Sunteți pe pagina 1din 13

1

Fenomene de transport prin membrana celulară

Structura membranei celulare.


Membrana (7,5 nm) - ansamblu de structuri supramoleculare aflat la periferia celulei
(sau a organitelor celulare) care separă mediul intern de cel extern (celular de
interstiţial) şi care îndeplineste diferite funcţii legate în special de procese metabolice
fundamentale. Membranele vii au proprietăţile de semipermeabilitate şi selectivitate.
Datorită acestor proprietăţi ele nu reprezintă simple bariere care separă 2 medii cu
proprietăţi diferite, ci structuri active care asigură:
- transportul unor molecule, ioni, macromolecule, complexe supramoleculare, dintr-o
parte în alta a ei;
- traducere şi transfer de informaţie adusă de diferiţi stimuli (mecanici, electrici,
electromagnetici, chimici, termici etc.) prin receptorii specifici pe care îi conţine;
- interconversia diferitelor forme de energie, prin enzimele sau complexele enzimatice
pe care le conţine.
Actualmente se acceptă că, în general, structura membranei celulare este cea descrisă
de modelul mozaicului fluid proteolipidic al lui Nicholson şi Singer (1972). Conform
acesui model, membrana este formată dintr-un bistrat lipidic, în care sunt înserate
proteine şi glicoproteine (fig.)

Bistratul lipidic este constituit în special din fosfolipide (fosfatidilcolina,


fosfatidilserina, fosfatidilinositol etc.) dar sunt prezente şi sfingolipide, glicolipide şi
colesterol.

Lipidele membranare sunt:


- Fosfogliceride (fosfolipide)(compuse din acizi graşi, glicerol, fosfat, alcool)(au un cap polar şi
două cozi hidrofobe) – reprezintă constituentul major al bistratului lipidic membranar
Capetele polare pot fi : acid fosfatidic- PA, fosfatidilglicerol – PG, fosfatidiletanolamina – PE,
fosfatidilcolina - PC, fosfatidilserina – PS, fosfatidilinositol – PI.

- Sfingolipide (glicosfingolipide – GS-capul polar conţine zaharuri, sfingomieline- SM- au


capete polare fosforilcolina sau fosfoetanolamine)) (sfingozina – înlocuieşte glicerolul şi un
lanţ hidrofob din cazul fosfogliceridelor)
2

- Colesterol

- Glicolipide
Insule de colesterol cu sfingilipide formează faze separate – rafturi lipdice- mai ordonate, conţin
proteine transmembranare şi proteine periferice pe partea extracelulară. Se află pe monostratul
extracelular.

Moleculele lipidice sunt amfifile. Ele au un cap polar (extremitate polară) şi o


extremitate hidrofobă (două lanţuri de hidrocarburi - cozi hidrofobe). Moleculele de
acest tip se organizează spontan, pe baza principiului de minimizare a energiei
potenţiale, astfel încât cozile lor hidrofobe să evite contactul cu apa. Ele realizează:
-structuri micelare
- bistraturi (vezicule membranare sau membrane plane)(fig.)

În acest fel, între cozile hidrofobe iau naştere legături hidrofobe, iar capetele polare
sunt expuse mediului apos. Bistratul lipidic este o structură dinamică, prezentând
fluiditate: moleculele lipidice execută mişcări de translaţie şi rotaţie. De exemplu:
-translaţie în stratul în care se află (difuzie laterală)
- rotaţie în jurul propriei axe
- basculare dintr-un monostrat în celălalt
- flexie (îndoire) (fig.)
3

Proteinele membranare, în funcţie de modul în care se înserează în membrane sunt:


a) - proteine intrinseci (integrale) - traversează membrana celulară o dată (glicoforina)
sau de mai multe ori (exemplu - proteinele transportoare, pompe ionice constituite
din mai multe  -helixuri, enzime, receptori, canale ionice)
b)- proteine extrinseci (periferice) - pătrund în membrană pe o anumită distanţă, pe
una din cele două feţe, sau sunt ataşate la suprafaţa membranei (receptorii
membranari, proteine cu rol imunologic etc.). Ele pot participa la reacţii enzimatice şi
semnalizare celulară, intră în componenţa scheletului membranar de la suprafaţa
citoplasmatică a celulei, asigură legătura cu citoscheletul). Membrana celulară se
sprijină pe un citoschelet alcătuit din proteine fibrilare.
De exemplu, în cazul hematiei (fig), două proteine Banda 3 (transportor de
anioni) şi glicoforina ancorează o reţea bidimensională de proteine fibrilare,
componenta principală fiind spectrina. Ankirina se leagă atât la spectrină cât şi la
Banda 3. Filamente scurte de actină cu proteinele asociate formează noduri care
interconectează reţeaua de spectrină. Asigură elasticitatea membranei plasmatice a

hematiei.
4

Şi proteinele prezintă mişcări de difuzie laterală şi rotaţie, într-un mod mai restrictiv
(depinzând de interacţiunile cu alte proteine). Unele dintre aceste mişcări sunt
orientate dar în acest caz intervin proteine motoare.

Membrane artificiale (model) - permit studiul unor procese membranare. Dintre


acestea mai răspândite sunt lipozomii şi bistratele lipidice (ex. BLM – membrane
lipidice negre şi SSM – membrane lipidice pe suport solid).

Clasificarea proteinelor integrale:

Pompe ionice – enzime - utilizează diverse surse de energie – predominant ATP –


pentru a deplasa ionii (mai ales cationi) şi alţi solviţi prin membrana celulară. În
general stabilesc gradienţi de concentraţie ai speciilor respective de-o parte şi alta a
membranei. Sunt implicate în transportul activ primar.

Transportori – proteine (enzyme like) care asigură căi pasive de deplasare a


diferitelor specii de solviţi prin membrane conform gradientului lor electrochimic (de
la concentraţie mai mare spre concentraţie mai mică). Unii dintre aceştia, transportori
uniport, asigura difuzia facilitată, tip de transport pasiv. O altă categorie etse implicată
în transportul activ secundar, respectiv translocarea unei specii conform gradientului
electrochimic este insoţită de translocarea altei specii contra gradientului său
electrochimic.

Canale ionice – structuri proteice care au in interior un canal cu specificitate ionică,


ce poate să se deschidă şi să se închidă tranzitoriu. Cand canalul este deschis, prin el
va trece un flux de ioni cu orientare netă în sensul gradientului electrochimic. În acest
fel se pot controla valorile potenţialului electric transmembranar şi pot fi generate
semnale electrice în diferite tipuri de celule (nervoase, musculare, glandulare).
Asigură transportul pasiv al ionilor.

Transport membranar

Clasificarea modalităţilor de transport membranar


1. Macrotransport (endocitoza, transcitoza, exocitoza):
5

- fagocitoza
- pinocitoza
- endocitoza prin intermediul receptorilor membranari

2. Microtransport
- pasiv
- activ
1. Fagocitoza - proces în care celula înglobează particule de substanţă solidă, învelite
în pseudopode (prelungiri citoplasmatice) care fuzionează în spatele lor.
Pinocitoza - învelirea picăturilor de lichid şi macromoleculelor într-un bistrat lipidic
şi formarea de vezicule care fuzionează cu membrana celulară şi prin aceasta pot fi
transportate dintr-o parte în cealaltă a membranei.

Exemple: - în terminaţiile nervoase şi celulele secretorii (exocitoză)(acetilcolina)


- trecerea proteinelor plasmatice din sânge în spaţiul extravascular - transcitoză prin
endoteliul capilar.

2. Transportul pasiv - deplasarea moleculelor şi ionilor în sensul gradientului


electrochimic sau de presiune - aparent fără consum de energie metabolică. Aparent,
deoarece gradientul electrochimic respectiv este rezultatul unor procese anterioare
realizate cu consum de energie.
Prin transport pasiv sistemul are tendinţa de a ajunge la echilibru
termodinamic. Dacă în expresia diferenţei de potenţial electrochimic notăm:
c1 = cin c2 = cex V1 = Vin V2 = Vex obţinem:
W = Win - Wex = RT ln cin/cex + zF (Vin - Vex)
W > 0 - ionii au tendinţa de a părăsi celula;
W < 0 - ionii au tendinţa de a pătrunde în celulă, dacă membrana este permeabilă
pentru aceştia. Transportul unei specii ionice încetează la echilibru W = 0:
6

E = Vin - Vex = (RT/zF) ln cex/cin - ecuaţia Nernst

Modalităţi de transport pasiv ;


- Difuzia simplă
- Difuzia facilitată
- Difuzia prin canale şi pori

Difuzia simplă se produce prin dizolvarea speciei moleculare transportate în


membrană şi depinde de raportul dintre solubilitatea substanţei respective în bistratul
lipidic şi solubilitatea ei în apă, deci de coeficientul de partiţie . Cum s-a arătat,
conform legii lui Fick, în cazul membranelor coeficientul de permeabilitate P este P =
D/

Difuzia facilitată - se face prin utilizarea unor molecule transportoare existente în


membrană sau introduse artificial în aceasta. Asemenea molecule transportoare au o
anumită specificitate, recunoscând specia moleculară sau ionică pe care o transportă.
Există transportori pentru glucoză, colină, pentru diferiţi ioni (în acest caz
transportorul se numeşte ionofor). Transportorii pot distinge speciile levogire de cele
dextrogire. Ei acţionează în sensul gradientului electrochimic. Mecanismul de
transport se bazează pe proprietatea transportorului de a se putea găsi în două stari
conformaţionale T1 şi T2. (fig.)

Molecula transportată (substratul S) se leagă pe una din feţele membranei. Se produce


în urma legării o modificare conformaţională în starea T2 şi situsul de legare este
expus părţii opuse (diagrama) cu scăderea afinităţii pentru specia respectivă şi
eliberarea acesteia. Prin eliberare se revine la conformaţia iniţială şi ciclul se repetă.
Procesul se desfăşoară conform cineticii Michaelis-Menten pentru reacţiile
enzimatice. Un exemplu de ionofor este antibioticul valinomicină, moleculă hidrofobă
7

care poate încorpora ionii de K+, translocându-i prin membrană (şi Rb, mai slab).
Valinomicina face ca ionii de K + să iasă din celula bacteriană, provocându-i moartea.
Nigericina (K+, H+, schimb neutru).

Difuzia prin canale ionice şi pori. Canalele ionice sunt proteine specializate care
străbat bistratul şi permit trecerea unor substanţe care nu sunt liposolubile. Permit
trecerea ionilor în ambele sensuri şi sunt selective. Pori - structuri neselective,
contează doar diametrul particulei. Specia transportată se leagă de proteina canal,

formând un complex enzimă- substrat care evoluează pe baza cineticii Michaelis-


Menten. Pentru ca ionul să treacă dintr-o parte în cealaltă este necesar ca un canal să
fie deschis. Componentele unui canal ionic sunt (fig.): filtrul de selectivitate F,
vestibulul V, senzorul S, poartă P, inactivator I. Canalele ionice prezintă o mare
specificitate, filtrul nu lasă să treacă decât anumite specii.

Deschiderea şi închiderea canalului sunt rezultatul unei modificări conformaţionale


care este comandată printr-un mecanism specific. Acesta poate fi ;
- electric - modificarea potenţialului membranar (canalele de Na +, K+ în membrana
axonală);
- chimic (acetilcolina, canalul de Na+, Ca++ controlat de GMPc în membrana celulelor
fotoreceptoare);
- alte mecanisme (presiune –mecanic, ex. canalul de K+ de la polul apical al
stereocililor celulelor ciliate din organul lui Corti).
Când canalul este deschis are loc trecere pasivă a ionilor. Aceasta se poate face
în ambele sensuri, dar este predominantă în sensul gradientului electrochimic.
Canalele pot fi inhibate cu blocanţi specifici – ex. toxine (tetrodotoxina – canalul de
Na+). Asemenea experienţe de inhibiţie permit studierea proprietăţilor canalelor.
8

Deosebiri între cele două tipuri de difuzie (facilitată, canale):


- transportorii - specificitate mai mare (disting între L şi D)(mii ioni/s);
- canalele - viteza mult mai mare (milioane - sute de milioane de ioni/s, sunt mai
adecvate pentru modificări bruşte;
- transportorii sunt în număr mult mai mare;
- transportorii pot participa la transportul activ secundar.

Transportul activ - formă de transport care necesită energie metabolică - cuplare


energetică imediată. Poate fi transport activ primar şi transport activ secundar.

Transportul activ primar.


Se realizează cu ajutorul pompelor ionice membranare, structuri proteice
transportoare din clasa proteinelor integrale. O pompă ionică este caracterizată prin
prezenţa unui centru activ cu acces alternativ spre partea extracelulară şi spre cea
citoplasmatică. Accesul este modificat ca urmare a unei tranziţii conformaţionale.

Clasificarea pompelor ionice:


- Pompe ionice activate de lumină (proteine retinale cum ar fi
nbacteriorodopsina BR sau halorodopsina, proteine Fotoredox)
- ATP-aze ( familia F0F1, familia ATP-azelor de tip P, familia transportorilor
ABC) care folosesc energia provenită din hidroliza ATP pentru a transloca diferite
specii de pe o parte pe alta a membranei celulare.

Pompe ionice activate de lumină

Cel mai cunoscut şi mai bine studiat membru al familiei este


bacteriorodopsina, membru al familiei proteinelor retinale din care fac parte şi
rodopsinele vizuale. Bacteriorodopsina este o pompă protonică activată de lumină,
prezentă în bacteria Halobacterium salinarum, şi care transportă protoni protoni din
citoplasmă înspre exteriorul celulei. Gradientul protonic astfel creat activează o ATP-
sintază.

ATP-azele
9

Familia F0F1 are la rândul său două subfamilii: F0F1 sau F-ATP-aze-
activează sinteza ori hidroliza ATP în funcţiile de condiţiile mediului şi V0V1 sau V-
ATPaze- controlează acidifierea conţinutului diferitelor vezicule – transportă protoni.
Se găsesc în sistemul vacuolar al eucariotelor.
F- ATP azele se găsesc în eubacterii, mitocondrii, cloroplaste şi utilizează
gradienţi de protoni creaţi de alte proteine membranare (redox sau activate de lumină)
pentru sinteza ATP (ex. ATP-sintaza). Au două părţi (fig.), F1 globulară, solubilă în
apă, catalizează (subunităţile beta) hidroliza sau sinteza ATP în functie de condiţii.
Subunităţile C sunt cele prin care trec protonii. La trecerea protonilor se roteşte partea
globulară şi prin rotire se stabileşte o conformaţie favorabilă sintezei de ATP. Invers,
când există ATP mult, acesta este hidrolizat şi se eliberează energie care duce la
rotaţia subunităţilor C. Astfel este favorizat transportul de protoni. Mecanismul
transportului de protoni în subunităţile C nu este cunoscut.

V-ATP azele sunt exclusiv pompe protonice, nu pot sintetiza ATP, doar îl
hidrolizează. Au structura asemănătoare cu cea a poteinelor F-type.

Familia ATP-azelor de tip P (ATP-aze E1E2) conţine proteine care produc


diverşi gradienţi transmebranari. Din această familie fac parte pompe ionice bine
cunoscute cum ar fi:
10

Na+, K+-ATP-aza care transportă 3Na+ spre exteriorul celulei şi 2K+ spre
interior. Se găseşte în membrana plasmatică celulară, generează gradienţi de Na+ şi
K+.
H+, K+ -ATP-aza, transportă 1 H+ spre exteriorul celulei contra a 1 K+ spre
interiorul celulei, se găseşte în membranele plasmatice în stomac şi rinichi, implicată
în secreţia gastrică şi duodenală.
Ca++-ATP-aza SERCA, transportă 2 Ca++ spre SR ori ER şi 2 H+ spre citosol,
se găseşte în reticulul sarcoplasmic şi endoplasmic, scade concentraţia de Ca ++
intracelular.
Ca++-ATP-aza PMCA, transportă 1 Ca++ spre exterior contra a 1 H+, se
găseşte în membrana plasmatică, scade concentraţia de Ca intracelular.
H+-ATP-aza, transportă în afara celulei 1 H+, se găseşte în membrana
plasmatică a drojdiilor, plantelor, protozoarelor, generează gradient protonic.

P-ATP-azele pot fi implicate în unele boli, de ex.: mutaţii ale Ca ++ATP-azei induc
rigiditate şi crampe musculare, ale Cu++ ATP-azelor pot fie să provoace sindromul
Menks – pacienţii au deficit de Cu++, fie boala Wilson, incapacitatea de a elimina Cu ++
din ficat cu efect toxic. În caz de ulcer se foloseşte Omeprazolul care inhibă H +,K+
ATP-aza gastrica, scăzând aciditatea gastrică.

Transportorii ABC formează familia cea mai largă şi diversificată. Se găsesc în toate
organismele. Substratele acestora pot fi ioni anorganici, zaharuri, aminoacizi,
polizaharide complexe, peptide si chiar proteine. Unii dintre aceştia pot să fie în
acelaşi timp canale (CFTR). Menţionăm două tipuri:
- CFTR (cystic fibrosis transmembrane conductance regulator) care permite
ionilor de Cl să iasă din celulă pe baza gradientului lor electrochimic.
Deschiderea canalului este comandată de hidroliza ATP. NaCl la polul apical al
celulelor pulmonare creează o presiune osmotică datorită căreia apa din celule
este extrasă prin canalele pentru apă – aquaporinele. Speciile ionice sunt din
nou transportate în celule prin pompa de Na, K, respectiv transportorul Na, K,
2Cl şi circuitul se reia. În acest fel se păstrează un echilibru hidric ce permite
curaţarea de bacterii şi secreţii a lumenului bronhiolelor. În lipsa Cl, prin
mutaţii la nivelul CFTR (nu se exprimă o fenilalanină) plămânul este uscat şi
se acumulează secreţii, mucus, prin activitatea bacteriilor. Apar infecţii şi nu
11

se mai pot face corect schimburile de gaze. Boala se numeşte fibroză cistică
sau mucoviscidoză şi se termină prin moarte.

- MDR1 şi MDR2 (multiple drug resistance proteins). Pot transporta o


multitudine de molecule hidrofobe, molecule care pot intra în celulă prin
bistratul lipidic şi care pot fi toxice pentru aceasta. MDR scot afară aceste
molecule. Dar asemenea molecule pot fi şi medicamentele utilizate în
chimioterapie. Celulele canceroase pot să supraexprime asemenea transportori
reducând eficienţa chimioterapiei.

Cea mai cunoscută pompă ionică este Na +,K+- ATP-aza. Este alcătuită din
patru subunităţi proteice (2  şi 2 ); subunitatea  are activitate ATP-azică. Hidroliza
ATP furnizează energia care permite translocarea a 3 ioni de Na în exteriorul celulei şi
a doi ioni de K în interior. Este o pompă electrogenică întrucât are ca rezultat un
transfer net de o sarcină pozitivă per ciclu în exteriorul celulei.

Conform schemei Albers-Post, în esenţă mecanismul de transport este: (schema).


12

Enzima în conformaţia E1 ia Na+ pe partea citoplasmatică şi leagă ATP (în prezenţa


Mg++). ATP este hidrolizat, complexul fosforilat suferă o tranziţie conformaţională E1 -
E2 în urma căreia scade afinitatea pentru Na+, creşte pentru K+, acesta se ataşează, are
loc o defosforilare, se pierde afinitatea pentru K+, enzima trece din nou în conformaţia
E1. În repaus ATP-aza de Na, K este responsabilă de cca. 30% din consumul energetic
celular, iar în celula nervoasă consumul ajunge la cca. 70%.

Transportul activ secundar

Prin acest tip de transport are loc pătrunderea speciilor transportate într-un
compartiment (extracelular sau intracelular) împotriva gradientului lor electrochimic,
prin asocierea cu molecule care se deplasează normal conform propriului lor gradient
de concentraţie. Gradientul este însă menţinut prin transport activ primar.
Transportorul întâlnit în difuzia facilitată poate lega cele două molecule fie în aceeaşi
stare conformaţională (pe aceeaşi parte) - simport sau co-transport, fie pe cele două
părţi, în stări conformaţionale diferite - antiport (contra-transport).
În simport - enzima leagă pe aceeaşi parte, în T1, ambele specii şi suferă
tranziţia T1 - T2 numai după legarea ambelor.
13

Exemplu (fig.): glucoza în celulele mucoasei intestinale se asociază cu Na + care intră


pasiv. Ionii de Na+ sunt eliminaţi activ prin transport primar, prin hidroliza ATP.
Glucoza rămâne - transport electrogenic.
În antiport - proteina transportoare leagă în starea T 2 un alt ion decât cel care
suferă difuzia facilitată, care va fi evacuat în compartimentul în care potenţialul lui
electrochimic este mai mare. Exemplu (fig.): muşchiul cardiac - antiport 3 Na +/ 1 Ca++
- electrogenic (sarcina netă +1). Asigură concentraţia scăzută a Ca++ în interior pe
seama pompării active a Na+.