Sunteți pe pagina 1din 67

EXAMEN OM

1.Definitii

Organele de maşini sunt părţi sau piese cu aceeaşi formă sau forme asemănătoare, cu aceeaşi funcţie sau cu funcţii
similare, care intră în alcătuirea maşinii sau a subansamblelor ei şi care constituie o unitate din punct de vedere
constructiv, funcţional şi de montaj. Pot fi calculate şi proiectate separat, cunoscându-se ansamblul (chiar numai
principial) şi parametrii săi de funcţionare.

Maşina este un complex de corpuri materiale, care posedă mişcări determinate şi care are ca scop executarea unui
lucru mecanic util cerut, necesar unui proces (producţie, transport, transformare a energiei sau transmitere a
informaţiilor).

2. Etapele ruperii prin oboseală

Oboseala - un proces de distrugere caracterizat prin transformări structurale progresive, permanente şi localizate,
care apar în materialele supuse la sarcini variabile. Rezultatul oboselii poate fi una sau mai multe fisuri, în final
ruperea. Fisura de oboseală apare la tensiuni mult sub valorile rezistenţei statice a materialului.

Etapele ruperii prin oboseală:

- amorsarea microfisurii de oboseală din cauza defectelor din reţeaua cristalină, a grăunţilor cu structură mult
diferită, a porilor, incluziunilor sau chiar a defectelor de suprafaţă (de exemplu, o zgârietură);

- propagarea fisurii: din cauza solicitărilor repetate, fisura îşi schimbă forma, este mărită, închisă şi deschisă în mod
repetat; această zonă are un aspect lucios pe piesele distruse prin oboseală;

- ruperea finală din cauza reducerii suprafeţei care preia eforturile exterioare; suprafaţa acestei ruperi este rugoasă.

3. Rezistenţa la oboseală. Curba Wohler.


Rezistenţa la oboseală  R - cea mai mare valoare a tensiunii maxime la care epruveta standard nu se rupe
oricât de mare ar fi numărul de cicluri la care este supusă. Practic însă, nu toate materialele au o rezistenţă la
oboseală pentru un număr infinit de cicluri (altfel spus, o durabilitate nelimitată) şi, atunci, această caracteristică de
material se determină pentru un număr de cicluri N 0 numit bază, care diferă de la o grupă de materiale la alta.

Rezistenţa la oboseală a unui material se determină trasând pe baza datelor experimentale, curba  R  f  N  în
care  R este tensiunea maximă la care se rupe epruveta solicitată variabil (ciclul de solicitare având coeficientul de
asimetrie R) iar N - numărul de cicluri corespunzător ruperii; de multe ori se trasează în coordonate semi-logaritmice
lg N   R  .

Curba Wohler

Pe curba Wöhler există patru domenii:

I - zona de solicitare cvasi-statică, N  50 , epruvetele se rup la tensiuni maxime inferioare, dar apropiate de
rezistenţa la rupere în condiţii statice pentru acel tip de solicitare; sunt rar întâlnite în practică;

 
II - zona oligociclică N  10 2 ...10 4 ; ruperea se produce după un număr mic de cicluri fiind caracterizată prin
apariţia unor mici deformaţii plastice locale şi ecruisări; studiată la microscop, zona de rupere se caracterizează prin
fragmentarea şi dezorientarea cristalelor, alunecări alternative şi striaţii;

 
III - domeniul durabilităţii limitate N  10 4 ...10 6 :

N   m  N o   Rm  cons tan t

m este o constantă de material;

 
IV - domeniul durabilităţii nelimitate sau de rezistenţă la oboseală N 10 6 cicluri ; piesa nu se rupe deşi la
nivel microstructural apar alunecări distribuite uniform, dar nu se iniţiază microfisuri.
4.Calculul parametrilor unui ciclu de oboseala

Un ciclu de solicitare variabilă se caracterizează prin:

- tensiunea maximă,  m ax ;

- tensiunea minimă  m in ;

 max   min
- tensiunea medie m 
2

 max   min
- amplitudinea tensiunii v 
2
 min
- coeficientul de asimetrie R
 max

 max   m   v şi  min   m   v .

5.Clasificarea ciclurilor
Ciclul Caracteristici Organe de maşini care
funcţionează cu astfel de cicluri
ciclu oscilant  m ax şi  m in au acelaşi torsiune (arbori)
semn. tracțiune (șuruburi cu
0  R 1 prestrângere)

ciclu pulsatoriu  m in  0 torsiune, tracțiune (tiranți)


R0 solicitare de contact la rulmenți și
angrenaje
 max
m v 
2
ciclu alternant - 1 R  0 tracțiune+compresiune (tiranți de
structuri)

ciclu alternant simetric  max   min încovoiere rotativă (arbori, osii)


m  0
 v   max   min
R = -1

ciclu pseudo-static  m ax   m in şi R  1 . structuri metalice, cadre, batiuri


sau cvasistatic se apreciază
după  m ax   m in   m ax

6.Factori care influenteaza rezistenta la oboseala

A) factori de material B) factori constructivi C) factori de exploatare


- compoziţia chimică; - tipul de ciclu (coeficientul de
asimetrie R);
- structura şi mărimea grăunţilor - formă, inclusiv abateri de
cristalini, impurităţi; formă; - valori caracteristice
- procedeul tehnologic de obţinere - dimensiuni, inclusiv  max ,  min sau  m ,  v ;
a materialului; abateri dimensionale;

- rugozitate (mărime, - mediul de lucru (compoziţia


- tratamentul termic, termo-chimic lui, temperatură, agresivitate
sau mecanic aplicat; formă, orientare).
chimică sau mecanică etc.).
- tensiunile remanente.
Din datele experimentale s-a constant că

- oţelurile cu granulaţie fină au o rezistenţă mai bună la oboseală decât cele cu grăunţi cristalini mari, neuniformi,

- distribuţia uniformă a constituenţilor structurali are influență benefică asupra rezistenței la oboseală,

- este de dorit ca aceşti constituienți să nu difere mult prin proprietăţile lor mecanice.

Factorul de influenţă a tratamentului  t este raportul dintre rezistenţa la oboseală a piesei tratate  Rt şi cea a piesei
netratate, solicitate identic,  R :

 Rt
t 
R

 t  1 pentru tratamente termo-chimice şi mecanice.

Concentratori de tensiuni - zonele cu variaţii dimensionale ale pieselor

Exemplu: distribuţiile de tensiuni pentru o piesă cu concentrator de tensiune (un canal semi-circular).
 n sau  n - tensiunea în secţiunea piesei cilindrice (fără concentrator).

 M sau  M - valoarea maximă a tensiunii în secţiunea cu concentrator.

Coeficientul teoretic de concentrare a tensiunilor - raportul între valoarea maximă a tensiunii în piesa cu
concentrator şi valoarea maximă a tensiunii în piesa fără concentrator:
M
k 
n
depinde numai de geometria concentratorului, fiind independent de material.

Coeficient de concentrare al tensiunilor pentru solicitare la oboseală:


R
K 
 RK
sau
R
K 
 RK
Solicitarea variabilă pentru un ciclu asimetric oarecare se consideră o suprapunere a unei solicitări alternant
simetrice cu  v peste o solicitare statică de  m , K s-a determinat pentru R  1 şi rar pentru R  0 :
 1
K 
 1K

sau
 1
K 
 1K

Factor dimensional de rezistență la oboseală:


R

 Rd
 R - rezistenţa la oboseală a epruvetei-standard (cu d  10 mm ),

 Rd - rezistenţa la oboseală a unei epruvete cu dimensiunea (diametrul) d.

 depinde de
- solicitare: încovoiere, torsiune sau tracţiune-compresiune şi

- grupa de material (oţel, fontă, aliaje neferoase, materiale plastice, compozite).


R R
  sau  
 Rd  Rd

Factorul de calitate a suprafeţei  este raportul între rezistenţa la oboseală a unei epruvete cu o anumită rugozitate,
 R şi rezistenţa la oboseală a unei epruvete identice dar lustruit fin (oglindă),  R :

 R

R

Rezistenţa la oboseală scade cu creşterea rugozităţii. Dacă rugozitatea iniţială a piesei se modifică (zgârieturi la
manipulare, montare, creşterea rugozităţii din cauza uzurii), rezistenţa la oboseală scade.

Factorul de influenţă a mediului  m : raport dintre rezistenţa la oboseală  Rm pentru piesa solicitată la fel, dar într-
un anumit mediu (apă, soluţii, aer cu umiditate mare, aer cu agenţi chimici etc.) şi rezistenţa la oboseală a epruvetei
solicitată în atmosferă standard:

 Rm
m 
R
Influența temperaturii de funcționare a piesei

Creşterea temperaturii de lucru duce la scăderea rezistenţei la oboseală: pentru o anumită temperatură,
curba Wöhler nu mai are palier, ci o pantă descrescătoare care se accentuează cu creşterea temperaturii. Pentru
oţeluri, rezistenţa la oboseală scade sensibil după 300 0C; oboseala se suprapune cu fluajul, ruperea datorându-se în
mai mare măsură acestuia din urmă.

Scăderea temperaturii duce la creşterea rezistenţei la oboseală, dar creşte şi riscul ruperii fragile. Piesa este
foarte sensibilă chiar la variaţii mici de temperatură și la șocuri mecanice. De exemplu, pentru un oţel carbon cu
0,35% C, rezistenţa la oboseală alternat-simetrică   1 se dublează pentru epruvete testate la -1880C faţă de
rezultatele obţinute la temperatură normală.

Factorul influenței temperaturii asupra rezistenței la oboseală se definește ca raport între rezistența la oboseală a
epruvetei testată la temperatura T și rezistența la oboseală a aceleiași epruvete care a fost testată la temperatura
ambiantă (20°C):

 RT
CT 
R

7. Calculul coeficientului de siguranţă la oboseală

Definirea coeficientului de siguranţă la oboseală este încă o problemă: nu există o singură definiţie şi
majoritatea criteriilor de calcul la oboseală folosesc:
 m axL
s
 m ax

Construirea diagramelor de oboseală este greu de realizat pentru că ar fi nevoie de un număr foarte mare de
încercări. În proiectare se folosesc diagrame schematizate (simplificate), bazate pe seturi de încercări pentru a obţine
mărimi ca   1 ,  0 ,  r sau  c .

Criteriul de similitudine R  constant (dreapta OML) se face pentru o piesă concretă. Punctul A are ordonata  1Kd ,
iar punctul B are abscisa  c .

Fie Mm ,  v  ciclul real de solicitare al piesei. O dreaptă paralelă cu AB, situată sub ea, reprezintă locul geometric al
ciclurilor cu acelaşi coeficient de siguranţă s; linia ciclurilor-limită AB corespunde unui coeficient de siguranţă s  1 ,
neutilizabil. Fie dreapta A’B’ paralelă cu AB şi care trece prin M. Punctul L reprezintă ciclul limită pentru piesa
considerată. Din MMB  AOB :

MM ' AO v 
 ↔  1Kd
M' B' OB c c
 m
s
Coeficientului de siguranţă la oboseală:

1
s
v 
 m
 1Kd  c

O piesă este rezistentă la oboseală dacă s1,5....2.

Criteriul de similitudine  m  constant (dreapta ML1 ),

coeficientul de siguranţă este:

 vL  1Kd (  c   m )  1Kd  m 
s    1  
v  c  v v  c 

Criteriul de similitudine  m in  constant (dreapta ML2 ), cazul şuruburilor cu prestrângere,

coeficientul de siguranţă:
2 1Kd   min
s
 max

8. Calculul la durabilitate limitată


Organe de mașini calculate la durabilitate limitată

 vase sub presiune,


 trenuri de aterizare,
 piese pentru arme,
 elemente de aparatură cu durabilitate impusă,
sunt solicitate variabil de un număr redus de ori (103...105), sub valoarea N 0 . Pentru aceste piese calculul “clasic” se
făcea la oboseală, piesele fiind supradimensionate şi neeconomice.

Calculul la durabilitate se face utilizând zona descendentă a curbei Wöhler:

N   m  N 0   m1  cons tan t .

Fie o piesă cu durata de viaţă de N cicluri, având solicitarea caracterizată prin punctul M,  poate fi considerat  m ax
sau  v , în funcţie de tipul solicitării. Este neeconomic ca piesa să lucreze la tensiuni mai mici decât limita de oboseală
 R , de exemplu, în punctul M’.

Punctele de pe dreapta înclinată de pe curba Wöhler, satisfac relaţia


1/ m
 N0 
  R   L
 N 

sau
1/ m
 N0 
   1     L (pentru R  1 )
 N 

m  9 sau m  6 pentru oţeluri.

Ciclurile limită corespunzătoare punctului M, se pot obţine


- prin verticala prin M ( L1 ) sau

- prin orizontala prin M ( L2 ).

L1  N , L  ;  L - rezistenţă de durată sau la oboseală limitată pentru N cicluri.

Coeficientul de siguranţă la rezistenţa de durată, pentru N cicluri:

L
s 

1
  N m
s  R  o 
N  N 

N L numărul de cicluri după care piesa se rupe

la efortul unitar , caracterizează ciclul limită L2 ,

Coeficient de siguranţă la durabilitate:

NL
sN 
N

Calculul la durabilitate limitată echivalează cu alegerea unor rezistenţe admisibile superioare celor pentru durată
nelimitată de funcţionare şi este recomandat când se cunoaşte durata de viaţă a piesei N  N 0 .

9. Calculul la oboseală pentru blocuri de solicitări

Dacă o piesă este solicitată ciclic la o tensiune care determină ruperea la N cicluri (de exemplu, 105), fiecare ciclu de
solicitare consumă 1/105 din durata de viaţă a piesei. Dacă piesa este solicitată cu cicluri pentru care se rupe la alt
număr de cicluri (de exemplu, 104), un astfel de ciclu va consuma 1/104 din durata de viaţă. În cazul mai multor cicluri,
piesa se rupe când suma duratelor parţiale de viaţă atinge valoarea A, A fiind o constantă de material.

Regula lui Palmgren şi Miner de însumare a duratelor parțiale de viață:

n1 n2 n3 n
   ...  k  A
N1 N2 N3 Nk
sau

k
n
 Ni A
i 1 i

n1 ,n2 ,...nk sunt numerele de cicluri pentru solicitări care determină în piesă tensiuni de valori  1 , 2 ,... k iar
N1 ,N 2 ,...N k sunt numerele de cicluri care corespund tensiunilor cu același indice, pe curba   N .

ni
Raportul se numește factor de deteriorare.
Ni

Constanta A se determină experimental. Astfel, pentru aliaje de aluminiu utilizate în aviație 0,6  A  2,5 .
Pentru multe materiale, inclusiv oțeluri, A variază în jurul valorii 1.

În concluzie, pentru evaluarea duratei de viață la solicitare în blocuri de tensiuni, proiectantul trebuie să se bazeze pe
teste numeroase prin care se poate determina costanta A.

10.Transmisii. Generalitati. Transmisii legate in serie si paralel.

Transmisiile sunt subansamble ale sistemelor mecanice mobile, dispuse între maşina motoare şi cea de lucru, cu scopul de a
transmite energie şi mişcare, modificând în sensul dorit parametrii cinematici (viteză unghiulară sau liniară, etc.) şi implicit
parametrii dinamici (forţe, momente). Câteodată soluţia constructivă a transmisiei permite impunerea unei anumite legi de
mişcare.

După principiul de funcţionare şi după natura energiei necesare acţionării:

-transmisii mecanice,

-transmisii hidraulice,

-transmisii pneumatice,

- transmisii electrice

După modul de transmitere a energiei şi mişcării, există mecanice

-transmisii prin frecare (roţi de fricţiune, transmisii cu curele sau bandă),


-transmisii prin angrenare (roţi dinţate, transmisii cu lanţuri sau cu curele dinţate).

După felul contactului între elementele transmisiei

-transmisii directe: roţi de fricţiune, angrenaje dinţate, mecanisme şurub-piuliţă


-transmisii indirecte, transmisiile cu elemente flexibile (curele sau lanţuri).

n n
motor Pui
  i  
i 1 i 1 Pci
transmisie 1

Putil Putil
transmisie 2 Pmotor  
 n

masinã de lucru
i
i 1
două transmisii în serie n transmisii în serie

Puterea minimă a motorului pentru


a acţiona m maşini de lucru
motor m Puj
Pm otor  
j 1  j
transmisie 1 transmisie 2 transmisie 3
Randamentul sistemului
m
masinã de lucru 1 masinã de lucru 2 masinã de lucru 3
 Puj
P j 1
 u  m P
Pc

uj

j 1 j

transmisii în paralel
Pentru transmisii legate în paralel la un singur motor, puterea motorului
trebuie să asigure funcţionarea celor m maşini de lucru, fiecare având nevoie
de o putere utilă Puj  j  1,...,m iar randamentul transmisie intermediare între
ea şi motor este  j .
11. Transmisii cu curele. Generalitati.

Sunt folosite pentru transmiterea mişcării de rotaţie şi a puterii între arbori aflaţi la distanţă relativ mare, cu diferite poziţii în
spaţiu, dar necoaxiali.

Antrenarea transmisiei se face prin intermediul unui element elastic (sau flexibil) montat sau realizat în curbă închisă, datorită
frecării dintre el şi roţile montate pe arborele conducător şi cel condus.

Elementul flexibil poate fi:

• una sau mai multe curele din materiale plastice, cauciuc, cu sau fără inserţie şi de diferite forme,

• cablu,

• benzi metalice etc.,

• cu angrenare (curele dințate sau perforate).

• Domeniul de utilizare:

• maşini-unelte,

• ventilatoare,

• acţionări în industria uşoară şi alimentară,

• maşini agricole

• aparatură casnică etc.

• Curelele late: transmiterea puterilor până la 2000kW, viteze periferice de şi distanţe între axele arborilor , rapoarte de
transmitere (dar pot fi şi multiplicatoare) iar randamentul poate atinge 0,94...0,95.

• Curelele trapezoidale: puteri sub 1200kW, viteze sub 40m/s, rapoarte de transmitere i8 şi randament de 0,92...0,96 şi
distanţa dintre axe a 3000 mm.

Avantaje:
 transmiterea mişcării şi puterii la distanţe mari, cu poziţii diferite ale arborilor;
 amortizarea şocurilor şi vibraţiilor;
 funcţionare liniştită şi silenţioasă;
 costul redus pentru transmisie, montajul și întreșinere (nu există cheltuieli cu lubrifierea şi etanşarea);
 precizie scăzută la execuţie şi montaj;
 la suprasarcini, din cauza patinării, elementul flexibil (cureaua sau banda metalică) constituie un element de siguranţă pentru
maşină;
 randamentul relativ ridicat.

Dezavantaje:

o dimensiuni de gabarit relativ mari;


o încărcări suplimentare pe arbori şi necesită forţe de pretensionare (de întindere iniţială) a elementului flexibil;
o o alunecare a curelei pe roţi, rezultând un raport de transmisie variabil (într-un interval mic); la o proiectare corectă,
modificarea raportului de transmisie se integrează în abaterile admise; transmisiile cu alunecare nu sunt recomandate
pentru aplicaţii în care se cere sincronizarea unor mişcări; există însă o soluţie şi pentru asemenea aplicaţii, curelele dinţate;
o durabilitatea limitată, putând fi 1/10 din durabilitatea ansamblului; materialele pentru curele îmbătrânesc şi obosesc mai
repede decât aliajele metalice;
o dispozitive suplimentare de întindere sau de ghidare a elementului elastic datorită deformaţiilor plastice remanente ale
elementului flexibil;
o coeficientul de frecare variază cu uzura roţilor şi a elementului flexibil, depinzând şi de parametrii mediului (temperatură,
umiditate etc.);
o încărcări electrostatice;
o sensibile la căldură şi umiditate.

12. Elemente geometrice ale transmisiei cu curele

Caracteristicile geometrice ale celei mai simple transmisii cu curele:

- unghiurile de înfăşurare  1 (pe roata 1) şi  2 (pe roata 2);


 1  180 o  2 ;  2  180 o  2 ( în grade)
 1    2  ;  2    2 (în radiani)

Se recomandă:

- pentru curele late  1  150 o

- pentru curele trapezoidale,  1  120 o .

- lungimea totală a curelei L p , considerată pe fibra neutră (nedeformată); pentru curele late se consideră
lungimea fibrei medii iar pentru cele trapezoidale lungimea curelei se consideră la o cotă dată în standarde;
pentru verificare, se foloseşte lungimea curelei la exterior, L e ;
 distanţa dintre axe, a;
 diametrele primitive ale roţilor (măsurate în dreptul fibrei neutre): D p1 şi D p 2 ;
 - unghiul dintre ramurile curelei, 2;
Dp 2  Dp1
  arcsin (în radiani)
2a

Lungimea curelei este suma lungimilor ramurilor şi ale arcelor de înfăşurare:

D p1 Dp2
L  2a  cos     2     2  
2 2

  
 2  a  cos   D p1  D p 2   D p 2  D p1
2

 este introdus în radiani.

Se recomandă

a  2d 1  d 2  pentru transmisii simple cu curele late,

0 ,55...0 ,7 d 1  d 2   a  2...2 ,5d 1  d 2  pentru cele trapezoidale cu ramuri deschise, fără role de ghidare sau
întindere.

13. Curele trapezoidale


Suprafeţele de lucru (în contact cu roata) sunt flancurile înclinate. Capacitatea portantă mai mare şi încărcarea mai mică pe arbori
se datorează creşterii aparente a coeficientului de frecare:

Ff    Fn   Fn
sin  / 2

  este coeficientul aparent de frecare.
sin  / 2

Unghiul la vârf al secţiunii curelei fiind standardizat,   40o , rezultă   2,92 . Expresia e  atinge valori mai mari decât la
 
 
curelele late şi se poate considera e   1 / e   1 .
Raportul h/d s-a mărit, curelele trapezoidale fiind mai sensibile la încovoiere şi având alunecări relative mai mari, ceea ce
afectează negativ durabilitatea lor.
Dacă se consideră dFu  dF f , se obţine:

dFu    dFn 
 
Fn   dFu  dFn     dFn
Fn   sin / 2
sin / 2  

Particularizând relaţiile de la transmisia cu curele late, se obţin următoarele valori aproximative pentru forţe în curele
trapezoidale:

F1  Fu ; F2  0 ,1Fu ; Fo  0 ,6 Fu ¸ R  ( 1,5...2 )Fu ;  tu   tot 1   i   tc

R - reacţiunea pe arbore.
14.Sarcini in transmisia cu curele

Forţă utilă - forţa din curea care participă la transmiterea puterii ():

2M t1 P
Fu  
D p1 v

M t 1 - momentul de torsiune pe arborele conducător în N.m,

D p1 - diametrul roţii 1 (în dreptul fibrei neutre a curelei), în m,

P – puterea la intrare în transmisie, în W,

v -viteza periferică teoretică (fără alunecare), în m/s.

În exploatare, forţele din curea se modifică comparativ cu cele de la pretensionare în repaus: în ramura activă: F1  Fo
iar în cea pasivă F2  Fo .

In funcţionare, frecarea dintre curea şi roţi modifică starea iniţială de tensiuni din curea; în ramura activă, forţa creşte de la Fo
la F1 iar în cea pasivă, forţa scade de la Fo la F2 .

Dacă s-ar izola roata motoare şi s-ar reprezenta forţele în curea, echilibrul momentelor faţă de axa roţii motoare se scrie:
D p2 D p1
Fu  F2   F1  Fu  F1  F2
2 2

Ipoteze:
- întinderea curelei este constantă,
- cureaua este subţire şi elastică,

- coeficientul de frecare  este constant pe unghiul de înfăşurare.

Forţa centrifugă care acţionează asupra elementului de curea:

dFc    v 2  Ac  d  Fc  d

 - densitatea curelei,
Fc - forţa centrifugă care acţionează pe unitatea de lungime a curelei caracterizată prin masa   Ac .
15.Tensiuni in curele

Tensiunile care apar într-o curea lată nu sunt constante pe lungimea acesteia. Principala solicitare este cea de tracţiune.
Tensiunile de tracţiune:
- pe ramura activă, pe zona liniară:

F1
t 1 
Ac

- pe ramura pasivă, tot pe porţiunea liniară:

F2
t 2 
Ac

Tensiunea datorată forţei centrifuge apare doar când cureaua se înfăşoară pe fiecare roată şi este acelaşi pe ambele roţi, în ipoteza că viteza periferică a curelei este
constantă (fără alunecări):

Fc   v 2  Ac
 tc      v2
Ac Ac

Dacă există alunecări între curea şi roţi, forţa centrifugă (implicit şi efortul cauzat de ea) va deveni o funcţie
dependentă de viteză, accentuând neuniformitatea funcţionării transmisiei.

Tensiunea de pretensionare (dar în repaus), este:


Fo
 to 
Ac

Tensiunea de încovoiere pe roată. În porţiunea curelei ce se înfăşoară pe roţi, apare un efort suplimentar, de

încovoiere. Calculul se face considerând că materialul curelei respectă legea lui Hooke; din cauza încovoierii, fibra

de pe suprafaţa exterioară a curelei se alungeşte, iar cea dinspre interior (în contact cu roata) se comprimă. Se

consideră că fibra neutră a curelei se suprapune cu cea mediană (grosimea h a curelei este mică în comparaţie cu

razele roţilor). Alungirea la exterior a elementului de curea definit prin unghiul la centru d :

d  d h h
L    h d    d  d
2   2 2 2

h
d
L 2 h h
Alungirea specifică:    
L d h d h d
d
2

 depinde invers proporţional de diametrul roţii peste care trece cureaua, de aceea ea este diferită (  1  2 ) pentru
fiecare roată şi va avea indicele roţii:

h h
1  ; 2 
d1 d2

Tensiunile de încovoiere în curea:

Eh
 i1  când se înfăşoară pe roata 1
d1

Eh
 i2  când se înfăşoară pe roata 2.
d2
16.Forţe pe arborele roţii de curea

a) arbore conducător b) arbore condus


Indiferent de tipul curelei (lată, trapezoidală, dinţată), pe fiecare arbore (conducător şi condus), se transmite
rezultanta forţelor F1 şi F2 , care acţionează în ramurile curelei. Aplicând teorema cosinusurilor în triunghiul forţelor,
:

R  F12  F22  2  F1  F2 cos 2


Dacă se scrie teorema cosinusului pentru unghiul  se obţine:

F12  F22  R 2  2  F2  R cos 

R 2  F22  F12
   arccos
2  F2  R

Unghiul pe care îl face rezultanta cu orizontala va fi: 

iar reacţiunea pe arbore are următoarele componente în plan vertical şi orizontal:

R V  R sin  şi R H  R cos 

17.Numarul minim de dinti

Cu cât numărul de dinţi z al unei roţi dinţate este mai mic, diametrul de bază d b se reduce iar porţiunea utilă
(materializată) a evolventei se deplasează spre originea ei, aflată pe cercul de bază. Racordarea profilului dintelui la
cercul de picior se face cu un arc de cerc de rază  f - o curbă neevolventică; ea are ca scop reducerea tensiunilor la
piciorul dintelui. Mărimea ei este limitată de traiectoria vârfului dintelui conjugat.

subtăiere - procesul de subţiere al dinţilor apare la prelucrare şi poate fi cauzat de o proiectare incorectă, de alegerea
incorectă a unui procedeu de prelucrare (implicit a sculei) sau de reglarea greşită a maşinii-unelte.

interferenţă - subţierea dinţilor în funcţionare; se manifestă printr-o uzură abrazivă accelerată a piciorului dintelui.
Cauzele pot fi: greşeli de proiectare sau exploatare a danturii la sarcini mai mari decât cele estimate şi care duc la
deformarea dinţilor peste valori admise.

Teoretic, subtăierea dinţilor unei roţi prelucrată cu sculă-cremalieră nu apare dacă linia de cap a cremalierei
generatoare trece prin punctul K.

În realitate, pentru că avansul de aşchiere nu poate fi infinit mic, vârful sculei ar trebui să se situeze sub acest punct.

Numărul minim de dinţi z m in al unei roţi dinţate pentru care nu apare subtăierea sau interferenţa.
KBC ~ OKC :

BC ha h*  m 
sin     oa 
KC KC KC  h*oa  m z min  m  sin 
  KC  
KC KC  sin  2
sin   
OC z min  m / 2 

2  hoa
*
z m in 
sin 2 

18.Modificarea danturii

Model teoretic elementele (roţi, arbori, lagăre) sunt rigide nedeformabile.


În realitate, există deformaţii; ele influenţează negativ funcţionarea angrenajului şi ar fi de dorit ca acestea să fie numai
elastice.
scopul modificării danturii
 să confere danturii o funcţionare mai apropiată de cea ideală,
 rezistenţă mărită (flancarea, bombarea, deplasarea).
Se caracterizându-se printr-o schimbare a profilului dintelui, pe lungimea sau înălţimea lui.
Dantura modificată se obţine cu aceleaşi cheltuieli ca cea nemodificată.
Flancarea - înlăturarea materialului din zona capului sau a piciorului dintelui, prima variantă fiind mai des întâlnită.
Parametri dependenţi de modul şi de clasa de precizie a roţii:

a f  a*f  m ; a*f  0 ,02

haf  h*af  m ; h*af  0 ,45

Nu se recomandă dacă reduce gradul de acoperire   sub 1,1 la danturi drepte.

Bombarea - subţierea capetelor dinţilor 


 mărirea zonei de contact a dinţilor (numită şi pată de contact) şi
 reducerea vârfurilor de tensiuni datorate impreciziei de execuţie şi montaj şi
 reducerea deformaţiilor care apar în funcţionare.
Grosimea la vârf a capătului dintelui va fi doar cu 0,4...0,08 mm mai mică decât în zona de mijloc a dintelui.
19. Legea fundamentală a angrenării

Legea fundamentală a angrenării: pentru ca două roţi dinţate să transmită mişcarea de rotaţie sub raport de
transmitere constant, este necesar ca profilele dinţilor să fie astfel realizate încât, în timpul angrenării, normala
comună în punctele de contact să treacă printr-un punct fix, situat pe linia centrelor, numit polul angrenării.

Unghiul format de normala N-N cu perpendiculara pe linia centrelor se numeşte unghi de angrenare (notat cu 
în figura 6.4). Evident   K 1O1C  K 2 O2 C .

Pentru ca două roţi dinţate să fie interschimbabile, este necesar ca profilelor lor să le corespundă aceeaşi linie
de angrenare şi ea să fie simetrică faţă de polul angrenării.
20. Forţe în angrenajul cilindric cu dinţi drepţi

Calculul forţelor se face neglijând forţele de frecare; rezultă valori puţin mai mari pentru roata condusă 2, acoperitoare din punct
de vedere al calculului.
 
Fn1   Fn 2
 
Ft 1   Ft 2
 
Fr 1   Fr 2 .
Calculele se fac pentru cercurile de rostogolire ( d w1 , d w2 ) şi unghiul de angrenare corespunzător lor (  w ).

Forţa normală este descompusă în polul angrenării, după direcţiile radială şi tangenţială
Ft 1  Ft 2  Fn  cos  w

Fr 1  Fr 2  Fn  sin  w

Forţa tangenţială transmite mişcarea:


2  M t1 2  M t 2
Ft 1  
d w1 d w2

Forţa radială:
Fr 1  Fr 2  Ft 1  tg w

21. Geometria angrenajelor cilindrice cu dinţi drepţi


Angrenaj exterior

Angrenaj interior
22. Calculul roților dințate cilindrice cu dinți drepți la solicitare de contact
Fn 1 1
relaţia lui Hertz H 
b   1  12 1  22 
   
 E1 E2 
 

b - lungimea contactului;

1 1 1
 - raza echivalentă de curbură,  
 1 2

E1 , E 2 – modulele de elasticitate ale materialelor cilindrului 1, respectiv 2,  1 , 2 - coeficienţii lui Poisson pentru
materialele în contact.

Semnul + este pentru cilindri tangenţi la exterior, semnul – pentru cei tangenţi la interior.  1  d 1 / 2 şi  2  d 2 / 2 .
2bo lăţimea contactului.

ipoteze:

- materialele cilindrilor sunt omogene şi izotope;

- deformaţiile în zona contac-tului sunt perfect elastice şi respectă legea lui Hooke;

- forţa normală se aplică static şi uniform pe lungimea contactului;

- lăţimea contactului este foarte mică în comparaţie cu dimensiunile cilindrilor;


- suprafeţele în contact sunt perfect netede;- se neglijează efectul forţelor de frecare dintre suprafeţe.

Contactul dintre doi dinţi în angrenare este similar celui hertzian. Relaţia se corectează cu factori care ţin seama de
deosebirile între modelul teoretic şi contactul din angrenajul real:
- razele de curbură ale flancurilor dinţilor sunt variabile, depinzând de poziţia contactului pe segmentul de angrenare;
- forţa normală nu acţionează static, ci variabil; în timpul angrenării pot apare supra-sarcini datorate erorilor de execuţie,

de montaj şi/sau de exploatare, deformaţiilor altor elemente (arbori, lagăre);

- transmiterea sarcinii se realizează printr-un număr variabil în timp, de perechi de dinţi, reflectată global prin
gradul de acoperire   ;

- sarcina se repartizează neuniform pe perechile de dinţi ce sunt simultan în angrenare din cauza erorilor de
execuţie şi de montaj şi a deformaţiilor elastice;

- existenţa forţelor de frecare.

23. Calculul roților cilindrice cu dinți drepți la solicitare de încovoiere la baza dintelui

Ipoteze:
- forţa normală Fn se consideră concentrată la vâr-ful dintelui (punctul A ce corespunde intrării în angrenare a
dintelui condus şi ieşirii din angrenare a dintelui conducător) şi ea acţionează pe un singur dinte;

- se neglijează efortul de compresiune determinat de componenta radială Fra şi cel de forfecare produs de
componenta tangenţială Fta ;

- dintele se consideră o grindă încastrată în corpul roţii; pentru simplificare, secţiunea normală pe dinte se
consideră un triunghi echilateral; laturile înclinate sunt tangente la profilul dintelui în punctele în care începe
racordarea între evolventă şi fundul golului dintre dinţi.

Punctul de aplicaţie al forţei Fn parcurge segmentul de angrenare AE. Fn este constantă dar braţul
componentei ei tangenţiale faţă de secţiunea de încastrare a dintelui este variabil, valoarea maximă obţinându-se
când forţa normală acţionează pe vârful dintelui,

Momentul încovoietor maxim este M i  Fta  hFa .

Tensiunea maximă de încovoiere este:


M i Fta  hFa
F    Ysa
Ws b  S F2 / 6

b - lungimea dintelui (egală cu lăţimea roţii la dantura dreaptă),

h Fa - braţul forţei Fta faţă de baza dintelui.

S F este lăţimea bazei dintelui.

YSa - un factor de corecţie a tensiunilor la baza dintelui (racordarea de la baza dintelui este un concentrator puternic
de tensiune); depinde de raza de racordare la baza dintelui  f şi de numărul de dinţi ai roţii.

Limita admisibilă la solicitarea de încovoiere

 0 lim
 FP   YN  Y  YR  Yx
sF

 0 lim - tensiunea limită la solicitarea de încovoiere în ciclu pulsator, determinată experimental, depinzând de
material şi de tratamentul aplicat lui.

s F  1,25 - un coeficient de siguranţă la oboseală de încovoiere.

Y - un factor de sensibilitate al materialului la concentratorul de tensiune de la baza dintelui şi depinde de YSa


şi de limita de curgere a materialului.

YR - factorul de rugozitate a suprafeţei reale de racordare.

Yx - un factor de mărime a dintelui şi ia în considerare faptul că pentru solicitarea de încovoiere, rezistenţa


aceluiaşi material scade dacă dintele (sau modulul) creşte.

YN se defineşte asemănător cu Z N şi este factor de durabilitate.

24. Calculul înălţimii piuliţei

Calculul înălţimii piuliţei, m, se face în cazul încărcării uniforme a spirelor: pe fiecare spiră se repartizează o sarcină
F / z , z fiind numărul de spire. Evident, m  z  p , p fiind pasul filetului. Spira desfăşurată este asimilată cu o grindă
încastrată în corpul piuliţei. Se admite că forţa F / z este liniar distribuită pe diametrul mediul al asamblării d 2  D2 
.
Sarcina F determină în secţiunea de încastrare a spirei o solicitare compusă de încovoiere şi forfecare şi o tensiune de
strivire pe suprafaţa comună dintre spira şurubului şi cea a piuliţei:

F H1

Mi
- încovoire =  z 2
W   D  m12
6 ai

F/z d 12   at
- forfecare = 
  D  m1 4  D  K 2   2  m

- strivire pe suprafaţa H 2    D2 (proiecţia suprafeţei de contact pe un plan normal la F):

F/z
q    qa
H 2    D2

Se calculează o tensiune echivalentă pentru suprafaţa de încastrare a spirei:


 ech   2  3 2   a

Înălţimea piuliţelor standardizate s-a determinat ca maximul rezultat din calculul de încovoiere, forfecare şi strivire.
Cea mai mare înălţime s-a obţinut din condiţia de rezistenţă la strivire şi în standard se ia m  0,8d . Sunt
standardizate şi piuliţe înalte ( m  0,8...1d ), joase ( m  0 ,8 d ). Pentru şuruburi de forţă sau de mişcare, se face calculul
piuliţei, luându-se în considerare o distribuţie neuniformă a sarcinii pe spire.
25. Sarcini în asamblarea şurub-piuliţă

Deplasarea dintre piesa-şurub şi piesa-piuliţă, în cazul strângerii sau desfacerii unei asamblări filetate, dar şi
pentru transmisii cu şurub, se poate echivala cu deplasarea cu viteză constantă, pe un plan înclinat (spira desfăşurată
a şurubului) a unui corp (piuliţă) de “greutate“ F (de fapt, forţa de strângere) cu ajutorul unei forţe FT .

Pentru simplificare, se va analiza filetul pătrat, pentru două cazuri.

A. Piuliţa “urcă”: de fapt, este “strânsă”: se transformă rotirea în translaţie:

FT  F  tg    

B. Piuliţa “coboară” (de fapt, este desfăcută); translaţia se transformă în rotaţie.

FT  F  tg    

 - unghiul de frecare (   tg ,  - coeficientul de frecare caracteristic cuplului de materiale şurub-piuliţă şi


condiţiilor de ungere).

26. Randamentul sistemului şurub-piuliţă

Randamentul oricărui sistem tehnic:   Lu / Lc

Lu - lucrul mecanic util, L c - lucrul mecanic consumat.

Randamentul pentru sistemul şurub-piuliţă se analizează pentru cele două situaţii.

A. Când piuliţa este strânsă (la şuruburi de fixare) sau când rotaţia se transformă în translaţie (la şuruburi de
mişcare), lucrul mecanic util este produsul dintre forţa utilă F şi deplasarea ei, pasul p:
Lu  F    F    d 2  tg

Lucrul mecanic consumat este produsul forţei de împingere a piuliţei FT şi distanţa d 2 :

Lc  FT    d 2

Randamentul:

Lu Fp F  tg
  
Lc   d 2  FT FT

sau

tg

tg    

B. Dacă piuliţa este desfăcută sau se transformă translaţia în rotaţie, lucrul mecanic util:
Lu  FT    d 2

lucrul mecanic consumat


Lc  F      F  d 2  tg

tg    
 
tg 

27. Asamblări cu nituri

Asamblări după modul de realizare şi utilizări:

- asamblări demontabile (cu pene, cu şuruburi, pe con); ele pot fi montate şi demontate repetat, fără a afecta piesele
asamblate şi parametrii de funcţionare ai ansamblului;

- asamblări nedemontabile se realizează cu procedee tehnologice specifice, bazate pe reacţii termo-chimice,


modificări de compoziţie şi de structură; asamblările prin sudură, prin nituire şi prin lipire; desfacerea unei astfel de
asamblări se face numai prin distrugerea unui sau mai multor elemente care au participat la realizarea ei;

- asamblări mixte sau prin strângere: au la bază deformaţii elastice sau elasto-plastice ale pieselor asamblate; se
consideră demontabile (dar de un număr mic de ori) dacă deformaţiile sunt numai elastice.

• În funcţie de frecvenţa de utilizare şi de cerinţe tipo-dimensionale, asamblările şi piesele implicate în ele:


• standardizate după criterii (formă, dimensiuni, criterii de calcul),

• tipizate, nestandardizate

Asamblarea cu nituri era foarte răspândită până în deceniul cinci, dar în prezent, în locul lor se folosesc asamblări
sudate; a rămas încă o soluţie pentru construcţii metalice supuse trepidaţiilor şi şocurilor, pentru materiale
nesudabile, pentru combinaţii metal - nemetal, spaţii reduse de acces sau în condiţii de lucru îndepărtate de surse de
energie (asamblarea tronsoanelor la stâlpii de înaltă tensiune).

Domeniul de aplicabilitate s-a redus din cauza dezavantajelor: consum mare de material (din cauza suprapunerii
pieselor în zona de asamblare), productivitate scăzută, condiţii grele de muncă.

Nituirea se foloseşte pentru asamblarea pieselor subţiri care nu se pot suda sau lipi; se folosesc nituri din materiale moi
(aluminiu şi aliaje ale lui, mase plastice). Cele mai des utilizate forme sunt cele tubulare, la care consumul energetic de închidere a
nitului este mai mic.

28. Asamblări sudate

Procesul tehnologic de sudare: realizarea unei asamblări nedemontabile prin încălzirea, cu sau fără apăsare, a două
sau mai multe piese, cu sau fără material de adaos; materialele, în zona de contact, se aduc în stare topită sau plastică
prin aport de energie termică.
Domeniu de aplicabilitate: construcţia de maşini, industria navală, recipiente, construcţii metalice, industria
automobilelor, reţele termice, recondiţionări, tăieri de semifabricate.
Avantaje:

 obţinerea de subansamble care, prin alte procedee (turnate, nituire) ar fi mari consumatoare de energie şi
materiale,
 nu există suprapuneri şi nici elemente de asamblare ca nituri sau şuruburi;
 pregătirea şi sudarea pieselor sunt relativ simple şi necesită instalaţii şi aparatură mai puţin costisitoare faţă de
turnare;
 se pot obţine forme complicate cu piese simple.

Dezavantaje:

 calitatea cusăturii depinde de executant;


 în zona sudată apar concentratori mari de eforturi ce determină tensiuni remanente modificând, în timp, forma
ansamblului;
 rezistenţa la oboseală a unui ansamblu sudat este mai mică comparativ cu cea a aceluiaşi ansamblu dar fără
suduri.

În funcţie de procesele ce au loc în zona sudată, sudarea se execută prin:

- topirea zonelor de contact; sudura astfel obţinută se numeşte sudură prin topire;
- încălzirea şi apăsarea pieselor: rezultă o sudură termodinamică;
- numai prin apăsarea pieselor: se obţine o sudură prin presare.

Sudarea prin topire se realizează prin aport de energie termică:


- topirea şi reducerea oxidului de fier cu aluminiu (termit);
- cu gaze: arderea unui gaz combustibil (acetilenă, propan-hidrogen) într-un gaz comburant (oxigen sau aer);

- cu arc electric; se disting mai multe variante:


- prin scânteie între electrod şi piesă;
- cu arc electric descoperit, cu electrod fuzibil;
- cu electrod de cărbune;

- sub strat de flux (în special pentru lungimi mari, recondiţionări şi încărcări);
- în mediu protector (atmosferă de CO2 sau argon), cu electrod fuzibil sau nu; sudurile cu jet sau arc de
plasmă se realizează tot în atmosferă controlată;
- cu radiaţii: energia termică necesară este transmisă prin radiaţii (laser, fascicul de electroni); sudarea are
precizie mare dar se face de obicei în atmosferă protectoare (vid, gaz metan, argon etc.); este mult utilizată în
mecanica fină;
- prin rezistenţă electrică sau prin inducţie: materialele pot fi protejate în baie de zgură sau în incinte cu
atmosferă controlată.

Sudarea prin presare se poate realiza în mai multe moduri:


- participă doar cele două piese care se asamblează iar încălzirea locală se face electric:
- prin conducţie (încălzirea se face prin efect Joule);
- prin inducţie (zona de sudat a pieselor se află într-un câmp electric cu curenţi de medie sau înaltă
frecvenţă);
- cu arc electric (încălzirea durează puţin);
- cu energie mecanică: la rece (refulare, extrudare), prin şoc (explozie, impulsuri magnetice), cu
ultrasunete, prin frecare.
Sudarea maselor plastice nu necesită temperaturi mari ca metalele; procedeul se alege funcţie de structura materialelor şi
proprietăţile lor mecanice şi termice, de mărimea producţiei; se preferă sudarea cu agenţi termici gazoşi, prin frecare şi presare, cu
ultrasunete.

29. Calculul recipientelor sudate cu pereţi subţiri, sub presiune

Recipientele se găsesc în instalaţii chimice, termice (cazane, schimbătoare de căldură, ţevi şi tuburi), în echipamentele pentru
stocarea fluidelor sub presiune.
Având în vedere importanţa şi gradul de periculozitate, proiectarea şi executarea lor trebuie să respecte norme naţionale (ISCIR) şi
internaţionale (ISO).
Pe recipiente există două tipuri de cusături sudate: longitudinale (pe generatoare) şi pe circumferinţă.
Calculul sudurilor longitudinale
S-a izolat jumătate din corpul cilindric şi s-au introdus forţele care menţin echilibrul sistemului. Presiunea interioară p
se consideră constantă. Pe un element de suprafaţă dA  l  r  d acţionează o forţă elementară:

dF  p  dA  p  l  r  d

cu componentele:

dFV  dF  sin  pe verticală şi

dFH  dF  cos  pe orizontală.

Prin integrare :

 
FV  dFV  dF  sin   p  l  r  cos 0 2  p  l  r  p  l  d
 
0 0
 

FH   dFH   dF  cos  p  l  r  sin 0 0
0 0

Secţiunea de rupere pe generatoare este A  s  l , s fiind grosimea tablei. Cusătura sudată este solicitată la
tracţiune:

FV pl d pd
1   
2 A 2sl 2s

Calculul sururilor pe circumferinţă.

Forţa care acţionează pe cusătura circumferenţială este:

 d 2
F p
4

Aria secţiunii este A    d  s , iar tensiunea ce apare, este tot de tracţiune:

F  d 2  p pd
2   
A 4   d  s 4  s

Cum  1   2 , pericolul principal de distrugere la corpurile cilindrice cu presiune interioară, este ruperea după
generatoare. Pentru dimensionarea tablei, relaţia devine:

pd
s c
2   as

 as este tensiunea admisibilă a sudurii, c fiind adaosul de coroziune:

c  vL

v - viteza de coroziune a materialului sudat, determinată experimental în condiţii impuse de temperatură, compoziţie
a fluidului, dată în norme/cataloage, în mm/an,

L - durata de exploatare în aceeaşi unitate de timp (ani).

30. Frecarea piuliţei pe soclu


La şuruburile de fixare, dar şi la unele de mişcare, deplasarea axială a şurubului se face dacă piuliţa este rezemată pe
un suport. Rotirea piuliţei pe acest reazem introduce un moment de frecare suplimentar, M f . Suprafaţa de rezemare
As are formă inelară, cu diametrul interior d o şi cel exterior De , aproximativ egal cu deschiderea la cheie S.

Pentru o distribuţie uniformă a forţei pe suprafaţa de reazem, presiunea medie este:

F 4F
ps  

As   De2  d o2 
dM f     s  dF - momentul de frecare elementar:

dF - forţa de apăsare pe elementul de arie

dAs  2      dr - elementul de arie.

Momentul de frecare între piuliţă şi reazem se obţine prin integrare:


De / 2 De / 2

   s  p s De3  d o3 
Mf =  dM f  2     s  p s  r 2 dr 
12
do / 2 do / 2

1 D 3  d o3
Mf  s  F e
3 De2  d o2

Pentru calcule rapide


Dm
M f  s F
2

Dm  De  d o  / 2 - diametrul mediu al suprafeţei inelare a reazemului.

Randamentul:

Lu Fp tg 
  
L c   d 2  FT* 2  s D 3e  d 3o
tg  +    
3 d 2 D e2  d o2

Coeficientul de frecare uscată între piuliţă şi soclul ei  s  0,2...0,3 .

În practică, strângerea sau desfacerea piuliţei se face aplicând o forţă P la cheie, la distanţa l de axa şurubului. Aceasta
produce un moment M  ,

M   Mt  M f  P  l

Se obţine:
d  D 3  d o3 
M   F  2  tg      s  e2 
 2 3 De  d o2 

Semnul + este pentru strângerea piuliţei iar semnul - pentru desfacerea ei.
Sistemul şurub-piuliţă este un amplificator mecanic de forţă. Când se acţionează cheia cu forţa P, în şurub se
dezvoltă forţa F (FP).

Factorul de amplificare K  F / P .

Pentru filete   2 o 30 ; d 2  0 ,9 d ;   = 6 o 30  , Dm  1,4 d ,  s  0,2 , l  14 d  K  70 . În cazul ungerii şuruburilor şi a


suprafeţelor de reazem, K  100 .

31. Calculul șuruburilor fără prestrângere

Şuruburile fără strângere la montaj sunt şuruburi de


rezistenţă, care au nevoie de joc între piesele asamblate.
La un dispozitiv de ridicare şurubul asigură susţinerea şi
rotirea sarcinii. Şurubul se calculează numai la tracţiune:
F
   at
As
As    d 12 / 4 - secţiunea minimă a şurubului,
 at   c / s - tensiunea admisibilă la tracţiune a materialului
şurubului,
s  1,5...1,7 - un coeficientul de siguranţă.

32. Şuruburi cu prestrângere, solicitate transversal

Două variante de montare a şuruburilor:

 cu joc şi
 fără joc (şuruburi ajustate sau păsuite).
Solicitarea şuruburilor montate cu joc depinde de relaţia care se stabileşte între forţa exterioară F şi forţa de frecare
Ff    Fo care apare între piesele asamblate, la strângerea piuliţei.
Pentru a micşora forţa de prestrângere Fo la asamblările cu joc, respectiv tensiunea de forfecare şi cea de strivire (la
asamblări păsuite), există soluţii de proiectare care transferă aceste solicitări pe bucşe, praguri, pene sau ştifturi.

A. Calculul şuruburilor cu joc, când F    Fo . Şurubul


din figura 4.43a este solicitat numai la tracţiune. Piesele
nu se deplasează dacă:
  Fo
F
K
K  1,2...2 - un coeficient de suprasarcină.
Asamblarea este sensibilă la suprasarcini şi şocuri; nu se
respectă precizia dimensională şi etanşeitatea din cauza
alunecării pieselor.
B. Calculul şuruburilor păsuite, când F    Fo .
Şurubul este solicitat la:
F 4F
- forfecare:     a şurub
As   d 2
1
F
- strivire: q    qa
d   min
Efortul de tracţiune produs de strângerea piuliţei trebuie să fie minim
şi în acest caz, se poate neglija.

 min - lungimea zonei celei mai înguste de contact între şurub şi


piesă. Se ţine seama de materialul mai puţin rezistent la strivire:

aq  min aq şurub, aq piese . 

33. Asamblări sudate cap-la-cap

Solicitările se reduc în centrul de greutate al secţiunii mediane a rostului (secţiunea ABCD).

Sarcinile exterioare (momente sau forţe reduse în centrul secţiunii ABCD)


determină un sistem de tensiuni:
 - tensiune normală pe planul ABCD;
  - tensiune de forfecare orientată perpendicular pe lungimea cusăturii;

 // - tensiune de forfecare orientată în lungul cusăturii.

 apare datorită solicitării de tracţiune, compresiune, încovoiere sau combinaţii ale acestora iar tensiunile de
forfecare sunt generate de forţe de forfecare sau momente de torsiune.

Pentru determinarea ariei pe care acţionează tensiunile, grosimea de calcul la îmbinări cap-la-cap se consideră
egală cu grosimea minimă a tablelor sudate a  s m in  ; se recomandă ca sudura să fie convexă sau plană (obţinută
prin polizare); sudura concavă micşorează rezistenţa cusăturii, secţiunea ei fiind mai mică decât secţiunea pieselor
sudate.

Odată calculate aceste tensiuni, se poate calcula  echs .

Calcul al unei suduri cap-cap, solicitate la încovoiere.

Se cunosc

b – înălţimea grinzii,

l - lăţimea ei,

diagrama de momente încovoietoare,

rezistenţa admisibilă a sudurii  as  .


Lungimea de calcul a sudurii este l s  l  2  a

Ws  b 2  l s / 6 - modulul de rezistenţă al secţiunii cusăturii sudate:

2
 6  M is  2
 echs   2
 3   2     3 F 
   as
 b2  l  bl
 s   s 

Se recomandă sudarea în zonele cu moment încovoietor minim, în acest caz, cât mai aproape de reazem sau chiar evitarea unei
soluţii cu sudură.

34. Asamblări sudate de colţ

Sudurile de colţ au tendinţa să se rupă într-un plan bisector al rostului (secţiunea ABCD): grosimea sudurii a, este
înălţimea triunghiului isoscel înscris în secţiunea transversală a cusăturii sudate. Se adoptă a în funcţie de grosimea
minimă a tablelor sudate: a  0 ,7...0 ,8 s m in . Se recomandă să fie un număr întreg de milimetri. Se evită unghiuri mai
mici de 600 deoarece umplerea rostului nu se face uniform, existând pericolul întreruperii cusăturii; rezistenţa
mecanică scade cu 25% pentru înclinări ale pieselor între 60...900.
Etape pentru calculul unei suduri de colţ:
- alegerea unui plan de separare între piese (planul A’BCD’.

- sarcinile exterioare se reduc faţă de centrul de greutate al secţiunii cusăturii, conţinută în acel plan;

- se calculează eforturile n , t  , t //  ;

- se determină  ,  , //  ;

- se calculează tensiunea echivalentă

- se verifică inegalitatea:  ech s   as .

35.Carbonul echivalent si sudabilitatea

Sudabilitatea
este proprietatea tehnologică a unui material de a putea fi sudat printr-un procedeu dat astfel încât asamblarea obţinută să
corespundă calitativ şi economic.
o corelaţie între material, forma ansamblului, caracteristici mecanice ale asamblării, siguranţă în exploatare şi preţ.
Sudabilitatea fontelor este scăzută; la încălzire au tendinţa de a forma straturi fragile, fisuri, proces accentuat la răcire.
Totuşi, rezultate bune se obţin la sudarea la cald sau cu electrod de oţel. Unele aliaje neferoase sunt sudabile, dar în condiţii
speciale: pentru ele se preferă alte procedee: lipire, deformare plastică.
Oţelurile sunt încă cele mai utilizate materiale pentru suduri şi sudabilitatea lor are două aspecte:

 metalurgic şi tehnologic,
 caracteristicile mecanice ale asamblării.
 Aprecierea comportării la sudură din punct de vedere metalurgic, se face prin conţinutul de carbon
echivalent
n Xi
C ech  C  
 i 1 ci
 C - conţinutul de carbon (în %),
 X i - elementul de aliere i (în %) şi
 c i - un coeficient determinat experimental.
 De exemplu
Mn Cr Si Ni Mo V
 Cech  C       oţeluri cu granulaţie fină, cu limită de curgere ridicată
6 5 24 40 4 14
 Se recomandă C ech  0 ,45% .
 Şi peste această valoare unele oţeluri se pot suda însă piesele trebuie preîncălzite, materialul de adaos
este mai pretenţios, ridicând costul asamblării.
36.Rulmenti.Generalitati

Avantajele rulmenților, comparativ cu lagărele de alunecare

 momentul de frecare la pornire mic şi apropiat de valoarea celui din exploatare în regim normal; coeficientul de
frecare   0 ,001...0 ,01 ;
 ungere simplă; rulmenţii necesită cantităţi mai mici de ulei sau unsoare; există şi rulmenţi capsulaţi, cu unsoare
încorporată, asigurând ungerea pe durata de viaţă estimată, dacă nu se depăşesc parametrii normali de lucru, în
special temperatura;
 la acelaşi diametru, lagărul cu rulmenţi are un gabarit radial mai mare, dar cel axial este mai mic, comparativ cu
un lagăr de alunecare;
 cu excepţia rulmenţilor cu ace, sarcina poate fi combinată, radială şi axială (în anumite limite ale raportului dintre
ele); lagărele de alunecare sunt, fie radiale, fie axiale şi apariţia unei sarcini pe altă direcţie decât cea proiectată
duce la uzură excesivă, întreruperea regimului optim de lucru, gripare;
 rulmenţii îşi “anunţă“ căderea prin creşterea zgomotului şi a vibraţiilor; lagărele de alunecare sunt greu de
“monitorizat”, pot avea o “cădere” bruscă, fără “simptom” clar;
 o gamă largă de tipuri şi dimensiuni, marea majoritate sunt standardizaţi (excepţie - cei pentru aplicaţii speciale)
şi, deci, interschimbabili, sunt uşor de comandat şi de utilizat într-un ansamblu;
 se montează şi se demontează uşor, dar necesită dispozitive speciale, mai ales pentru încălzirea rulmenţilor sau
pentru montare prin presare;
 asigură o precizie bună a arborelui: unii pot prelua unele nealinieri sau dezaxări unghiulare;
 se pot monta pretensionaţi, asigurând rigiditate şi precizie, mai ales la maşini-unelte;
arborele poate avea orice poziţie în spaţiu.

Dezavantajele rulmenților, comparativ cu lagărele de alunecare:

 costul iniţial este mai mare comparativ cu lagărele de alunecare;


 sunt sensibili la impurităţi (praf, aşchii metalice, agenţi chimici); odată “impurificaţi”, durata lor de viaţă scade drastic;
lagărele de alunecare nu suferă de această “boală” deoarece particulele străine sunt fie înglobate în cuzinet, fie sunt spălate
de lubrifiant;
 rulmenţii sunt zgomotoşi chiar în condiţii normale de ungere, de sarcină şi de viteză;
 distrugerea prin oboseală apare indiferent de cît de “îngrijit” este lagărul;
nu rezistă la şocuri şi vibraţii.

38.Rulmenti.Terminologie

Un rulment este un ansamblu format din: inel interior şi inel exterior, corpul de rostogolire (role, bile) şi, eventual, o
colivie cu rolul de menţine echidistanţa între corpurile de rostogolire. Necesităţile practice, extrem de diverse, au dat
naştere la soluţii constructive care se abat de la “imaginea clasică“ a rulmentului: se fabrică rulmenţi la care lipseşte
unul sau ambele inele, rolul acestora fiind preluat de fus sau de carcasă, subansamble specializate care includ seturi
de rulmenţi, etanşări, bucşe cu bile sau role (de fapt, un rulment multiplu etc.).
1. Inel interior 13. Decuparepentrusistemul de închidere
2. Inel exterior 14. Calea de rulare a inelului exterior
3. Element de rostogolire 15. Calea de rulare a inelului interior
4. Colivie 16. Decuparepentrusistemul de închidere
5. Dispozitiv de închidere: Etanșare, Capac 17. Fațalaterală a inelului interior
6. Suprafațainelului exterior 18. Racordare a inelului interior
7. Alezajulinelului interior 19. Diametrul de dispunere a centrelorbilelor
8. Suprafațaumăruluiinelului interior 20. Lățimeatotală a rulmentului
9. Suprafațaumăruluiinelului exterior 21. Suprafață (umăr) de ghidare a rolelor
10. Canal pentruinel de fixare 22. Suprafața (umăr) de reținere a rolelor
11. Inel de fixare 23. Unghi de contact
12. Fațalaterală a inelului exterior

24. Șaibă pe arbore

25. Corp de rostogolire și colivie

26 Șaibă pentru montare în carcasă

27. Șaibă pentru montare în carcasă, cu suprafață sferică de așezare

28. Șaibă pentru montare în carcasă, cu suprafață sferică de așezare


39.Rulmenti.Simbolizarea

Simbolul rulmenţilor cuprinde informaţii cu privire la soluţia constructivă şi la dimensiuni, astfel încât, pe baza
acestuia, rulmentul să fie complet definit şi să poată fi comandat din catalogul firmei producătoare.

Atenţie! Fiecare producător de rulmenți poate avea propriul sistem de simboluri  se recomandă utilizarea
catalogului firmei de la care se va cumpăra rulmentul.

Prefixe Simbol de bază Sufixe


combinaţii de tipul serie diametrul una sau mai multe combinaţii de litere
litere pentru constructiv interior şi numere pentru forme constructive
material exterioare (interesează utilizatorul,
precizia, jocul, montajul etc.)

Seriile unui rulment, simbolizate, de obicei, prin două cifre, au în comun soluţia constructivă şi diametrul interior. Se
deosebesc prin dimensiuni de gabarit pe lăţime şi la diametrul exterior: rezultă capacităţi dinamice de bază diferite de
la o serie la alta. În principiu, există serie uşoară, normală, grea şi foarte grea.

40.Rulmenti. Capacitatea dinamica de baza

Conform ISO, durabilitatea nominală a unui rulment este durata de viaţă atinsă de 90% din rulmenţii aparent identici, când
funcţionează în aceleaşi condiţii. Testarea rulmenţilor la firmele producătoare se face pentru o durabilitate de bază de 106 cicluri
(sau rotaţii).
Capacitatea dinamică de bază a unui rulment (determinat ca formă şi dimensiuni) reprezintă capacitatea dinamică a căii de
rulare mai solicitate (inelul interior). Se defineşte ca sarcina la care 90% din rulmenţii unui lot, în anumite condiţii (sarcină
constantă în intensitate, radială pentru rulmenţi radiali şi radiali-axiali sau axială şi centrată pentru rulmenţi axiali şi axiali-radiali)
rezistă la 10 6 cicluri fără inițierea distrugerii pe inel interior rotitor.

Capacitatea dinamică de bază a unui rulment depinde de sarcina maximă suportată de contactul cel mai
solicitat dintre corpul de rostogolire şi calea de rulare:

C  Qm ax  z  J  cos  pentru rulmenţi radiali şi radiali-axiali


C  Qm ax  z  sin  pentru rulmenţi axiali şi axiali-radiali

 - unghiul între axa rulmentului şi linia contactelor de pe corpul de rostogolire;

J - un factor complex ce depinde de dimensiuni şi de forma geometrică a rulmentului.

Capacitatea dinamică de bază se notează cu C r pentru rulmenţii radiali, radiali-axiali sau oscilanţi şi cu Ca pentru
rulmenţii axiali sau axiali-radiali, fiind dată în tabele, pentru fiecare rulment.

Capacitatea dinamică de bază a unui set de rulmenţi nu este simpla însumare a celor i rulmenţi, ea se determină cu relaţia:

C ri  i m  C r

C ri - capacitatea dinamică a setului cu i rulmenţi,

C r - capacitatea dinamică a unui singur rulment,

m depinde de tipul rulmenţilor: m  0,7 pentru rulmenţi cu bile şi m  7 / 9 pentru rulmenţi cu role.

41.Rulmenti. Calculul sarcinii dinamice echivalente

Pentru înţelegerea noţiunii de sarcină dinamică echivalentă se consideră un


rulment radial-axial. El poate prelua, atât sarcini pur radiale, cât şi sarcini combinate
(radiale şi axiale).
Curba forţelor combinate (radiale şi axiale)
ce provoacă în rulment un grad de oboseală
identic (sau aceeaşi durabilitate).
Combinaţia de sarcini ce caracterizează
punctul M FrM , FaM  provoacă asupra
rulmentului, din punct de vedere al
rezistenţei la oboseală, acelaşi efect ca forţa
pur radială FrA din punctul A sau forţa pur
axială FaB din punctul B.
Pentru a determina rapid aceste echivalenţe, curba se aproximează cu două
segmente de pante diferite, AE şi EB pentru care se pot scrie relaţii de forma
P  X  Fr  Y  Fa
Valorile coeficienţilor X şi Y sunt daţi în cataloage pentru fiecare tipo-dimensiune de rulment.

42.Rulmenti. Calculul durabilitatii

Durabilitatea unui rulment se defineşte ca fiind numărul de rotaţii, cicluri sau numărul de ore de funcţionare pe
care un rulment le poate suporta în anumite condiţii de lucru, înainte ca să apară primul semn de oboseală pe inele
sau pe corpurile de rostogolire.

Durabilitatea de bază a unui rulment sau a unui set de rulmenţi identici, funcţionând în aceleaşi condiţii, este
acceptată de multe firme producătoare ca fiind 106 cicluri sau rotaţii, pentru o fiabilitate a lotului de 90%.
Durabilitatea se notează cu L10 sau L10h (exprimată în ore şi mai des întâlnită în tema de proiectare), indicele 10
reflectând non-fiabilitatea (diferenţa dintre 100% şi fiabilitatea impusă). Dacă într-o temă de proiectare se cere o
fiabilitate mai ridicată, preţul rulmentului va fi mai mare.

Creşterea sarcinii dinamice echivalente determină o scădere a durabilităţii:

P1  L11 / p  P2  L12/ p  ...  Pj  L1j / p  ...  C  L10 bază  constant

Raportul L j / L10 bază se numeşte durabilitate relativă (durabilităţile în aceleaşi unităţi de măsură). Relația între
durabilitatea exprimată în cicluri şi cea exprimată în ore:

L  Lh  60  n

n - turaţia de lucru a arborelui pe care se montează rulmentul, în rotaţii pe minut.

Relaţia dintre durabilitate, sarcină dinamică echivalentă şi capacitatea dinamică de bază a unui rulment se
numeşte ecuaţia durabilităţii
1/ p
 L 
C  P  
 L10 bază 
 

Se foloseşte pentru dimensionarea rulmentului, dacă se cunosc P şi L. Pentru rulmenţii care funcţionează la temperaturi
peste +150C, se introduce un factor de temperatură f t 1 , care măreşte capacitatea dinamică de bază, necesară aplicaţiei
comparativ cu cea cerută pentru o temperatură normală:
1/ p
 L 
C  P   ft  
 L10 bază 
 

p ţine seama de tipul contactului: p  3 pentru rulmenţi cu bile şi p  10 / 3 pentru rulmenţi cu role.

43.Cuplaj rigid cu flanse

Este standardizat pentru d=18...250 mm, pentru arbori orizontali sau verticali.
Şuruburile de prindere a flanşelor pot fi montate cu joc sau păsuite. Se preferă varianta a doua, pentru că cele cu
joc solicită şuruburile mai mult.
Dacă forţa de frecare rezultată din strângerea şuruburilor este mai mică decât forţa care acţionează pe şurub (
Ff  F ), apar alunecări între flanşe, ceea ce poate provoca ruperea tijei. Preluarea jocului în funcţionare este
echivalentă cu o solicitare cu şoc a şurubului.

Şuruburile păsuite sunt solicitate la forfecare de forţa F:


2  Mt
F
z  D1

D1 diametrul de dispunere al bolţurilor,

z numărul de bolţuri.

Se alege materialul bolţurilor, dimensiunile sunt impuse.

Se face o verificare a lor la forfecare:

4F
   a 0 
  d32
Dacă inegalitatea nu este satisfăcută, se alege un material mai bun pentru bolţuri sau se adoptă un cuplaj mai
mare, care va trebui şi el să fie verificat.

44. Cuplaje compensatoare

Asigură transmiterea mişcării de rotaţie între arbori a căror coaxialitate nu poate fi respectată

Cauze ale nerespectării coaxialităţii

 abateri de execuţie şi/sau de montaj,


 mişcărea arborelui condus în timpul funcţionării maşinii de lucru.
Compensarea erorilor de poziţie în funcţionare poate fi:

b) axială,

c) transversală sau radială,

d) unghiulară,

e) combinată.
45. Cuplajul elastic cu bolţuri

Este format din două semicuplaje cu un număr par n de alezaje în care sunt introduse bolţuri. Pe unul din
semicuplaje bolţul este introdus păsuit iar pe celălalt, între bolţ şi semicuplaj există o bucşă (sau un set de bucşe)
din material elastic (mase plastice, cauciuc, cu sau fără inserţie).
Cuplajul se alege din catalogul firmei producătoare în funcţie de diametrul arborelui şi de momentul necesar
calculat
M t cuplaj  K d  M t calculat

Pe fiecare bolţ de pe diametrul D1 acţionează o forţă:

2  c  M t cuplaj
F
n  D1

c este un coeficient de neuniformi-tate a distribuţiei sarcinii pe cele n bolţuri. Se consideră bolţul încastrat în alezajul
metalic iar forţa F acţionează la distanţa l 8 / 2 .

Bolţul se verifică la solicitare compusă de încovoiere şi forfecare:


16  F  l 8 4F
i  şi     ech   i2  3 2   a( o )
  d 53   d 52

46.Cuplaje. Generalitati
Cuplajele sunt sisteme tehnice care asigură legătura şi transferul de energie mecanică între două elemente consecutive, de cele
mai multe ori coaxiale, ale unui lanţ cinematic, fără a avea posibilitatea modificării legii de mişcare.
Funcţiile cuplajelor:

- asigură legătura şi transferul de energie mecanică între două elemente consecutive

- limitarea unor parametri de funcţionare (moment de torsiune, turaţie, sens de rotaţie); în acest caz se mai
numesc şi cuplaje de siguranţă;

- compensarea erorilor de montaj şi/sau de execuţie, a abaterilor de poziţie rezultate din specificul procesului
tehnologic al maşinii cuplate;

- amortizarea şocurilor şi vibraţiilor;

- comanda organului de maşină condus, în sensul cuplării sau decuplării lui.


După soluţiea constructivă

 cuplaje standardizate,
 cuplaje tipizate,
 cuplaje cu destinaţie specială.
Un cuplaj este format din trei elemente de bază:

 două semicuplaje,
unul conducător (1) şi

unul condus (2), şi

 restrictorul (3) ce defineşte tipul şi funcţia cuplajului.


După natura restrictorului:

- cuplaje mecanice: restrictorul este un corp solid, deformabil sau nu;

- cuplaje hidrodinamice: restrictorul este un fluid, apă sau ulei mineral;

- cuplaje electromagnetice: funcţia restrictorului este îndeplinită de un câmp electromagnetic sau de un corp
solid cu proprietăţi electrice şi magnetice, specifice.

47.Arcuri. Generalitati

Arcurile sunt componente care, datorită formei specifice şi caracteristicilor de material, permit deformări mari şi
elastice în funcţionare.
Formele şi dimensiunile acestor elemente sunt foarte variate.

La încărcare lucrul mecanic al sarcinilor exterioare este transformat în energie potenţială de deformare care este
acumulată în arc. O parte din energia acumulată poate fi consumată prin frecare în faza de descărcare, fenomen
numit histerezis mecanic.

Arcurile pot îndeplini următoarele funcţii:

- elemente motoare sau acumulatoare de energie mecanică pentru acţionarea mecanismelor;

- elemente pentru traducerea unor semnale;

- amortizoare de şocuri şi vibraţii;

- Elemente pentru modificarea pulsaţiei proprii a unui sistem oscilant;

- elemente de tensionare cu forţe elastice constante;

- elemente de distribuire, reglare sau limitare a mărimii forţelor elastice la aparate, matriţe, elemente hidraulice;

- elemente de asamblare elastică.

Comportarea arcurilor se evaluează prin intermediul unor caracteristici capabile să descrie orice arc, indiferent de
formă sau material și permit compararea arcurilor şi alegerea unei soluţii optime pentru o anumită aplicaţie.

Caracteristicile arcului:

- caracteristica de bază,

- lucrul mecanic de deformație,

- factorul de utilizare volumică,

- factorul de utilizare masică,

- randamentul,

- coeficientul de amortizare.

Caracteristica de bază a arcului este dependenţa sarcină - deformaţie, dată sub forma unei curbe sau exprimată
analitic sub forma unei funcţii. Deformaţia poate fi o săgeată, notată de obicei cu f sau un unghi de rotire . Această
caracteristică poate fi:

- liniară (a),
- neliniară

- progresivă sau crescătoare (b),

- regresivă sau descrescătoare (c),

- combinată sau mixtă.

Lucrul mecanic de deformaţie se înmagazinează în arc sub formă de energie potenţială de deformare. Pentru o
creştere a deformaţiei cu f sau , el este proporţional cu aria mărginită de caracteristica sarcină-deformaţie şi axa
absciselor.
f2 2
L  F  df J  sau L  M  d J 
f1 1

În cazul arcului cu caracteristică liniară, se obţine:


f2
f 2 f2
L  K f  f  df  K f
2 f1
f1
Pentru o deformaţie liniară, relaţia se scrie F  K f  f și

f 22  f12 Kf1  Kf 2 F  F2
L  Kf  ( f 2  f1 )  1 ( f 2  f1 ) 
2 2 2
 Fm ( f 2  f1 )  Fm   f

Fm este forţa medie care acţionează pe arc, pentru a-l deforma cu f  f 2  f 1 .

Factorul de utilizare volumică arată eficienţa procesului de acumulare a energiei mecanice în funcţie de volumul
materialului solicitat V.
L 2 L 2
kV   k f max sau kV   k f m ax
V 2E V 2G

 m ax - valoarea maximă a tensiunilor normale preponderente,

 m ax - valoarea maximă a tensiunile tangenţiale când sunt preponderente.

k f - coeficient de formă şi depinde de forma arcului.

E este modulul de elasticitate longitudinal,


G  0 ,5 E / 1    este modulul de elasticitate transversal,

 - coeficientul lui Poisson.

Factorul de utilizare volumică este invariant pentru un tip de arcuri, depinzând doar de tensiunea dominantă.

Factorul de utilizare masică este raportul dintre energia acumulată şi masa arcului:

L
km 
m

Relaţia se poate particulariza pentru:


arcuri cu materialul solicitat la arcuri cu materialul
torsiune solicitat la tracţiune

 max
2
V kV  max
2
kV
km  k f   km  k f 
2m E  2m E 

 este densitatea materialului arcului.

Valorile tensiunilor nu trebuie să depăşească valorile admisibile ale materialului arcului pentru un anumit tip de
solicitare la oboseală ( R  1 sau R  0 ):  m ax   aR şi  m ax   aR .

Suprafaţa haşurată (c) arată cantitatea de energie pierdută prin frecare L fr iar Lu - energia eliberată la
descărcare. Pe baza bilanţului energetic, L  Lu  L fr , se poate calcula randamentul arcului cu histerezis mecanic:
Lu Lu L fr
 arc   1
L Lu  L fr L

Coeficientul de amortizare arată cantitatea de energie disipată la o încărcare şi o descărcare, raportată la


energia totală acumulată de arc:
L  Lu 1   arc
 
L  Lu 1   arc

48. Calculul arcurilor elicoidale


Arcul elicoidal de compresiune este solicitat cu F. Forţa tăietoare şi cea normală pe secţiunea spirei sunt:
FT  F cos  ; FN  F sin 

 este unghiul de înclinare al spirei şi are expresia


p
tg 
2   R

Forţele tăietoare, faţă de centru secţiunii transversale a spirei dau următoarele momente:
- moment încovoietor pe spiră M i  F  R  sin 

- moment de torsiune pe spiră M ts  F  R  cos 

Geometric, un arc elicoidal de compresiune se caracterizează prin: diametrul mediu al înfăşurării spirei D,

diametrul sârmei d,
numărul de spire active n,

numărul total de spire n o ,


înălţimea arcului în stare liberă H o ,

înălţimea de blocare H b  no  d . Evitarea ajungerii arcului la această înălţime se face cu opritori de cursă.

Arcurile de tracţiune se montează de obicei pretensionate, având o săgeată iniţială f o , corespunzătoare unei
înălţimi H o . Valoarea forţei pentru care încep să apară deformaţii remanente ale arcului de tracţiune este
considerată limită superioară ( Flim ).

49.Gruparea arcurilor

Analiza se va face pentru arcuri cu caracteristici liniare, cum sunt, de exemplu, arcurile elicoidale.
La montarea în serie, forţa ce acţionează asupra grupării, acţionează de fapt asupra fiecărui arc în parte
F  F j  constan t . Arcul j din montaj va avea o săgeată dată de relaţia:
FKjfj

K j este rigiditatea arcului j.

Săgeata totală va fi suma săgeţilor fiecărui arc


n Fj n
1 1 1
f  fj   F  
j 1 Kj j 1 K j K ech Kj

La montarea în paralel a arcurilor, săgeata este aceeaşi pentru toate arcurile; forţa F se repartizează pe fiecare
arc astfel încât să-i provoace aceeaşi săgeată f j  f  constan t şi  F j  F .

n
 Fj
F1 F2 F1  F2  ...  Fn j 1 F
 ....   
K1 K 2 K 1  K 2  ...  K n n K ech
K j
j 1

Rigiditatea echivalentă este suma rigidităţilor:


n
K ech  K j
j 1

Pentru exemplul din figură, rigiditatea echivalentă este:


K  K1  K 2  K 3

Gruparea arcurilor duce la obţinerea unei caracteristici dorite. Montajul asigură deformarea succesivă a arcurilor;
pentru o săgeată f  f 1 numai arcul 1 se deformează, celelalte fiind nedeformate pentru că placa nu vine în
contact cu ele. Dacă forţa de apăsare creşte, săgeata rezultă din montajul în paralel al arcurilor 1 şi 2. Peste o
săgeată f 1  f 2 , forţa exterioară necesară este F3 .

50.Transmisii cu lant. Generalitati

Transmisiile cu lanţuri sunt preferate angrenajelor când distanţa dintre axe este mare şi cu cerinţe de reglare.

În comparaţie cu transmisiile cu curele, cele prin lanţ nu transmit mişcarea prin frecare, deci nu necesită realizarea

unei forţe de întindere care să solicite arborii, au capacitate portantă mare la acelaşi gabarit, pot lucra la

temperaturi înalte (180...200C pentru transmisii cu lubrifiere şi până la 800C, dacă lanţul este din oţel refractar).
Transmisiile cu lanţuri se recomandă pentru momente de torsiune mari, cu menţinerea raportului de transmitere
constant; randamentul lor este 0,86...0,98; funcţionează în condiţii grele de exploatare (agenţi agresiv mecanic şi/sau chimic,
temperaturi înalte sau joase).

Domeniul de utilizare:

puteri: de la valori mici până la 4000kW,

viteze unghiulare până la  m ax  500 rad / s ,

distanţa între axe poate atinge 8 m,

raportul de transmitere nu depăşeşte i  7 .

Dezavantaje

 cel mai important este înfăşurarea poligonală (şi nu circulară) a zalelor pe dinţii roţii. Efectul înfăşurării
poligonale, asociat cu ciocnirea dintre rolă şi dinte, produce forţe dinamice, şocuri, vibraţii şi zgomot. El poate fi
atenuat prin utilizarea unor lanţuri speciale şi prin proiectarea, execuţia şi montarea corectă a transmisiilor cu
lanţ.
 întreţinerea este mai pretenţioasă ca la transmisiile cu curele,
 viteza de lucru nu depăşeşte 30m/s.
 Criterii de clasificare pentru transmisiile cu lanţ
 După poziţia planului ce conţine axele arborilor,

 orizontale (b, d),


 verticale (e, f, g),
 înclinate (c, i) sau
 combinate (h, i).
 După lungime şi sarcină, au roţi de ghidare sau de întindere (h, i).
 În general sunt transmisii reducătoare dar şi cu raport de transmitere unitar (e, h).
Elementele principale ale transmisiei cu lanţ:

-lanţul,
-roata conducătoare,
- roata condusă

51.Transmisii cu lant. Geometrie


 Pasul - distanţa dintre centrele a două articulaţii consecutive iar valorile lui sunt standardizate sau tipizate.
Lanţurile cu pas mare au o capacitate portantă mai mare dar permit turaţii relativ mici, au sarcini dinamice mai mari şi
funcţionează cu zgomot. Pentru o sarcină impusă, se recomandă alegerea pasului minim admis din condiţia de
rezistenţă şi fiabilitate.
 Numărul de dinţi ai roţii mici z1 se alege cât mai mare pentru a mări durabilitatea transmisiei.
z1 mic

 uzura lanţului şi a roţii este mai mare deoarece unghiul de rotire pe care eclisa este obligată să-l facă
atunci când întră şi iese din angrenare pe roată, este mai mare (şi egal cu 360 o / z 1 [în grade]).
 neuniformitatea vitezei de mişcare a lanţului să crească, deci, viteza cu care eclisa loveşte roata se
măreşte şi ea. z1 se alege din cataloage, funcţie de tipul lanţului şi de raportul de transmitere.
 Numărul de dinţi la roata condusă z 2  întreg i  z 1  ; z 2  100 ...120 .
52.Transmisii cu lant. Cinematica
Când lanţul este tras prin punctul A1o viteza lui este maximă:

Dd 1   1 p  1
vt max  
2 2  sin / z1 

iar componenta normală este nulă vn  0 .

Când lanţul este tras prin punctul B1o se obţine viteza lui minimă:

p  1 
vt min   cos
2 sin / z1  z1

dar componenta normală are valoare maximă:

p  1  p  1
vn max   sin 
2 sin / z1  z1 2

Din raportul vitezelor vt m ax / vt m in  1 / cos  / z 1   1  variaţia vitezei depinde numai de numărul de dinţi ai roţii
conducătoare z1 .

Componenta normală a vitezei vn determină apariţia vibraţiilor transversale ale ramurii conducătoare,
amplitudinea lor fiind proporţională cu pasul lanţului şi cu viteza unghiulară  1 .

Componenta tangenţială a acceleraţiei a t dezvoltă forţe inerţiale în ramura conducătoare şi în elementele


acţionate de acesta, iar componenta normală a n produce solicitări dinamice transversale tot în ramura conducătoare.

Fie i m  z 2 / z 1 , gradul de neregularitate al transmisiei este:


1
1
2 max  2 min i max  i min i 2m
L    2
2 m im 2  z12

În transmisiile obişnuite cu lanţuri, pentru gradul de neregularitate se admit valori cuprinse între 0,5...1%, şi rar, în
aplicaţii particulare, până la 3%.