţia locului de deţinere în decurs
de 24 de ore de la depunerea sau primirea ei.”27
Acest drept constă în posibilitatea pe care o are condamnatul de a se adresa
neîngrădit oricărei instituţii, organ de stat, instanţe judecătoreşti, organelor
parchetului, mass - media, organizaţiilor care apără drepturile omului sau care pot
sprijini orice acţiune pozitivă de reinserţie socială, culturală, religioasă, sportivă.
Legea prevede că aceste drepturi sunt garantate. în înţelesul termenului de
petiţie se include ori ce cerere sau sesizare adresată autorităţilor publice, instituţiilor
publice, organelor judiciare, instanţelor sau organizaţiilor internaţionale.
Regulile penitenciare europene 198728, prevăd în mod detaliat modalităţile în
care se pot realiza cereri şi reclamaţii de către condamnaţi, în art. 70, astfel:

27
Codul de Executare al Republicii Moldova nr 443-XV din 24.12.2004., în vigoare din 01.07.2005.
28
Regulile Europene pentru penitenciare, Recomandarea nr. R (87)3 adoptată de Comitetul Miniştrilor Consiliului
Europei la 12.02.1987 – în cea de-a 404-a şedinţă a miniştrilor deputaţi.

46
 „1. Deţinuţii au dreptul să formuleze cereri şi reclamaţii, individual sau în
grup, directorului penitenciarului sau oricărei alte autorităţi competente.
2. Dacă problema poate fi rezolvată prin mediere, se va recurge în primul
rând la aceasta.
3. Dacă o cerere sau o reclamaţie este respinsă, motivele respingerii trebuie
comunicate deţinutului în cauză, iar acesta va avea dreptul de a introduce recurs în
faţa unei autorităţi independente.
4. Deţinuţii nu trebuie să fie pedepsiţi pentru că au făcut cereri sau
reclamaţii.
5. Autoritatea competentă trebuie să ţină cont de toate reclamaţiile scrise
ale familiilor deţinuţilor, referitoare la încălcări ale drepturilor deţinuţilor.
6. Nici o plângere a reprezentantului juridic sau a unei organizaţii care
apără drepturile populaţiei penitenciare nu poate fi depusă în numele unui deţinut,
dacă cel în cauză se opune.
7. Deţinuţii trebuie să aibă dreptul de a solicita un aviz juridic, cu privire la
procedurile de realizare a plângerilor şi apelurilor interne, precum şi serviciile unui
avocat, dacă este necesar”.
Condamnaţii, indiferent de categoria din care fac parte au drept de a se adresa
cu petiţii, plângeri şi scrisori, forma şi conţinutul acestora fiind în sarcina
condamnaţilor. Una dintre caracteristicile acestui drept este acela al
confidenţialităţii.29 Chiar şi în penitenciar, unde controlul este deosebit de riguros,
petiţiile sunt trimise imediat ce sunt întocmite, împreună cu o adresă oficială, iar
răspunsurile la acestea sunt comunicate prin compartimentele de evidenţă, eventual
comunicările fiind anexate la dosar după aducerea la cunoştinţa petiţionarului.
Petiţiile şi corespondenţa sunt neîngrădite ca număr de trimiteri, cu excepţia
cazurilor în care există indicii întemeiate că această cale de comunicare este folosită
pentru a se produce fapte ilicite. în aceste cazuri corespondenţa poate fi deschisă,
iar împotriva celor vinovaţi se vor lua măsurile legale. De regulă condamnaţii
beneficiază din partea administraţiei de facilitatea de a trimite o corespondenţă la
29
Уголовно-исполнительное право, под редакцией Зубкова, Издательство Норма, Москва, 2002, c.211.

47
interval de o lună, deşi pe cheltuială proprie aceştia pot să corespondeze cu o
frecvenţă mai mare. în situaţiile în care există date sau suspiciuni că prin
intermediul corespondenţei se introduc în penitenciar droguri, substanţe toxice,
explozibili sau alte asemenea obiecte, corespondenţa poate fi deschisă, fără a fi
citită, în prezenţa condamnatului în aşa fel încât acesta să poată constata personal că
nu s-a violat secretul corespondenţei. Această procedură legală poate duce la
prevenirea unor tentative de introducere în locurile de deţinere a substanţelor
interzise, expeditorii cunoscând reguli după care corespondenţa este verificată. în
cazul verificărilor pentru prevenirea corespondenţei explozibile, aceasta se verifică
cu aparate speciale cu raze „X” din dotarea fiecărui penitenciar, după care se
deschid în prezenţa condamnatului.
Corespondenţa poate fi deschisă şi reţinută atunci când există indicii
temeinice cu privire la comiterea unei fapte penale ori infracţiuni. Persoana aflată în
executarea pedepsei privative de libertate este înştiinţată în scris, de îndată, cu
privire la luarea măsurii de deschidere a corespondenţei , iar corespondenţa reţinută
este clasată într-un dosar special, păstrat la administraţie. Deschiderea şi reţinerea
corespondenţei se face în baza dispoziţiei emise în scris şi motivat de către
judecătorul delegat pentru executarea pedepselor privative de libertate.
Corespondenţa condamnatului cu apărătorul legal ori cu organizaţiile
neguvernamentale, precum şi cu instanţele sau organizaţiile internaţionale a căror
competenţă este acceptată ori recunoscută de România care îşi desfăşoară
activitatea în domeniul protecţiei drepturilor omului nu se deschid şi nu pot fi
reţinute.
Condamnaţii care nu cunosc limba română, pot expedia scrisori, petiţii şi
plângeri în limba maternă având toate garanţiile stabilite de art. 45, cu privire la
garantarea dreptului, confidenţialitate, legătură cu instituţiile şi organizaţiile arătate
mai sus.

48
 Pentru asigurarea dreptului la petiţionare şi corespondenţă, prin grija
„Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, art. 19 menţionează dreptul de
primire şi difuzare a informaţiei şi a ideilor prin intermediul mass-media”.
Convenţia
administraţiei Internaţionalăseasupra
penitenciarului Drepturilor
asigură măsurile Civile şi Politice,de
corespunzătoare art.aprovizionare
19 prevede
cu materialele necesare, şi cu privire al asigurarea serviciilor poştale din exteriorul
unităţii. Personalul furnizorului de servicii poştale, va avea acces în incinta
penitenciarului pentru a prelua corespondenţa din cutiile montate în interiorul
secţiilor de deţinere, fiind însoţit în interior pentru asigurarea securităţii şi
integrităţii activităţii.
Corespondenţele primite pe adresa condamnaţilor se primesc pe căile
obişnuite de la oficiile poştale, se identifică persoanele condamnate şi se înmânează
destinatarului pe bază de semnătură, consemnându-se în fişa de evidenţă a vizitelor,
pachetelor şi corespondenţei, numele expeditorului, data primirii şi eventualele
probleme.
Cheltuielile privitoare la exercitarea dreptului la petiţionare şi corespondenţă
se suportă de către petiţionari, dacă dispun de sumele necesare pentru plicuri,
timbre, materiale de scris.
Conform secţiunii 30-a din Statutul executării pedepsei de către condamnaţi 30
Deţinuţii îşi formulează petiţiile în scris, care pot fi înaintate atît administraţiei
penitenciarului, cît şi altor organe prevăzute de lege.
Petiţiile prezentate administraţiei penitenciarului trebuie să fie înregistrate în
secretariatul unităţii, cu aplicarea numărului şi parafei de primire pe exemplarul doi
al actului respectiv, care se restituie deţinutului.
Prezentarea în două exemplare a petiţiilor este pusă în sarcina deţinutului
care le-a formulat; acesta este responsabil şi pentru identitatea conţinutului textelor
acestora.31
Petiţiile formulate în adresa altor organe se expediază destinatarului conform
prevederilor privind expedierea corespondenţei.

30
Statutul executării pedepsei de către condamnaţi aprobat prin Hotărîrea Guvernului Republicii Moldova nr. 583 din
26.05.2006 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 91-94/676 din 16.06.2006.
31
Carp S., Osadcii C., Rusu O., Drept execuţional penal . Chişinău 2007, p.77.

49
 Deţinutul formulează petiţiile numai în nume propriu şi în chestiuni ce îl
vizează personal. Prezentarea petiţiilor în numele colectivelor sau în numele altei
persoane este interzisă.
Petiţiile ce conţin expresii obscene, inclusiv cu caracter calomniator, ce
jignesc onoarea şi demnitatea personalului penitenciar, nu se examinează. Sesizările
respective formulate în scris se anexează la dosarul personal, iar expeditorilor li se
aplică pedepse disciplinare.
Petiţiile formulate în adresa instituţiilor prevăzute de alin.(2) art.210 al
Codului de executare nu pot fi supuse cenzurii şi se expediază destinatarului în timp
de 24 ore.
Răspunsurile altor organe privind rezultatul examinării petiţiilor se comunică
deţinuţilor, contra semnătură, în cel mult 24 ore din momentul primirii lor.
Formularea propunerilor, cererilor şi plîngerilor în formă verbală are loc în
cadrul audienţei personale.
Primirea deţinuţilor în audienţă personală se efectuează zilnic de către
administraţia penitenciarului, conform graficului.
Evidenţa persoanelor primite în audienţă se ţine în registrele speciale, care se
numerotează, se şnuruiesc şi se sigilează. Registrul se păstrează în secretariatul
instituţiei. După audienţă registrul, în care se consemnează conţinutul cererilor şi
reclamaţiilor, precum şi măsurile luate, se predă la secretariatul unităţii.
Reprezentanţii Departamentului Instituţiilor Penitenciare, ori de cîte ori
vizitează penitenciarele, efectuează primirea deţinuţilor în audienţă, în problemele
ce ţin de competenţa lor. Evidenţa audienţelor efectuate de reprezentanţii
Departamentului Instituţiilor Penitenciare se notează într-un registru special.
Şefii instituţiilor, cel puţin o dată pe lună, verifică executarea deciziilor luate
în timpul audienţelor, acordînd o atenţie deosebită adresărilor repetate, în scris sau
verbal, ale deţinuţilor şi rudelor acestora.32
Comisia penitenciarului analizează trimestrial starea de lucruri privind
soluţionarea cerinţelor formulate faţă de reprezentanţii administraţiei prin

32
Carp S., Osadcii C., Rusu O., Drept execuţional penal . Chişinău 2007, p.234.

50
intermediul corespondenţei deţinuţilor sau a rudelor acestora, precum şi a celor
formulate în cadrul audienţelor personale.
Depunerea de cereri şi plângeri la conducerea penitenciarului sau în afara
acestei instituţii reprezintă dreptul condamnatului de a solicita conservarea
drepturilor şi facilităţilor acordate de normele legale, de a protesta împotriva unor
conduite nelegale ce s-ar îndrepta împotriva sa, de a rezolva în nume propriu unele
deficienţe din mecanismul de aplicare a regimului ce i se aplică sau de a solicita o
facilitate la care ar avea acces dacă o comisie, un funcţionar sau un cadru de
conducere nu i-ar refuza-o, având în vedere că acordarea acestei facilităţi este la
latitudinea respectivei autorităţi.
Regula 35 (1) din cadrul „Regulilor europene pentru închisori” stabileşte că
la intrarea în penitenciar a condamnaţilor aceştia trebuie „să primească informaţii
scrise referitoare la regimul deţinuţilor din categoria sa, la regulile disciplinare din
aşezământ, la mijloacele autorizate pentru obţinerea de informaţii şi de formulare a
plângerilor şi la oricare alte probleme care pot fi necesare pentru a permite să îşi
cunoască drepturile şi obligaţiile şi să se adapteze condiţiilor vieţii din
aşezământ”.33
De cele mai multe ori plângerile se formulează împotriva unor măsuri
disciplinare. Despre acestea ne vom referi când vom analiza aspectele ce derivă din
aplicarea pedepselor disciplinare în penitenciare.
Cu toate acestea, multe reclamaţii, cereri şi plângeri se pot formula pentru
diverse probleme directorului penitenciarului, judecătorului delegat, procurorului în
exercitarea dreptului de petiţionare.
Regula 36 obligă personalul închisorii să faciliteze întocmirea unei cereri sau
plângeri chiar dacă aceasta este zadarnică. în acest sens trebuie ca orice deţinut să
poată să adreseze pe o cale legală, fără cenzură în fond sau formă, o cerere
administraţiei centrale a penitenciarelor, autorităţii judecătoreşti sau altor autorităţi,
încurajarea condamnaţilor de a-şi expune deschis problemele duce la cunoaşterea
preocupărilor lor, la creşterea responsabilităţii, la rezolvarea legală a unor
33
Pop O., Drept penitenciar, Editura MIRTON, Timişoara, 2003, p.56.

51
neajunsuri ce apar, la diminuarea unor încercări de a trimite pe căi ilegale scrisori,
reclamaţii sau plângeri unor organe de stat sau neguvernamentale. Adeseori
deţinuţii renunţă la reclamaţii de frica supraveghetorilor şi a represaliilor la care
sunt supuşi cei care „ridică probleme”. De fapt, în aceste cazuri, problemele nu se
rezolvă, trenarea lor poate genera unele evenimente negative grave, cu consecinţe
deosebite.
Nu toate plângerile deţinuţilor impun luarea lor în consideraţie şi acordarea
unui răspuns din partea administraţiei. De cele mai multe ori problemele
condamnaţilor pot fi rezolvate prin simpla ascultare din partea supraveghetorilor,
care pot rezolva aceste probleme prin exercitarea atribuţiunilor de serviciu sau
raportarea lor pe linie ierarhică.
Pentru creşterea credibilităţii şi transparenţei în activitatea de rezolvare a
cererilor condamnaţilor, regulile internaţionale prevăd posibilitatea ca
penitenciarele să fie vizitate în mod regulat de persoane calificate şi experimentate,
care să reprezinte interesele legitime ale condamnaţilor. în toate penitenciarele
condamnaţii trebuie să beneficieze de dreptul de a comunica liber şi în deplină
încredere cu persoanele care vizitează locurile de detenţie sau de închidere, în
condiţiile existenţei unui cadru rezonabil de securitate şi ordine în penitenciar. De
obicei cei care sunt acreditaţi să intre în penitenciare, sunt persoane publice
cunoscute, care pot reprezenta şi interesele personalului, dar şi pe cele ale societăţii
civile, precum şi pe ale deţinuţilor. Important este ca personalul care aplică
pedepsele disciplinare să nu fie unit cu cei care primesc plângerile, pentru că în
acest caz deciziile care se vor lua, chiar juste fiind, nu vor fi suficient de credibile.34
În ceea ce priveşte pe deţinuţii care încă nu au fost condamnaţi definitiv,
cererile lor, plângerile şi reclamaţiile vor fi înaintate prin avocatul desemnat sau din
oficiu, prin familie sau orice autoritate care poate să ducă la clarificarea situaţiei
juridice cu cea mai mare rapiditate. Pentru deţinuţii străini, reclamaţiile pot fi
adresate şi ambasadelor sau consulatelor ori Crucii Roşii Internaţionale.

34
Уголовно исполнителбное право , под редакцией Шмарова И.В. Москва, 1998, c.211.

52
 Deţinuţii străini sunt consideraţi mult mai vulnerabili în penitenciare,
deoarece ei nu cunosc limba, legile şi regulile, astfel că sunt şovăitori în a se adresa
cu cereri sau plângeri. Cei arestaţi şi condamnaţi pentru trecerea frauduloasă a
frontierei, nu fac plângeri pentru a nu fi repatriaţi, chiar dacă ar avea motive să le
facă. Supraveghetorii trebuie să-şi dea seama de nevoile lor şi să-i ajute,
ascultându-le cererile şi plângerile.35
Tot ca o extindere a dreptului la corespondenţă şi legătură legală cu exteriorul
este dreptul la convorbiri telefonice conform art. 210 alin.3-5 CE al Republicii
Moldova care prevede următoarele:
Condamnatul are dreptul la convorbiri telefonice de la telefonul public, din
cont propriu, în modul şi în condiţiile stabilite de legislați execuțional penală.
Pentru asigurarea exercitării dreptului la convorbiri telefonice, administraţia
penitenciarului are obligaţia de a lua măsurile necesare pentru instalarea de
telefoane publice în interiorul penitenciarului. Convorbirile telefonice, cu excepţia
convorbirilor cu persoanele şi reprezentanţii instituţiilor şi organelor menţionate în
alin.(2) art.210 CE, pot fi interceptate.
(4) Condamnatul are dreptul la convorbire telefonică cu soțul/soția, o rudă
sau cu o altă persoană la alegerea lui.
(5) Numărul, periodicitatea şi durata convorbirilor telefonice care pot fi
efectuate de condamnat se stabilesc de către administraţia penitenciarului, în funcţie
de numărul persoanelor condamnate şi al posturilor telefonice publice instalate.”36
În conformitate cu art. 24.1 din Regulile europene 2006 „Deţinuţilor li se va
permite să comunice, cât de des posibil, prin corespondenţă, telefon sau alte
mijloace de comunicare cu familiile lor, terţe persoane şi reprezentanţii
organismelor exterioare, precum şi să primească vizite de la aceste persoane.”37
în fiecare penitenciar sunt instalate posturi telefonice, de unde condamnaţii
pot apela, pe cheltuiala lor, persoanele din familie sau alte persoane. Convorbirile

35
Zidaru P., Drept execuţional penal, Editura Press Mihaela SRL, Bucureşti, 1997, p.165.
36
Codul de Executare al Republicii Moldova nr 443-XV din 24.12.2004., în vigoare din 01.07.2005.
37
Regulile Europene pentru penitenciare, Recomandarea nr. 87 adoptată de Comitetul Miniştrilor Coinsiliul Europei
la 12.02.1987. sursa: http://www.anp-just.ro/recomandari/reg_euro.htm

53
telefonice sunt restricţionate doar de „Regulamentul de ordine interioară” care
prevede orele de acces la telefon a condamnaţilor, categoriile care au acest drept cu
o frecvenţă mai mare sau care îl pot exercita nestingherit. Convorbirile pot fi
interceptate, limitate sau oprite în cazul în care sunt informaţii care demonstrează
legături ilegale sau intenţii de producere a unor fapte infracţionale. Problemele
legate de utilizarea telefonului în incinta penitenciarelor este deosebit de sensibilă
din punct de vedere al siguranţei acestuia, deoarece prin intermediul acestui mijloc
de comunicare nerestricţionat se pot realiza cel puţin următoarele fapte negative:
- stabilirea de legături dintre membrii clanurilor de infractori şi
conducerea unor infracţiuni chiar din interiorul penitenciarului;

- comunicarea de informaţii de diferite tipuri cu privire la siguranţa

locului de deţinere, sistemul de pază, programul cadrelor ( ori a unui anumit
membru al personalului vizat de condamnaţi pentru diferite scopuri);
- agresarea telefonică a unor persoane, transmiterea de date false unor
publicaţii, organizarea evadării din incinta penitenciarului;
- transmiterea de date confidenţiale ori care nu sunt destinate publicităţii,
despre care condamnaţii iau la cunoştinţă datorită locului unde se află;

realizarea de plângeri, reclamaţii şi cereri la diferite instituţii, fără a se putea

înregistra oficial nici cele cerute şi nici modul de rezolvare;

vânzarea clandestină, trocul sau folosirea ca monedă ori plată pentru diferite
jocuri de noroc sau pentru obţinerea de bunuri a cartelelor telefonice.

Cu toate neajunsurile folosirii fără restricţii a telefonului în incinta

penitenciarelor schimbarea opticii cu privire la posibilitatea comunicării
nerestricţionate prin corespondenţă şi prin telefon reprezintă pentru majoritatea
condamnaţilor o posibilitate în plus de socializare, de participare la problemele de
familie, de rezolvare rapidă a necesităţilor proprii solicitate familiei, comunicarea
unor abuzuri, nedreptăţi, ori probleme de rezolvat la care să fie angrenat avocatul
propriu sau o persoană care să-i apere interesele. Posibilitatea de comunicare rapidă
a condamnaţilor cu exteriorul este de natură a frâna sau a curma comportamentele

54
nelegale sau neregulamentare a personalului, „o sabie a lui Damocles" deasupra
capetelor celor dispuşi să abuzeze în ori ce mod de funcţia lor ce comportă o
anumită gestionare a persoanelor din custodie.
Considerăm că în viitor când comunicaţiile on-line se vor generaliza, în
penitenciare se vor introduce telefoanele mobile ( în prezent ele constituie o
problemă operativă importantă, tot mai mulţi condamnaţi încercând să obţină astfel
de aparate, care pot fi încărcate cu sumele necesare convorbirilor de către persoane
din afara penitenciarului). Dacă convorbirile nu sunt ascultate sau supravegheate,
nu ar trebui să fie nici un motiv pentru ca persoanele condamnate să aibă astfel de
aparate, cartelele nu ar mai fi motiv de schimb, iar programul de convorbiri nu ar fi
împiedicat de existenţa unui număr redus de aparate, ori de necesitatea de a exista
un program de folosire a telefoanelor în cadrul secţiilor sau în cadrul
penitenciarului, fiecare realizându-şi propriul program de convorbiri în funcţie şi de
programul de viaţă şi activitate a celor din exterior. Posibilitatea de a trimite mesaje,
posibilitatea de a identifica pe autorii convorbirii, chiar de a înregistra cu mandat
din partea judecătorului delegat cu executarea pedepselor ar constitui rezolvări
pentru problemele operative.

2.3. Dreptul la asistenţă medicală.

Fiind vorba de sănătatea condamnatului, acordarea acestui drept este justificată

din toate punctele de vedere. Îngrijirile medicale se dau, în primul rînd, în
penitenciar, în infirmerie, de către medicul penitenciarului în cazul unor boli uşoare.
În cazul unor boli grave, bolnavul se internează într-un spital din sistemul
penitenciar, iar în caz cînd boala nu poate fi tratată în aceste spitale din sistemul
penitenciar, bolnavul este internat în spitalele civile sub pază. Îngrijirea şi
tratamentul medical îi revine medicului penitenciarului, iar în cazul transferării într-
un spital, îngrijirea îi revine medicului acelui spital.38

38
Oancea I. Drept Execuţional Penal. Bucureşti – 1998. pag. 117-118.

55
 Asistenţa medicală se acordă condamnaţilor în orele prevăzute de programul
întocmit de medic şi aprobat de şeful penitenciarului cu excepţia cazurilor urgente,
asistenţa medicală se acordă în afara programului.

Personalul medico-sanitar este obligat să verifice modul cum se efectuează

baia, echiparea, deparazitarea şi dezinfectarea condamnaţilor. În termen de 24 ore
de la primirea condamnaţilor în penitenciar, medicul este obligat să-i examineze,
întocmindu-le fişa medicală.

Medicul este obligat să efectueze zilnic vizita medicală a condamnaţilor care

solicită asistenţă medicală şi a celor bolnavi care îi depistează în urma controlului
executat în camerele de deţinere sau la locul lor de muncă. De asemenea este
obligat să efectueze controlul medical periodic al tuturor condamnaţilor.39

Cu ocazia consultaţiilor, medicul prescrie medicamente necesare, în dozele

corespunzătoare, care sunt administrate condamnaţilor numai în prezenţa
personalului medico-sanitar sau supraveghetorului de serviciu. La fel medicul
penitenciarului este obligat să organizeze depistarea activă, tratamentul, urmărirea
şi izolarea condamnaţilor cu boli contagioase, în conformitate cu normele în
vigoare.

Condamnaţii bolnavi pot primi medicamente de la familie sau de la rude, cu

avizul medicului penitenciarului. În aceleaşi condiţii, ei pot să-şi procure
medicamente în afară celor asigurate de penitenciar.

Pentru condamnaţii bolnavi care au nevoie de îngrijire medicale speciale

trebuie să se prevadă transferul în instituţiile penitenciare specializate sau în
spitalele civile. Dacă tratamentul are loc într-o instituţie penitenciară, atunci această
instituţie trebuie să aibă materialul necesar pentru acesta, la fel instituţia trebuie să
dispună de personal medical calificat.

În instituţiile penitenciare pentru femei trebuie să existe instalaţii speciale

necesare pentru tratamentul femeilor, chiar şi a celor însărcinate. Pentru femeile

39
Florian Gh., Dinamica Penitenciară, Bucureşti editura „Oscar Print” 1999. pag. 68

56
care au copii mici la fel trebuie luate măsuri şi create condiţii de întreţinere în
condiţii normale a copilului.

În cazul depistării unei boli fizice sau mintale medicul trebuie să ia toate
măsurile necesare; să întreprindă măsuri de separare a condamnaţilor suspecţi ca
purtători de anumite boli sau maladii, la fel să evidenţieze deficienţele fizice sau
mintale, mai ales acelea care ar crea probleme în capacitatea de gândire şi de muncă
a condamnatului.40

Asigurarea cu echipament medical este insuficientă, majoritatea utilajelor

medicale sînt depăşite. Medicamentele disponibile sînt suficiente pentru tratamente
mai puţin complicate. În caz de necesitate pacienţii sînt transportaţi la spitalul
penitenciar Nr.16 Pruncul.

Cele mai frecvente probleme cu care se adresează deţinuţii din Penitenciarul

Nr.4 Cricova sînt: maladii ale aparatului respirator, maladii ale aparatului digestiv,
maladii ale sistemului osteo- muscular, servicii stomatologice, HIV SIDA.

Serviciile medicale reglementate de Recomandarea nr. R [ 87 ] 3 privind

Regulile Europene pentru Penitenciare, adoptată de Consiliul Europei la 12
februarie 1987. În fiecare instituţie penitenciară vor fi accesibile cel puţin serviciile
unui medic internist. Serviciile medicale vor fi organizate în strânsă legătură cu
administraţia sanitară a comunităţii sau a naţiunii. Ele vor include serviciul
psihiatric pentru diagnosticarea în cazurile ce impun tratament stărilor mintale
normale.41

Deţinuţii bolnavi sau care au nevoie de tratament special vor fi transferaţi la

instituţii specializate sau spitale civile. Acolo unde asistenţa medicală este posibilă
în cadrul instituţiei, prin echipament, mobilier şi dotări farmaceutice necesare
pentru îngrijirea medicală şi tratamentul deţinuţilor bolnavi, se va aduce şi personal
specializat.

40
Moraru V., Drepturile şi interesele legitime ale condamnatului, Editura Museum, Chişinău, 2002, p.44.
41
Михлин А. С., Пономарев П. Г. Уголовно-исполнительное право. Москва издательство Юридическая
литература 2000. pag.62-64

57
 La fel şi serviciile unui stomatolog vor fi disponibile fiecărui condamnat, fără
contra plată.

Condamnaţii nu vor fi supuşi unui experiment care să poată provoca vătămări

morale sau fizice.

În cazul femeilor gravide se vor face toate demersurile pentru ca naşterea

copiilor să aibă loc în afara instituţiilor penitenciare. Totuşi, dacă acest lucru nu este
posibil, va fi necesar ca instituţiile penale să se amenajeze spaţii necesare, îngrijiri
pre şi post-natale a femeilor însărcinate. Dacă un copil se naşte în instituţia
penitenciară, acest lucru nu se va menţiona în certificatul de naştere.

Atunci cînd copiilor mici le este permis să rămână în instituţia penitenciară

alături de mamele lor, trebuie asigurate măsuri speciale pentru crearea unei creşe
deservită de personal calificat, unde copii vor fi plasaţi atunci cînd nu se află sub
directa îngrijire a mamelor.

Ofiţerul medic va vedea şi va examina fiecare condamnat cît de curând posibil

după depunerea sa şi, de fiecare dată cînd va fi necesar, acordând o atenţie
deosebită depistării bolilor fizice şi mintale, luând toate măsurile necesare în
vederea acordării tratamentului medical; va separa condamnaţii suspectaţi de boli
contagioase sau infecţioase; va nota deficienţele fizice sau mintale care pot
împiedica reintegrarea după eliberare; va hotărî repartizarea fiecărui condamnat la
muncă.

Ofiţerul medic va îngriji atît sănătatea fizică cît şi mintală a condamnaţilor şi

va consulta, sub incidenţa condiţiilor dar şi cu frecvenţa impusă de normele
medicale, toţi deţinuţii bolnavi, pe toţi cei care îşi declară vreo boală sau rană şi pe
fiecare deţinut care solicită acest lucru.

Ofiţerul medic va raporta directorului de cîte ori consideră necesar faptul că

sănătatea fizică sau mintală a fost sau va fi profund afectată de continuarea deţinerii
în închisoare sau de oricare altă condiţie generată de această situaţie.42

42
Recomandarea nr. R [87] 3 privind Regulile Europene pentru Penitenciare, Consiliul Europei, 12 februarie
1987,.art.26-30. în Pop O., Drept penitenciar, ed. Mirton Timişoara, 2001.

58
 Dreptul la asistenţă medicală derivă din prevederile Declaraţiei Universale a
Drepturilor Omului ce se referă la bunăstarea fizică şi mintală afirmând la art. 25
că: „Fiecare are dreptul la un standard de viaţă adecvat pentru sănătatea şi
bunăstarea lui şi a familiei...”43
În Codul Naţiunilor Unite pentru responsabilii cu respectarea legii, la art. 6 se
arată că: „Aplicarea oficială a legii va asigura protecţia deplină a sănătăţii
persoanelor în custodie şi, în particular, va acţiona imediat pentru asigurarea
asistenţei medicale ori de câte ori este cerut acest lucru”. Acest cod include, desigur,
şi personalul din închisori, care trebuie să se aplece cu conştiinciozitate asupra
nevoilor de ocrotire a sănătăţii persoanelor închise.
În cadrul Recomandării nr. R(98)7 a Comitetului de Miniştri către statele
membre, cu privire la aspectele etice şi organizaţionale ale asistenţei medicale în
mediul penitenciar, se recomandă:
1. Cu ocazia admiterii lor în aşezământul penitenciar şi, ulterior, pe
timpul sejurului lor, deţinuţii ar trebui să aibă acces, dacă starea lor de sănătate o
necesită, în orice moment şi fără întârziere, la un medic sau la un (o) infirmier (ă)
cu diplomă, oricare ar fi regimul lor de detenţie. Toţi deţinuţii ar trebui să
beneficieze de o vizită medicală la admitere. Accentul ar trebui să fie pus pe
depistarea tulburărilor mintale, adaptarea psihologică la închisoare, simptomele
de oprire a consumului de droguri, de medicamente sau de alcool şi afecţiunile
contagioase şi cronice.
2. Pentru a răspunde nevoilor sanitare ale deţinuţilor, marile aşezăminte
ar trebui să dispună de medici şi de infirmieri calificaţi cu normă întreagă, în funcţie
de numărul şi de rotaţia deţinuţilor, precum şi de starea lor medie de sănătate.
3. Un serviciu de sănătate de penitenciar ar trebui să asigure la minimum
consultaţiile ambulatorii şi îngrijirile de urgenţă. Atunci când starea de sănătate a
deţinuţilor necesită îngrijiri care nu pot fi asigurate în închisoare, ar trebui pus în
aplicare totul cu scopul ca aceştia să poată fi împărţiţi în deplină securitate în
aşezăminte de sănătate în afara închisorii.
43
DECLARAŢIA UNIVERSALĂ A DREPTURILOR OMULUI adoptata de Adunarea Generala a Organizatiei
Natiunilor Unite la 10 de septembrie 1948 sursa: http://legislatie.resurse-pentru-democratie.org/drepturi_onu.php

59
 4. Deţinuţii ar trebui să aibă acces la un medic la orice oră din zi şi din
noapte. în fiecare aşezământ, o persoană competentă pentru a da primele îngrijiri ar
trebui oricând să fie prezentă. în caz de urgenţă, medicul, un membru al
personalului care îngrijeşte şi direcţia ar trebui să fie alertate. Participarea activă şi
angajarea personalului de supraveghere sunt primordiale.
5. Ar trebui să fie garantate liberul acces la consultaţii şi la sfaturi
psihiatrice. în marile aşezăminte penitenciare, o echipă psihiatrică ar trebui să fie
prezentă. în lipsă, în micile aşezăminte, consultaţiile ar trebui să fie asigurate de un
psihiatru din spital sau unul privat.
6. Fiecare deţinut ar trebui să poată beneficia de îngrijirea unui chirurg-
dentist calificat.
7. Administraţia penitenciară ar trebui să facă necesarul pentru a stabili
contactele şi colaborarea care se impun cu instituţiile medicale publice şi private.
În măsura în care anumiţi deţinuţi toxicomani, alcoolici sau dependenţi de
medicamente nu pot fi trataţi în mod corespunzător în închisori, este bine să apelăm
la consultanţi externi, care, făcând parte din serviciile de ajutor specializate, să
muncească în sânul comunităţii, în general, care vor putea da sfaturi, vor avea în
vedere asigurarea unor îngrijiri.
8. Deţinutele însărcinate ar trebui să fie urmărite medical şi să poată naşte
într-un serviciu spitalicesc extern închisorii, cel mai bine adaptat stării lor.
9. Pentru drumurile spre spitale, bolnavul ar trebui să fie însoţit la nevoie
de membri ai personalului medical sau de îngrijire.44
Conform articolul 230 CE al Republicii Moldova dreptul la asistenţă
medicală al persoanelor condamnate este garantat. Asistenţa medicală în
penitenciare se acordă ori de cîte ori este necesar sau la cerere, de către un personal
calificat, în mod gratuit, potrivit legii. Condamnaţii beneficiază în mod gratuit de
tratament medical şi de medicamente.
Asistenţa medicală potrivit legii se acordă de către un personal medical
calificat, în mod gratuit, ori de cîte ori este necesar sau la cerere.
44
Pop O., Drept penitenciar, Editura MIRTON, Timişoara, 2003, p.87.

60
 Orice penitenciar trebuie să aibă la dispoziţie serviciul a cel puţin un medic
generalist, un medic stomatolog şi un medic psihiatru. În penitenciarele cu
capacitatea de detenţie de 100 şi mai multe locuri, pe lîngă unitatea medicală, sînt
create centre curative staţionare.45
Primirea pacienţilor şi acordarea asistenţei medicale se va efectua în unitatea
medicală a instituţiei penitenciare după înscrierea prealabilă a acestora şi conform
unui grafic aprobat de şeful penitenciarului (cu excepţia cazurilor de urgenţă).
Deţinuţii beneficiază de asistenţă terapeutică, chirurgicală, psihiatrică şi
stomatologică. Pe cont propriu, condamnatul, cu acordul administraţiei
penitenciare, iar prevenitul - cu acordul administraţiei penitenciare şi al organului
de urmărire penală, al judecătorului de instrucţie sau al instanţei de judecată, pot
beneficia şi de serviciile unui medic privat.
Deţinutul este obligat să suporte cheltuielile legate de tratamentul
automutilării intenţionate, cu excepţia cazurilor prevăzute de alin.(4) art.229 al
Codului de executare.
Deţinuţii bolnavi care au nevoie de intervenţie medicală specializată de
urgenţă sînt transferaţi neîntîrziat, sub pază şi supraveghere, în instituţiile medicale
specializate ale sistemului penitenciar sau în instituţiile curative publice ale
Ministerului Sănătăţii.
În caz de transfer într-o instituţie curativă, durata tratamentului deţinutului se
include în termenul deţinerii.
Procedura asigurării asistenţei medicale în penitenciare, a transferării
deţinuţilor în instituţiile curative publice, precum şi a funcţionării comisiei medicale
specializate este reglementată de Regulamentul cu privire la organizarea asistenţei
medicale deţinuţilor în instituţiile penitenciare, aprobat de Ministerul Justiţiei şi
coordonat cu Ministerul Sănătăţii.
În temeiul hotărîrii comisiei medicale specializate a penitenciarului, create
prin dispoziţia şefului instituţiei şi coordonată cu Direcţia medicală a
Departamentului Instituţiilor Penitenciare, deţinuţii bolnavi de tuberculoză, boli

45
Codul de Executare al Republicii Moldova nr 443-XV din 24.12.2004., în vigoare din 01.07.2005.

61
venerice, alcoolism, narcomanie sau toxicomanie sînt supuşi tratamentului
obligatoriu.
Deţinuţii care suferă de boli sau deficienţe psihice se iau în evidenţă şi se
tratează în instituţiile curative specializate sub supravegherea strictă a medicilor. În
unităţile medicale ale penitenciarelor se efectuează: examenul clinic şi
supravegherea deţinuţilor în scopul aplicării terapiei raţionale şi determinării
capacităţii lor de muncă; tratamentul ambulatoriu şi în staţionar, somatic şi
specializat, prin metodele şi mijloacele recomandate de indicaţiile instructiv-
metodice ale Ministerului Sănătăţii.
Unitatea medicală a penitenciarului sau medicul care deserveşte penitenciarul
sînt obligaţi să verifice cu regularitate:
a) cantitatea, calitatea, prepararea şi servirea hranei;
b) starea sanitar-igienică a încăperilor şi a teritoriului penitenciarului;
c) starea şi curăţenia îmbrăcămintei şi lenjeriei de pat a deţinuţilor, precum şi
corespunderea lor anotimpului.46
Şeful penitenciarului este obligat să ia cunoştinţă de raportul şi de
recomandările medicului şi ale unităţii medicale şi să întreprindă urgent măsurile
necesare.
În cazul în care şeful penitenciarului consideră că, în cadrul penitenciarului,
respectarea recomandărilor este imposibilă sau că acestea sînt inacceptabile, el
prezintă Departamentului Instituţiilor Penitenciare un raport, cu anexarea
concluziilor medicului sau ale unităţii medicale.
Persoanele primite în instituţii sînt supuse examenului medical. Rezultatele
examenului, care conţin date privind starea lor psihică şi somatică, se înregistrează
în fişa de ambulatoriu.
Pentru a preveni răspîndirea maladiilor contagioase, toţi deţinuţii sosiţi în
instituţie, după igienizare şi controlul medical complex, sînt amplasaţi în încăperi
speciale izolate de carantină. Carantina de profilaxie durează cel puţin 15 zile, apoi
se suspendă, dacă în această perioadă printre cei izolaţi nu s-au constatat bolnavi de

46
Carp S., Osadcii C., Rusu O., Dreptul execuţional penal, Chişinău, 2007.

62
maladii contagioase. La identificarea persoanelor suspectate sau a bolnavilor
contagioşi, termenul carantinei se prelungeşte respectiv. În acest caz, curgerea
noului termen începe din ziua izolării ultimului bolnav.47
Medicul care efectuează examenul medical are obligaţia de a sesiza
procurorul în cazul în care constată că deţinutul a fost supus torturii, tratamentelor
cu cruzime, inumane sau degradante ori la alte rele tratamente, precum şi obligaţia
de a consemna în fişa medicală cele constatate şi declaraţiile deţinutului în legătură
cu aceasta.
În cazurile date, deţinutul are dreptul de a cere să fie examinat, din cont
propriu, la locul de deţinere, de un medic din afara sistemului penitenciar, indicat de
acesta, sau de un medic legist. Constatările medicului din afara sistemului
penitenciar se consemnează în fişa medicală a persoanei deţinute, iar certificatul
medico-legal se anexează la fişa medicală, după ce deţinutul a luat cunoştinţă de
conţinutul acesteia, contra semnătură.
În cazul unei boli grave sau constatării faptului că deţinutul a fost supus
torturii, tratamentelor cu cruzime, inumane sau degradante ori altor rele tratamente,
administraţia penitenciarului asigură înştiinţarea urgentă despre acest fapt,
telegrafic ori pe o altă cale, a familiei deţinutului sau a altei persoane apropiate
deţinutului.
În cazul în care deţinutul refuză să primească hrană, iar sănătatea sau viaţa
acestuia este expusă unui pericol grav şi iminent, administraţia penitenciarului
poate dispune alimentarea acestuia, dacă sînt întrunite cerinţele prevăzute de alin.
(4) art.229 al Codului de executare.48
Ordinea de alimentare a deţinuţilor care refuză hrana este reglementată prin
Instrucţiunea cu privire la condiţiile de întreţinere în penitenciare a persoanelor care
au declarat greva foamei şi ordinea alimentării parenterale în cazul renunţării la
grevă, aprobată de Ministerul Justiţiei şi coordonată cu Ministerul Sănătăţii.

47
Moraru V., Drepturile şi interesele legitime ale condamnatului, Editura Museum, Chişinău, 2002, p.67.
48
Codul de Executare al Republicii Moldova nr 443-XV din 24.12.2004., în vigoare din 01.07.2005.

63
2.4. Dreptul la întrevederi.

Art. 213 CE al RM şi secţiunea a 25-a din Statut prevăd dreptul

condamnaţilor la întrevederi cu soţul, rudele, iar în cazuri excepţionale, cu
autorizaţia administraţiei penitenciarului, cu o altă persoană indicată de condamnat:

- de scurtă durată – se acordă pe o durată de 1- 4 ore;

- de lungă durată – se acordă pe o durată de la 12 ore la 3 zile.
La dorinţa persoanelor aflate la întrevedere durata lor poate fi scurtată. De
asemenea, condamnaţilor li se oferă dreptul înlocuirii întrevederii de lungă durată
cu una de scurtă durată. Atît întrevederile de lungă durată, cît şi cele de scurtă
durată, la solicitarea scrisă a condamnatului, pot fi înlocuite cu conversaţii
telefonice. Comasarea mai multor întrevederi sau divizarea unei singure întrevederi
în cîteva este interzisă.

Condamnatul are dreptul la cel puţin o întrevedere de scurtă durată pe lună şi

la cel puţin 4 întrevederi de lungă durată pe an. Acordarea întrevederilor peste
numărul minim se admite doar în calitate de măsură de stimulare. Astfel, se acordă
suplimentar cel mult 4 întrevederi de scurtă durată şi 2 întrevederi de lungă durată
pe an doar cu soţul şi rudele şi nu pot fi acordate cu alte persoane. Deţinuţilor care
au sancţiuni disciplinare nestinse nu le pot fi acordate întrevederi în calitate de
măsură de stimulare.49

În caz de înregistrare a căsătoriei, întrevederea de lungă durată, precum şi cea

de scurtă durată, acordată cu această ocazie, nu se include în numărul stabilit de
întrevederi.

Întrevederile de lungă durată nu se acordă preveniţilor, condamnaţilor la

pedeapsa închisorii aflaţi în regim iniţial şi condamnaţilor la detenţiune pe viaţă,
precum şi celor bolnavi de tuberculoză în formă activă. Întrevederile de lungă
durată ce se cuvin condamnatului bolnav de tuberculoză se înlocuiesc cu întrevederi

49
Carp S., Osadcii C., Rusu O., Drept execuţional penal . Chişinău 2007, p.126.

64
de scurtă durată. Întrevederile între deţinuţii plasaţi în diferite instituţii penitenciare
sînt interzise.

În toate cazurile de acordare a întrevederilor cu alte persoane, în afară de soţ

şi rude, acestea pot fi autorizate de către administraţia instituţiei, doar dacă ele nu
vor influenţa negativ deţinutul, sau nu vor fi utilizate în unele scopuri ilegale.

Permisul de întrevedere se acordă de către şeful instituţiei sau persoana care

îl înlocuieşte în baza cererii deţinutului sau persoanei sosite la întrevedere precum
şi a documentelor care confirmă identitatea şi legăturile lor de rudenie. Persoanele
sosite la întrevedere sînt informate despre comportamentul deţinutului şi regulile de
conduită în timpul întrevederii, despre interdicţia coletelor ilegale şi sînt avertizate
de întreruperea imediată a întrevederii, dacă vor fi observate încălcări ale regulilor
stabilite.

Întrevederile condamnaţilor se deosebesc nu numai după durată, dar şi după

organizarea petrecerii lor.

Astfel, întrevederile de scurtă durată cu soţul, rudele, iar în cazuri

excepţionale, cu autorizaţia administraţiei penitenciarului, cu o altă persoană
indicată de condamnat, au loc sub supravegherea reprezentanţilor administraţiei
instituţiei. Discuţia se duce în limba aleasă de persoanele sosite în vizită. Dacă
reprezentanţii administraţiei penitenciare nu cunosc limba vorbită, pentru
supravegherea discuţiei poate fi invitat un interpret sau o altă persoană. La
întrevedere se permite prezenţa a cel mult două persoane mature, împreună cu care
pot veni copiii lui minori, precum şi rudele apropiate ale condamnatului care nu au
atins vîrsta majoratului (frate, soră, nepot, nepoată).

Introducerea în încăperile de întrevederi de scurtă durată de către persoanele

sosite la întrevedere cu deţinuţii a unor produse sau obiecte este interzisă. După
întrevedere este permisă transmiterea coletelor.

Întrevederile de lungă durată se acordă cu dreptul de conlocuire cu soţul,

rudele, iar în cazuri excepţionale, cu autorizaţia administraţiei penitenciarului, cu o

65
altă persoană indicată de condamnat. Aceste întrevederi sînt organizate cu
respectarea anumitor reguli specifice.

Prin dispoziţia şefului penitenciarului întrevederile de lungă durată, a

condamnaţilor ce se bucură de dreptul de a se deplasa fără escortă şi celor aflaţi în
regim comun şi de resocializare în penitenciare de tip deschis, pot avea loc în afara
teritoriului instituţiei sub supravegherea administraţiei.

Administraţia instituţiei, de regulă, eliberează condamnaţii de la lucru în

perioada întrevederilor de lungă durată cu recuperarea anticipată sau ulterioară a
timpului de muncă.

Banii, precum şi obiectele a căror utilizare este interzisă în instituţiile

penitenciare se predau spre păstrare contra recipisă supraveghetorului responsabil
de desfăşurarea întrevederii.

Dacă există temeiuri suficiente pentru a considera că persoana sosită la

întrevedere intenţionează să transmită deţinutului obiecte, articole sau substanţe, a
căror păstrare în instituţie este interzisă, ori să primească în mod ilegal de la deţinut
careva materiale, şeful instituţiei declară acestei persoane că întrevederea îi va fi
permisă numai în cazul dacă acceptă controlul obiectelor şi îmbrăcămintei lui
înainte şi după întrevedere.

Dacă persoana sosită la întîlnire refuză controlul obiectelor şi îmbrăcămintei,

întrevederea lui de lungă durată cu condamnatul este interzisă, dar poate să i se
permită o întrevedere de scurtă durată, în cazul în care condamnatul are dreptul la
ea.

La acest tip de întrevederi, în conformitate cu prevederile Statutului,

deţinutului i se permite întrevederea cu cel mult două persoane mature, împreună cu
care pot veni copiii lui minori, precum şi rudele apropiate care nu au atins vîrsta
majoratului (frate, soră, nepot, nepoată).50

50
Statutul executării pedepsei de către condamnaţi aprobat prin Hotărîrea Guvernului Republicii Moldova nr. 583 din
26.05.2006.

66
 În încăperile de întrevederi de lungă durată pot fi introduse produse
alimentare (cu excepţia băuturilor alcoolice, produselor pe bază de alcool şi berii),
îmbrăcăminte civilă pentru schimb, inclusiv obiecte, articole şi lucruri, a căror
păstrare nu este interzisă. După încheierea întrevederii condamnaţilor li se permite
trecerea produselor alimentare şi obiectelor de primă necesitate în modul stabilit
pentru colete şi pachete cu provizii (anexa nr. 6 la Statut).

2.5. Dreptul de a primi şi de a procura bunuri.

Conform art.211 „În modul şi în condiţiile stabilite de Statutul executării

pedepsei de către condamnaţi, condamnatului i se permite să primească pachete cu
provizii, colete şi banderole săptămînal. Medicamentele şi produsele
parafarmaceutice, primite în corespundere cu prescripţiile medicale, se trimit în
secţia medicală a penitenciarului pentru tratamentul condamnatului.
Coletele, pachetele cu provizii şi banderolele se deschid de către condamnat
în prezenţa lucrătorului medical şi sub supravegherea reprezentantului
administraţiei penitenciarului.
Banii transferaţi pe numele condamnatului se depun la contul lui de peculiu.
Condamnatul poate expedia soţului, rudelor apropiate sau unei alte persoane,
prin colet sau banderolă, lucruri personale, iar mijloacele băneşti aflate la contul său
de peculiu – prin mandat poştal.”
Conform art.212 în modul şi în condiţiile stabilite de Codul de executare şi
de Statutul executării pedepsei de către condamnaţi, condamnatul poate procura,
suplimentar la raţia alimentară gratuită, produse alimentare şi obiecte de primă
necesitate din mijloacele băneşti obţinute din munca prestată în timpul executării
pedepsei, din pensia sau indemnizaţiile primite, precum şi din alte mijloace băneşti
aflate la contul său de peculiu.51
Condamnaţii invalizi de gradul I şi II, pensionarii, femeile condamnate
gravide sau femeile condamnate care au cu sine copii, suplimentar la raţia
51
Carp S., Osadcii C., Rusu O., Dreptul execuţional penal, Chişinău, 2007.

67
alimentară gratuită, pot folosi, fără restricţii, banii aflaţi la contul lor de peculiu
pentru procurarea produselor alimentare şi obiectelor de primă necesitate.
Lista produselor alimentare şi a obiectelor de primă necesitate interzise spre
vînzare în penitenciar se stabileşte de Statutul executării pedepsei de către
condamnaţi.

Bunurile ce le pot primi condamnaţii sunt de o mare diversitate, dar ele nu

depăşesc condiţia de bunuri de folosinţă personală. Aceste bunuri pot face ca în
cadrul detenţiei camerele de deţinere să aibă un aspect personalizat prin aceea că,
provenind de la familie reprezintă gustul şi cultura persoanei deţinute. Astfel
condamnaţii primesc articole de îmbrăcăminte, sportive, de igienă personală,
rechizite, cărţi, aparatură audio şi video cu accesoriile aferente, ţigări, medicamente
şi materiale sanitare. Uneori cu acceptul directorilor penitenciarelor pot primi
covoare, carpete, lenjerie proprie de pat, plapumă sau pături, precum şi costume de
haine ori îmbrăcăminte de sezon, lenjerie personală, proteze , ochelari, obiecte mici
cum ar fi albume cu fotografii, ustensile de scris etc. Până în prezent nu se primesc
în penitenciare calculatoare personale şi piese exterioare acestora, i-pod-uri ori alte
surse de înmagazinare de date, aparate de fotografiat şi camere de luat vederi,
tehnică digitală şi antene satelit, deşi în condiţiile dezvoltării drepturilor de
comunicare aceste tipuri de aparatură ar putea fi folosită la videotelefonie prin
Internet, ceea ce ar facilita permanenta legătură cu familia şi alte persoane.
Cea mai mare parte a bunurilor primite de condamnaţi cu ocazia vizitelor este
constituită din alimente, fructe, sucuri şi alte produse preparate de casă de la familii.
Primirea de alimente de la familii este un inconvenient pentru asigurarea securităţii
aşezămintelor penitenciare, dar legiuitorul a apreciat acest tip de legătură personală
tradiţională din ţara noastră. Cu ocazia vizitei, un pachet cu mâncare constituie
amintirea meselor de acasă, o prăjitură făcută de mama sau soţia condamnatului
poate consolida o relaţie familiară deteriorată, pachetul de acasă consumat cu
colegii de celulă evidenţiază statutul material al condamnatului, ori posibilităţile de
„om bogat". Mâncarea bună, ţigările scumpe, sucurile naturale, cafeaua, ciocolata,
dulciurile, conservele, specialităţile de carne, sunt monede de schimb, surse de

68
aservire a unor condamnaţi, modalităţi de corupere a unor cadre cu venituri mai
mici sau cu probleme financiare. Tot în conserve ori alimente se pot disimula
băuturi alcoolice, obiecte ascuţite şi tăioase, arme, droguri, bani, scrisori şi alte
asemenea fiind locuri unde controlul nu poate fi total niciodată, fapt pentru care
pachetele constituie canalul de tranzit spre condamnaţi a obiectelor interzise într-un
penitenciar mediu de 1000 persoane intră lunar 4 -5 tone de alimente prin colete
aduse la vizite ori prin poştă.52
Evidenţa bunurilor primite cu ocazia vizitelor ori prin colete poştale trebuie
să fie deosebit de exactă pentru a se constata corelaţia dintre bunurile aflate asupra
condamnatului şi cele ce le-a primit, sau afirmă că le-a primit de acasă, deoarece
este posibil şi frecvent ca unii condamnaţi să le ia cu forţa celorlalţi bunurile
primite. Bunurile primite sub forma alimentelor sunt depozitate în „camera de
alimente” de pe lângă fiecare celulă, gestiunea acestei camere fiind făcută de un
condamnat desemnat de către ceilalţi. Bunurile care sunt de folosinţă personală sunt
evidenţiate în fişa de magazie şi pot fi păstrate în bagajul de cameră al
condamnatului sau în magazia de bagaje a penitenciarului -, de unde la nevoie,
condamnaţii pot să le ridice pentru folosire.
Banii trimişi pentru condamnaţi se depun în contul de peculiu al acestora,
putând să fie folosiţi la cumpărarea de bunuri şi alimente de la unităţile de desfacere
din penitenciare. Dreptul la cumpărături este reglementat de „Regulamentele de
ordine interioară”, regula fiind aceea ca bunurile cumpărate să nu depăşească
nevoile obişnuite ale condamnatului, alimentele să nu fie alterabile, iar toate
bunurile, ţigările şi alimentele să nu fie folosite la schimb, vânzare, jocuri de noroc
sau pentru plata unor servicii sau corvezi în favoarea unor condamnaţi mai bogaţi.
Pentru cumpărături în fiecare penitenciar există un magazin, chioşc, sau punct
alimentar, gestionat în mod particular de unde se pot cumpăra de către condamnaţi
bunuri de folosinţă proprie, valoarea acestora fiind virată din banii personali
existenţi în contul fiecărui condamnat.53

52
Oancea I., Drept execuţional penal, Editura ALL, Bucureşti, 1998, p.239.
53
Pop O., Drept penitenciar, Editura MIRTON, Timişoara, 2003, p.157.

69
2.6. Asigurarea libertății conştiinţei și a libertății confesionale a condamnaților.

„Religia fiecăruia, inclusiv opţiunea de a nu avea nici o religie, este o

chestiune strict personală”. Recomandarea 1720 (2005) a Adunării Parlamentare
a Consiliului Europei privind educaţia şi religia.54
Constituţia Republicii Moldova garantează, în articolul 31, libertatea religiei
şi enunţă principiul autonomiei cultelor faţă de stat. Art. 41 din Constituţie
statuează că cetăţenii se pot asocia liber în partide şi în alte organizaţii social-
politice.
Conform art.207 CE condamnatului îi este garantată libertatea conştiinţei şi
libertatea confesională. El este în drept să profeseze orice religie, să nu profeseze
nici o religie, să-şi exprime liber convingerile religioase şi să acţioneze în
conformitate cu ele, inclusiv să se alimenteze, din cont propriu, în conformitate cu
religia profesată, în condiţiile prevăzute de prezentul cod şi de Statutul executării
pedepsei de către condamnaţi.55
Realizarea dreptului la libertatea conştiinţei şi libertatea confesională nu
trebuie să contravină ordinii interioare a penitenciarului, nici să lezeze drepturile şi
libertăţile altor persoane.
În penitenciare, condamnaţilor li se permite să participe la oficierea
serviciilor divine şi ritualurilor religioase, să se folosească de obiecte sau literatură
de cult. În acest scop, administraţia penitenciarului pune la dispoziţie încăperi
speciale.
Acest principiu constituţional a fost preluat şi extins de Legea Republicii
Moldova privind partidele politice nr.294 din 21 decembrie 2007, care prevede în
art. 1 că partidele politice sunt asociaţii benevole, cu statut de persoană juridică, ale
cetăţenilor Republicii Moldova cu drept de vot, care, prin activităţi comune şi în

54
http://www.secularhumanism.ro/lang-ro/documente-internaionale/6-adunarea-parlamentar-a-consiliului-europei-
recomandarea-1720-2005-educaia-i-religia.html
55
Codul de Executare al Republicii Moldova nr 443-XV din 24.12.2004., în vigoare din 01.07.2005.

70
baza principiului liberei participări, contribuie la conceperea, exprimarea şi
realizarea voinţei lor politice. Partidele, fiind instituţii democratice ale statului de
drept, promovează valorile democratice şi pluralismul politic, contribuie la
formarea opiniei publice, participă, prin înaintarea şi susţinerea candidaţilor, la
alegeri şi la constituirea autorităţilor publice, stimulează participarea cetăţenilor la
alegeri, participă, prin reprezentanţii lor, la exercitarea în mod legal a puterii în stat,
desfăşoară alte activităţi în conformitate cu legea.
Pe de altă parte, Legea Republicii Moldova privind cultele şi părţile lor
componente nr.125 din 11 mai 200756, care reglementează raporturile ce ţin de
libertatea de conştiinţă şi de religie, defineşte cultul religios drept o structură
religioasă, cu statut de persoană juridică, care îşi desfăşoară activitatea pe teritoriul
Republicii Moldova conform normelor doctrinare, canonice, morale, disciplinare şi
tradiţiilor istorice şi de cult proprii, constituită de către persoane supuse jurisdicţiei
Republicii Moldova, care îşi manifestă în comun convingerile religioase, respectând
tradiţiile, riturile şi ceremonialul stabilit.
La fel, Legea privind cultele şi părţile lor componente defineşte activitatea
religioasă desfăşurată de către cult ca o activitate orientată spre satisfacerea
necesităţilor spirituale ale credincioşilor (răspândirea învăţăturii de credinţă,
educaţia religioasă, oficierea serviciilor religioase, desfăşurarea acţiunilor de
binecuvântare şi propovăduire, instruirea şi perfecţionarea deservenţilor cultelor
religioase), precum şi altă activitate orientată spre asigurarea organizatorică şi
materială a practicilor de cult (editarea, desfacerea şi difuzarea literaturii cu
conţinut religios, producerea, desfacerea şi răspândirea obiectelor de cult,
confecţionarea veşmintelor de cult etc.).57
Mai mult, art. 15 din Legea nominalizată reglementează raporturile dintre stat
şi cultele religioase, enunţând că toate cultele religioase sunt autonome, separate de
stat, egale în drepturi în faţa legii şi a autorităţilor publice, iar statul şi instituţiile lui
pot întreţine relaţii de cooperare cu orice cult religios şi pot încheia, după caz,

56
Legea privind cultele religioase şi părţile lor componente, nr. 125-XVI din 11.05.2007, Monitorul Oficial nr.127-
130/546 din 17.08.2007.
57
Ibidem, art.3.

71
acorduri sau convenţii de cooperare cu orice cult religios sau cu părţile componente
ale acestuia.
În cadrul „Regulilor penitenciare europene din anul 198758 transpare ideea că
la baza regulilor cu privire la respectarea religiei ceea ce contează este
responsabilitatea personală a condamnatului. Regula 29 din documentul amintit
tratează problema religiei ca o parte a tratamentului şi a programelor la care
participă condamnaţii, astfel: „Deţinuţilor trebuie să li se respecte libertatea de
gândire, a conştiinţei şi a religiei”.
Regimul penitenciar trebuie să fie organizat astfel încât să permită deţinuţilor
să-şi manifeste religia şi convingerile, să participe la slujbe sau la întruniri, să
primească vizitele reprezentanţilor religiei lor şi să aibă cărţi sau publicaţii cu
caracter religios sau spiritual.
Deţinuţii nu pot fi obligaţi să practice anumite religii sau să aibă anumite
convingeri, să participe la slujbe sau reuniuni religioase, la practici cu caracter
religios sau să accepte vizita unui reprezentant al unei religii.
Libertatea manifestărilor religioase din penitenciare trebuie văzută ca o
componentă specială a libertăţii de gândire, a opiniilor şi conştiinţei. Particularitatea
constă din faptul că pe timpul deţinerii persoana condamnată nu este complet liberă
să gândească sau să acţioneze aşa cum ar dori şi tocmai din acest motiv ocrotirea
manifestării religioase trebuie făcută cu grijă deosebită. Condamnaţii de cele mai
multe ori, în conştiinţa lor acceptă că au greşit, faţă de lume şi faţă de puterile
supranaturale în care au fost crescuţi şi educaţi. în penitenciare sentimentele de
vinovăţie se accentuează, deţinuţii putând fi uşor atraşi şi manipulaţi dacă li se
promite o „ispăşire a păcatelor”, „iertare completă”, ori „împăcarea cu lumea".
Aspectele sensibile a credinţei religioase pot crea stări deosebit de periculoase, mai
ales când reglarea conturilor cu lumea se realizează prin acte de sinucidere.
îndrumarea confesională trebuie făcută cu precădere în penitenciare, tocmai pentru
a suplini posibilităţile altor factori de influenţare pozitivă care nu mai se manifestă
în mediul carceral. îndrumarea spirituală specializată, calificată vine să completeze
58
Regulile Europene pentru penitenciare, Recomandarea nr. R (87)3 adoptată de Comitetul Miniştrilor Consiliului
Europei la 12.02.1987 – în cea de-a 404-a şedinţă a miniştrilor deputaţi.

72
trendul pozitiv al activităţilor socio- culturale şi educative. Existenţa în închisori a
unor persoane practicante fervente a religiei, creează nevoia pentru aceştia de a
continua aceste practici, iar limitarea ori interzicerea acestora ar atenta la un drept
fundamental.59
Astfel, în art. 41 din Regulile europene 1987 60, care nu şi-au pierdut
aplicabilitatea, se stipulează că: „Dacă aşezământul cuprinde un număr suficient de
deţinuţi aparţinând aceleiaşi religii trebuie să fie numit sau aprobat un reprezentant
calificat al acelei religii. în caz că numărul deţinuţilor justifică şi împrejurările
permit, măsura trebuie luată pentru mai mult timp.
Reprezentantul calificat, numit sau aprobat conform paragrafului 1, trebuie să
fie autorizat să organizeze periodic slujbe religioase şi să facă de fiecare dată când
este indicat, vizite duhovniceşti în particular deţinuţilor care au religia sa.
Dreptul de a intra în legătură cu reprezentantul calificat al unei religii nu se
va refuza niciodată nici unui deţinut. Dimpotrivă, dacă un deţinut se opune vizitei
unui reprezentant al unei religii, trebuie să se respecte din plin atitudinea sa ".
În procesul actualizării şi revizuirii cadrului juridic naţional, legiuitorul a
avut permanent în vedere principiile şi standardele internaţionale, încorporându-le
implicit şi explicit în legislaţie, începând cu Legea fundamentală.
De altfel, prin Hotărârea Parlamentului Republicii Moldova nr.707 din 10
septembrie 1991 privind aderarea Republicii Moldova la instrumentele juridice
internaţionale referitoare la drepturile omului, a fost recunoscut rolul Consiliului
Europei şi al Parlamentului European în garantarea şi protecţia drepturilor şi
libertăţilor fundamentale ale omului.
În acest context, Recomandarea 1804 (2007) a Adunării Parlamentare a
Consiliului Europei privind statul, religia, secularismul şi drepturile omului, afirmă
că, de fapt, cultele religioase, ca atare, sunt parte integrantă a societăţii şi, prin
urmare, trebuie considerate instituţii înfiinţate de, şi prin implicarea cetăţenilor şi
care au dreptul la libertatea de religie, dar, de asemenea, ca organizaţii care sunt

59
Nicolae-Anghel N., Dreptul executării sancţiunilor penale, Bucureşti, 2002, p,198.
60
Regulile Europene pentru penitenciare, Recomandarea nr. R (87)3 adoptată de Comitetul Miniştrilor Consiliului
Europei la 12.02.1987 – în cea de-a 404-a şedinţă a miniştrilor deputaţi.

73
parte a societăţii civile cu tot potenţialul, pentru a furniza indicatori cu privire la
aspectele etice şi civice, care au un rol important în cadrul comunităţii naţionale, fie
religioase sau laice.
Din acest motiv, avocaţii parlamentari consideră că fortificarea dialogului
dintre comunităţile religioase şi societatea civilă trebuie să se regăsească printr-o
abordare constantă ce ar permite crearea premiselor pentru un climat de toleranţă şi
respect reciproc.
Totodată, Adunarea reafirmă că una dintre valorile comune ale Europei,
depăşind diferenţele naţionale, este separarea bisericii de stat. Acesta este un
principiu general acceptat ce predomină în politicile şi în instituţiile din ţările
democratice.
În Recomandarea sa 1720 (2005) privind educaţia şi religia, de exemplu,
Adunarea a remarcat faptul că „religia fiecăruia, inclusiv opţiunea de a nu avea nici
o religie, este o chestiune strict personală”.61
Guvernele ar trebui să ţină seama de capacitatea specială a comunităţilor
religioase de a favoriza pacea, cooperarea, toleranţa, solidaritatea, dialogul
intercultural şi diseminarea valorilor confirmate de către Consiliul Europei, se
remarcă în Recomandare.
În contextul celor enunţate, avocaţii parlamentari ţin să reitereze comunităţii
religioase principiul independenţei politicului faţă de religie, totodată, recomandând
autorităţilor publice să garanteze acesteia exercitarea dreptului fundamental la
libertatea de religie şi de asociere în conformitate cu dispoziţiile articolului 9 şi 11
din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, şi
articolul 18 şi 20 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului.
La 4 iunie 2010, Comisia Electorală Centrală a emis Hotărârea de înregistrare
a Grupului de iniţiativă pentru desfăşurarea referendumului republican legislativ cu
privire la predarea disciplinei „Bazele Ortodoxiei” în învăţământul preuniversitar
din Republica Moldova şi stabilirea termenului pentru colectarea semnăturilor

61
Pop O., Drept penitenciar, Editura MIRTON, Timişoara, 2003, p.79.

74
susţinătorilor referendumului republican legislativ începând cu 14 iunie şi până la
14 septembrie 2010.62
Dreptul la instruire este considerat, în lumina jurisprudenţei Curţii Europene
a Drepturilor Omului, unul din fundamentele democraţiei. Statele dispun de o marjă
largă de acţiune în organizarea sistemului lor educativ, elaborarea programelor şi a
filierelor de învăţământ, însă acesta trebuie să respecte convingerile filosofice sau
religioase ale părinţilor.
Art. 2 din Protocolul Adiţional la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor
Omului şi a Libertăţilor Fundamentale statuează că „nimănui nu i se poate refuza
dreptul la instruire şi statul, în exercitarea funcţiilor pe care şi le va asuma în
domeniul educaţiei şi al învăţământului, va respecta dreptul părinţilor de a asigura
această educaţie şi acest învăţământ conform convingerilor lor religioase şi
filosofice”.63
Acest drept rezidă în obligaţia pozitivă a statelor de a asigura un serviciu
public de învăţământ şi, pe de altă parte, în obligaţia statelor de a respecta
convingerile filosofice şi religioase ale părinţilor în educaţia copiilor acestora,
ultima fiind interpretată de Curte ca o imagine a pluralismului educativ necesar
oricărei democraţii.
Statul trebuie să respecte, în materie de instruire, opiniile filosofice şi
religioase ale fiecărei persoane şi această obligaţie se impune atât în învăţământul
public, cât şi în cel privat, fiind interzisă orice formă de îndoctrinare.64
Raporturile ce ţin de libertatea de conştiinţă şi de religie, garantate de
Constituţia Republicii Moldova şi de tratatele internaţionale în domeniul drepturilor
omului la care Republica Moldova este parte, sunt reglementate de Legea
Republicii Moldova privind cultele religioase şi părţile lor componente nr.125 din
11 mai 1997.
Potrivit alin.2 din Legea nominalizată, prevederile Constituţiei şi ale legilor
referitoare la libertatea de conştiinţă şi de religie vor fi interpretate şi aplicate în

62
http://www.cec.md/index.php?pag=legislatie&ids=hotarire&id=3710&start=680&l=.
63
Pop O., Drept penitenciar, Editura MIRTON, Timişoara, 2001, p.129.
64
Comisia Europeană a Drepturilor Omului, decizie din 5 februarie 1990, în cauza Graeme vs Regatul Unit.

75
conformitate cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu tratatele
internaţionale la care Republica Moldova este parte. În cazul în care tratatele
internaţionale la care Republica Moldova este parte prevăd alte norme decât cele
ale prezentei legi, se aplică normele tratatelor internaţionale.
În acelaşi timp, alin.(7) şi (8) art. 32 din Legea Republicii Moldova privind
cultele religioase şi părţile lor componente stipulează expres că învăţământul moral-
religios în şcolile de stat de toate gradele este opţional şi facultativ, cu excepţia
cazurile prevăzute în acordurile sau convenţiile de cooperare dintre stat şi cultele
religioase. Acordurile dintre stat şi cultele religioase vor prevedea dreptul copiilor
de a fi exceptaţi de la orele de religie, în baza cererii părinţilor sau tutorilor legali.
Ca urmare a acestor prevederi, în ţara noastră, începând cu anul 1992, s-a
demarat un program la care au fost antrenaţi voluntarii, cadrele şi deţinuţii, de
construire de capele şi biserici creştine, astfel încât să se poată realiza baza
materială a practicării religiei în grup sau individual. Includerea asistenţei religioase
în programele de tratament şi resocializare vine să asigure şi dreptul celor care au
religii minoritare, care pot şi trebuie să fie ocrotiţi pentru a nu-şi schimba atitudinea
ce o au încă din copilărie sau pe care au dobândit-o, ca urmare a unor procese de
convertire datorată convingerilor mai noi. Este foarte important ca toţi cei care
participă la proiecte de resocializare prin religie, să fie lăsaţi şi încurajaţi, să lucreze
cu condamnaţii mai mult individual, pentru a dezrădăcina concepţiile violente,
unele chiar în numele unor convingeri religioase sau mistice (sataniştii), aceasta
fiind primul pas spre inocularea unor valori morale unanim acceptate şi de aici la
respectarea legilor şi o viaţă normală.

76
 Încheiere

Regimul penitenciar trebuie să fie organizat astfel încât să permită

deţinuţilor să-şi manifeste religia şi convingerile, să participe la slujbe sau la
întruniri, să primească vizitele reprezentanţilor religiei lor şi să aibă cărţi sau
publicaţii cu caracter religios sau spiritual.
Deţinuţii nu pot fi obligaţi să practice anumite religii sau să aibă anumite
convingeri, să participe la slujbe sau reuniuni religioase, la practici cu caracter
religios sau să accepte vizita unui reprezentant al unei religii”.

Considerăm viabilă folosirea fără restricţii a telefonului în incinta

penitenciarelor. Schimbarea opticii cu privire la posibilitatea comunicării
nerestricţionate prin corespondenţă şi prin telefon reprezintă pentru majoritatea
condamnaţilor o posibilitate în plus de socializare, de participare la problemele de
familie, de rezolvare rapidă a necesităţilor proprii solicitate familiei, comunicarea
unor abuzuri, nedreptăţi, ori probleme de rezolvat la care să fie angrenat avocatul
propriu sau o persoană care să-i apere interesele. Posibilitatea de comunicare rapidă
a condamnaţilor cu exteriorul este de natură a frâna sau a curma comportamentele
nelegale sau neregulamentare a personalului, „o sabie a lui Damocles" deasupra
capetelor celor dispuşi să abuzeze în ori ce mod de funcţia lor ce comportă o
anumită gestionare a persoanelor din custodie.
Considerăm că în viitor când comunicaţiile on-line se vor generaliza, în
penitenciare se vor introduce telefoanele mobile (în prezent ele constituie o
problemă operativă importantă, tot mai mulţi condamnaţi încercând să obţină astfel
de aparate, care pot fi încărcate cu sumele necesare convorbirilor de către persoane
din afara penitenciarului).
Vizitele avocatului ori reprezentantului legal trebuie să fie realizate fără
asistenţă auditivă, ci doar cu supraveghere vizuală, ridicându-se chiar şi bariera
fizică obligatorie, în scopul unei mai bune comunicări. Celelalte reguli se păstrează,
iar avocatului îi este atrasă atenţia asupra regulilor de urmat şi a celor cu privire la
securitatea persoanei sale, precum şi asupra riscurilor la care se expune. Pentru ca

77
avocatul să poată să viziteze un condamnat el trebuie să posede delegaţie emisă de
barou pentru reprezentare, să aibă legitimaţia vizată la zi şi să fie instruit cu privire
la interdicţiile ce la are cu privire la legăturile neoficiale posibile. Comunicarea
unor acte, scrisori, precum şi convorbirile cu avocatul se derulează în cabine
speciale unde supravegherea este doar vizuală. Avocatul este instruit să respecte
regulile penitenciarului, în caz contrar i se suspendă dreptul de vizită sau accesul în
penitenciar
Dreptul de a intra în contact cu avocatul său angajat sau numit din oficiu se
realizează pentru efectuarea anumitor acte procedurale, pentru a depune plângeri
împotriva unor nereguli sau abuzuri, pentru a rezolva diferite probleme de familie
pe care altfel nu le-ar putea rezolva, neavând pregătirea necesară (partajarea
bunurilor, divorţuri, încredinţarea minorilor, căsătorii, succesiuni, realizarea
diferitelor împuterniciri şi altele). în toate cazurile discuţia cu avocatul personal sau
cel desemnat din oficiu se realizează în condiţii de confidenţialitate.
Depunerea de cereri şi plângeri la conducerea penitenciarului sau în afara
acestei instituţii reprezintă dreptul condamnatului de a solicita conservarea
drepturilor şi facilităţilor acordate de normele legale, de a protesta împotriva unor
conduite nelegale ce s-ar îndrepta împotriva sa, de a rezolva în nume propriu unele
deficienţe din mecanismul de aplicare a regimului ce i se aplică sau de a solicita o
facilitate la care ar avea acces dacă o comisie, un funcţionar sau un cadru de
conducere nu i-ar refuza-o, având în vedere că acordarea acestei facilităţi este la
latitudinea respectivei autorităţi.

Până în prezent nu se primesc în penitenciare calculatoare personale şi piese

exterioare acestora, i-pod-uri ori alte surse de înmagazinare de date, aparate de
fotografiat şi camere de luat vederi, tehnică digitală şi antene satelit, deşi în
condiţiile dezvoltării drepturilor de comunicare aceste tipuri de aparatură ar putea fi
folosită la videotelefonie prin Internet, ceea ce ar facilita permanenta legătură cu
familia şi alte persoane.
Cea mai mare parte a bunurilor primite de condamnaţi cu ocazia vizitelor este
constituită din alimente, fructe, sucuri şi alte produse preparate de casă de la familii.

78
Primirea de alimente de la familii este un inconvenient pentru asigurarea securităţii
aşezămintelor penitenciare, dar legiuitorul a apreciat acest tip de legătură personală
tradiţională din ţara noastră.
La drepturile condamnaţilor aşi dori să fac unele propuneri:
- în privinţa dreptului la asigurarea cu condiţii normale de viaţă, ca pe viitor
ar fi normal de reformat cît de curînd penitenciarele ca persoanele care execută
pedeapsa să poată sa locuiască cîte doua trei persoane în celula şi chiar să
poată sa dispună de un frigider, televizor şi de alte obiecte necesare pentru trai
permise de lege.
- în timpul de faţa este o problema stringentă cam în toate penitenciarele
în ceea ce priveşte asigurarea medicală şi sănătatea condamnaţilor, dar aceste
probleme apar în majoritatea cazurilor din cauza condiţiilor nefavorabile de trai
şi a alimentării care nu corespunde într-u totul unui regim alimentar normal. Cred
ca aici statul ar putea face unele alocaţii în plus pe aceste articole, cointeresînd
diferiţi agenţi economici de a antrena condamnaţii la diferite lucrări, scutindu-i pe
aceşti agenţi de unele impozite, aşa metoda este aplicata în penitenciarele din
Europa.
- Dacă sa atingem problema întrevederilor şi anume pentru a ridica stimulul
personalităţii condamnaţilor s-ar putea ca adăugător la întrevederele prevăzute de
legislaţie sa se organizeze două întrevederi lunare cu copii lor.
- O atenţie deosebită cred ca trebuie de atras anume la instruirea în
interiorul penitenciarilor, anume organizarea unor cursuri profesionale, care i-ar da
posibilitate condamnatului ca după eliberare să se poată integra în societate fără
probleme.
Însă în aceasta problemă cred ca trebuie sa fie cointeresat şi statul.
- Pentru aşi atinge scopul pentru care a fost aplicată pedeapsa penală de
reeducare şi de prevenire de săvîrşire de noi infracţiuni o mare atenţie trebuie de
atras la educaţia socială şi anume prin organizarea măsurilor cultural – educative
cu condamnaţii.

79
 Bibliografie

Acte normative internaţionale.

1. Ansamblul de principii pentru protejarea tuturor persoanelor supuse unei forme
oarecare de detenţie sau încarcerare. A 76 –a Sesiune plenară a ONU din 9
decembrie 1988.
2. Ansamblul de reguli minime pentru tratamentul deţinuţilor şi recomandările
referitoare la acesta. Rezoluţia adoptată la 30 august 1955 de către primul
congres al ONU pentru prevenirea crimei şi tratamentul delicvenţilor, ţinut la
geneva în anul 1955.
3. Ansamblul regulilor minime ale ONU cu privire la administrarea justiţiei pentru
minori (Regulile de la Beijing). – Rezoluţia ONU 40/33 din 29 noiembrie 1985.
4. Declaraţia universală a drepturilor omului adoptată la 10 decembrie 1948.
5. Regulile europene pentru măsuri şi sancţiuni alternative, Recomandarea nr.
92/16 din 19.10.1992.
6. Regulile europene pentru penitenciare. – Recomandarea Nr. R (87)3 adoptată de
Comitetul Miniştrilor Consiliului Europei la 12 februarie 1987 – în cea de-a 404
- a şedinţă a miniştrilor deputaţi.
7. Regulile ONU pentru protecţia minorilor privaţi de libertate. – Rezoluţia 45/115
din 14 decembrie 1990, a 68 – a sesiune plenară.

Acte normative naţionale.

8. Constituţia Republicii Moldova, 29 iulie 1994, MO Nr. 1 din 12.08.1994.
9. Codul penal al Republicii Moldova din 18 aprilie 2002, MO Nr. 128-129/1012
din 13.09.2002.
10.Statutului executării pedepsei de către condamnaţi, aprobat prin Hotărîrea
Guvernulu №583/26.05.2006, MO Nr. 91-94/676 din 16.06.2006.
11.Codul de executare al Republicii Moldova din 24.12.2004, MO Nr. 34-35/112
din 03.03.2005.

80
12.Legea Republicii Moldova cu privire la sistemul penitenciar Nr. 1036/17.12.96,
MO Nr. 15/154 din 06.03.1997.
13.Legea privind cultele religioase şi părţile lor componente, nr. 125-XVI din
11.05.2007, Monitorul Oficial nr.127-130/546 din 17.08.2007.
14.Legea Republicii Moldova nr. 272/29.07.2006 cu privire la ratificarea
Protocolului nr.13 la Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi
libertăţilor fundamentale privind abolirea pedepsei cu moartea în toate
circumstanţele //Monitorul Oficial 126-130/649, 11.08.2006.
15.Hotărîrea Guvernului Republicii Moldova cu privire la instituţiile penitenciare,
Nr. 826/04.08.2005 MO Nr. 107-109/894 din 12.08.2005.
16.Hotărîrea Guvernului Republicii Moldova cu privire la aprobarea Concepţiei
reformării sistemului penitenciar şi Planului de măsuri pe anii 2004-2020 pentru
realizarea Concepţiei reformării sistemului penitenciar, Nr. 1624/31.12.2003,
MO Nr. 13-15/101 din 16.01.2004.
17.Ordin Ministerul Justiţiei nr.298 din 08.08.2007 privind aprobarea Instrucţiunii
cu privire la procedura compensării privilegiate a zilelor de muncă din contul
duratei pedepsei //Monitorul Oficial 127-130/500, 17.08.2007.

Manuale, monografii.
1. A. Godeanu, Cunoaşterea climatului interuman din
penitenciar, în Bul. Penit. Nr. 2/1986.
2. Carp S., Osadcii C., Rusu O., Drept execuţional penal,
Chişinău, 2007.
3. Carp S., Drept execuţional penal, Chişinău, 2010.
4. Carp S., Drept execuţional penal, Chişinău, 2015.
5. Florea V., Florea L., Drept execuţional penal, ed. ARC,
Chuişinău 1999.
6. Gh. Florian, Dinamica penitenciară, ed. OSCAR
PRINT, Bucureşti, 1999.

81
7. Ion Oancea, Drept execuţional penal, ed. ALL
EDUCATIONAL S.A., Bucureşti 1998.
8. J.Robert „Liberte de conscience, pluralisme et tolerance
in Liberte de conscience”, Conseil de l’Europe 1993.
9. Nicolaie – Anghel Nicolaie, Dreptul executării
sancţiunilor penale, ed. Universităţii Titu Maiorescu, Bucureşti 2002.
10. Ortansa Brezeanu, Integrarea socială postpenală a
infractorului realitate şi perspectivă, editura fundaţiei „România de mîine”,
Bucureşti, 1999.
11. Petrache Zidaru, Drept execuţional penal, ediţia a II-a.
ed. ALL BECK, Bucureşti 2001.
12. Stoichici C, Aspecte practice privitoare la cunoaşterea
deţinuţilor în „Buletinul penitenciar”, № 4/1984.
13. Valeriu Bujor, Larisa Buga, Drept penal comparat,
Chişinău, 2003.
14. В. Сальверстов «Уголовное исполнительное
право», Москва, 2002.
15. Г.О. Бекузоров, В.И. Селиверстов, Уголовно-
исполнительное право России,(схемы и таблицы) из. Юристь, Москва,
1998.
16. Городинец Ф. М., Малинин В. Б., Смирнов Л. Б.,
Спицнадель В. Б., Уголовно-исполнительное правo, Санкт-Петербург, 2000.
17. Коментарий к уголовному исполнительному кодексу
Р.Ф., Москва, 1997.
18. Комментарий Уголовно - исполнительного кодекса
Российской Федерации (принятого Государственной Думой 18 декабря
1996 г)., под ред. проф. В.А. Уткина и О.В. Филимонова, Рязань, 2004,
19. Лубеницкий А.А., Значение классификации
осужденных к лишению свободы и ее влияние на индивидуализацию
наказания. Специфика правового регулирования в период становления

82
 рыночных социально-экономических отношений, Culegere de lucrări
ştiinţifice interuniversitare, Омск, 1996.
20. Н. А. Белый, Пенитенциарное право Р. Молдова,
(курс лекций), Кишинев, 2001.
21. Середа В. Тонкоглаз В., Криминальная субкультура,
Кишинэу, 2002.
22. Советское исправительно-трудовое право. Общая
часть, под ред. Меленьтьева М.П., Стручкова Н.А., Рязань, 1987; Стручков
Н.А., Брызгалов В.Н., Классификация осужденных к лишению свободы и
определение им вида исправительно-трудовой колонии, Киев, 1967.
23. Уголовно – испольнительное право, под ред,
Селиверстова В. И., из. Юриспуденция, Москва, 2002.
Practica judiciară

1. Cauza Campbell şi Cosans vs Regatul Unit din 25 februarie 1982.

2. Cauza Kjeldsen, Busk Madsen şi Pedersen vs Danemarca din 7 decembrie 1976.
3. J.Robert „Liberte de conscience, pluralisme et tolerance in Liberte de
conscience”, Conseil de l’Europe 1993.
4. Cauza Kjeldsen, Busk Madsen şi Pedersen vs Danemarca din 7 decembrie 1976.

Surse internet

1. http://www.secularhumanism.ro/lang-ro/documente-internaionale/6-adunarea-
parlamentar-a-consiliului-europei-recomandarea-1720-2005-educaia-i-religia.html
2.http://www.cec.md/index.php?
pag=legislatie&ids=hotarire&id=3710&start=680&l=.
3. http://www.anp-just.ro/recomandari/beijing.htm.

83