Sunteți pe pagina 1din 4

Misiunea face parte din însăşi fiinţa Bisericii.

Proclamarea cuvântului lui Dumnezeu şi


mărturisirea acestuia în lume sunt esenţiale pentru fiecare creştin. În acelaşi timp, este necesar ca
acestea să se facă în conformitate cu principiile Evangheliei, manifestând respect şi dragoste
deplină faţă de toţi oamenii.

Iisus Hristos este martorul suprem (cf. Ioan 18,37). Mărturia creştină constituie totdeauna
o coparticipare la mărturia sa, care se concretizează în proclamarea Împărăţiei, slujirea
aproapelui şi dăruirea totală de sine, chiar şi atunci când acest act de dăruire de sine duce la
cruce. După cum Tatăl L-a trimis pe Fiul în puterea Duhului Sfânt, tot astfel şi credincioşii sunt
trimişi în misiune pentru a mărturisi prin cuvânt şi faptă despre dragostea Dumnezeului trinitar.

Evanghelia după Ioan se prezintă pe sine în ultimele versete, ca mărturia Ucenicului


Iubit. Propun ca acest mod de mărturie să fie cheia spre modul în care istoria şi teologia
relaţionează şi se întâlnesc în această Evanghelie, şi spre felul în care credinţa istorică şi cea
confesională relaţionează şi se întâlnesc în citirea Evangheliei din punct de vedere creştin.

O să încep cu modul în care mărturia Ucenicului Iubit aparţine cadrului metaforic larg al
procesului universal. Există două faze ale procesului, şi implicit două tipuri de martori. În prima
fază, care cuprinde scopul scrierii evanghelice, există şapte mărturii. Numărul nu este
întâmplător, având în vedere celelalte grupuri de şapte din Evanghelie. Şapte martori împlinesc o
mărturie completă, depăşind cerinţa Torei de doi martori pentru a exista o mărturie adecvată.
Cele şapte mărturii, în ordinea apariţiei lor sunt: Ioan Botezătorul (1,7 şi urm.), Iisus însuşi (3, 11
şi urm.), femeia Samariteană ( 4,39), Dumnezeu Tatăl (5,32), lucrarea sau semnele lui Iisus
(5,36), Scriptura (5,39) şi mulţimea care mărturiseşte despre învierea lui Lazăr de către Iisus
(12,17). În cea de-a doua fază a procesului, care se găseşte în viitor, din perspectiva naraţiunii,
există doar două mărturii: Sfântul Duh (15,26) şi Apostolii (15,27) între care şi Ucenicul Iubit.
(19,35; 21,24).

Există o frumoasă legătură între raportul mărturiei de la Botez din Prolog şi mărturia
Ucenicului Iubit din încheiere. Se spune că amândouă dau mărturie la timpul prezent (1,15;
21,24). Pentru Ucenicul Iubit aceasta este adevărat pentru că mărturia lui, acum scrisă, continuă
să propovăduiască, rămânând adevărată până la Parusie, în timp ce mărturisirea lui Ioan
Botezătorul este adevărată pentru că Ucenicul Iubit a relatat mărturia lui Ioan ca parte a propriei
sale propovăduiri scrise.

Mărturiile scrise ale Ucenicului Iubit le înconjură pe toate celelalte şi le face capabile
să propovăduiască în continuare. Pentru a fi sigur, Evanghelia interpretează de asemenea cele
şapte mărturii: ceea ce spune Ioan Botezătorul, în Evanghelie, fără îndoială, nu este doar un
simplu raport a ceea ce chiar Ucenicul Iubit l-a auzit spunând în acel moment. Dar mărturia
scrisă a Ucenicului Iubit poate interpreta cele şapte mărturii, doar dacă în acelaşi timp le şi
relatează într-un anumit fel. Altfel succesiunea temporală a celor două procese cade imediat şi
cele şapte mărturii devin nu mai mult decât forme de expresie ale mărturiei proprii a Ucenicului
Iubit. Aranjarea atentă a mărturiilor în acest fel în cadrul Evangheliei intr-adevăr fixează anumite
limite gradului de creativitate, Ucenicului Iubit (sau autorul) care poate fi înţeles ca exercitându-
şi creativitatea dacă mărturia sa nu se contrazice sau infirmă pe sine.

Există o singură declaraţie explicită în Evanghelia după Ioan despre mărturia


Apostolilor lui Iisus în general: „Dar şi voi mărturisiţi μαρτυρεσει, pentru că de la început sunteţi
cu mine” . Este notabil faptul că singura apariţie a cuvântului „martor” cu referire la Apostoli
(alţii decât Ucenicul Iubit) în Ioan, este atât de strâns legată de cerinţa prezenţei martorului
ocular la toate evenimentele istoriei lui Iisus. Criticii ioaneici nu dau prea multă atenţie acestui
fapt sau paralelei foarte apropiate prin care Luca susţine că sunt necesare anumite calităţi pentru
a avea rolul de martor al lui Iisus.

Înţeleg că Ucenicul Iubit este unul dintre Apostolii la a cărui mărturie se referă Ioan
(15,27), dar acum trebuie să arăt că Evanghelia ca întreg este într-adevăr atribuită mărturiei
Ucenicului Iubit. Din moment ce acest lucru este revendicat doar în 21,24, pe care majoritatea
criticilor o privesc fie ca pe un adaos ulterior la Evanghelie, ca parte a capitolului 24, sau ca fiind
adăugat după capitolul 21, trebuie să contracarez câteva neînţelegeri larg răspândite cu privire la
secţiunea finală a Evangheliei a IV-a.

Din punctul meu de vedere Evanghelia se încheie aşa cum a fost plănuit de la început
să se încheie. Nimic nu a fost adăugat ulterior. De vreme ce nu pot intra aici în toate argumentele
originii capitolului 21, voi spune atât cât trebuie pentru a-mi susţine părerea, clarificând în
acelaşi timp rolul Ucenicului Iubit.
Naraţiunea capitolului 21 (v. 1-23) este un Epilog narativ încadrat de o concluzie
despărţită în două etape (20,30-31; 21,24-25). Unul din motivele pentru care concluzia este
împărţită în două etape este acela că despart cuprinsul capitolului 21 de restul Evangheliei,
indicând astfel statusul acestuia de epilog. Epilogul stă în echilibru faţă de Prologul de la
începutul Evangheliei, Prologul schiţând istoria de până la scrierea Evangheliei, în timp ce
Epilogul întrevede istoria de după. Exact cum Prologul merge înapoi în timp până la Creaţie, aşa
şi Epilogul vede misiunea viitoare a Apostolilor, simbolizată de pescuirea minunată, şi se
concentrează în special pe diferitele poziţii în care Petru şi Ucenicul Iubit se vor afla. Timpul
proiectat de Epilog merge până la Parusie. Ultimele cuvinte, în versetul 23 sunt ale lui Iisus
„până voi veni” şi corespund cu celălalt capăt al timpului din primele cuvinte ale Prologului:
„Întru început”. Corespondenţa dintre Prolog şi Epilog este confirmată de un element al
componenţei numerice (care este una din multele corespondenţe numerice din scrierile lui Ioan).
Prologul este constituit din 496 silabe, număr specific, din moment ce 496 atât un număr
treimic1, cât şi perfect, fiind de asemenea valoarea numerică a cuvântului grecesc μονογενες (Fiu
Unul Născut – expresie folosită în 1,14.18). Prologul are 496 de silabe, în timp ce Epilogul, în
corespondenţă, are 496 de cuvinte. Caracterul poetic al Prologului, comparat cu caracterul
narativ al Epilogului, face corespondenţa dintre silabe (în unul din cazuri) şi cuvinte (în celălalt
caz), potrivită. Fiecare dintre cele două etape ale concluziei Evangheliei, care încadrează
Epilogul, conţine 43 de cuvinte, o indicaţie iniţială că trebuie citite împreună şi în paralel.

Ideea că „în discursul Evangheliei a IV-a, a vedea şi a mărturisi este echivalent cu a


crede şi a mărturisi” este o revendicare ce trebuie puternic contestată. Am notat deja că uzul
cuvântului „martor” în Evanghelia a IV-a este limitat, în perioada Duhului, la mărturia celor care
au fost ucenici direcţi ai lui Iisus. Evanghelia practic defineşte martorii ca moştenitori ai
următorului standard istoric: „Dar şi voi mărturisiţi pentru că de la început aţi fost cu mine”
(15,27). Vederea este mai dificilă, pentru că nu putem spune că varietatea de verbe ce exprimă
vederea, folosite în Evanghelie, cu un sens care aparent se poate schimba între ele, pot fi reduse
la un model consecvent cu sens teologic. Pot exista câteva cazuri unde vederea este foarte
aproape de înţelesul credinţei, deşi chiar in 12,44-46 cele două nu sunt chiar sinonime. Dar
vederea poate fi de asemenea deosebită de credinţă: „M-ai văzut şi totuşi nu ai crezut” (6,36),

1
Este triunghiul numărului 31, adică este suma tuturor numerelor de la 1 la 31.
„Binecuvântaţi cei care nu au văzut şi au crezut” (20,29). Am văzut deja cum aceste ultime
cuvinte ale lui Iisus sunt folosite pentru a afirma scopul Evangheliei. Mărturia celor care au văzut
şi au crezut face posibil pentru cei care nu au văzut sa creadă, iar Evanghelia este cea care face
legătura între mărturiile celor care au văzut şi care cei care nu au văzut.