IMPORTANŢA CRIMINALISTICII PENTRU JUSTIŢIE

ŞI RELAŢIONAREA ACESTEIA CU ALTE ŞTIINŢE

Definiţia şi principiile fundamentale ale criminalisticii.

1. Importanţa criminalisticii pentru actul juridic

Apariţia criminalisticii, ca ştiinţă, a însemnat evoluţie sau involuţie

pentru actul juridic? Am putea spune, fără a greşi, că a însemnat şi una şi
alta, în sensul că prin criminalistică, celelalte ştiinţe, au oferit cele mai
sigure şi credibile metode de identificare şi calea spre adevăr în justiţie
revoluţionând astfel actul juridic prin fundamentarea sa ştiinţifică, prin
obiectivitate şi exactitate. În concret, putem spune că apariţia ştiinţei
criminalisticii a mutat actul juridic din zona empirică pe piedestalul ştiinţei,
al argumentaţiei obiective credibile.
Dacă ştiinţele naturii au reuşit să-şi cucerească independenţa faţă de
politică, ducând la un progres al tehnicii fără precedent, nu acelaşi lucru se
poate spune şi despre drept.
În societatea noastră europeană, străduinţa de a impune o ştiinţă
juridică potrivită unui stat de drept, întâmpină o rezistenţă uriaşă din partea
celor care, prin abuz de putere, nesocotesc graniţele dintre ştiinţă şi politică
şi reuşesc să impună dreptului, în numele politicii, un anumit conţinut care
sfidează şi intimidează spiritul de dreptate.
Până la urmă activitatea judiciară în cauzele penale este una de pură
cercetare şi care a fost salvată în drumul ei spre cunoaştere exactă, de către
ştiinţa criminalisticii. Cu alte cuvinte, putem afirma că ştiinţa dreptului a fost

1
eliberată prin metodele de cercetare oferite de către ştiinţa criminalisticii,
astfel încât necunoscutele sau ambiguităţile inevitabile au fost reduse la
minim.
Contribuţia criminalisticii la soluţionarea cauzelor penale se
realizează în trei planuri bine structurate, dar aflate în strânsă legătură,
respectiv planurile tactic, metodologic şi tehnic pe care le redăm, sintetic,
mai jos:
- criminalistica tactică însumează reguli şi procedee folosite în
ancheta penală, cum ar fi: tactica audierii martorilor, a persoanei
vătămate, a suspectului sau a inculpatului, reguli tactice pentru
ridicarea de obiecte sau înscrisuri, pentru cercetarea la faţa locului,
pentru percheziţie, recunoaştere, efectuare de reconstituire ş.a.
- criminalistica metodologică însumează reguli particulare de
cercetare
a diferitelor genuri de infracţiuni în raport cu regulile generale ale
tehnicii şi tacticii criminalistice. Termenul „metodologică” exprimă
„totalitatea metodelor de cercetare folosite într-o ştiinţă1;
- criminalistica tehnico-ştiinţifică însumează metodele şi mijloacele
ştiinţifice pentru descoperire, fixarea, ridicarea, examinarea şi
interpretarea urmelor şi a altor mijloace materiale de probă, efectuarea
constatărilor tehnico-ştiinţifice şi expertizelor.
Astfel, din punct de vedere tehnic, tema centrală a investigaţiilor
ştiinţifice, realizate prin mijloace criminalistice, o constituie identificarea
persoanelor, a obiectelor sau a oricărui element material ce are legătură
cauzală cu infracţiunea cercetată. În acest sens, criminalistica oferă
organului judiciar mijloacele şi metodele ştiinţifice necesare descoperirii,

2
fixării interpretării şi examinării urmelor infracţiunii care ne conduc spre
identificarea autorilor infracţiunii şi a obiectelor folosite la comiterea faptei.
Tot componenta tehnică ne oferă şi mijloacele ştiinţifice prin care
putem preveni fenomenul infracţional.
Ştiinţa criminalisticii aparţine marii familii de ştiinţe nobile cu care se
înrudeşte şi de care se foloseşte în temerara sa luptă cu crima şi amintim
câteva:
- chimia judiciară – care analizează din punct de vedere cantitativ,
calitativ şi al componenţei substanţelor chimice descoperite la
locul faptei (pelicule de ulei, vopsea, urme de incendii, explozii,
etc.);
- toxicologie judiciară- care face analiza otrăvurilor, drogurilor,
urmelor de sânge, ser, etc.;
- fizică judiciară –care cercetează cazuri de incendii criminale sau
suspecte, explozii, etc.;
- serologie şi medicină – care realizezaă identificarea persoanelor în
viaţă sau decedate, compararea caracteristicilor anatomice
individuale şi reconstrucţia fizionomiei persoanelor;
- genetica prin analiza A.D.N. sau genotiparea judiciar ca metodă
sigură, inconfundabilă de identificare;
- biologia – analizează factorii suplimentari ai împuşcării, folosind
microscopul electronic de baleiaj, dar şi alte analize necesare
clarificării unor cazuri de incendii;
- zoologia – studiază urmele lăsate de animale în planul săvârşirii
infracţiunii;
- botanica – ne oferă date ştiinţifice despre plantele din care se pot
obţine droguri, stabilirea esenţelor de lemn, etc.;

3
 - fonetica – analizează vocea, zgomotul, particularităţile sunetului,
etc.
- grafologia – analizează modul de construcţie a literelor, dar şi a
semnelor cu caracter neliteral din text (cartime, virgule, puncte
etc.) pentru individualizarea scrisului.

Definiţia criminalisticii – istoric

Pentru prima dată termenul de „Criminalistică” a fost folosit de către

judecătorul de instrucţie austriac Hans Gross (1847 - 1915) în „Manual
practic der instrucţie judiciară pentru uzul procurorilor, judecătorilor de
instrucţie, ofiţerilor şi agenţilor de poliţie judiciară, funcţionarilor de poliţie,
jandarmilor, agenţilor din serviciul siguranţei”. Astfel „Criminalistica” noua
ştiinţă judiciară desprinsă din Medicina – legală, a devenit un sistem
autonom, unitar şi pluridisciplinar.
Hans Gross a definit Criminalistica o „ştiinţă a stărilor de fapt în
procesul penal”.
O definiţie mult mai eleborată a dat-o profesorul universitar dr.
Emilian Stancu după cum urmează: „Criminalistica este o ştiinţă judiciară,
cu caracter autonom şi unitar, care însumează un ansamblu de cunoaştere
despre metodele, mijloacele tehnice şi procedeele tactice, destinate
descoperirii, cercetării infracţiunilor, identificării persoanelor implicate în
săvârşirea lor şi prevenirii faptelor antisociale”2.
Din această definiţie distingem caracterele criminalisticii:
- judiciar (cercetarea criminalistică se face pentru rezolvarea unui
conflict de drept);
- autonom deosebit de cel al altor ştiinţe;

4
 - unitar – un sistem propriu;
- pluridisciplinar – constituie mijlocul ştiinţific care permite
colaboraraea între ştiinţele naturii şi ştiinţele juridice pentru
rezolvarea unui conflict de drept.

Principiile fundamentale ale criminalisticii

În general, Criminalistica este guvernată de principii asemănătoare

cu principiile dreptului procesual penal:
- Principiul legalităţii – activităţile criminalistice se desfăşoară
în strictă corepondenţă cu dispoziţiile prevăzute de lege;
- Principiul aflării adevărului. Acest principiu îl regăsim în
articolul 5 din Codul de procedură penală „Organele judiciare au obligaţia de
a asigura, pe bază de probe, aflarea adevărului cu privire la faptele şi
împrejurările cauzei, precum şii cu privire la persoana suspectului sau
inculpatului”;
- Principiul operativităţii în efectuarea investigaţiilor penale.
Trebuie să ţinem cont că odată cu trecerea timpului există riscul ca să se
şteargă urmele infracţiunii de pe obiecte, să dispară martori sau să se şteargă
urmele din amintirea oamenilor;
- Principiul identităţii. Prin identitate înţelegem coincidenţă, în
toate aspectele, asemănare perfectă, identitate cu sine însuşi, ansamblul de
informaţii prin care se identifică o persoană.
Prin urmare, Criminalistica elaborează şi foloseşte mijloace şi metode
ştiinţifice pentru descoperirea, fixarea, ridicarea şi interpretarea probelor
materiale, efectuarea expertizelor şi constatărilor tehnico-ştiinţifice, în

5
scopul descoperirii infracţiunilor, identificării infractorilor şi probării
vinovăţiei acestora 3.

SCURT ISTORIC AL EVOLUŢIEI CRIMINALISTICII

ÎN ROMÂNIA ŞI ÎN LUME

Istoria criminalisticii este legată de istoria dreptului pentru fiecare

civilizaţie cunoscută în istoria omenirii.
La început dreptul era guvernat de regulile cutumiare care se
impuneau printr-o singură credinţă colectivă, respectiv, că acestea erau de
origine sacră. Divinitatea vorbea prin intermediul unui om ales în cadrul
unui ritual obligatoriu după care se desfăşura judecata. Exemplificativ în
acest sens este „Codul ” lui Hammourabi al cărui conţinut se prezintă ca şi
cum ar fi fost dictat de o putere divină, valabil pentru toate legislaţiile
mesopotamieme.
Laicizarea dreptului a început în Grecia unde sfinţii din epoca arhaică
erau omniprezemţi în viaţa judiciară. În secolul VI î.H. au apărut marii
„legislatori” care au dat legi în oraşele lor: Solon şi Dracon în Athena şi
Licury în Sparta.
Emblematice rămân în istoria dreptului roman: Legea celor XII Table
şi Codul lui Iustinian care au dominat secolele ulterioare până la Europa
modernă.

Perioada ştiinţifică
Înainte de folosirea metodelor de laborator, cea mai utilizată lucrare
de către poliţie a fost „Tratatul înscrierilor în fals” al lui Raseneau, care a
apărut în anul 1666. Acesta cere experţilor să respecte o anumită „ordine în

6
care trebuie considerate piesele în cauză şi cele de comparaţie”,
recomandând, totodată, să ne asigurăm de autenticitatea pieselor de
comparaţie. Raseneau a îmbunătăţit procedurile de expertizare a falsurilor
care şi-au dovedit utilitatea şi după două sute de ani: examinarea celor două
semnături prin alipire şi privindu-le prin transparenţă; examinarea modului
de ţinere a peniţei; calitatea trăsăturii; cernelurile etc.
Alphonse Bertillon este considerat, în literatura ştiinţifică, că a
inaugurat era ştiinţifică în Criminalistică, depăşind astfel era intuiţiei
inaugurată de Eugene Francois Vidocq (1775 - 1857). Astfel, Bertillon a
introdus în poliţie metoda antropometrică de identificare, pe care o
considera infailibilă, precum şi fotografia „sinalagmatică” executată din
profil, neretuşată şi „fotografia metrică” bazată pe două cifre: înălţimea
dintre axa obiectivului şi sol plus diferenţa dintre centrul obiectivului şi
placă.
Edmond Locard (1877 1966), unul dintre cei mai mari criminalişti
din secolul XX, a început prin fondarea arhivelor de antropologie criminală
care au apărut între anii 1886 – 1915. Edmond Locard a creat la Lyon
primul laborator veritabil de poliţie ştiinţifică şi tot ele a fondat „Revista
internaţională de criminalistică”, care a apărut în anul 1929 la Lyon în care
avea, în Comitetul Director şi pe românul dr. Mina Minovici. Edmond
Locard a fost un admirator şi continuator al marilor criminalişti Lacassagne,
Bertillon, Gross şi Reiss. Edmond Locard a enunţat un principiu rămas literă
de lege pentru toţi criminaliştii: „Orice individ care se deplasează într-un
mediu lasă urme”. În laboratoarele sale din Lyon s-au format oameni de
ştiinţă, care au ajuns celebri, din mai multe ţări: Carrel (Elveţia), Zaki
(Egipt), Soderman (Suedia) Nicolae Episcopescu, Mihai Cireş (România) şi
alţii.

7
 Edmond Locard a adunat toată experienţa sa de o viaţă în
monumentalul „Tratat de criminalistică”, în şapte volume, care a adus un
plus de strălucire ştiinţei criminalistice în lume.
Hans Gross (1847 - 1915) este considerat fondatorul criminalisticii
pentru că acesta a inventat cuvântul „Criminalistică” în lucrarea sa de bază
„Manual practic de instrucţie judiciară pentru uzul procurorilor, judecătorilor
de instrucţie, ofiţerilor şi agenţilor de poliţie judiciară, funcţionarilor de
poliţie, jandarmilor, agenţilor din serviciul siguranţei etc. Astfel,
Criminalistica a devenit un sistem autonom şi pluridisciplinar. Acest manual
practic de instrucţie judiciară numără peste 1000 de pagini împărţite în 8
capitole dedicate interogatoriului (audierea martorilor, percepţia, memoria şi
cauzele care o influenţează, interogatoriul inculpatului); inspectarea de
utilizare; relaţia dintre criminalistică şi mass-media (modul de a cere ajutor
la presa cotidiană; moduri de operare; argoul infractorilor.
La Congresul Uniunii Internaţionale de Drept Penal, care a avut loc la
Lyon, în august 1895, s-a pus problema introducerii „unui învăţământ
special şi complet de Criminalistică în programele facultăţilor de drept,
pentru înarmarea magistratului cu cunoştinţe practice”.
În Franţa, în secolul XX, funcţionau deja cinci laboratoare de
interregionale de poliţie ştiinţifică la: Paris, Lyon, Marsilia, Toulouse şi
Lille.
În Anglia primul Laborator Forensic Metropolitan a fost creat la
Londra în anul 1935.
În Germania, în anul 1951, a fost creat Oficial Federal Criminal
German (BKA), care este primul organism european pentru informatizarea
unor aplicaţii ale criminalisticii: un sistem de codificare a amprentelor
digitale în şir alfanumeric, căutare informatizată şi recunoaşterii a scrierii de

8
mână conţinând o importantă bază de date de scrieri, precum şi o bază de
imaginerie numerică privind anumite domenii: fişe antropometrice, plăci
mineralogice, amprente genetice etc.
Astfel, Oficiul Federal Criminal German a devenit renumit în Europa.
În Statele Unite ale Americii primele laboratoare de ştiinţe forensice
au apărut după anul 1930, primul laborator ştiinţific fiind fondat la Chicago.

Începuturile criminalisticii româneşti

În evul mediu probaţiunea penală în ţările româneşti erau exercitate de
către şeful militar sau de către Marele Vornic (ministrul de interne de astăzi),
care avea în atribuţii judecarea pricinilor de la Curtea Domnească.
În secolul al Xvlea documentele atestă existenţa vătafului de vânători
care, mai târziu, se va transforma în agă după modelul turcesc şi care era, de
fapt, omul de încredere al domnitorului şi cel care coordona activităţile
judiciare legate de probaţiune. Cronicile consemnează că în această
demnitate au fost şi viitorii domnitori precum: Neagoe Basarab în timpul
domniei lui Radu cel Mare, Mihai Viteazul (1592), Matei Basarab (1628),
Constantin Brâncoveanu (1679).
În această perioadă s-a aplicat tortura faţă de persoanele cercetate şi s-
a parcticat însemnarea cu fierul roşu pentru recunoaşterea celor condamnaţi.
În timpul domnitorilor Matei Basarab şi Vasile Lupu au apărut primele
reglementări scrise: „Cartea românească de învăţătură” Iaşi – 1646 şi
„Îndreptarea legii” Târgovişte 1652. Această din urmăr lucrare prevede
criteriile de acordare a pedepsei în funcţie de faptă, de vârsta făptuitorului şi
de circumstanţele comiterii infracţiunii4.

9
 În anul 1832 Vornicul Manolache Florescu a propus înfiinţarea primei
evidenţe alfabetice a infractorilor, după modelul Prefecturii de poliţie din
Paris5.
În timpul domnitorului Şuţu Nicolae, în anul 1847, a apărut, la Iaşi,
lucrarea „regulile ce urmează a se păzi în privegherea şi cercetarea
vinovaţilor” în care sunt expuse proceduri de criminalistică tactică şi
metodologică6.
În anul 1879 s-a înfiinţat la Poliţia Bucureşti primul serviciu
fotografic, iar în anul 1882 s-a introdus prima fişă de cazieriar, ulterior, în
anul 1884 a luat fiinţă cazierul central alfabetic.
Prefectul Poliţiei Capitalei, generalul Radu Mihai, a înfiinţat „Divizia
de urmăriri şi cercetări”, după modelul francez, denumită şi „Siguranţa
Capitalei”, care se ocupa de infractorii ce acţionau în Bucureşti. Această
Divizie avea avea în compunere „brigăzile de cercetări 31 urmăriri, un birou
al arhivei judiciare, un birou al cazierelor, fişelor, dosarelor şi albumelor
fotografice ale infractorilor, un atelier fotografic, un birou al intendenţei şi
comisarul permanent de serviciu, un arest central pentru infractorii ce erau
reţinuţi în timpul cercetărilor şi o sală de raport”7.
Primii infractori fotografiaţi la Divizia de cercetări şi urmăriri,
începând cu numărul 1 – 8, erau componenţii bandei de asasini şi tâlhari
„Zdrelea -Mărunţelu”.
În anul 1892 s-a înfiinţat „Serviciul de identificare antropometrică” în
cadrul Palatului de Justiţie din Bucureşti, de către medicul legist Andrei
Ionescu, sub îndrumarea profesorului Mina Minovici. Acesta din urmă are
meritul de a-l fi determinat pe fratele său, Nicolae Minovici, să înfiinţeze, pe
lângă Serviciul antropometric din cadrul Palatului Justiţiei, prima şcoală de
antropologie în vederea pregătirii cadrelor poliţieneşti în domeniul

10
identificării recidiviştilor şi a recunoaşterii ştiinţifice cu ajutorul portretului
vorbit a infractorilor urmăriţi.
Dr. Mina Minovici a înfiinţat în Bucureşti primul Institu Medico-
Legal (Morga), al doilea de acest gen din lume, după cel din Paris.
În anul 1894 profesorul dr. Nicolae Minovici a luat primele impresiuni
digitale condamnaţilor din închisori. Acesta a reusit în perioada anilor 1896
– 1906 să identifice primii hoţi după amprentele lăsate la locul faptei.
În anul 1904 prof.dr. Nicolae Minovici a publicat „Manualul tehnic de
medicină - legală”, care constituie, în acelaşi timp, şi primul manual de
criminalistică tehnică din România.
Trebuie amintit aici şi aparatul proiectat de prof. Dr. Ştefan Minovici
pentru fotografierea şi microfotografierea scrisurilor şi detectarea falsurilor,
aparat care în anul 1905 era considerat cel mai evoluat în acest domeniu.
În anul 1912 metoda de identificare prin fotografierea post-mortem cu
ochi artificiali, realizată pentru prima dată de către prof.dr. Nicolae Minovici
a fost premiată cu medalia de aur la Expoziţia Internaţională de Igienă
Socială, organizată la Roma.
În anul 1914, în cadrul Serviciului de identificare, metoda
antropometrică este înlocuită cu identificare dactiloscopică, de către prof. dr.
Mina Minovici, prof. dr. Nicolae Minovici, dr. Andrei Ionescu şi a
medicului legist dr. Sava Valentin. Asfel, prima expertiză dactiloscopică în
România, a fost efectuată de către Nicolae Episcopescu, „şeful Serviciului
de identitate şi fotografie din Poliţia Capitalei, cadru proaspăt specializat la
Paris şi Roma în lucrări de identificare şi fotografiere”.
În anul 1920 a luat fiinţă, în Bucureşti, Şcoala de poliţie ştiinţifică.
În anul 1937 dr. Constantin Ţurai, şef al Biroului fişelor şi cazierelor
al Serviciului poliţiei judiciare din Prefectura Poliţiei Bucureşti, a publicat

11
„Elemente de poliţie tehnică. Dactiloscopia: cazierul dactiloscopic. Fişierul
de identificare. Expertiza dactiloscopică”. Autorul redă modelul fişelor
monodactilare şi principiile cazierului monodactilar.
În anul 1939, în Manualul de tehnică poliţienească, publicat la Paris,
Edmond Locard menţionează că „printre primele 18 laboratoare
criminalistice din lume se înscrie şi cel din România” şi l-a citat printre
înaintaşii criminalişti şi pe prof. dr. Nicolae Minovici cu lucrarea sa Manual
tehnic de medicină legală, tipărit în Bucureşti în anul 1904.
În anul 1956 a fost înfiinţat Institutul de Criminalistică în cadrul
Procuraturii Generale, având în subordine cabinete criminalistice teritoriale.
În anul 1958 a luat fiinţă Laboratorul central de expertize
criminalistice de pe lângă Ministerul Justiţiei, cunoscut astăzi sub denumirea
de Institutul Naţional de Expertiză Criminalistică.
În anul 1999 a apărut revista Criminalistica, prima de acest gen din
România, editată de Asociaţia Criminaliştilor din România sub îndrumarea
redactorului şef prof. Vasile Lepăduşi.

Cooperarea internaţională în materia criminalităţii

Internaţionalizarea fenomenului criminal a dus la nevoia statelor de a

coopera şi de a face schimb de informaţii în acest sector încă din prima
jumătate a secolului al XX-lea. Astfel, în domeniul operaţional a fost creată
în anul 1923 Organizaţia Internaţională de Poliţie Criminală cunoscută şi sub
numele de Interpol. Evenimentul s-a petrecut la Viena din iniţiativa lui
Johann Schőber, şeful poliţiei din Austria care a organizat, în perioada 3 – 7

12
septembrie 1923, un Congres internaţional al Poliţiei Judiciare, la care au
participat reprezentanţi din 20 de ţări, printre care şi delegaţi ai Poliţiei
Române. Cu această ocazie, s-a înfiinţat Comisia Internaţională de Poliţie
Criminală, cu sediul la Viena şi s-a aprobat Statutul organizaţiei format din
10 articole. Preşedinte a fost ales Johann Schőber, iar un poliţist austriac în
retragere a fost numit expert în falsuri şi contrafaceri de monedă. A urmat, la
propunerea Comisiei, crearea în fiecare ţară a unui Birou Central Naţional
pentru documentarea activităţii infractorilor internaţionali. Asemenea birouri
s-au înfiinţat la Viena, Berlin, Amsterdam, Sofia şi Bucureşti. S-a instituit
prima listă internaţională cu infractori care prezentau pericol public.
În anul 1956 Comisia Internaţională de Poliţie Criminală, al cărei
sediu se mutase între timp la Paris, a luat denumirea de Organizaţia
Internaţională de Poliţie Criminală – INTERPOL (Internaţional Police).

Centrul SECI (Centrul de combatere a infracţionalităţii

transfrontaliere în sud-estul Europei)

Istoria acestui Centru a început în anul 1999 la Bucureşti, în luna mai,

când 12 state din sud-estul Europei au semnat „Acordul de cooperare pentru
prevenirea şi combaterea infracţionalităţii transfrontaliere, cunoscut şi ca
„Acordul SECI”. Cele 12 state care au semnat şi ratificat Acordul sunt:
Albania, Bosnia şi Herţegovina, Bulgaria, Croaţia, Grecia, Ungaria,
Macedonia, Moldova, România, Slovenia, Serbia, Muntenegru şi Turcia.
Fiecare stat membru a înfiinţat un Punct Naţional Focal care asigură
schimbul zilnic de informaţii între Centru şi autorităţile de aplicare a legii
din ţara respectivă, prin intermediul unei reţele informatice criptate.

13
 Metode de bază în activitatea curentă a Centrului Regional SECI sunt:
schimbul zilnic de informaţii şi grupurile de lucru (aşa numitele Task -
Force).
Principalele grupuri de lucru (Task- Force) ce funcţionează în cadrul
<centrului SECI sunt destinate combaterii următoarelor tipuri de infracţiuni:
- traficul de droguri (coordonator Bulgaria);
- traficul de fiinţe umane (coordonator România);
- criminalitatea financiară şi informatică (coordonator Macedonia);
- contrabanda şi frauda (coordonator Albania şi Croaţia);
- traficul de vehicule furate (coordonator Ungaria);
- terorism (coordonator Turcia) include 3 sub-grupuri:
► traficul de arme mici şi uşoare (coordonat de Albania);
►traficul de arme de distrugere în masă (coordonat de
România);
► terorism (coordonat de Albania).
Centrul SECI a devenit operaţional în anul 2000 şi fiecare stat
membru a trimis la Bucureşti un ofiţer de legătură al poliţiei şi unul al
autorităţii vamale care au un rol imporatnt în coordonarea investigaţiilor
regionale, în strânsă legătură cu Departamentul de Sprijin Operaţional şi cu
coordonatorul naţional.
Conform Acordului SECI, Interpol şi Organizaţia Mondială a Vămilor
au statut de consilieri permanenţi ai Centrului SECI.
Cu sprijinul autorităţilor americane, Centrul SECI a creat Grupul
Consultativ de Procurori din sud-estul Europei (SEEPAG) al cărui rol este de
a acorda asistenţă operaţională acţiunilor desfăşurate de Centrul Regional
SECI.

14
 Deasemnea, în cadrul cooperării internaţionale derulate de Centrul
SECI s-a lansat programul de asistenţă al statelor membre numit GUUAM
(Georgia, Ucraina, Uzbekistan, Azerbaidjan, Moldova).
Totodată, luându-se ca model Centrul Regional SECI, Oficiul
Naţiunilor Unite pentru Controlul Drogurilor (UNODC) a iniţiat crearea a
două structuri similare în Tashkent şi în zona Golfului Persic.
În anul 2004, Comisia Europeană a întocmit un raport de evaluare a
modului de funcţionare a Centrului SECI în care a apreciat realizările şi
potenţialul deosebit în cadrul eforturilor autorităţilor poliţieneşti, vamale şi
judiciare de combatere a criminalităţii organizate în regiune.
În anul 2003, la 25 noiembrie a fost semnat Acordul de cooperare
dintre România şi Biroul European de Poliţie, ratificat prin Legea nr.
197/2004, în baza căruia schimbul de informaţii va avea loc între Europol şi
Punctul Naţional Focal, acesta din urmă fiind unitatea specializată din cadrul
Ministerului Administraţiei şi Internelor din România care să acţioneze ca
punct naţional de contact pentru EUROPOL, conform standardelor Uniunii
Europene. Potrivit Acordului, au fost create, la nivelul Punctului Naţional
Focal, Unitatea Naţională Europeană, Biroul SIRENE, un compartiment de
Analiză, Sinteză, precum şi un dispecerat care să asigure activităţile
operaţionale 24 h din 24h.
Revenind la INTERPOL, acesta regrupează 187 ţări membre care
luptă pentru prevenirea şi combaterea criminalităţii internaţionale şi care îşi
are sediul al Lyon (Franţa), amintim câteva din domeniile de activitate:
● Amprentele digitale. Interpolul dispune de un sistem automatizat
de recunoaştere a amprentelor digitale care conţinea, în luna ianuarie 2010,
peste 100.000 de specimene de amprente.

15
 ● Profile de ADN. Creată în anul 2002, baza conţinea, în luna
ianuarie 2010, peste 94.000 de profile, acestea fiind transmise la Interpol din
54 de ţări.
● Vehicule furate. În luna ianuarie 2010, în baza de date de la
Interpol figurau 6,2 milioane de vehicule furate. Numai în anul 2007 au fost
recuperate peste 26.400 de vehicule, graţie acestei reţele de informaţii a
Interpol.
● Documente de identitate furate sau pierdute. Creată de Interpol
în anul 2002, această bază de date conţinea, în luna ianuarie 2010, peste 20
milioane de documente din care 11 milioane erau paşapoarte furate din peste
148 de ţări. Datorită Interpol, numai în anul 2009, peste 28.000 de utilizatori
şi-au putut recupera documentele de identitate furate.
● Arme de foc. În luna august 2009, Interpol a înfiinţat o platformă
internaţională de date balistice (Interpol Ballistic Information Network
I.B.I.N.).
Aşadar, mondializarea fenomenului criminal, dezvoltarea terorismului
internaţional, lupta contra imigraţiei ilegale, au determinat guvernele să
adopte măsuri de colaborare pentru a asigura securitatea cetăţenilor lor şi
respectul faţă de legile lor. În acest sens, politica României a fost constant
condusă spre o colaborare cu instituţiile internaţionale aşa cum am arătat mai
sus, în scopul prevenirii şi combaterii fenomenului criminal, indiferent de
unde ar veni acesta. În cadrul căreia activitatea de identificare criminalistică
joacă un rol important.

CERCETAREA LA FAŢA LOCULUI

16
 Noţiune, cadru juridic.

Cercetarea la faţa locului unde s-a produs o infracţiune este unul

dintre caracterele infracţiunii penale moderne. Recomandarea lui Becearia
„mai bine să scape 100 de vinovaţi decât să intre un inocent în puşcărie”
confirmă această constatare.
În legăturtă cu termenul „locul săvârşirii infracţiunii”, în sensul
stabilirii competenţei teritoriale a organelor judiciare, se înţelege locul unde
s-a desfăşurat activitatea infracţională, în total sau în parte, ori unde s-a
produs rezultatul acesteia (vezi articolul 41 punctul 2 din Noul Cod de
procedură Penală)8.
Importanţa cercetării la faţa locului reiese din faptul că:
◊ de ea depinde aflarea adevărului cu privire la faptele şi
împrejurările cauzei;
◊ organul de urmărire penală percepe nemijlocit împrejurările în
care s-a comis fapta, a acţionat făptuitorul, obiectele folosite
sau cu care a luat contact făptuitorul ş.a. , care direcţionează,
ulterior, cercetările.
Obiectul cercetării la faţa locului - descoperirea şi fixarea urmelor
infracţiunii, stabilirea poziţiei şi stării mijloacelor de probă, a împrejurărilor
în care a fost comisă infracţiunea, dar şi faptul că ea serveşte la constatarea
existenţei sau inexistenţei unei infracţiuni, la identificarea persoanei care a
săvârşit-o.

Cadrul juridic
Capitolul VIII – articolul 192 din Noul Cod de procedură penală
„Cercetarea la faţa locului se dispune de către organul de urmărire penală,

17
iar în cursul judecăţii de către instanţa de judecată, atunci când este necesară
constatarea directă în scopul determinării sau clarificării unor împrejurări de
fapt ce prezintă importanţă pentru stabilirea adevărului, precum şi ori de câte
ori există suspiciuni cu privire la decesul unei persoane”.
Reguli tactice privind pregătire şi efectuarea cercetării la faţa
locului faptei
Organul de urmărire penală, la primirea sesizării (plângere, denunţ
sau sesizare din oficiu conform art. 289, art.290 şi art. 291 din Codul de
procedură penală ) trebuie să ia, de îndată, următoarele măsuri:
- identificarea persoanei care a făcut plângerea sau denunţul;
- stabilirea unor date de primă sesizare despre infracţiunea comisă,
locul şi timpul săvârşirii, numărul victimelor şi starea acestora,
dacă se cunoaşte făptuitorul, natura şi întinderea pagubelor
cauzate;
- raportarea telefonică a evenimentului la eşalonul superior,
- dispunerea unor măsuri urgente pe care trebuie să le ia organele
locale de poliţie până la sosirea echipei de cercetare: pentru
salvarea victimelor, paza şi conservarea locului faptei, interzicerea
pătrunderii curioşilor, identificarea şi audierea sumară a martorilor
oculari, identificarea şi reţinerea făptuitorilor;
- constituirea echipei de cercetare din care fac parte: procurorul
criminalist, care este şeful echipei, ofişeri de judiciar, ofiţerul
criminalist, medicul legist, subofiţerul care conduce câinele de
urmărire şi alţi specialişti de caz;
- asigurarea participării victimelor, a făptuitorului sau a apărătorului
acestuia;
- pregătire mijloacelor tehnico-ştiinţifice criminalistice adecvate;

18
- trusa criminalistică universală;
- trusa foto şi trusele specializate;
- laboratoare criminalistice mobile;
- aparatura de detecţie;
- mijloace tehnice de identificare după semnalmentele exterioare;
- deplasarea cu maximă urgenţă la locul faptei.

Reguli tactice specifice cercetării la faţa locului

1. Cel care ajunge primul la locul faptei trebuie să ia, de urgenţă,
următoarele măsuri:
- acordarea primului ajutor victimelor;
- marcarea aspectului iniţial al locului faptei şi stabilirea
modificărilor intervenite;
- înlăturarea persoanelor străine;
- înlăturarea unor pericole iminente (incendii, explozii, inundaţii
etc.)
- protejarea şi conservarea urmelor faţă de condiţiile meteorologice;
- identificarea şi audierea martorilor oculari;
- consemnarea unor împrejurări care pot să dispară: prezenţa unor
mirosuri, poziţia mobilei, funcţionarea unor aparate electrocasnice
etc., precum şi ora sosirii;
- identificare şi reţinerea persoanelor suspecte;
- înştiinţarea organului judiciar competent să efectueze cercetarea;
- paza locului faptei şi împiedicarea accesului persoanelor străine;
Nota bene:

19
 ○ se recomandă ca, la sosirea la locul faptei să se facă primele
fotografieri sau filmări (de ansamblu) şi ale victimei sau
cadavrului;
○ să se noteze timpul sosirii, persoanele găsite sau cele despre
care se obţine date că au trecut prin zonă, starea iniţială a
victimei, toate modificările survenite în câmpul infracţional;
○ să fie supravegheate toate persoanele aflate la locul faptei
pentru a surprinde comportamentul şi atitudinea lor faţă de
infracţiunea comisă;
○ nu vor fi atinse corpurile delicte, rezidurile xxxxxx şi nici nu se
vor face modificări, păstrându-se ambianţa găsită. Precizările
martorilor oculari vor fi notate;
○ nu se va folosi WC- ul (nu se va trage apa);
○ să nu se uite nici un moment că autorul poate fi la locul faptei
sau se poate întoarce;
2. În faza de pregătire, în câmpul infracţional pătrunde doar şeful
echipei împreună cu criminalistul pentru a dispune:
○ fixarea căilor de acces la câmpul infracţional;
○ interzicerea oricăror activităţi care pot deruta cercetarea: fumat,
curăţarea hainelor, crearea altor urme etc.;
○ alegerea martorilor asistenţi dintre persoanele care nu au legătură
de rudenie cu făptuitorul sau părţile vătămate;
○ obţinerea unor informaţii privind cercul de suspecţi dintre
persoanele aflate în anturajul victimei, rude, apropiaţi, martori
oculari.

Efectuarea propriu- zisă a cercetării locului faptei

20
 1. Faza statică
◊ fotografierea de ansamblu a persoanelor care au fost găsite la locul
faptei (se discută despre prezenţa făptuitorului la locul faptei sau
întoarcerea acestuia la locul faptei datorită fenomelului de amnezie
postinfracţională: „Infractorul nu se simte în siguranţă, nu-şi poate
aminti dacă totul a fost pus la punct, dacă nu cumva a comis o
greşeală fatală trădătoare. Din acest motiv, cu greu poate rezista
impulsului imperativ de a se reîntoarce la locul infracţiunii”).
◊ se consemnează primele informaţii de la poliţiştii care au asigurat
paza pentru stabilirea eventualelor modificări survenite:
- delimitarea teritorială a zonei cercetate;
- parcurgerea locului faptei pentru cunoaşterea ambianţei şi
identificarea unor repere pentru investigare;
- orientarea locului faptei din punct de vedere topografic şi
criminalistic;
- determinarea punctului de începere, precum şi a sensului şi
direcţiei cercetării;
Punctul de plecare îl poate constitui centrul infracţiunii, după care se
examinează zonele adiacente până la periferie (cercetare excentrică) sau
punctul de plecare îl poate constitui şi periferia, cu deplasarea spre centru, în
spiraşă (cercetare concentrică).
Locul faptei poate fi împărţit în sectoare, stabilindu-se
succesiunea şi examinarea acestora sau poate fi cercetat numai într-o
anumită direcţie (în sens liniar):
● marcarea drumului de acces;
● executarea fotografiilor de orientare şi de ansamblu;

21
 ● se iau măsuri pentru urmărire a făptuitorului cunoscut sau prezumtiv
(inclusiv consemn la frontieră);
● nu se permite atincerea sau schimbarea poziţiei obiectelor din
câmpul infracţional.
2. Faza dinamică - cea mai importantă etapă a cercetării locului
faptei
◊ examinarea minuţioasă a cadavrului şi a obiectelor purtăroare de
urma;
◊ fotografierea obiectelor principale şi a cadavrului;
◊ executarea măsurătorilor fotografice bidimensionale;
◊ descoperirea, fixarea şi ridicarea urmelor;
◊ descoperirea şi examinarea mecanismelor de comitere a infracţiunii,
schiţa locului faptei, schiţa unei porţiuni de la locul faptei şi a obiectelor
principale, schiţa urmelor şi schiţa de detaliu;
◊ ambalarea, etichetarea şi sigilarea urmelor;
◊ audierea persoanelor suspecte, a martorilor, a victimei;
◊ stabilirea semnalmentelor şi portretului robot al făptuitorului şi
declanşarea, după caz, a urmăririi generale;
◊ clarificarea împrejurărilor negative sau controversate, care au fost
create de făptuitor pentru a deruta cercetările (aceasta se întâmplă mai ales în
cazul infracţiunilor comise cu arme de foc, când un omor comis prin
împuşcare poate fi disimulat în sinucidere, dar şi invers, sau în cazurile de
spânzurare).
Fixarea rezultatelor cercetării la faţa locului se face conform art. 195
din Codul de procedură penală, întocmindu-se în acest sens un proces-
verbal, care trebuie să cuprindă:
- numele, prenumele şi calitatea celui care îl încheie;

22
 - locul unde se încheie;
- data şi ora la care a început şi s-a sfârşit activitatea consemnată în
procesul verbal;
- numele, prenumele, codul numeric personal şi adresa persoanelor
care au fost prezente la întocmirea procesului verbal, cu
menţionarea calităţii acestora;
- indicarea ordonanţei sau încheierii prin care s-a dispus cercetarea;
- descrierea amănunţită a situaţiei locului, a urmelor găsite, a
obiectelor examinate şi a celor ridicate, a poziţiei şi stării celorlalte
mijloace materiale de probă, astfel încât acestea să fie redate cu
precizie şi, pe cât posibil, cu dimensiunile respectiva.
În cazul reconstituirii se consemnează amănunţit şi desfăşurarea
reconstituirii:
În toate cazirile se pot face schiţe, desene sau fotografii ori alte
asemenea lucrări, care se anexează la procesul – verbal.
Procesul – verbal trebuie semnat pe fiecare pagină şi la sfârşit de
către cel care îl încheie şi de către persoanele care au participat la
cercetare sau reconstituire.
Astfel, acest proces-verbal de cercetare la faţa locului devine mijloc
de probă în procesul penal şi un înscris de referinţă în stabilirea adevărului în
cauză.

23
 IDENTIFICAREA CRIMINALISTICĂ

Noţiune. Istoric. Importanţă.

Criminalitatea are numai un singur moto nemuritor şi acesta este:

omul care comite o crimă poate să persevereze pe această cale.
Lipsa de identificare a fost cel mai mare prieten al răufăcătorilor.
În societăţile civilizate s-a căutat, din cele mai vechi timpuri, un
mijloc infailibil, o dovadă irecuzabilă care să-l stigmatizeze pe delicvent şi
să se poată permite identificarea lui.
Până în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, poliţia nu poseda nici
o armă, care să poată servi scopului menţionat. Totuşi, în unele ţări ca
Franţa, Anglia şi Germania, s-a practicat marcarea cu fierul roşu a hoţilor,
falsificatorilor, ucigaşilor, violatorilor imprimându-le pentru toată viaţa
stigmatul infamiei. Această metodă a fost abolită în Franţa în anul 1791 şi
reintrodusă, din nou, după revoluţie, iar în anul 1832 legea marcatului a fost
definitiv abrogată.
Noţiune – identificarea criminalistică constă în stabilirea, prin
mijloace tehnico-ştiinţifice, a identităţii unei fiinţe sau a unui obiect ce are
legătură cu fapta cercetată, în scopul obţinerii de probe care să dovedească
existenţa infracţiunii şi a vinovăţiei.
În legătură cu principiile identificării criminalistice, în literatura de
specialitate s-au enunţat mai multe opinii cum ar fi: principiul identităţii,
principiul stabilirii relative a caracteristicilor de identificare, principiul
dinamicităţii şi al interdependenţei cauzale, principiul de limitării precise
între obiectele identice şi a obiectelor asemănătoare, principiul delimitării
stricte între obiectele scop şi obiectele mijloc de identificare9.

24
 Alphonse Bertillon, urmărind ideea caracterizării individuale
imuabile, a prezentat în anul 1882 Prefecturii Poliţiei Parisului, metoda sa
de antropometrie, instituită apoi oficial în 1888, metodă care s-a răspândit
foarte repede în toată lumea şi a fost întrebuinţată inclusiv în România până
ce s-a înlocuit prin dactiloscopie. Metoda lui Alphonse Bartillon a constat în
măsurarea, cu ajutorul unor instrumente (metrul şi compasul) a ansamblului
corpului (talia, lungimea braţelor şi a bustului), a capului (înălţimea şi
lăţimea lui), a înălţimii şi lăţimii urechii drepte şi a membrelor (lungimea
labei piciorului stâng şi a antebraţului aceleiaşi mâini). Tot el a introdus
fotografia de semnalmente (din profil şi faţă), trecând şi la notarea culorii
tenului, a expresiei feţei, cicatricelor, culorii şi formei părului şi a altor
detalii. Practic, (vezi ultima pagină Bartillon - 1888), România s-a situat
printre primele ţări europene care a intridus această metodă, prin înfiinţarea,
în anul 1892, la Bucureşti, de către prof. dr. Mina Minovic, a unui serviciu
de antropometrie. Amintim în acest sens că metoda de identificare prin
fotografierea post/mortem cu ochi artificial, realizată pentru pprima dată de
prof. dr. Mina Minovici, a fost premiată cu medalia de aur la Expoziţia
Internaţională de Igienă Socială, organizată la Roma.
Poliţistul Constantin Zguriadescu, în aceiaşi perioadă, „licenţiat în
drept”a publicat „Poliţia tehnică şi anchetă judiciară ştiinţifică”, prefaţată de
I. Tanoviceanu în care a prezentat „toate metodele de poliţie ştiinţifică
străină, apărute până la acea dată, referitor la căutarea şi relevarea urmelor
papilare” – ediţia a 3-a, revăzută şi adăugită, va apare în 1922, autorul ei
fiind, de data aceasta, director în Siguranţa generală a Statului10.
În anul 1914 în cadrul Serviciului de identificare, metoda
antropometrică a fost înlocuită cu identificarea dactiloscopică, operă comună
a profesorilor Mina Minovici şi Nicolae Minovici, dr. Andrei Ionescu şi a

25
medicului legist dr. Sava Valentin. Presa timpului a consemnat „chiar în anul
1914, anul când se săvârşise furtul de la d-na Kreţulescu, vechiul serviciu de
identificare antropometrică, înfiinţat de prof. dr. Mina Minovici la Palatul
Justiţiei din Bucureşti, în anul 1892, pe principiile sistemului Bertillon al
măsurătorilor antropometrice, fusese schimbat radical şi întreaga identificare
a infractorilor era pusă pe noile baze ştiinţifice ale dactiloscopiei”.
Astfel, prima expertiză dactiloscopică din România a fost efectuată de
Nicolae Episcopescu „şeful Serviciului de identitate şi fotografie din Poliţia
Capitalei, cadrul proaspăt specializat la Paris şi Roma în lucrări de
identificare şi fotografie”.
Eminentul om de ştiinţă dr. Mina Minovici a demonstrat că
măsurătorile antropometrice, fiind imperfecte, nu reuşesc o identificare
corectă. De aceea s-a practicat identificarea persoanei după metoda
portretului vorbit, metodă folosită şi în antichitate (vezi Leutulius (Pillat)
portretul lui Isus) şi care a dat rezultate corespunzătoare.
Primele studii sistematice asupra amprentelor digitale au fost făcute
de către William Hershael din Serviciul Civil al Indiei, care a introdus
înregistrarea dactiloscopică într-un district din Bengal.
Francis Galton, studiind memoriile lui William Hershel, a reluat
studiul dactiloscopiei şi a stabilit caracterele de individualizare şi paternitate
ale desenelor amprentelor digitale, dând şi un sistem de clasificare a lor11.
În anul 1896, Juav Vucetich a propus în La Plata, un sistem de clasare
dactiloscopică, care sub numele său, a fost folosit în multe state ale lumii. La
timpul respectiv, specialiştii au evidenţiat că amprentele digitale nu sunt
mutabile nici patologic şi nici prin voinţa individului, şi nu s-au putut găsi
doi indivizi, ale căror amprente papilare să prezinte acelaşi desen.

26
 Problema identificării rămâne una dintre cele mai importante
probleme cu care se confruntă poliţiile din întraga lume.
La începutul secolului XX în anul 1915 a luat fiinţă „Asociaţia
Internaţională pentru Identificare” din care a făcut parte şi România.
Dezvoltarea acestei Asociaţii a progresat formidabil. Astfel, în anul 1938,
existau 81 de ţări ale căror birouri de identificare cooperau cu Biroul Federal
de Urmăriri din S.U.A., la schimbul internaţional de identificari criminale.
La al 23 –lea Congres al Asociaţiei Internaţionale de Identificare care
a avut loc la 30 septembrie 1938 la Washington, John Edgar Hoover,
directorul F.B.I. al S.U.A. arăta că „de acum ştiinţa poate să-şi exercite forţa
sa dinamică, descoperindu-l pe criminal, ducând la certitudinea că o eră nouă
răsare în impunerea legii, o eră de educaţie, de progres, de oameni de
carieră. Se apropie timpul când vom întâlni în calea noastră un minimum de
politicianism şi alte tipuri de amestec în îndeplinirea datoriei noastre.” În
aceeaşi comunicare, directorul F.B.I. menţiona că, în urmă cu 10 ani (1928)
un poliţist, oricât ar fi fost el de optimist, nu ar fi putut crede că ar putea să
rezolve un omor cu ajutorul microscopului său sau că ar fi putut să combată
un alibi prin prezentarea de probe de comparaţie a două fire de păr de pe
cap, a unor bucăţi de stofă, a unui fracgment de metal de pe lama unui cuţit
sau a urmelor lăsate de glonţ pe ţeava unei puşti.
Progresul ştiinţific în zona identificării s-a realizat şi prin folosirea
spectroscopului, a comparaţiei microscopice, developarea amprentelor
digitale latente (cu hârtie folio), întrebuinţarea razelor ultraviolete şi razelor
Rőntgen ş.a.
În România, Institutul de Criminalistică al Inspectoratului General al
Poliţiei Române are în dotare sistemul AFIS-2000 care dă rezultate bune în
sensul că amprentele digitale au fost înregistrate şi computerizate, fiind

27
construite fişierele cu date care sunt accesibile poliţiştilor din întreaga lume.
Cea mai importantă descoperire în identificarea criminalistică, îndeosebi în
soluţionarea crimelor, a fost perfecţionarea testelor ADN. Citirea codului
ADN, aşa numita amprentă genetică, a fost folosită începând din anul
1980, chiar dacă structura ADN a fost descoperită în 1952. Probele de ADN
de la locul crimei pot fi luate de la mici urme de salivă, sânge, spermă, păr
sau alt ţesut al corpului şi pot determina amprenta genetică a suspectului.
Testul ADN poate fi folosit atât pentru a elimina potenţiali suspecţi,
cât şi pentru a dovedi vinovăţia.
O altă tehnică care dă rezultate în identificarea criminalistică este ce a
biometriei.
Prin aceasta se identifică o persoană prin intermediul unei
caracteristici umane unice: forma şi dimensiunile palmei, o amprentă,
fizionomia feţei unei persoane, trăsături ale ochiului etc.
În procesul de identificare, specialistul va începe cercetarea cu
studierea materialelor puse la dispoziţie, o atenţie deosebită fiind acordată
modului în care au fost create urmele:
Concluzia este că identificarea reprezintă „problema centrală a
investigaţiilor criminalistice”.
Bertillon – în anul 1888 a perfecţionat metoda identificării
antropometrice cu două noţiuni: semnalmentul descriptiv şi fotografia
judiciară. Portretul vorbit, cum l-a denumit Bertillon, permite identificarea
persoanei după o schemă morfologică a feţei repartizată în 15 rubrici
corespunzătoare caracteristicilor care definesc, în termeni precişi, trăsăturile
de bază ale fiecărui individ. Această metodă este folosită şi în prezent de
toate poliţiile din lume, chiar şi în cazul unor tehnici moderne care alcătuiesc
ceea ce denumim portretul robot. Edmond Locard a subliniat faptul că

28
această metodă a fost , de fapt, redescoperită menţionând o descriere a lui
Isus Cristos pe care o reproducem pentru frumuseţea descrierii, aşa cum a
figurat în raportul proconsulului Publius Lentulus, predecesorul lui Pillat din
Pont în Iudeea: Are părul blond şi lung, fiind neted până la urechi şi de acolo
cade în bucle pe umeri. O cărarea la mijloc îl separă în două părţi egale.
Barba pe care o poartă este de un blond mai deschis decât părul şi se termină
în două vârfuri. Ochii sunt de un albastru clar, având o expresie dulce, însă
în unele cazuri reflectă o mânie teribilă. Buzele sunt uşor colorate în roz.
Talia acestui om este normală şi este bine legat. El se ţine drept, vorbeşte
puţin şi vocea îi este blândă. Nu a fost văzut râzând niciodată, însă a fost
zărit adesea plângând. Are mâinile foarte îngrijite. Se numeşte Isus, fiul
Mariei.
Imaginea, valora cât 10.000 de cuvinte spunea Confucius.

29
 EXPERTIZA GRAFOSCOPICĂ

Noţiune, obiect, istoric.

Grafoscopia este o latură a criminalisticii care se ocupă de studiul

scisului (grafiei) în scopul determinării autenticităţii unor acte, iscălituri
întocmite de persoane necunoscute.
A nu se confunda Grafologia care se ocupă cu descifrarea
particularităţilor de caracter, temperament, ale unei persoane a cărei
identitate este cunoscută. Grafologia ţine mai mult de psihologie şi
psihiatrie.
Falsificatori au existat dintotdeauna. Sutoniu ne spune că Titus ar fi
putut fi cel mai mare falsificator al epocii sale.
În anul 539, Justinian citează în Novela 73 o eroare judiciară datorată
unor experţi care au considerat fals un document a cărui autenticitate a fost
stabilită ulterior. El a scris „Asemănarea scrisurilor mi se pare foarte
suspectă este un argument care ne-a înşelast de mii de ori, nu ne vom putea
referi la ea până când nu vom putea obţine certitudinea prin expertiză grafică
şi a luat măsuri pentru a asigura autenticitatea pieselor care servesc pentru
comparaţie”.
Ce mai veche încercare de a organiza expertiza grafică ar data din
anul 1569, când un anume falsificator a contrafăcut, în mod îndrăzneţ,
semnătura lui Carol al IX-lea şi când oamenii având o competenţă
recunoscută au primit sarcina judiciară de a examina acest document apocrif
( atribuit altcuiva nu autorului, un fals) care constituie dublă crimă de fals şi
lesmajestate.

30
 Un an mai târziu, în anul 1570 „... experţi grupaţi în „Comunitatea
scriitorilor experţi verificatori primesc de la Cancelarul de l´Hopital, prin
Ordonanţa dată la Saint Germain, des Pres, hrisovul prin care membrii micii
corporaţii sunt calificaţi Maeştrii, juraţi, scriitori, experţi, verificatori ai
scrisului, semnăturilor, conturilor şi calculelor contestate în justiţie”.
În anul 1666 apare „Tratatul înscrierilor în fals” de Raveneau. În
acest tratat Raveneau dă sfaturi privitoare la ordinea în care trebuie
considerate piesele în cauză şi cele de comparaţie. El recomandă să ne
asigurăm de autenticitatea pieselor de comparaţie. El îndrumă expertiza spre
detaliile cele mai minuţioase şi o îmbogăţeşte cu metode care se folosesc şi
astăzi, cum ar fi, de exemplu, examinarea celor două semnături alipindu-le şi
privindu-le prin transparenţă (este de fapt prima idee a fotografiei);
examinarea modului de ţinere a instrumentului de scris; calitatea trăsăturii
cernelurilor etc.
Razeneau cîştigase o foarte mare abilitate în expertiză, abilitate care l-
a pierdut, întrucât el nu a putut rezista tentaţiei de a dobândi uşor o avere.
Dar a fost descoperit tocmai datorită metodelor pe care el le răspândise şi a
fost condamnat.
Modalitatea de a verifica dacă un anumit scris sau o anumită
semnătură aparţin unei persoane, constă în compararea grafismelor executate
în mod sigur de o persoană cu caracteristicile grafismului în litigiu a fost
acceptată în lumea specialiştilor sub denumirea de metodă comparativă .
Alphonse Bertillon a îmbunătăţit această metodă prin introducerea
fotografiei în exprimarea literelor şi folosire cuvintelor identice în
examinările comparative. Această metodă a fost denumită „metodă
fotografic descriptivă” .

31
 În România, începând cu anul 1900 apar primele lucrări în domeniul
grafologiei, datorită interesului ştiinţific arătat de către Ştefan Minivici. În
anul 1905, Ministerul Justiţiei a difuzat o circulară în care, pe baza studiilor
prof. dr. Ştefan Minovici „se atrăgea atenţia, pentru prima dată în România
instanţelor judecătoreşti asupra modului cum trebuie recoltate probele
grafice în vederea utilizării lor în efectuarea expertizelor ordonate. De
asemenea, se preciza că probele grafice nmecesare comparaţiilor să fie
suficient de cuprinzătoare şi recoltate pe aceeaşi calitate de hârtie, iar în
confecţionarea lor să se utilizeze aceeaşi cerneală şi acelaşi instrument
scriptural”.
Trebuia să amintim aici şi aparatul proiectat de prof.dr. Ştefan
Minovici pentru fotografierea şi microfotografierea scrisurilor şi detectarea
falsurilor, aparat care în anul 1905 era considerat unul din cel mai evoluate
în acest domeniu. De altfel, fraţii Minovici au fost consideraţi printre cei
mai mari criminalişti din lume, după Alphonse Bertillon şi Hans Gross
(întemeietorul criminalisticii).

Aspecte procesual penale ale expertizei grafoscopice

În Noul Cod de procedură penală expertiza grafoscopică se dispune în

baza art. 172 şi următoarele din Codul de procedură penală, precum şi art.
183 din Codul de procedură penală care stabileşte modul de prezentare a
scriptelor de comparaţie12.
Constatând necesitatea unei examinări de specialitate, organul de
urmărire penală va dispune efectuarea expertizei după începerea urmăririi
penale prin rezoluţie motivată, iar instanţa de judecată prin încheiere de
şedinţă.

32
 În conţinutul rezoluţiei sau încheierii prin care se dispune efectuarea
expertizei după începerea urmăririi penale, se indică: numele expertului sau
al organului competent conform legii să efectueze expertize, obiectul
acesteia, data şi condiţiile ridicării materialelor puse la dispoziţia expertului,
modificările acestora, întrebările la care trebuie să răspundă expertul,
obiectul şi cererile părţilor şi ale expertului, precum şi termenul până la care
trebuie efectuată lucrarea (expertiza grafoscopică).
Putem spune că între expertizele criminalistice şi constatările tehnico
– ştiinţifice există semnificative asemănări, dar şi deosebiri:
Asemănări:
► au ca sop aflarea adevărului;
► ambele privesc soluţionarea unor aspecte de specialitate, cu
conţinut
tehnico-ştiinţific;
► ambele reprezintă un mijloc de probă în proces;
► pot fi utilizate doar materialele de comparaţie aprobate de
organul
judiciar care a dispus efectuarea lor;
► obiectul lor este fixat de organul judiciar;
► activitatea expertului sau a tehnicianului se materializează
într-un
raport de specialitate.
Deosebiri:
● expertizele pot fi dispuse în cauze penale şi civile, iar
constatările tehnico-ştiinţifice se dispun numai în cauze penale şi
numai în faza de urmărire penală;

33
 ● expertiza se dispune în vederea lămuririi unor fapte sau
împrejurări ale cauzei, iar constatările tehnico-ştiinţifice au caracter de
urgenţă şi se dispun doar atunci când există pericolul de dispariţie sau
de alterare a unor mijloace de probă, când este necesară lămurirea
unor fapte din cauza penală;
● expertizele sunt efectuate numai de experţi autorizaţi oficial
numiţi de organul de urmărire penală şi de instanţă, iar constatările se
efectuează de către tehnicieni sau specialişti care au cunoştinţe într-un
anumit domeniu şi care funcţionează, de regulă, în cadrul unor
instituţii de care aparţine organul de urmărire penală;
● expertiza are un obiect amplu în timp ce constatarea are ca
obiect o cercetare mai puţin aprofundată, conţinutul reducându-se la o
constatare;
● expertiza incompletă se realizează printr-un supliment de
expertiză pe când raportul de constatare incomplet sau imprecis se
rezolvă printr-o expertiză.

Metodologii folosite în expertiza scrisului

Practic, orice manifestare grafică : scris, semnătură, cifre,
semne grafice etc. poate constitui obiect al identificării.
În acest tip de expertiză se pun următoarele probleme:
o identificarea autorului unei semnături;
o identificarea autorului unui text sau a unor modificări,
adăugiri, inserări într-un text preexistent.
Materiale de comparaţie necesare:

34
◊ probe de scris libere – documente care nu a fost pregătite ca
atare: scrisori, chitanţe şi alte documente asemănătoare
documentului examinat;
◊ în cazul examinării unei semnături, materialul de comparaţie
poate cuprinde documente oficiale (acte autentice), precum: cărţi
de muncă, state de plată, facturi, paşapoarte, acte notariale etc.
◊ probe de scris şi semnături ordonate de organul judiciar – se
recomandă ca acestea să fie realizate, fie într-o cantitate mare, fie
prin dictarea unor texte asemănătoare celor contestate. În cazul
semnăturii din rubricatura unor documente, se recomandă
executarea semnăturilor de comparaţie în rubricaturi asemănătoare;
În cazul acestei expertize, se pot efectua următoarele examinări:
o generale intrinseci – analizează starea documentelor ce
poartă scrisul sau semnătura în litigiu;
o optice şi de detaliu – pentru a se determina, în primul rând,
eventualele intervenţii de copiere prin transparenţă, hârtie
copiativă, reparare cu presiune , imitare etc.
o de detaliu – examinarea microscopică a traseelor scrise,
care are ca scop observarea opririlor nefireşti, a schimbărilor
sau constantei nejustificate de presiune;
o utilizarea unor anumite aparate – (spectometre,
spectroscoape ) – cum este cazul încercării de a determina
diferenţa între intersecţie şi trasee;
o diferenţierea substanţelor de scris – puse în evidenţă prin
fotospectroscopie;
Concluziile la care poate ajunge expertul:

35
 ►de certitudine;
► de probabilitate;
► sub forma „nu se poate stabili”.

Elementele evaluate pentru stabilirea falsului grafic

1. Semnătura începe în croşet sau „în vârf de ac”. Croşetele şi
segmentele ce se subţiază treptat sunt rezultatul unor mişcări
extrem de rapide ce scapă controlului scriptorului, acesta
nesesizând execuţia unor astfel de forme.
2. Semnătura conţine structuri şi monograme complicate ca
formă.
3. Semnătura prezintă, în corpul său grafic, microdetalii extrem
de fine (bucle, construcţii unghiulare mici, cârlige şi noduri
miniaturale care nu sunt posibile decât printro mişcare
automată).
4. Prezenţa unor „trăsături rotate” (fragmente din corpul unor
litere ş.a. ) ce indică mecanismul de degradare a semnăturii.
5. „Saltul” instrumentului scriptural pe hârtie – adică, în timpul
redării unei semnături, viteza de deplasare a pixului poate fi
atât de mare, încât, la un moment dat, vârful acestuia
părăseşte pentru scurt timp suprafaţa hârtiei, îşi continuă
mişcarea în aer şi revine pe hârtie.
6. Despicarea traseelor executate cu peniţa.
7. Legarea semnelor diacritice ale literelor de corpul acestora.
8. Semnătura începe printr-o ajustare.
9. Prezenţa în finalul semnăturii a unei construcţii dificil de
redat.

36
 10.Prezenţa diferenţelor de calibru în construcţia aceluiaşi semn
grafic.
11.Semnătura este complicată ca structură, reflectă precizie şi
fermitate şi are un aspect echilibrat.
12.Presiune mică de execuţie în regim ridicat de viteză.
13.Semnătura prezintă în alcătuirea sa ţi un grupuscul de semne
grafice complicate realizate prin traseu continuu.
14.Prezenţa „firelor de păianjen”, poligonarea arcurilor şi
existenţa unor tremurături naturale.
15.Prezenţa în corpul uneia dintre semnăturile executate „în
serie” a unor elemente absente la celelalte semnături.
16.Traseele „oarbe”.

Falsul prin deghizarea scrisului - De regulă acest tip de fals îl

întâlnim în scrisorile anonime, pentru mascarea scrisului original.
Printre modalităţile de realizare a falsului prin deghizare
întâlnim:
o deghizarea prin modificrea înclinaţiei scrisului, care
priveşte, de regulă, scrisurile drepte şi cele înclinate;
o deghizarea prin modificarea valorii dimensionale a scrisului.
În aceste cazuri, autorii recurg atât la semne grefice mai
mari decât cele normale, cât şi la modificarea vitezei de
scriere;
o deghizarea prin adoptarea unor semne grafice da factură
tipografică prin folosirea de majuscule sau minuscule
tipografice.

37
 o deghizarea prin adoptarea unor semne grafice de tip
caligrafic constând în faptul că autorul preschimbă fiecare
literă din scrisul său natural cu o literă corespunzătoare din
scrisul caligrafic;
o deghizarea cu mâna stângă;
o deghizarea prin simularea unui grafism dezorganizat.

Falsificarea impresiunilor de ştampile şi sigiliu

Cele mai întâlnite impresiuni de ştampilă pe înscisuri falsificate

sunt prin: contrafacere cu ajutorul unie monede, desenare, copierea
sau transferarea unei impresiuni de pe un înscis autentic şi
contrafacerea ştampilei.
În ceea ce priveşte falsificarea sigiliilor, aceasta se realizează în
funcţie de materialul din care au fost confecţionate: plumb, plastilină,
ceară roşie ş.a.
De regulă contrafacerea sigiliilor s-a constatat că se poate
executa prin:
► transferul unei impresiuni autentice cu ajutorul unui albuş
de ou fiert sau a unei pelicule fotografice umede;
►desenarea impresiunilor originare prin transparenţă sau prin
diaproiecţie;
► contrafacerea clişeului prin gravarea unui negativ al
sigiliului original în guma sau cauciuc;

38
 ► falsuri realizate cu ajutorul computerului, prin intermediul
unor programe Corel Draw. Imaginea este prelucrată în staţia grafică
şi va fi redată cu o imprimantă cu jet de cerneală.

Falsificarea bancnotelor şi a monedelor

Până în prezent, criminaliştii au întâlnit bancnote falsificate

parţial, prin înlocuirea cifrelor (de exemplu cifrele 1 sau 5 au fost
transformate în 100 sau 50 dolari SUA) sau în întregime
(contrafaceri).
Expertizarea criminalistică a bancnotelor false are în vedere
contrafacerea bancnotelor prin verificarea principalelor elemente de
protecţie specifice copierii respective – filigram, fir de siguranţă,
elemente fluorescente; procedeele prin care au fost realizate
contrafacerile, cerneala folosită, hârtia,desenul, filigramul, modul cum
s-a făcut imprimarea prin copiator sau imprimantă color, precum şi
alte elemente grafice (efigie, desene ornamentale, denumirea băncii
etc.).

Falsificarea timbrelor

În cazul timbrelor ca şi în cazul bancnotelor, falsurile pot fi

parţiale (care schimbă caracteristicile piesei filatelice) sau în totalitate
(când o piesă filatelică este contrafăcută în întregime) în scopul
măririi valorii acesteia.
În literatura criminalistică falsificarea pieselor filatelice a fost
sistematizată astfel: imitarea completă a clişeului unei mărci poştale;

39
rezumarea, spălarea hârtiei; realizarea unei alte dantele sau a unei
mărci nedantelate, alterarea sau schimbarea culorii pe cale chimică;
crearea artificială a unui filigran; aplicarea de ştampile false; falsuri
prin folosirea clişeelor originale; reconstituirea de mărci prin lipirea
mai multor fragmente.
Prima lege din lume care a prevăzut pedepsirea falsificatorilor
de mărci poştale a fost Decretul austriac din 1854, urmată de legea
promulgată în Franţa în 1885.
Falsificarea operelor de artă
Lumea falsificatorilor de opere de artă este chiar a pictorilor
talentaţi şi a comercianţilor cunoscători de artă, dar şi a ajunşilor cu
bani mulţi. Guy Isnard, şeful primului Serviciu de combatere a
falsurilor de artă din Direcţia judiciară a Siguranţei Naţionale
Franceze spunea că „... experienţa m-a învăţat că un falsificator nu e
genial decât în măsura în care are de-a face cu un fraier. Unul nu
merge fără celălalt”.
În general, falsificarea unei picturi se face prin copiere sau
imitarea manierei de a picta (culori, compoziţie, tehnici de lucru).
Falsificarea semnăturii pictorului se face fie prin răzuirea
semnăturii iniţiale, chituirea locului, refacerea grundului şi aplicarea
unei semnături imitate sau transformarea unei semnături într-un
ornament şi înscrierea unei semnături false, într-un alt loc.
Expertiza criminalistică este complexă şi se referă la:
- macro şi microfotografia la microscopul electronic cu baleiaj;
difracţia de raze X; microspectromia; microanaliza cu excitaţie
laser; analiza chimică a pigmenţilor, cromatografia în fază gazoasă
etc.

40
 În aceste cazuri, expertizarea unei opere de artă trebuie să
înceapă printr-o expertiză artistică, să continue prin procedee tactice
şi să se definitiveze în laboratorul criminalistic.

ELEMENTE DE BALISTICĂ JUDICIARĂ

Balistica judiciară se defineşte ca o ramură a criminalisticii

care studiază funcţionarea armelor de foc, fenomenele legate de
tragere şi urmele acestora în scopul stabilirii condiţiilor în care a fost
folosită o armă la efectuarea unei infracţiuni, ca şi identificarea sa.
Balistica propriu-zisă este o ramură a mecanicii teoretice care
studiază legile mişcării unui corp greu aruncat sub un anume unghi
faţă de orizont, precum şi mişcarea proiectilului în interiorul ţevii şi
pe curba balistică.
Balistica generală se ocupă de :
► balistica interioară care studiază fenomenele ce apar după
percutare în canalul ţevii armei;
►balistica exterioară se ocupă de fenomenele ce apar din
momentul în care proiectilul părăseşte gura ţevii, pe traiectorie şi până
atinge ţinta;
► balistica ţintei care cercetează fenomenele ce se produc ca
urmare a impactului dintre proiectil şi ţintă.
Cercetarea balistico- judiciară se ocupă, în general, de tipurile
de arme folosite în mod fracvent de către infractori: carabine, pistoale,
arme de vânătoare, arme artizanale, puşti, revolvere, arme automate
etc.

41
 Bazele teoretice ale cercetărilor de balistică judiciară au fost
puse de teoria identificării. Astfel, principiul care stă la baza
identificării unei arme de foc se bazează pe reproducerea şi
identificarea unor părţi din construcţia sa, muniţia folosită de către
acesta sau efectul asupra altor obiecte.
Identificarea directă a unei arme conduce şi la identificarea
indirectă a persoanei care a tras cu ea.
Expertiza unei arme de foc presupune examinarea de către
criminalist a elementelor care o compun: patul armei, mecanismul de
tragere şi încărcare, blocul închizător cu cuiul percutor, gheara
extractoare şi magazia de cartuşe sau butoiaş, ţeava armei prevăzută
cu ghinturi, camera detunătorului şi fereastra de evacuare a cartuşelor
trase. Toate aceste componente ale armei de foc pot ajuta la procesul
de identificare criminalistică, prin particularităţile de construcţie şi
uzitare a pieselor respective care, în momentul tragerii, lasă urme pe
tub şi cartuş, care au valoare de identificare.

Muniţia armelor de foc

De regulă, după folosirea unei arme de foc, la locul faptei
rămân urme ce constau în tubul cartuşului, gloanţe şi factori
suplimentari ai împuşcării (urme de pulbere, fum, arsură).
Cartuşele armelor de foc se împart în cartuşe pentru arme cu
ţeavă ghintuită şi cartuşe pentru arme cu ţeavă lisă. Părţile
componente ale unui cartuş sunt: proiectilul sau glonţul, alicele şi
tubul cartuş. Proiectilele se deosebesc prin formă (glonte rotund, plat,

42
ascuţit), compoziţie (plumb, bronz, aliaj de plumb), construcţie
(înveliş de metal, plumb solid, înveliş de cupru).
Pulberea sau praful de puşcă formează explozivi de azvârlire. În
prezent se foloseşte pulberea fără fum sau coloidală pe bază de
nitroglicerină sau nitroglicerină piloxilată şi alcool etilic.
Principalele elemente constitutive ale tragerii cu armă de foc
sunt:
- Viteza proiectilului. Tragerea înseamnă azvârlirea glonţului din
canalul ţevii,
ca urmare a presiunii gazelor rezultate din arderea pulberii explozive.
Viteza proiectilului este în funcţie de lungimea ţevii armei şi de
greutatea proiectilului. Presiunea gazelor împing proiectilul printre
ghinturile ţevii accelerându-i viteza. Această presiune provoacă armei
un recul, respectiv o mişcare înapoi a armei care lasă urme dinamice
pe mâna trăgătorului.
- Traiectoria o reprezintă linia curbă descrisă de centrul de greutate
al proiectilului în aer, de la ieşirea din ţeavă şi până la punctul de
cădere sau atingerea ţintei. Elementele constitutive ale traiectoriei
sunt: linia de tragere şi unghiul, linia de aruncare, punctul şi
unghiul de incidenţă şi distanţa de tragere.
- Bătaia armei se referă la distanţa maximă la care poate ajunge un
proiectiltras dintr-o armă de foc. Din punct de vedere balistico-
judiciar interesează bătaia eficace a unei arme sau mai exact
distanţa la care proiectilul îşi menţine precizia de a lovi ţinta
propriu-zisă şi forţa distructivă.

43
 - Distanţa de la care s-a tras . Glonţul sau tubul de cartuş găsite la
faţa locului se examinează din punct de vedere al caracteristicilor
structurale ale cartuşului, tubului şi glonţului.
Din punct de vedere al balisticii judiciare există două mari
categorii de urme:
- urme pe cartuşul tras;
- urme ale împuşcării ce se regăsesc pe corpul victimei şi pe
obiectele lovite de proiectil.
Dintre urmele lăsate pe glonţ, utile pentru stabilirea tipului de
armă sunt urmele câmpurilor şi ghinturilor. După numărul câmpurilor şi
ghinturilor se poate ajunge la stabilirea modelului de armă din care a putut fi
tras glonţul descoperit la locul faptei.
De asemenea urma imprimată pe capsă de către percutor ajută la
identificarea armei într-un mod decisiv. Percutorul poate fi acţionat printr-un
arc saucu ajutorul cocoşului (la revolvere). Lovind capsa, cuiul percutorului
lasă pe acesta o adâncitură care examinată la microscop ne dă indicii asupra
tipului de armă cu care s-a tras.
Uzura, atacul ruginii, curăţirile necorespunzătoare îi conferă armei
individualitatea pe baza căreia poate fi recunoscută.
Urmele de împuşcare. Acestea sunt urmele produse de armele de foc
care constau în modificări apărute pe obiecte sau corpul victimei.
Aceste urme au fost clasificate în literatura de specialitate în:
- Urme principale: urme de perforare şi de ieşire a proiectilului;
urme de pătrundere în corp fără ieşire, urme de ricoşare a
proiectilului, proiectile, tuburi trase, capse, precum şi obiecte
purtătoare ale urmelor create de proiectil. Urmele principale se

44
 regăsesc întotdeauna la locul faptei şi contribuie la stabilirea
direcţiei şi a unghiului de tragere, a locului şi distanţei de tragere.
- Urme secundare. Acestea sunt urme datorate factorilor termici şi
chimici care se petrec în ţeava armei şi în imediata apropiere a
ţevei armei: urme de funingine, urme de unsoare, urme rezultate
din acţiunea flăcării (arsurii), urme rezultate din acţiunea gazelor
(rupturi), inelul de ştergere, inelul de ardere, inelul de metalizare.

Expertiza balistică

Expertiza criminalistică a armelor de foc se numeşte expertiză

balistică judiciară prin care sunt supuse examinării armele corp delict,
muniţiile armelor de foc, obiectele pe care sunt urmele lăsate de gloanţe,
alice, ca şi elementele legate de folosirea lor.
O expertiză balistică – judiciară trebuie să stabilească starea de
funcţionare a armelor de foc, unghiul, direcţia şi distanţa de tragere,
vechimea împuşcăturii, urmele de pătrundere şi de ieşire a proiectilelor şi să
identifice aremele de foc după urmele rămase pe gloanţe şi pe tuburi.
Un expert în balistică trebuie să răspundă la următoarele întrebări puse
de organul judiciar:
- calibrul, modelul şi tipul armei;
- dacă funcţionează şi s-a tras cu ea;
- dacă arma examinată se putea declanşa accidental.
Astfel specialiştii, pentru stabilirea modelului şi calibrului armei,
examinează armele prin metode balistice: inscripţii de pe armă,
greutatea armei, lungimea ţevii, lungimea totală a armei, sistemele de
funcţionare, de blocare, de montare a mecanismelor de tragere ş.a.

45
 Pentru apreciarea stării de funcţionare, arma se examinează montată şi
demontată, verificându-se fiecare piesă componentă.
În legătură cu stabilirea direcţiei unghiului şi distanţei de tragere,
expertul ne lămureşte cu privire la direcţia din care sa tras, sub ce unghi şi la
ce distanţă, tipul de muniţie folosit, calibrul şi modelul armei ş.a.
În legătură cu expertiza urmelor formate de armele de foc, expertiza
criminalistică a acestei categorii de urme se referă la următoarele aspecte:
urmele de intrare şi ieşire faţă lăsate de glonţ atât pe corpul uman, cât şi pe
obiecte; dacă în jurul orificiului de intrare sunt prezente urme secundare ale
împuşcăturii şi care dintre ele; care este distanţa ţi direcţia de tragere; care a
fost poziţia trăgătorului şi a victimei în momentul tragerii; calibrul armei;
dacă au fost mai multe împuşcături etc.

Importanţa oricărei expertize balistice judiciare este identificarea

armei cu care s-a comis infracţiunea. Identificarea constă în cercetarea
comparativă a tuburilor descoperite, a urmelor în corpul victimei şi în
împrejurimi pe de o parte, iar pe de altă parte a tragerilor experimentale cu
armele suspecte găsite la faţa locului.
Operaţia de identificare constă în identificarea armei prin examenul
comparativ şi stabilirea cărei categorii aparţine arma, în funcţie de urmele
descoperite pe glonţ şi tub.
Procedural expertiza se dispune de către procuror prin ordonanţă sau
de către instanţă prin încheiere, în care formulează întrebări pentru expert şi
se menţionează materialul (armele, obiectele, muniţia) pus la dispoziţia
specialistului.
Dacă urmele proiectilelor se găsesc pe corpul unei persoane atunci se
ordonă efectuarea unei expertize medico-legale.

46
 Concluziile expertizei se interpretează de către magistrat şi de părţile
din dosar, care au dreptul să ceară un supliment de expertiză în cazul în care
nu sunt mulţumiţi de răspunsurile expertului.
Materialul folosit de expert pentru efectuarea expertizei va fi
întotdeauna păstrat, făcându-se menţiune în actele de urmărire penală despre
locul lor de conservare.

47
 INVESTIGAREA CRIMINALISTICĂ A ACCIDENTELOR
RUTIERE

Repere istorice din lumea automobilului

Istoria automobilului începe cu vehicule rutiere puse în mişcare de

forţa vântului, apoi forţa aburului sub presoine (Griffith în 1924 şi, mai apoi,
Charles Dietz), motoarele cu ardere internă şi în ultimul timp, automobile
electrice.
Gottlieb Daimber şi Nicolaus Otto sunt creatorii primelor motoare cu
ardere internă, în anul 1877, care funcţionează cu benzină.
Au urmat fraţii Renault care au construit în anul 1903 primul taxi şi
primul autobuz, iar în S.U.A. primul automobil a fost construit de Charles
Daryea în anul 1985.
Primul automobil modern, strămoşul automobilului de astăzi, este
considerat Mercedes 191, un model care se deosebeşte de forma veche prin
aerodinamică, utilizarea radiatorului tip fagure, arborele cardanic,
schimbătorul de viteze şi rulmenţi cu bile pentru lagăre.
În România primul automobil a intrat în circulaţie în anul 1890, astfel
că ţara noastră se numără printre primele ţări din lume în ceea ce priveşte
folosirea automobilului. În anul 1904 s-a elaborat primul regulament de
circulaţie şi tot atunci a luat fiinţă Automobil Clubul Român, care număra 27
de membri, printre care şi două femei celebre în acel timp: Martha Bibescu
şi Yvonne Cămărăşescu. De asemenea România se numără printre primele 6
ţări din lume care au organizat curse de automobile (după Franţa, S.U.A.,
Germania, Anglia şi Italia), iar în 1905 a inaugurat turismul automobilistic
internaţional (cursa Galaţi – Ispahan (Iran).

48
 România a fost printre primele ţări în domeniul inventării de
automobile: automobilul cu aburi ”Văsescu”, construit la Paris în anul 1880;
automobilul „Persu” în formă aerodinamică, precum şi convertizorul sonic-
mecanic realizat de Gogu Constantinescu.
De la apariţia sa şi până în prezent s-a constatat că automobilul a
produs mai multe victime de câteva ori mai mult decât celelalte mijloace de
transport la un loc (transport aerian, maritim sau pe căile ferate).
Accidentul de circulaţie reprezintă o adevărată problemă de sănătate publică
având în vedere numărul mare de victime (morţi, mutilaţi sau handicapaţi pe
viaţă), precum şi repercursiunile considerabile pe plan socio-economice.

Factorii care provoacă accidentul de circulaţie

Accidentul de circulaţie poate fi definit drept un eveniment produs pe

drumul public, constând în coliziunea a două sau mai multe vehicule ori a
unui vehicul cu un alt obstacol, având ca rezultat vătămarea corporală sau
moartea unei persoane, pagube materiale, precum şi perturbarea traficului
rutier.
În literatura de specialitate au fost identificate trei mari categorii de
cauze ale accidentelor de circulaţie: factorul uman, factorul tehnic şi factorul
rutier.
a) Accidentele datorate factorului uman. Acestea reprezintă 90%

din totalul evenimentelor de trafic. Printre cauzele accidentelor de circulaţie

provocate de factorul uman se situează, în ordine: excesul de viteză,
neatenţia pietonilor, depăşirea neregulamentară şi conducerea sub influenţa
băuturilor alcoolice13.

49
 Alte cauze umane întâlnite cu ocazia cercetării accidentelor de
circulaţie sunt:
►tulburări cognitive întreţinute de erori de judecată, luarea unor
decizii eronate, o proastă apreciere a pericolului şi executarea unor manevre
periculoase;
►neatenţiile în conducerea vehiculului sunt fracvente şi pot avea
consecinţe dramatice;
►tulburările din anumite sfere afective stau la originea modificărilor
emoţionale şi de comportament. Depresiile sunt întotdeauna într-o relaţie
ideomotorie cu reflexele care sunt direct proporţionale cu intensitatea
tulburării psihice. În schimb, hipertiroidienii sau maniacii sunt înclinaţi să se
supraaprecieze şi să meargă la risc;
►tulburările grave de personalitate sunt responsabile da un număr
mare de accidente. Ne putem imagina riscul prezentat de un conducător auto
suferind de schizofrenie instabilă, un psihotic delirant, un psihopat
prezentând tulburări de caracter şi comportament.
►aptitidinea psihică în conduită este uneori insuficientă. Există pe
şosele numeroşi conducători auto bolnavi, care se simt rău, suferinzi de
maladia Parkinson, de Alzheimer, de epilepsie sau pur şi simplu rătăciţi,
absenţi, obosiţi, neatenţi.
►luarea unor substanţe toxice de către cei care conduc o maşină este
mai actuală ca niciodată. Astfel, o bună parte din conducătorii auto au în
sânge o doză de alcool care le alterează capacitatea de percepţie. Din ce în
ce mai mulţi şoferi sunt sub influenţa unor medicamente psihotrope,
anxiolitice sau ingerează neuroleptice care le scad atenţia mergând până la o
atitudine sinucigaşă.

50
 ►din ce în ce mai mult se produc accidente din cauza folosirii
telefonului mobil care distrage atenţia conducătorului auto14.
b) Accidentele datorate factorilor tehnici se referă, de regulă, la
defectele sistemelor de frânare, de direcţie, de rulare şi de semnalizare.
Desigur că şi aici nu trebuie subestimat factorul uman în sensul lipsei de
preocupare pentru construirea, întreţinerea şi revizia corespunzătoare
autovehiculelor;
c) Accidentele datorate factorilor rutieri specifici caracteristicilor
construcţiei şi de amenajare a căilor de comunicaţie publice, care înseamnă
drumuri, şosele, autostrăzi.
Starea degradată a structurii asfaltice, fără vizibilitate, podurile
înguste, intersecţiile dintre arterele circulate intens, existenţa unor obstacole
în imediata apropiere a părţii carosabile sunt surse importante de pericol
pentru deplasarea vehiculelor şi pietonilor. În plus, gropile din asfalt sau
prezenţa animalelor pe şosele pun în pericol circulaţia autovehiculelor,
curbele şi pantele măresc riscul pierderii controlului vehiculului; lipsa de
vizibilitate datorită vegetaţie sau panourilor publicitare sunt de natură a
contribui la producerea accidentelor15.

Investigarea criminalistică a accidentului de circulaţie

Accidentul de circulaţie este considerat doar acela care a avut loc pe

un drum public, adică pe o cale de comunicaţie amenajată pentru circulaţia
vehiculelor şi aflată în administrarea unui organ de stat, dacă este deschisă
circulaţiei publice.

51
 Practic, cercetarea accidentului rutier se face de către Poliţia Rutieră,
care odată ajunsă la faţa locului trebuie să acţioneze metodic şi prudent
urmărind:
- acordarea primului ajutor pentru salvarea victimelor;
- asigurarea pazei locului accidentului şi luarea măsurilor adecvate
de conservare a urmelor;
- înlăturarea pericolelor eminente;
- identificarea persoanelor implicate în accident şi a martorilor
oculari;
- descongestionarea circulaţiei;
- fixarea de ansamblu a locului accidentului prin fotografii judiciare
operative de orientare; schiţă cu măsurătorile ce se impun a fi
făcute;
- fotografierea obiectelor principale pentru a se fixa poziţia victimei
în raport cu autovehiculul, cu urmele de frânare sau derapare.
Fotografiile de detaliu urmăresc fixarea urmelor de impact pe
autovehicule, urme de pe victime sau de pe îmbrăcămintea acesteia, urme
de vopsea, cioburi etc.
De asemenea se fotografiază şi se măsoară urmele lăsate de pneurile
autovehiculelor implicate în accident, se ridică prin mulaje şi se descriu cât
mai fidel în procesul verbal. Aceste urme ne oferă informaţia despre direcţia
de deplasare a autovehiculelor, tipul sau marca acestora, gradul de uzură.
Totodată, urmele sau petele de ulei, vaselină, benzină sau alte
substanţe trebuie fotografiate şi analizate întrucât acestea ne pot indica
defecţiuni ale motorului, cutiei de viteze, defecţiuni de frânare ş.a.

52
 Constatările tehnico-ştiinţifice şi expertizele criminalistice cele
mai des întâlnite sunt traseologice, chimice, biocriminalistice şi
dactiloscopice.
În ceea ce priveşte expertiza traseologică, aceasta se referă la :
► mecanismul de formare a urmelor;
►direcţia şi viteza de deplasare a autovehiculului;
► natura urmei (cu care piesă a autovehiculului a fost creată);
►identificarea autovehiculului care a lăsat urma;
►identificarea obiectelor de îmbrăcăminte sau încălţăminte care au
creat urma.
Expertiza medico-legală stabileşte:
► cauza morţii;
►mecanismul de formare a leziunilor;
► numărul de zile de îngrijiri medicale necesare pentru vindecare;
►alcoolemia conducătorului auto sau a victimei;
►starea de sănătate a conducătorului auto sau a victimei.
Fixarea rezultatelor cercetării accidentului rutier la faţa locului se face
prin proces verbal, fotografiere şi schiţă care constituie mijlocul de probă
necesar întocmirii dosarului de cercetare penală a evenimentului rutier.
Analiza culpelor participanţilor la un eveniment rutier se face prin
raportare la prevederile Codului rutier în vigoare ţi a legislaţiei din acest
domeniu. În Codul rutier sunt prevăzute infracţiuni la siguranţa circulaţiei
rutiere care se completează cu infracţiunile prevăzute în Codul penal: omor,
omor din culpă, vătămare corporală din culpă, neglijenţă în serviciu ş.a.

53
 DACTILOSCOPIA

Scurt istoric

Dactiloscopia sau „Ştiinţa privind studiul desenelor papilare” 16 are o

vechime de peste 500 de ani ca ştiinţă şi experinţă. Aceasta este rodul
oamenilor de ştiinţă care au făcut eforturi pentru găsirea unor metode
eficiente de identifcare.
Denumirea vine din limba greacă (daktilos = deget şi scopein =
cercetare, privire).
Dactiloscopia studiază amprenta palmară şi digitală de la mâini,
precum şi amprenta tălpii piciorului (amprentă plantară).
În săpăturile de la Ninime s-au descoperit multe amprente digitale, cu
texte care dovedesc că încă de acum 4.000 de ani, amprentele digitale jucau
rolul unui sigiliu personal. Acelaşi tip de sigiliu îl întâlnim şi la japonezi.
Dactiloscopia asira babiloniană servea ca sigiliu pentru analfabeţi, dar
şi ca sigiliu pentru identificarea preoţilor care făceau rugăciuni în altare.
Ulterior, amprentele papilare şi peceţile au fost utilizate pentru
parafarea contractelor.
Într-un dosar al unei judecătorii babiloniene se vorbeşte despre un
contract de vânzare-cumpărare a unei case, perfectat prin aplicarea palmei pe
tăbliţa de argilă. În limba sanscrită „anguli mudra” înseamnă sigiliu digital,
iar în hieroglifele egiptene, cuvântul „sigiliu” este derivat din „deget”.
Arheologii chinezi au găsit şi ei sigilii digitale de identificare. Cu o
vechime de 2.000 de ani.
În multe părţi ale Orientului, în Thailanda, Tibet şi Cambodgia sigiliul
digital este folosit şi astăzi pentru semnarea diverselor documente17.

54
 Chiar şi pe vechile documente româneşti, încă din secolul al XVI – lea
semnăturile participanţilor constau în apăsarea unui deget pe hîrtie.

Proprietăţile desenului papilar

Pielea corpului omenesc de la nivelul degetelor, palmei şi plantei

piciorului cunoscute sub numele de dermatologlife, sunt constituite din
sistemul liniilor paralele ale crestelor papilare, separate între ele de şanţurile
papilare. Crestele papilare redau relieful neregulat al papilelor dermice,
aflate la linia de legătură dintre cele două straturi principale ale pielii, dermă
şi epidermă. Aceste creste papilare sunt reproduse identic de către stratul
epidermic. Sudoarea secretată de glandele sudoripare şi substanţele grase
secretate de glandele sebacee formează la suprafaţa epidermului (partea
exterioară a pielii), un strat de săruri şi grăsimi, care, la contactul cu un
suport se depun şi redau întocmai forma crestelor papilare, deci formează
desenul papilar pe care îl studiază expertul în dactiloscopie18.
Aşadar, dactiloscopia se defineşte ca o parte a ştiinţei criminalistice
care are ca obiect examinarea amprentelor digitale, palmare şi plantare în
scopul identificării persoanei. Această activitate de identificare se referă la
următoarele cazuri:
►identificarea persoanei care a lăsat o urmă papilară la locxul faptei
prin comparare cu impresiunile persoanei suspecte;
►identificarea cadavrelor cu identitate necunoscută ;
►identificarea persoanei care îşi ascunde identitatea, prin compararea
amprentelor papilare cu impresiunile din fişele dactiloscopice (dacă este
recidivist);

55
 ►compararea impresiunilor digitale descoperite în mai multe locuri,
pentru stabilirea autorului comun.
Identificarea dactiloscopică se bazează pe unicitatea impresiunilor
digitale. Desenele papilare se deosebesc între ele prin formă şi prin detalii
caracteristice, al căror număr şi varietate fac să nu fie posibilă întâlnirea a
două impresiuni digitale identice.
O altă proprietate a desenului papilar se referă la menţinerea formei şi
detaliilor crestelor papilare începând cu luna a 4 –a de viaţă intrauterină şi
până la moarte.
Inalterabilitatea este o altă proprietate esenţială a desenului papilar,
care nu poate fi modificat sau înlăturat, indiferent de procedeul aplicat.
Acesasta pentru că desenele digitale îşi au originea în grosimea dermei şi
persistă sau se reface atâta vreme cât aceasta nu este alterată.

Căutarea urmelor de mâini la faţa locului

La locul săvârşirii faptei, amprentele se pot afla pe întregul traseu

parcurs de făptuitor (iter criminis), fie că este vorba de loc descoperit sau
încăpere, unde a mâncat, unde a băut, s-a odihnit, şi-a făcu necesităţile etc.
Corelaţia dintre comiterea faptei şi apariţia amprentelor trebuie stabilită cu
atenţie, criminalistul trebuind să-şi facă o idee generală asupra parcursului
autorului în scena crimei, după care să-i fixexe atenţia asupra obiectelor pe
care suspectul le-a putut atinge. De regulă, se examinează obiectele pe care
se imprimă mai bine amprentele, respectiv cele cu o suprafaţă rigidă şi
netedă cum ar fi: geamuri, oglinzi, metale, obiecte din lemn, clanţe de la
uşă, tocul uşii, case de bani, mese, sertare, scaune, ferestre, genţi etc.
Căutarea urmelor se poate face la lumina obişnuită sau cu lampa.

56
 Urmele de mâini vizibile sau latente le regăsim în urmele de suprafaţă
formate prin stratificare. De regulă urmele latente le descoperim pe obiectele
cu faţă netedă. Căutarea acestor urme începe, de regulă, cu identificarea
obiectelor pe care se păstrează aceste urme şi care se presupune că au putut
fi atinse de infractor. Odată descoperite urmele mâinii se trece la relevarea
lor. Procesul de relevare a urmelor se poate face prin mai multe metode:
- relevare prin metode fizice . Aceasta este cea mai răspândită
metodă care constă în pulverizarea unei substanţe cu o granulaţie
fină, absorbantă pe suprafaţa obiectului purtător de urme;
- relevarea prin metode chimice . Această metodă are la bază
reacţia dintre substanţele chimice şi anumite substanţe ce compun
transpiraţia omului (săruri, aminoacizi ş.a.). Această metodă
presupune fie utilizarea vaporilor de iod pentru evidenţierea
urmelor aflate pe hârtie sau pe pereţi, fie prin afumare directă19;
- relevarea prin metode optice. Această metodă constă într-un
ansamblu bazat pe tehnici de vârf, dintre care menţionăm
descoperirea luminoasă şi laserul cu argon;
- relevarea urmelor pe pielea umană. Aceasta este o metodă
recentă care apelează la razele rőentgen după ce zona purtătoare de
urme a fost pulverizată cu praf fin de plumb, care, sub acţiunea
razelor de lumină, emite electroni. Acest procedeu dă rezultate
până la 10 ore după instalarea morţii.

Fixarea şi ridicarea urmelor de mâini.

Metodele de fixare sunt numeroase însă, din punct de vedere

procedural, principalul mijloc de fixare este procesul –verbal care trebuie

57
să cuprindă descrierea exactă a urmelor, a metodelor de relevare utilizate şi a
locului unde au fost descoperite urmele. Se fac, de asemenea, menţiuni
despre fotografiile executate la faţa locului, transferul urmei pe pelicule
adezive sau ridicarea de obiecte purtătoare de urme. Fotografiile vor însoţi
procesul – verbal, acestea constituind mijloace de probă în procesul penal.
Ridicarea urmelor de mâini se face prin fotografiere, fie prin trasnferarea
urmei cu ajutorul peliculei adezive speciale, fie prin efectuarea unui mulaj.

Expertiza criminalistică a urmelor de mâini

Activitatea de cercetare a urmelor de mâini în scopul identificării

autorului se numeşte expertiză dactiloscopică, acestea fiind, practic, ultima
etapă de interpretare a urmelor de mâini descoperite la locul faptei.
Pentru identificarea autorului este necesar să se cunoască
determinarea mîinii (stângă sau dreaptă) şi a regiunii palmare imprimată
găsită la faţa locului. Astfel, expertul începe prin a studia şi a analiza
următorii factori20 : localizarea urmelor digitale pe obiect şi configuraţia
acestora; poziţia reciprocă a urmelor; construcţia desenului papilar reflectat
în urme; forma şi dimensiunile amprentelor digitale.
În România a fost adoptată „Regula celor 12 puncte” formulată de V
Balthazard şi reprezintă criteriul de apreciere cantitativ al dactiloscopiei.
Prin această regulă experţii criminalişti consideră că un minim de 12
concordanţe ale desenului papilar echivalează cu certitudinea identităţii.
Balthazard a demonstrat, în 1911, că la 4 tipuri de detalii caracteristice
(început de creastă, sfârşit de creastă, bifurcaţie şi contopire de creastă) este
necesar un număr de 12 puncte coincidente pentru ca posibilitatea de
repetare să fie de la 16.777.216 milioane. Dacă se iau în calcul 17 puncte

58
coincidente, două amprente pot fi găsite o singură dată la un lot de
17.179.184 impresiuni digitale.
Caracteristicile desenului papilar sunt descrise într-un raport de
expertiză dactiloscopică şi care constituie mijloc de probă în procesul penal.

59
 EXPERTIZA JUDICIARĂ

1. Scurt istoric al expertizei judiciare în România

Primele preocupări pentru folosirea expertizei le găsim în Ţara
Românească, în secolul al XVII-lea, în pravilele domnitorilor Matei Basarab
şi Vasile Lupu. Acestea prevedeau, de pildă, în cazurile de otrăvire că
expertizele vor fi făcute numai de vraci, iar în caz de deflorare numai de
moaşe sau de femei învăţate bine în acest meşteşug.
Prima expertiză oficială datorează din anul 1832, fiind vorba de o
expertiză medico – legală şi priveşte un caz de moarte suspectă.
Prin legea sanitară din anul 1874 s-a elaborat un Regulament al
abatoarelor care prevedea constituirea unei comisii formată din experţi
pentru preţuirea animalelor moarte.
Despre expertiza tehnică întâlnim primele referiri în Codul lui
Ipsilenţi, Codul lui Caragea, Pravila lui Vasile Lupu şi Regulamentul
Organic al Munteniei şi cel al Moldovei. Regulamentele Organice prevedeau
expres folosirea expertizelor tehnice în materie de hotărnicie şi în materie de
evaluare a bunurilor.
În anul 1847, în timpul domnitorului Nicolae Şuţu, a apărut la Iaşi,
lucrarea „Regulile ce urmează a se păzi în privegherea şi cercetarea
vinovaţilor”, în care sunt impuse şi unele reguli de criminalistică, tactică şi
metodologică.
În anul 1892, la Palatul Justiţiei din Bucureşti s-a înfiinţat serviciul de
identificare antropometrică, serviciu care a fost organizat de medicul legist
Andrei Ionescu, sub îndrumarea profesorului Mina Minovici. Astfel,

60
începând cu anul 1892, cele câteva date privind semnalmentele ce se treceau
prin fişa de cazier a infracţiunilor prin observaţiile directe ale celui ce
întocmea fişa au fost înlocuite cu datele antropometrice precis recoltate, prin
măsurători cu ajutorul unor instrumente speciale banda de măsurat,
compasul şi glisiera mare şi mică, conform metodei Berttolon (1882).
În anul 1905, Ministerul Justiţiei a difuzat o circulară, în care, pe baza
studiilor profesorului dr. Ştefan Minovici se atrăgea atenţia, pentru prima
dată în România, instanţelor judecătoreşti asupra modului cum trebuie
recoltate probele grafice în vederea utilizării lor în efectuarea expertizelor
ordonate. Circulara solicita experţilor să nu depăşească sfera atribuţiilor lor,
limitându-se strict la investigaţiile efectuate personal de ei şi bazându-şi
concluziile numai pe acestea.
În anul 1914, în cadrul Serviciului de identificare înfiinţat la Palatul
Justiţiei din Bucureşti de către prof.dr. Mina Minovici, metoda de
identificare antropometrică a fost înlocuită cu identificarea dactiloscopică.
Este de menţionat că prima expertiză dactiloscopică din România a fost
efectuată în cadrul Poliţiei Capitalei de expertul Nicolae Episcopescu într-un
caz de furt de bijuterii dintr-o casă de bani.
În anul 1932 s-a efectuat prima expertiză balistică din România de
către dr. Constantin Ţuroi.
În prezent, în România, expertiza judiciară criminalistică se face
numai de către experţi din cadrul laboratoarelor de criminalistică aparţinând
Ministerului de Justiţie, respectiv, Institutul Naţional de Expertize
Criminalistice sau Ministerul de Interne – respectiv, Institutul de
Criminalistică aflat în structura Inspectoratului General al Poliţiei Române.
De asemenea mai sunt autorizaţi să facă expertize criminalistice şi
experţi din cadrul laboratoarelor interjudeţene de expertiză criminalistică din

61
Bucureşti, Cluj, Iaşi şi Timişoara. Formarea experţilor criminalişti, dar şi a
celorlalte categorii de experţi reprezintă o problemă fundamentală de care
depinde calitatea expertizelor, valoarea ştiinţifică a acestora şi contribuţia lor
la aflarea adevărului în cauzele penale în care au fost dispuse de către
organele judiciare.

2. Noţiunea, importanţa şi clasificarea expertizelor judiciare

Expertiza judiciară reprezintă, într-o cauză penală, răspunsul

specialistului, al omului de ştiinţă, acolo unde organul judiciar nu posedă
cunoştiinţele necesare lămuririi împrejurărilor de fapt sau mai exact, al
faptului de probat.
Expertiza judiciară este percepută de organul judiciar ca fiind atributul
unui specialist de o anumită competenţă tehnică, ştiinţifică, financiar –
contabilă sau artistică, de a-şi exprima punctul său de vedere cu privire la
faptul supus cercetării.
Aşadar, expertiza judiciară _________ pe baze ştiinţifice actul juridic.
Aceasta nu înseamnă că expertiza judiciară are un rol prioritar întrucât legea
nu recunoaşte o ierarhie a probelor şi prin urmare nu există a regină a
probelor, fie ea şi expertiză judiciară.
Însă autoritatea expertizei judiciare constă în faptul că se bazează pe
ştiinţă, pe specialişti în domeniu.
În literatura de specialitate, expertizele criminalistice au aceeaşi
clasificare ca şi constatările ştiinţifice : expertiză dactiloscopică; expertiză
traseologică; expertiză balistică; expertiză grafică sau criminalistică a
scrisului; expertiza tehnică a documentelor; expertiză fotografico – judiciară;
expertiza biocriminalistică; expertiza fizico – chimică; expertiza

62
fonobalistică; expertiza tehnică; expertiza contabilă; expertiza zootehnică şi
veterinară; expertiza agrotehnică; expertiza agroalimentară; expertiza
merceologică; expertiza filatelică, etc. precum şi expertiza medico – legală şi
expertiza psihiatrică sau neoropsihiatrică.
Spre deosebire de constatările tehnico – ştiinţifice, expertizele sunt
efectuate de specialişti sau de către experţi oficiali aflaţi în evidenţa
birourilor locale de expertize.
În cadrul unui proces, expertul are o poziţie procesuală proprie, legea
interzicându-i acestuia să-şi aroge atribuţii de organ judiciar sau de control.
Potrivit Codului de procedură penală, art. 97, pct. 2, lit. e, raportul de
expertiză constituie mijloc de probă, a cărui valoare probantă este egală cu a
celorlalte mijloace de probă.

3. Cadrul juridic al expertizei judiciare

În noul Cod de procedură penală, intrat în vigoare la data de 1

februarie 2014, respectiv în titlul IV, capitolul VII, este reglementată
expertiza şi constatarea – articolele 172 – 191.
Din lege rezultă că efectuarea unei expertize se dispune când pentru
constatarea, clasificarea sau evaluarea unor fapte ori împrejurări ce prezintă
importanţă pentru aflarea adevărului în cauză este necesară şi opinia unei
expert.
Expertiza se dispune la cerere sau din oficiu, de către organul de
urmărire penală, prin ordonanţă motivată, iar în cursul judecăţii se dispune
de către instanţă, prin încheiere motivată. Atât ordonanţa procurorului, cât şi
încheierea instanţei, trebuie să indice faptele sau împrejurările pe care
expertul trebuie să le constate, să le clarifice şi să le evalueze, obiectivele la

63
care trebuie să răspundă, termenul în care trebuie efectuată expertiza,
precum şi instituţia ori experţii desemnaţi.
Expertiza, poate fi efectuată de experţi oficiali din laboratoare sau
instituţii de specialitate ori de experţi independenţi autorizaţi din ţară sau din
străinătate, în condiţiile legii. La efectuarea expertizei pot participa
independenţi autorizaţi, numiţi la solicitarea părţilor sau subiecţilor
procesuali principali.
Expertul are dreptul să ia cunoştinţă de materialul dosarului necesar
pentru efectuarea expertizei, poate cere lămuriri organului judiciar care a
dispus efectuarea expertizei cu privire la anumite fapte ori împrejurări ale
cauzei ce trebuie evaluate şi de asemenea poate cere lămuriri părţilor şi
subiecţilor procesuali principali, cu încuviinţarea şi în condiţiile stabilite de
organele judiciare.
După efectuarea expertizei, constatările, clarificările, evaluările şi
opinia expertului sunt consemnate într-un raport de expertiză.
Raportul de expertiză cuprinde :
 partea introductivă, în care se arată organul judiciar care a
dispus efectuarea expertizei, data când s-a dispus efectuarea acesteia, numele
şi prenumele expertului, obiectivele la care expertul urmează să răspundă,
data la care a fost efectuată, materialul pe baza căruia expertiza a fost
efectuată, dovada încunoştiinţării părţilor, dacă au participat la aceasta şi au
dat explicaţii în cursul expertizei, data întocmirii raportului de expertiză;
 partea expozitivă prin care sunt descrise operaţiile de efectuare
a expertizei, metodele, programele şi echipamentele utilizate;
 concluziile, prin care se răspunde la obiectivele stabilite de
organele judiciare, precum şi orice alte precizări şi constatări rezultate din
efectuarea expertizei, în legătură cu obiectivele expertizei. Organul de

64
urmărire penală sau instanţa dispune efectuarea unei noi expertize atunci
când concluziile raportului de expertiză sunt neclare sau contradictorii ori
între conţinutul şi concluziile raportului de expertiză există contradicţii, iar
aceste deficienţe nu pot fi înlăturate prin audierea expertului.

4. Clasificarea expertizelor judiciare

În literatura de specialitate sunt cunoscute mai multe propuneri de

clasificare, respectiv după natura cunoştiinţelor de specialitate ale expertului;
după modul de organizare a expertizelor; după modul în care legea
reglementează necesitatea efectuării expertizei; după modul de desemnare a
experţilor, etc.
O abordare firească a acestei probleme considerăm că trebuie să plece
de la natura elementelor ce urmează a fi lămurite de către expert, cum ar fi :
 Expertizele tehnice care pot fi mecanice, tehnologice ş.a. în
funcţie de problemele cu caracter tehnic propuse a fi lămurite de către un
specialist (cauzele defecţiunilor unor mecanisme, proprietăţile unor
materiale, stare de funcţionare a unor maşini sau aparate, accidente de
circulaţie, accidente de muncă, etc.;
 Expertizele contabile care trebuie să lămurească concordanţa
dintre documentele financiar contabile şi realitate;
 Expertizele criminalistice menite să identifice persoane,
obiecte şi substanţe care au legătură cu o faptă penală. Acest tip de expertize
se referă şi la expertiza scrisului şi a semnăturii;
 Expertiza traseologică menită să identifice persoane şi obiecte
în funcţie de urmele lăsate de acestea la locul în care s-a comis o infracţiune;

65
  Expertiza balistică aceasta permiţând identificarea armelor de
foc şi a muniţiei după urmele lăsate la locul crimei;
 Expertiza dactiloscopică folosită pentru identificarea
diferitelor tipuri de falsuri;
 Expertizele medico – legale menite să răspundă la întrebări
legate de cauza morţii, de modul în care s-a produs vătămarea corporală, de
determinarea grupei de sânge, etc.
În afară de tipurile de expertize amintite mai sus în activitatea
organelor judiciare se mai întâlnesc expertize cu caracter agricol, medical,
veterinar, comercial, industrial, economico – financiar, artistic, filatelic,
expertiza vocii şi vorbirii, etc.
Putem concluziona că expertiza judiciară este într-o continuă
ascensiune şi perfecţionare odată cu evoluţia ştiinţelor de contact, reuşind să
dea credibilitate actului de justiţie şi să contribuie decisiv la aflarea
adevărului în cauzele penale.

66
 CERCETAREA CRIMINALISTICĂ
A INFRACŢIUNILOR INFORMATICE

1. Conceptul de „Criminalitate informatică” şi importanţa

cercetării acestui nou tip de infracţiuni
În secolul al XX-lea a apărut şi s-a desfăşurat rapid un eveniment
tehnologic şi social cunoscut sub denumirea de „Internet”. Amprenta socială
a Internetului se vede în structura societăţii noastre prin determinarea unui
segment în creştere rapidă şi anume, societatea informaţională. Consecinţa
creşterii rapide a acestui nou tip de societate a dus la globalizarea acesteia
într-un mod inevitabil în toate demersurile ei: socială, educaţională,
ambientală, culturală, economică (cu noi paradigene ale economiei digitale,
bazată pe cunoaştere e-Comerţ, e-Banking, e-Learning, e-Money, e-Trading,
achitare pe internet, afaceri pe internet, etc.).
Din păcate aceste valori sociale datorate Internetului au fost, încă de la
început, de furturi, distrugeri sau alterări sau împiedicări ale accesului, la
informaţii, fapt ce a adus prejudicii enorme. Aceste ameninţări au determinat
apariţia conceptului de securitate informativă. Aşadar, conceptul de
securitate informatică a apărut odată cu posibilităţile moderne de transfer şi
prelucrare a informaţiei.
În acest context, importanţa cercetării infracţiunilor informatice
rezultă în internaţionalizarea rapidă a acestui nou gen de infracţiune
caracteristic crimei organizate şi terorismului care produc imense prejudicii
societăţii. Investigarea criminalistică a infracţiunilor informatice presupune
o pregătire informatică a poliţiei judiciare, dar şi o legislaţie specifică.
Juridic infracţiunea informatică înseamnă folosirea calculatorului ca obiect
prin intermediul căruia se săvârşeşte o faptă ilicită, precum frauda

67
informatică, folosul informatic, sabotajul informatic, accesul neautorizat,
interceptarea neautorizată, reproducerea de programe protejate, alterarea
datelor sau programelor de calculator, spionajul informatic, utilizarea
neautorizată a unui calculator sau a unui program de calculator ş.a. O
infracţiune specifică este şi pirateria software care constă în utilizarea
nepermisă şi fără drept de autor a software.
Pe plan mondial a existat o încercare de catalogare a pericolelor
sociale de natură informatică cunoscută sub denumirea de „Computer
Aided”, din care fac parte cunoscutele acronime informatice CAD, CAM,
CAE, CASE, etc. S-a propus chiar ca infracţiunile săvârşite prin intermediul
calculatorului să se numească „Computer Aided Crime”, adică o
„criminalitate prin computer în sens redus şi lărgit”.
Fenomenul a afectat rapid economia şi chiar puterea de stat luând prin
surprindere autorităţile judiciare. Practic, azi nici-o organizaţie criminală nu
poate fi imaginată fără un suport informatic şi acest fapt impune o pregătire
pe măsură a criminaliştilor în domeniul informaticii.
Astăzi calculatorul a ajuns cel mai popular instrument de falsificare.
PC-urile pot fi utilizate şi pentru spargerea de date şi a programelor,
pentru cifrarea acţiunilor teroriste sau de tip mafiot, pentru distribuirea
pornografiei, pentru manipularea sistemelor de pază, etc.
2. Metode de atac ale sistemelor informatice
Autorii atacurilor informaţionale trebuie căutaţi în rândul celor care
„vizitează” calculatorul. Printre aceştia întâlnim hackerii, autorii de viruşi şi
terorişti.
Ce este un haker ? Cunoscuţi şi sub denumirea de spărgători de
coduri, hakerii se introduc între două calculatoare care comunică printr-o
reţea, prin intermediul porturilor calculatorului sursă sau destinaţie, prin

68
elemente active şi dispozitivele de comunicaţie asamblate între celedouă
calculatoare (modem-uri, router-e, etc.) sau chiar direct prin legare la linia
de comunicaţie dintre cele două sisteme de calcul. În acest scop, există
dispozitive hardware, dar şi programe special concepute, care permit scanare
la distanţă.
Haker vine din limba engleză de la cuvântul hack – a ciopârţi. Tradus
în lumea informaticii, haker este individul care sparge un cod şi pătrunde în
memoria calculatorului pentru a sustrage sau distruge informaţii. Este de
menţionat că atacul unui haker nu se limitează doar la calculatoarele
conectate la Internet şi acţionează asupra oricărui calculator conectat într-o
reţea, folosind ”instrumente” specifice. Astfel un „instrument” cunoscut este
cel sub numele Host Scans, metodă de identificare a calculatorului în reţea.
Aceasta constă în scanarea unui număr de adrese de Internet şi, în cazul în
care de la un calculator se primeşte un răspuns, se trece la faza următoare,
adică la atacul propriu-zis.
O altă metodă este scanarea pentru identificarea ponturilor deschise
ale aplicaţiilor pentru a fi utilizate în scopul obţinerii accesului în sistem.
Mai cunoscută este metoda Danial of Service (DOS), care constă în blocarea
serviciilor existente pe computerul respectiv.
De asemenea, blocarea unor servere care oferă servicii importante,
cum este cel de Web, este iarăşi o tehnică utilizată frecvent. Ea constă în
simularea unei sesiuni T.C.P., odată cu expedierea unui număr mare de
mesaje, paralizând, astfel, activitatea calculatorului, destinaţie care nu mai
poate deschide nicio conexiune legitimă.

69
 2. Scurtă istorie a viruşilor

Odată cu dezvoltarea PC-urilor a devenit posibilă accesarea a mai

mult de un program într-un singur computer. În acelaşi timp a apărut o
reacţie împotriva a tot ce înseamnă calculator.
În anul 1986, nişte programatori de la Basic & Amjad au descoperit că
un anumit sector dintr-un floppy disk conţine un cod executabil care
funcţiona de câte ori porneau computerul cu discheta montată în unitate.
Aceştia au avut ideea să înlocuiască acest cod executabil cu un program
propriu care putea beneficia de memorie şi putea fi copiat în orice dischetă şi
lansat de pe orice calculator de tip PC. Ei au numit acest program virus,
ocupând doar 360 KB dintr-un floppy disc.
În aceeaşi perioadă, programatorul Rolf Burger a descoperit că un
fişier poate fi făcut să se autocopieze, ataşând o copie într-un alt director. El
a denumit acest efect VirDem (Virus Demonstration). Acesta a fost practic
primul virus descoperit. În scurt timp a apărut în lume numeroşi viruşi
fabricaţi care au evoluat rapid în forme tot mai sofisticate. Pentru a
exemplifica acest fenomen, redăm o evoluţie a viruşilor în perioada anilor
1990 – 1995, după cum urmează :
 în anul 1990 au fost catalogate 300 de viruşi;
 în anul 1991 existau peste 1000 de viruşi;
 în anul 1994 erau înregistraţi 4000 de viruşi;
 în anul 1995 s-au înregistrat 7000 de viruşi.
Am luat ca punct de referinţă anul 1995 pentru că în acest an a apărut
şi conceptul de macrovirus, o o adevărată ameninţare, care erau mai uşor de
fabricat decât părinţii lor viruşi şi puteau fi folosiţi pentru orice program.

70
Primul dintre macroviruşi a fost cel folosit în Word şi Word Basic. În luna
iulie 1996 a apărut şi primul microvirus cunoscut sub numele ZM Laroux
destinat distrugerii produsului Microsoft Excel. Pentru omenire a fost o
surpriză să descopere şi a trebuit să accepte ideea că există şi viruşi de altă
natură decât cea biologică.
Un virus de calculator, sau un virus informatic, aşa cum i se mai
spune, nu este altceva decât un program de dimensiuni mici construit cu
scopul de a sabota memoria unui calculator, care, la un moment dat, devine
activ, atacând prin distrugere sau alterare fişiere sau autocopiindu-se în
fişiere aflate pe diferite suporturi magnetice. Fiecare program infectat poate
să infecteze, la rândul său, alte programe.

3. Infracţiuni săvârşite cu ajutorul sistemelor informatice

Majoritatea infracţiunilor informatice se produc prin procesarea

datelor existente în memoria electronică a calculatorului. Enumerăm mai jos
câteva reglementări din legislaţia României în materia infracţiunilor
informatice.
 infracţiunea de aducere fără drept a operei (creaţiei
intelectuale protejate prin legea dreptului de autor) la cunoştinţă publică,
reglementată de art. 140, lit. a din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor
şi drepturile conexe;
 infracţiunea de reproducere, fără drept, a unei opere,
reglementată de art. 142, lit. a din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor
şi drepturile conexe;
 infracţiunea de spălare a banilor, reglementată de art. 23 din
Legea nr. 21/1999, pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor;

71
  infracţiunile prevăzute în noul cod penal, în capitolul VI contra
siguranţei şi integrităţilor sistemeleor şi datelor informatice: art. 360 -
accesul illegal la un sistenm informatic; art. 361 – interceptarea ilegală a
unei transmisii de date informatice; art. 362 – alterarea integrităţii datelor
informatice; art. 363 – perturbarea funcţionării sistemelor informatice; art.
364 –transferul neautorizat de date informatice; art. 365 – operaţiuni ilegale
cu dispozitive sau programe informatice.
 Frauda informatică şi pornigrafia infantilă prin intermediul
sistemelor informatice prevăzute în Legea criminalităţii informatice.

5. Particularităţile investigării criminalistice a infracţiunii

informatice

Investigarea criminalistică a sistemelor informatice este mult diferită

de procedurile clasice privind cercetarea criminalistică a faptelor penale.
Primul pas se referă la identificarea incidentului şi pregătirea
investigaţiei prin verificarea procedurilor, obţinerea aprobării percheziţiei
ş.a. Urmează examinarea fizică a sistemului informatic original. Se face o
descriere a hardware-ului care este înregistrată. Trebuie luate toate
precauâiile în timpul copierii sau accesului la mediile de stocare originale în
scopul prevenirii transferului de viruşi, programe distructive etc. Apoi sunt
verificate conţinutul CMOS şi ceasul intern, iar data şi ora sunt înregistrate
întrucât aceastea au importanţă la stabilirea datei şi orei creării sau
modificării unor fişiere. Copia sau imaginea hard-disck-ului original va fi
examiniată şi înregistrată. De asemenea data de boctare, precum şi fişierele
de comandă operaţionale şi de configurare a sistemului definite de utilizator
sunt examinate şi înregistrate; Toate fişierele şterse, care mai pot fi

72
recuperate, vor fi salvate; se realizează, în mod normal, o listare a tuturor
fişierelor conţinute de mediul de stocare examinat, indifferent dacă acestea
conţin sau nu probe; spaţiul inactive corespunzător fiecărui fişier este
examinat pentru identificarea de date ascunse sau pierdute; se examinează
conţinutul fiecărui fişier de date din directoarele rădăcină şi fiecare sub –
director; fişierele cu parole sunt deblocate şi examinate; se face o imprimare
sau o copie a tot ceea ce apparent constituie probe. Fişierul sau locaţia de
unde aceste posibile probe au fost obţinute este notat pe fiecare foaie
imprimată. Toate probele sunt numerotate în ordine, asigurate şi transmise în
siguranţă; dischetele originale sunt examinate şi înregistrate.
Procedurile Operaţionale Standard (POS) constituie baza sistemului
de control al calităţii ce trebuie să se bazeze pe înregistrări corespunzătoare.
Aşadar procedurile amintite mai sus sunt conul examinării
criminalistice , atât în ceea ce priveţte examinarea hard-disk-ului cât şi la
examinarea dischetelor.
Odată aduse în laborator pentru analiză, componentele calculatorului
se reasamblează pentru a reconstitui sistemul original. Analiza criminalistică
a conţinutului discului se realizează pe o copie a disckului original, realizată
în laborator cu ajutotul unor programe speciale. Conţinutul înregistrărilor se
trece într-un process verbal care constituie mijloc de probă şi se ataşează la
dosarul cauzei.

73
 Bibliografie
1
Dicţionarul DEX, pag. 626-Ed. Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1998
2
Stancu Emilian – Criminalistica, ştiinţa investigaţiei infracţiunilor Ed.
Tempus, Bucureşti, 1992
3
Lazăr Cârjan, Tratat de criminalistică, pag. 10-Ed. Pinguin Book, Bucureşti,
2005
4
I. Peretz-Curs de istoria dreptului român, vol. II, Bucureşti, 1928, partea I,
pag. 435
5
Constantin Ţurai, Enigmele unei amprente, Ed. Albatros, Bucureşti, 1984,
pag. 133
6
Ioan Olaru, Dezvoltarea şcolii româneşti de criminalistică, pag. 23
7
Constantin Ţurai, Enigmele unei amprente, Ed. Albatros, Bucureşti, 1984,
pag. 13
8
Noul cod de procedură penală, art. 41
9
Cristian Grosu, Liviu Avram, Jurnalismul de investigaţie. Ghid practic, pag.
52-53
10
Constantin Zguriadescu –Poliţia tehnică şi ancheta judiciară ştiinţifică,
Stabilimentul grafic „Universala”, Bucureşti, 1922, pag. 255
11
Edmond Locard, Manual Tehnique policiere, Paris, 1920, pag 11
12
Noul cod de procedură penală, art. 172
13
Emilian Stancu Tratat de criminalistică, Ed. Actami, Bucureşti, 1972
14
Dumitru Vicol – Cauzele care generează producerea accidentelor de
circulaţie, în „Omul, strada,vehicul”- Bacău, 1976, pag. 149
15
Nicolae Nistor, Mihalache Stoleru „Expertiza tehnică a accidentului de
circulaţie”, Ed. Militară, Bucureşti, 1987, pag. 9-10

74
16
Constantin Ţurai –„Elemente de criminalistică şi tehnică criminală –poliţie
ştiinţifică, Bucureşti, 1947, pag. 16
17
Lazăr Cârjan – Tratat de criminalistică – Ed. Pinguin Book, Bucureşti –
2005, pag. 187
18
Constantin Ţurai şi C.I. Leonida – „Dermatoglifologia, amorente palmo-
plantare”, Ed. Medicală, Bucureşti, 1971, pag. 25
19
V. Sava, - „Manual de dactiloscopie”, Bucureşti, 1943, pag. 56
20
Gheorghe Asanache- „Tratat de criminalistică”, vol. II, pag. 25

75