Sunteți pe pagina 1din 3

Addenda et corrigenda

În 2010, Cristian Bădiliță alegea să-și încheie un volum de versuri originale cu un grupaj derivat din formația sa de clasicist forte, traducând (răs-tălmăcind, de fapt, cum singur o spune) o parte din eroticele lui Catullus. Gestul, semnificativ, nu i-a pus pe gânduri nici pe profesorii de latină, nici pe criticii literari. Primii s-ar fi putut revolta din pricini de infidelitate; ceilalți, ar fi putut recunoaște în atitudinea lui Bădiliță certe afinități cu o tradiție modernistă ilustră. Căci uneori poemele în cauză căpătau cadențe pe care romanii nu le practicau. Ca de exemplu, în acest exercițiu îmbinând endecasilabii eminescieni cu rima îmbrățișată (nu mai puțin eminesciană):

Am să ți-o frig, drăguță, Ipsithilla,

Cum nu ți-a fript-o nimeni, fără milă! Hai, zi’, să-ți cad în poală pân’ nămiezi? Dacă zici da, atunci ia seama, vezi

Să nu-mi stea cineva

Nici tu să-mi umbli-n târg ca haimanaua.

Ci șezi acas’ și pregătește-ți șaua

De nouă ori s-o urc, pui rămășag. Dacă ai chef, pohtesc chiar acușică Fiindcă mă dau, de-atât potol, pe spate, Și-mi iese cuiu-afară din tunică.

cumva

în prag

Să transpui un poet din Roma secolului I î.Hr. în limba autorului Mitologicalelor (sau, ca să păstrez registrul, al sarcasticului Antropomorfism), și nu într-o română oarecare, curentă, inertă și inexpresivă: iată o intuiție care ar merita să facă școală. Să te servești, în

continuare, de o atare inovație pentru a-ți defini prin ricoșeu un regim poetic propriu: iată punctul de la care ar trebui să înceapă, de fapt, lectura adecvată a poeziei lui Cristian Bădiliță. Până acum, cei care s-au încumetat să-i comenteze literatura s-au prevalat de marota (e drept, comodă) a viorii lui Ingres. Cum se întâmplă ca autorul Cărții micilor erezii să fi și un (sau: în primul rând un) erudit cu instrucție temeinică, volumele sale de poezie au fost privite

ca simple răgazuri ludice de la ocupațiile cu adevărat serioase. Poate că lucrurile vor fi stând

întocmai. Numai că în literatură creativitatea nu se normează, așa, inginerește, și nu văd de ce n-am admite că cele două vocații ale lui Cristian Bădiliță (cea de patrolog și cea de scriitor) pot coexista și altfel decât ierarhic și se pot manifesta și altfel decât în concurență. Pomeneam mai sus afinitatea cu o anume tradiție modernistă ilustră: mi se pare straniu că nimeni n-a sesizat în ce măsură proiectul literar al lui Bădiliță consună organic cu acela al lui Ezra Pound (fără a decurge din el și fără a-i fi îndatorat). Nu întâmplător am citat, chiar la începutul acestor rânduri, din Patimile după Catúl. În fond, e același tip de tratament pe care, cu nouăzeci de ani mai devreme, Pound îl aplica altui poet latin, Sextus Propertius, din care

traducea inadecvat (atenție: voluntar inadecvat) tocmai pentru a-și cataliza propria imaginație vizionară. De altfel, dispoziția lui Cristian Bădiliță pentru astfel de „împrospătări” livrești e una de cursă lungă. La fel va proceda cu Baudelaire, din care va restitui, la începutul lui 2017, treisprezece poeme într-o versiune literală, dar ritmată; la fel va proceda cu Budai-Deleanu, reorchestrându-i admirabil Țiganiada. Sunt, acestea și altele asemenea lor, probe că sensibilitatea lui Bădiliță se amorsează livresc, dar după o rețetă proprie, de tip addenda et corrigenda (nu neapărat în această ordine). Pentru el, admirația nu e echivalentă cu subordonarea, ci cu provocarea. Iar a jura pe Eminescu, pe Topîrceanu sau pe Radu Stanca înseamnă a le răspunde, eventual impulsiv, cu o virilitate stilistică pe care toți ar fi prețuit-o, nicidecum a le îngâna, slugarnic, partitura. Balade, ofuri și romanțe (2014) o dovedește cu vârf și îndesat. E greu de spus căruia dintre cei trei (cu două rezerve de lux: Ion Heliade Rădulescu și Miron Radu Paraschivescu) i se aruncă mănușa în bucăți de felul acesteia:

Pentru tine, euxino, am venit de sub pământuri m-am născut dintr-o plenară și dintr-un decret dement am făcut plantoane, sute, și-am snopit un regiment numai ca s-ajung la tine, adunat din patru vânturi

euxino, euxino nu mă chinui, divino

Interesant e că aceste riposte culturale reverberează în ritualul propriu-zis amoros. Și în

volumul citat, și în continuarea lui actuală, Cântarea necântărilor, subintitulat Alte balade, ofuri și romanțe, dragostea se exprimă frecvent în termeni de ostilitate, așa încât suspiciunea ia locul aubadei iar reproșul pe acela al epitalamului. Și nu pentru că autorul ar fi masochist sau misogin. Ci pentru că, am văzut, instinctul lui pasional funcționează reparatoriu: ceea ce

e călduț devine incandescent, ceea ce e neted capătă neașteptate asperități, ceea ce e fluid

trebuie numaidecât să se împotmolească. Cristian Bădiliță rescrie, așadar, răbdarea, în termeni de pripă și reformulează modestia în limbajul orgoliului. Cu orice risc. Chiar cu acela

al propriei flagelări, ca în acest poem, dintre puținele în care nu ea, ci el devine victimă:

Femeia mea cu lacrimi de cucută, femeia mea cu râs de bisturiu, găsită, regăsită, iar pierdută, zănatică, adesea surdo-mută,

stai liniştită, azi nu mai sunt viu, azi am murit lovit, aici, în tâmplă, de-o frunză crenelată de arţar

şi n-am de gând să mai înviu vreodată

nici dacă-mi scrii cu ţâţa-naripată poruncă de la Regele barbar.

Nu! Dacă vrei, dacă mă vrei, femeie, dezbracă-te şi intră în pământ, aprinde-n mine ultima scânteie muşcându-mi, fără milă, hoitul sfânt.

De prisos să mai spun că această continuă tensiune e o sursă aproape inepuizabilă de senzualitate. Nu altfel proceda, între războaie, V. Voiculescu, în, să zicem, Fericitul gâde și în alte piese neașteptat de carnale pentru discretul artizan al Poemelor cu îngeri. Ceea ce, la acela, se ascundea sub o metaforă de panoplie („paloșul plăcerii”), se regăsește, la Bădiliță, într-o formulă ce condensează distribuția unui întreg basm: „zmeul cel roş cu capul spân”. Iar ceea ce, altundeva, abia dacă-i era îngăduit unui pat să privească devine, în Cântarea necântărilor, spectacol public:

sus, pe terasa rumenă, la ceas de-amurg să facem stelele să urle şi bufnițele care-au mai rămas în cartier să buhăie prin turle,

vecinii să ne-njure cu năduf, pe tancuri să dea buzna pompierii să-ți stingă cu tulumba un zuluf, să șteargă-n pripă urmele-nvierii,

apoi, spre dimineață, să zidim din trupurile noastre o redută Visam apocaliptic și sublim, cu fruntea-n cerul Groapelor pierdută

Există poezie de dragoste, există, cu o treaptă mai sus, poezie despre dragoste. Cristian Bădiliță scrie o poezie despre poezia de dragoste. Și atinge, aici, excelența.

Cosmin Ciotloș