Sunteți pe pagina 1din 286

SVEN HASSEL (19 aprilie 1917­21 septembrie 2012) pe numele să u adevă rat, Sven Pedersen, s­a n ă scut la Frederiksborg, î n Danemarca, într­o familie de oameni simpli, muncitori. La varsta de 14 ani, Sven Hassel intra î n marina comercial ă , ca mus. Î n anul 1936, şi­a efectuat serviciul militar, iar î n anul urm ă tor, din cauza şomajului crescut din Danemarca, s­a î nrolat voluntar in armata german ă . Î ntr­un interviu din 1990 a declarat: S­a î ntamplat ca Germania s ă fie mai aproape dec ât Anglia, astfel c ă am fost naturalizat pentru a putea intra î n armata german ă. A participat la invazia Poloniei şi a luptat pe toate fronturile, cu excep ţ ia celui african. A petrecut patru ani în lagă rele de prizonieri sovietice. Î n 1949, Sven Hassel a fost eliberat şi doi ani mai t ârziu s­a că să torit cu Dorthe Jensen, cea care l­a încurajat s ă ­ şi descrie experien ţ ele din ră zboi. Prima lui carte – Legiunea blestema ţ ilor – a fost publicat ă î n 1953. Î n total, a publicat 14 romane, care au fost traduse î n optsprezece limbi. Sven Hassel a l ă sat î n urma sa o carier ă de excep ţ ie şi o adevă rat ă experien ţă de via ţă . Autorul şi­a dorit ca scrierile sale să arate ororile r ăzboiului, î n speran ţa că generaţ iile tinere îşi vor dedica existen ţa salvă rii oamenilor, şi nu distrugerii lor.

Sven Hassel

LEGIUNEA BLESTEMA Ţ ILOR

1953

Traducere de Radu Pontbriant

Titlul original: DE FORDØMTES LEGION

Aceast ă carte este dedicat ă soldaţ ilor necunoscu ţ i că zu ţ i pentru o cauză care nu era a lor, celor mai buni camarazi ai mei din Regimentul 27 (disciplinar) Blindate, precum şi curajoaselor femei care m­au ajutat

î n decursul acelor ani î ngrozitori:

Oberst Manfried Hinka Oberstleutnant Erich von Barring Oberfeldwebel Willie Beier Unteroffizier Hugo Stege Stabsgefreiter Gustav Eicken Obergefreiter Anton Steyer Gefreiter Hans Breuer Unteroffizier Bernhard Fleischmann Gefreiter Asmus Braun precum şi Eva Shadows, studentă î n drept Ursula Schade, doctor în medicină Barbara von Harburg, infirmier ă

LEGIUNEA BLESTEMA Ţ ILOR

­6­

Cele cinci minute s­au scurs. Nu v ă r âm â ne dec ât s ă suportaţ i consecin ţ ele… Ap ăsar ă pe un buton. Doi SS­i ş ti m ăt ăh ălo şi î n uniform ă neagr ă p ătrunser ă î n sal ă. Un ordin sec… Au t âr ât­o apoi pe Eva p ână la o mas ă îmbr ăcat ă î n piele…

LEGIUNEA BLESTEMA Ţ ILOR

Capitolul I

DEZERTOR TICĂ LOS

Genistul cel voinic fusese judecat î n ajun şi condamnat la opt ani munc ă silnică . Astă zi e râ ndul meu s ă ies la lumin ă . Doi „câ ini de pază “ m­au adus î n fa ţa consiliului de r ă zboi,

care se ţinea î ntr­o î ncă pere mare î mpodobită cu dou ă gigantice portrete a şezate fa ţă î n fa ţă , unul al lui Adolf Hitler, celă lalt al lui Friderich cel Mare. Î n spatele fotoliului preş edintelui mai at ârnau, imense, steagurile armatei aerului, armatei terestre, flotei şi SS­ului. Pe pere ţ i se

î nşiruiau fanioanele diferitelor arme: crucea neagr ă pe fond

alb pentru infanterie, ro şu pentru artilerie, galben pentru cavalerie, roz pentru trupele de blindate; negru cu franjuri de argint pentru geniu; cornul de v â nă toare pe fond verde pentru v â nă torii de munte, şi a şa mereu, p â nă şi pupitrul judecă torului era acoperit cu steagul negru­alb­ro şu al Wehrmacht­ului. Curtea era alc ătuită dintr­un consilier juridic (rol de ţ inut

de un maior), doi judec ători (un Hauptmann, un Feldwebel), precum şi un procuror (Sturmbannf ührer din SS). Un dezertor tic ă los nu se bucura de dreptul de a fi ap ă rat de un avocat ap ă ră tor. Citirea actului de acuzare… Interogatoriul acuzatului… Ordin de a fi introdu şi martorii… Tipul de la Gestapo a intrat primul, cel care ne arestase, pe Eva şi pe mine, pe c â nd fă ceam baie la gura Weserului, şi murmurul v ăratec al valurilor nep ă să toare inund ă deodat ă rumoarea h â dă a Cur ţ ii. Dunele str ă lucitoare de nisip alb… Eva î n soare

­8­

LEGIUNEA BLESTEMA Ţ ILOR

uscâ ndu­ şi pulpele rotunde… Boneta ei de oaie… C ă ldura care m ă dogorea pe spate… Oh, c ă ldura, că ldura aceea…

— Da, am s ărit pe birou şi apoi pe fereastr ă

Cinci poli ţ i şti m ă interogaser ă la vremea aceea. Au venit şi ei, toţ i cinci, să ­şi depună m ă rturia. „Da, mi­am dat un nume fals… Da, explica ţ ia pe care am dat­o era fals ă …“

Cel mai ciudat a fost s ă ­l revă d pe Kriminalsekret är­ul care ordonase biciuirea Evei. Ceilal ţ i dă duser ă dovadă de sadism. El î nsă se ar ă tase a fi doar corect. Nu ai ce s ă repro şezi oamenilor corec ţ i. Şi sunt mult prea mul ţ i din ace ştia pe pă mâ nt… Am î nceput s ă visez cu ochii deschi şi: toat ă lumea

dezertase, toţ i dezertaser ă . Nu ră m ă seser ă decâ t ofi ţ erii. Şi ce mai puteau face? Dezertaser ă to ţ i. To ţ i. Hoarde î ntregi mă r şă luiau pe toate drumurile. Solda ţ i care se î ntorceau acasă . Doar ofi ţ erii mai ră m ă seser ă pe front, î n spatele frontului, cu planurile şi hă r ţ ile lor, cu frumoasele lor chipie şi cu cizmele lor bine lustruite. To ţ i ceilalţ i se î ntorceau acasă şi ei nu m ă uitaser ă . Din clip ă î n clipă u şa avea s ă se deschidă . Vor n ă vă li în sala consiliului şi nu vor spune nimic, dar cele patru paia ţ e vor s ă ri în sus de pe scaune, to ţ i deodat ă , cu feţ ele livide…

— Introduce ţ i martorul urm ător. Eva Schadows!

Eva! Tu, aici? Era cu adev ă rat Eva? Oh! da, era î ntr­adevă r ea, la fel de adev ă rat cum eu sunt Sven. Ne mai puteam recunoa şte dup ă ochi. Toate celelalte, tot ce cunoscusem – mă runtele taine vii, micile am ă nunte intime pe care doar noi le cuno şteam, pe care le savurasem cu ochii, cu buzele şi cu m â inile atot ştiutoare – toate

dispăruser ă . Dar ochii no ştri ră m ă seser ă , cu frica lor şi cu nă dejdea de a r ă mâ ne veşnic aceia şi. At âtea pot oare dispare

î n numai c â teva zile?

— Eva Schadows, îl cuno şti pe acest om, nu­i a şa?

„Mutr ă scâ rboasă “ este o expresie pe care o detest,

î ntotdeauna mi s­a p ă rut stupid ă , exagerat ă . Şi totu şi nu gă sesc alta care s ă descrie expresia procurorului: era

î ntr­adevă r o mutr ă scâ rboasă .

­9­

LEGIUNEA BLESTEMA Ţ ILOR

— Da.

Glasul Evei abia se auzea. Cineva a fo şnit o h ârtie zgomotul ne­a f ă cut pe toţ i să tresă rim.

şi

— Unde l­ai cunoscut?

— La Köln. Î n timpul unei alarme aeriene.

A şa ceva era un lucru obi şnuit pe atunci.

Ţi­a spus c ă era dezertor?

— Nu.

Dar nu mai putu î ndura t ă cerea apă să toare şi bâ lbâ i:

— Nu cred c ă mi­a spus.

— G â nde şte­te bine la ce spui, fato! Sper c ă ştii c ă este

foarte grav s ă depui o mă rturie fals ă î n faţ a unei cur ţ i de justi ţ ie… Eva privea î n podea. Nici o clipă nu se uitase la mine. Avea

î i

ca

tremurau m â inile.

faţ a

cenu şie,

un

bolnav

dup ă

opera ţ ie.

De

fric ă

— Ei bine, care din două ? Ţi­a spus ori nu c ă era dezertor?

— Da, cred că mi­a spus.

— Trebuie s ă r ă spunzi cu da sau nu. Avem nevoie de ră spunsuri precise!

— Da.

Şi ce ţ i­a mai spus? Dup ă toate acestea l­ai mai şi luat

la Bremen, i­ai dat bani, haine şi multe altele. Nu­i a şa?

— Da.

— Spune totul tribunalului, s ă nu fie nevoie s ă ­ ţi smulgem totul cuv â nt cu cuv â nt! Ce ţi­a spus exact?

— Mi­a spus c ă fugise de la regiment; m­a rugat s ă ­l ajut, să ­i fac rost de acte. Şi asta am şi fă cut…

— Atunci c â nd l­ai întâ lnit, la Köln, era î n uniform ă ?

— Da.

— Ce uniform ă?

— Uniforma neagr ă a tanchi ştilor, cu o tres ă de Gefreiter.

— Cu alte cuvinte, nu se putea s ă nu­ ţi dai seama c ă era vorba de un militar?

— Nu.

— El te­a rugat s ă ­l duci la Bremen?

— Nu. Eu i­am propus. Şi am insistat. Avea de g â nd să se

­10­

LEGIUNEA BLESTEMA Ţ ILOR

predea autorit ăţ ilor, dar l­am convins s ă n­o facă Eva, Eva, ce le tot î ndrugi? De ce le spui minciuni?

— Altfel spus, l­ai î mpiedicat s ă ­şi facă datoria şi să se predea autorit ăţ ilor?

— Da, l­am împiedicat s ă ­ şi facă datoria.

Nu mai puteam r ă bda. Am s ă rit ca un nebun url â nd câ t mă ţineau pl ă m â nii, strig â ndu­i pre ş edintelui c ă minţ ea pentru a î ncerca să mă salveze, s ă ­mi creeze circumstan ţ e atenuante, c ă î mi scosesem uniforma î n tren, între Pederborn şi Köln şi deci nu ştiuse c ă eram militar. Trebuie să ­i daţ i drumul; nu a ştiut că eram sub arme; p â nă î n clipa î n care am fost arestat, v ă jur… Preş edintele unui consiliu de r ă zboi ar putea fi oare omenos? Habar n­avem, dar doream s ă cred c ă ar fi fost posibil. Ochii lui erau î nsă la fel de reci precum cioburile de sticl ă şi privirea sa î mi curm ă strig ătele.

— Acuzat, p ă strează tă cerea pâ nă câ nd vei fi î ntrebat. Î ncă un cuvâ nt şi dau ordin s ă fii scos din sal ă . Cioburile de sticl ă se rotiră ca un far.

— Eva Schadows, e şti gata s ă juri c ă m ă rturia dumitale este conform ă cu adevă rul?

— Da. Dacă nu m­ar fi cunoscut, s­ar fi predat.

Şi tot dumneata l­ai ajutat c â nd a evadat de la poli ţ ia secretă ?

— Da.

— Mul ţumesc. Asta ar fi totul… Ah! bine c ă ­mi amintesc,

ai fost condamnat ă ?

— Fac cinci ani de închisoare î n lag ărul de concentrare de

la Ravensbr ü ck. Î n timp ce o scoteau din sal ă mi­a aruncat, î n sfâ r şit, o privire lung ă iar buzele i se rotunjir ă în chip de s ă rut. Buzele ei erau vine ţ ii, dar ochii ferici ţ i şi în acela şi timp nespus de tri şti. Fă cuse ceva pentru mine. N ă dă jduia, credea, c ă prin aceasta î mi salvase via ţa. Pentru a aduce acest fragil aport la apă rarea mea îşi sacrificase, cu bun ă ştiinţă , cinci ani din viaţă . Cinci ani la Ravensbr ü ck! Câ t de jos că zusem.

­11­

LEGIUNEA BLESTEMA Ţ ILOR

Au adus­o şi pe Trudi, care î nsă leşină la puţ in timp dup ă ce se av â ntase într­o poveste încâ lcit ă ce trebuia s ă

î ntă rească depoziţ ia Evei. Un martor care le şină în plin ă sal ă de judecat ă şi este apoi evacuat purtat pe bra ţ e e un spectacol straniu. Au dus­o pe Trudi afar ă şi, câ nd u şa s­a închis în urma ei, a fost ca şi cum toate u şile s­ar fi î nchis deodată pentru mine. După aceea sentin ţ a nu se f ă cu mult a şteptat ă . Toată lumea se ridic ă î n picioare pentru a ascult ă pronun ţ area ei, ofi ţ erii şi funcţ ionarii execut â nd î mpreun ă salutul nazist. — Î n numele Fü hrerului 1 … „Sven Hassel, Gefreiter din Regimentul 11 Husari, este condamnat, prin prezenta hot ă r â re, la cincisprezece ani de muncă for ţ at ă , pentru delictul de dezertare. Se mai hot ă r ăşte ca numitul Sven Hassel s ă fie scos din activul regimentului pierz â ndu­ şi toate drepturile civile şi militare pe o perioad ă nedeterminat ă . Heil Hitler!“ Dacă ai leşina şi tu? Nu vezi negru în faţ a ochilor, ca atunci c â nd î ncetau să te cotonogeasc ă ? Ce mai e şi cu acest alt cli ş eu? „O ru şine mai rea dec ât moartea.“ Chiar a şa! Nu ai fi crezut c ă ­l vei folosi vreodat ă . Dar cli ş eele de aceea exist ă , să le folose şti. Acum te po ţ i duce s ă spui lumii ce î nseamn ă . Ba nu, nu te po ţ i duce nică ieri. Eram at ât de î nspă im â ntat, departe de orice realitate, î ncâ t la î nceput am ascultat comentariile pre ş edintelui f ă ră a le

î nţ elege. Spunea c ă sunt un Auslandsdeutscher ** ; că fusesem

î ncorporat î n Danemarca şi femei iresponsabile, femei care nu merită onoarea de a fi germane, m ă convinseser ă să dezertez şi că pentru toate aceste motive, consiliul – î n nem ă rginita sa bună tate – g ă sise de cuviin ţă să nu mă condamne la moarte.

1 Fü hrer (lb. germană ) – conduc ă tor. (N.t.) ** ** German n ă scut î n str ă in ă tate. (N.t.)

­12­

Eram lega ţ i doi c âte doi cu lan ţ uri la picioare ş i c ătuş e la m âini, cuprin ş i şi de un alt lanţ lung, î ntins î n jurul î ntregului detaş ament. Ne­au dus la gara de m ărfuri sub paza sever ă a poli ţiei militare, î narmat ă p ână î n dinţ i. Am r ămas î ngr ăm ădiţ i î n vagoane timp de trei zile şi trei nop ţi…

Capitolul II

MUREAU ZIUA, MUREAU NOAPTEA

Î nainte de a v ă ura bun venit î n mica şi dr ă g ă la şa noastră pensiune de familie, l ă sa ţ i­m ă să vă spun cine şi ce sunteţ i! Nu sunte ţ i decât o adun ătură de tâ rfe pă duchioase şi derbedei puturo şi, o turm ă de porci şi de scroafe, drojdia

omenirii. Asta a ţ i fost dintotdeauna şi a şa veţ i ră m â ne pâ nă la sfâ r şitul zilelor voastre. Şi ca s ă vă puteţ i bă lă ci mai bine

î n mocirla voastr ă , lu ă m asupra noastr ă sarcina de a v ă face

să cr ă pa ţ i î ncet, foarte încet, să aveţ i timp s ă preţ uiţ i totul la

adevă rata sa valoare. Şi vă asigur c ă nu ve ţ i duce lips ă de nimic, asta v­o spun eu! Noi to ţ i de aici ne vom ocupa intens de lecuirea voastr ă . A ş fi profund dezam ă git dac ă m ă car unul dintre voi n­ar avea parte de toate. Acestea spuse, v ă urez bun venit î n Lagă rul Disciplinar SS al Wehrmachtului de la Lengries.“ Î şi biciui cizma lustruit ă cu vâ rful crava ş ei şi l ă să să ­i cadă monoclul din orbit ă . Oare de ce indivizii de ţ eapa lui poart ă î ntotdeauna monoclu? Trebuie c ă exist ă o explicaţ ie psihologică . Un Hauptscharf ührer din SS citi cu voce tare regulamentul care rezuma c ă totul era interzis şi cea mai mic ă abatere va fi pedepsită cu post, ciom ă geală , cu moartea. Î nchisoarea: cinci etaje suprapuse, f ăr ă pereţ i despă rţ itori, doar gratii. Am trecut la perchezi ţ ia corporală şi la baie, apoi ne­au ras jum ă tate din craniu şi prin toate p ă r ţ ile pă roase ne­au dat cu un produs chimic r ău mirositor, care ustura şi

­14­

LEGIUNEA BLESTEMA Ţ ILOR

ardea ca focul. Dup ă aceea ne­au b ă gat î n celule, unde am ră mas dezbr ă caţ i la pielea goală timp de patru ceasuri, SS­i ştii supunâ ndu­ne unei noi „perchezi ţ ii“: cu seringa î n urechi, cu degetele prin gur ă , fă r ă a uita sub ţ iorile şi nă rile. Î n sfâ r şit, ne fu admininistrat ă o sp ă lă tur ă stomacală ca pentru cai, care ne catapult ă direct la latrine, înşirui ţ i de­a lungul unui perete. Cel mai cumplit a fost pentru cele dou ă tinere femei, care au trebuit s ă îndure pe deasupra şi glumele obscene ale gardienilor şi să suporte un „examen special“. Hainele vă rgate pe care ni le­au dat – bluzoane şi pantaloni – erau î ntr­o ţ esă tur ă cumplit de aspr ă , gen p â nz ă de sac, care îţ i dă dea tot timpul senza ţ ia că eşti n ă pă dit de parazi ţ i ori furnici veninoase. Un Oberscharf ü hrer ne­a pus s ă ieşim din nou şi să ne aliniem î n faţ a unui Untersturmf ü hrer care, adres â ndu­se primului de ţ inut î n picioare de la cap ătul din dreapta al râ ndului, zbier ă :

— Tu, vino­ncoace!

Un SS­ist î mbrâ nci omul din spate expediindu­l precum o

paia ţă dezmembrat ă pâ nă î n preajma m ăruntului ofi ţ er plin de orgoliu, î n fa ţa căruia îşi reluă automat pozi ţ ia de drep ţ i.

— Numele! Vâ rsta! Motivul condamn ă rii! Repede!

— Johann Schreiber, dou ă zeci şi patru de ani. Condamnat

la dou ăzeci de ani munc ă silnică , pentru î nalt ă tr ă dare.

— Ia spune, tu n­ai fost niciodat ă soldat?

— Am fost Feldwebel în Regimentul 123 infanterie.

— Cu alte cuvinte, pur şi simplu din nesupunere nu­ ţi dai

osteneala s ă te prezin ţ i cum se cuvine la raport. La care se adaugă obr ă znicia să nu mi te adresezi a şa cum ai fost

î nvăţat s­o faci. Î ndreapt ă ­ ţi pozi ţ ia, lepă dă tur ă ! Vom î ncerca să te lecuim pe loc de apuc ă turile astea rele. Şi dac ă nu ajunge, spune­o cinstit şi vom g ă si noi o altă cale.

Cu ochii a ţ intiţ i în gol, Untersturmf ü hrer­ul zbiera cu glas strident:

— Ciom ă geală !

La câteva clipe dup ă aceea omul z ă cea pe spate, cu picioarele goale legate de­un st â lp.

­15­

LEGIUNEA BLESTEMA Ţ ILOR

— C âte lovituri, Herr Untersturmf ührer?

— Dou ăzeci!

Omul îşi pierdu cuno ştinţa î ncă î nainte de sf â r şitul

pedepsei. Dar aveau mijloace s ă î ndrepte lucrurile, mijloace cu neputin ţă de descris şi curâ nd omul putu s ă ­ şi reia locul

î n r â nd. Folosindu­se de experien ţ a primului, urm ă torul r ă spunse corect:

Herr Unterscharf ührer, fostul subofi ţ er Victor Giese, din

Regimentul 7 Pionieri, prezent la raport, declar ă că are dou ăzeci şi doi de ani, condamnat pentru furt la zece ani muncă silnică .

— Furt! Ce m âr şă vie! N­ai ştiut c ă un soldat n­are voie s ă fure niciodată ?

Herr Unterscharf ü hrer, declar c ă ştiu c ă un soldat nu

are voie să fure niciodată .

Şi cu toate astea, ai furat.

— Da, Herr Unterscharf ü hrer.

— Asta î nseamn ă că eşti tare de cap?

— Da, Herr Unterscharf ührer, declar că sunt tare de cap.

— Ei bine, cu tine ne vom ar ăta foarte mă rinimo şi şţ i vom

da câteva lec ţ ii speciale. Tocmai e aici un profesor minunat.

Cu ochii î n gol, Unterscharf ührer­ul mugi:

— Pisica cu nouă cozi!

Î l spâ nzur ă de î ncheieturile m â inilor, cu degetele de la picioare abia ating â nd pă mâ ntul… Nici unul dintre noi, nici m ă car femeile, nu a sc ă pat nevă t ămat din aceast ă „luare de contact“. De altfel am

î nvăţat foarte repede c ă la Lengries nu eram privi ţ i ca b ă rba ţ i şi femei, ci drept porci, gunoaie, t â rfe. Aproape tot ce se petrecea la Lengries este de nedescris, e revolt ător, monoton. Î n ciuda fertilit ăţ ii sale macabre, imaginaţ ia aplicat ă a sadismului este remarcabil de mă rginită , î n timp ce sensibilitatea victimelor se toce şte cu repeziciune. S ă vezi cum sufer ă şi mor oameni devine cu timpul la fel de monoton, chiar dac ă sufer ă şi mor î n nenum ărate feluri care, î n vremuri obi şnuite, ar fi fost de

­16­

LEGIUNEA BLESTEMA Ţ ILOR

neconceput. C ă lă ii no ştri aveau m â nă liber ă să ­ şi descarce asupra noastr ă pofta de putere şi cruzime folosindu­se din plin de acest prilej. Tr ă iau cu o intensitate pe care n­o tr ă iser ă nicicâ nd; sufletele lor duhneau mai r ă u decâ t trupurile bolnave, schingiuite, ale de ţ inu ţ ilor. Nu­i condamn pe gardienii no ştri în nici un fel. Şi ei erau victimele unor î mprejur ă ri pe care nu ei le creaser ă şi,

î ntr­un anume plan, au ie şit mai ră u decâ t victimele lor,

anume cu sufletele putrede. Am crezut c â ndva că va fi de­ajuns s ă povestesc despre Lengries pentru a putea transmite oamenilor propriul meu dezgust şi a le insufla o voin ţă de nezdruncinat de a reface lumea, o existen ţă din care tortura va fi exclus ă . Dar nu este cu putin ţă să ­i faci s ă î nţ eleag ă asemenea lucruri dec â t pe cei care le­au î mpă rt ăşit, î nsă tocmai acestora este inutil a le reaminti. To ţ i ceilal ţ i, care nu şi­au pierdut niciodat ă libertatea, m ă privesc ca şi cum ar fi tenta ţ i să m ă creadă mincinos, cu toate c ă , î n sinea lor, ei ştiu – dup ă ce au sorbit cu lă comie rapoartele mascaradei de la N ürnberg – c ă nu exagerez, ci dimpotriv ă . Dar refuz ă să privească lucrurile î n faţă , prefer â nd să bat ă scâ ndura pe sc â ndură peste putregaiul temeliei, s ă t ăm â ieze şi să parfumeze tot mai mult… Cu toate acestea poate se va g ă si totu şi un suflet curajos care va î ndr ăzni s ă asculte şi să vadă făr ă să tremure. Am nevoie de acest suflet, de acest cineva, f ă ră care totul nu­i decât singur ătate. Am nevoie, de asemenea, s ă ­mi depă n povestea, s ă scap de ea. Poate c ă acesta e singurul motiv care mă împinge s ă scriu. Nu pentru a î ncerca, strigâ nd în gura mare, s ă evit să se repete. Ba poate c ă , strigâ nd în gura mare, mă î nş el singur, cine ştie? Poate c ă scopul meu este doar de a atrage aten ţ ia asupra mea, aten ţ ia şi admira ţ ia gloatelor î nspă imâ ntate? De a deveni pentru toat ă lumea eroul unor aventuri pe care nimeni nu le­a mai tr ă it… Desigur că nu tuturor le­a fost dat s ă tră iască asemenea aventuri, dar cei care le­au cunoscut sunt prea numero şi pentru a avea î nfumurarea s ă mă consider un fenomen. Prin

­17­

LEGIUNEA BLESTEMA Ţ ILOR

urmare, nu ştiu prea bine de ce m ă str ă duiesc să descriu

lag ă rul de la Lengries. Fiecare nu are dec â t să ­mi atribuie, după bunul s ă u plac, motivul pe care î l dore şte… Să nu uite

î nsă nimeni c ă cei ne î ncrez ători, adic ă tocmai cei a c ă ror

imaginaţ ie va prefera s ă se închidă î n faţ a realit ăţ ii, vor trebui s ă poarte povara mai mare a vinov ăţ iei noastre viitoare, dac ă toate lag ă rele Lengries din lume nu vor fi căutate şi distruse f ă ră î ndurare î ncă din gă oace, pretutindeni unde s­ar înt â mpla să apar ă . Nu are rost a cita nume, locuri, na ţ iuni, la ce folos acele ciocniri ideologice î n care fiecare ţar ă , fiecare „bloc“ este mereu preocupat s ă fie jignit de comportamentul celorlalte, î ncâ t nici o clipă nu se gâ ndeşte s ă ­şi analizeze propria conduit ă , cu at â t mai pu ţ in să o reformeze! Iată Lengries:

Un tâ nă r Feldwebel, condamnat la treizeci de ani munc ă

silnică pentru a fi sabotat Reich­ul, a fost surprins pe c â nd

î ncerca să strecoare o buc ăţ ică de să pun uneia dintre

deţ inute. Gardianul l­a chemat pe Obersturmf ü hrer­ul Stein, şeful secţ iei, un individ cu o imagina ţ ie ieşit ă din comun. — Ce­mi auzir ă urechile despre voi, porumbeilor? Ei bine, asta trebuie s­o s ă rbătorim. Î ntreg etajul a primit ordin s ă coboare î ntr­una din cur ţ i. Celor doi tineri li s­a poruncit s ă se dezbrace. Era în ajunul Cr ă ciunului şi î n jurul nostru c ă deau fulgi de ză padă . — Ei, şi acum, niţ ică depravare, copii! zise Stein.

* * *

Heringii marina ţ i î n o ţ et care ne erau servi ţ i din c â nd î n câ nd nu erau comestibili, cu toate acestea noi î i m â ncam, cu cap, oase şi solzi cu tot. C â nd ne aflam î n celulele noastre aveam m âinile legate la spate. Prin urmare m â ncam lungiţ i pe burt ă , cu fa ţa în strachin ă , precum porcii. Aveam la dispoziţ ie trei minute s ă m â ncă m, să devor ăm o m â ncare adesea fierbinte.

­18­

LEGIUNEA BLESTEMA Ţ ILOR

Iar câ nd î n program erau prev ă zute execu ţ ii:

Ziua î ncepea cu ordine date cu fluierul, î n timp ce soneria de alarmă ră suna de mai multe ori, indic â nd care dintre „etaje“ urma s ă coboare. La primul fluier trebuia s ă sari în pozi ţ ie de drep ţ i, cu faţ a spre u şa celulei. La al doilea semnal toată lumea î ncepea să bat ă pasul pe loc: plum, plum, plum. Apoi un mecanism manevrat de un SS­ist deschidea î n acela şi timp toate u şile, dar noi continuam s ă batem pasul pe loc, pâ nă câ nd ră suna al treilea fluier. Odat ă ajun şi î n curte, formam un semicerc î n jurul eşafodului, o estrad ă î naltă de trei metri pe care erau optsprezece sp â nzur ă tori. Optsprezece sp â nzur ători cu optsprezece laţ uri ce se leg ă nau u şor î n vâ nt. La baza estradei a şteptau optsprezece sicrie deschise, din lemn brut. Bă rba ţ ii purtau pantalonii lor v ărgaţ i, femeile fuste vă rgate, dar nimic altceva. Adjunctul citea condamn ă rile la moarte, apoi condamna ţ ii urcau pe e şafod, fiecare oprindu­se, î n ordine, dedesubtul ştreangului s ă u. Doi SS­i şti cu m â necile suflecate f ă ceau oficiul de c ă lă i; după ce toate cadavrele se leg ă nau la cap ă tul fr â nghiilor, cu urina şi excrementele curg â nd de­a lungul picioarelor, un medic din SS venea s ă arunce o privire indiferent ă semnal â nd că l ă ilor printr­un gest c ă totul e î n ordine. Cadavrele erau atunci cobor â te şi aruncate imediat în sicriele grosolane. Dar dac ă cineva e dornic s ă afle mai multe despre moarte,

î i pot vorbi despre Sturmbanf ührer­ul Schendrich. Era t ână r, frumos, elegant, î ntotdeauna politicos, prietenos şi bl â nd, dar temut p â nă şi de SS­i ştii pe care îi comanda. — Ia să vedem un pic, spuse el într­o s â mbăt ă seara, la

î ncheierea apelului, s ă vedem un pic dac ă aţ i î nţ eles bine tot ce v­am explicat. Voi î ncerca s ă dau un ordin simplu la c âţ iva dintre voi şi vom judeca î mpreun ă dacă a fost executat cum trebuie sau nu. Chem ă cinci oameni afar ă din râ nduri, le ordon ă să se

î ntoarc ă spre zidul care împrejmuia incinta î nchisorii, de care era strict interzis s ă ne apropiem la mai pu ţ in de cinci metri. — Î nainteee… mar ş!

­19­

LEGIUNEA BLESTEMA Ţ ILOR

Privind drept î nainte, cei cinci s­au î ndreptat c ă tre zid şi

au căzut, secera ţ i de gloan ţ ele g ă rzilor postate în foi şoare. Schendrich se î ntoarse din nou spre noi:

— Ce po ţ i cere mai mult? Iat ă cum trebuie î ndeplinit un

ordin! Şi acum, la comanda mea, î ngenunchia ţ i şi repeta ţ i

după mine…

Î n… genunchi!

Nu a fost unul s ă î ntâ rzie.

— Repeta ţ i acum, dup ă mine, cu glas tare şi limpede:

„Suntem porci şi tră dă tori!“

— Suntem porci şi tr ă dători!

— „Care trebuie st ârpi ţ i!“

— Care trebuie st ârpi ţ i.

— „Că ci doar asta merit ă m!“

— C ă ci doar asta merit ă m.

— „Mâ ine, duminic ă , vom renun ţ a să mâ ncă m!“

— Mâ ine, duminic ă , vom renun ţ a să mâ ncă m.

— „N­avem dreptul s ă mâ ncă m!“

— N­avem dreptul s ă mâ ncă m.

Î n fiecare s â mbăt ă seara, î n curte r ă sunau asemenea coruri demen ţ iale şi, î n ziua urm ătoare, duminica, ră m â neam fă ră hran ă . Celula ală turat ă de a mea era ocupat ă de o oarecare K ä the Ragner. Era oribil ă la vedere, cu p ă rul de un alb cretos şi gura f ă ră dinţ i î n urma lipsei de vitamine. Bra ţ ele şi

picioarele ei nu erau dec â t oase lungi acoperite de o piele cenu şie. Pete mari de pl ă gi purulente î i acopereau trupul.

— Te uiţ i la mine, î mi spuse într­o sear ă . Mi­ar place s ă ştiu ce v â rstă î mi dai! Râ se sec, un r â s opus oric ărei veselii. Vă zâ nd că nu ră spund, urm ă :

— Pe pu ţ in cincizeci de ani, nu­i a şa? Luna viitoare fac

dou ăzeci şi patru. Cu numai dou ă zeci de luni în urm ă mi s­ar fi dat doar optsprezece. Secretar ă a unui ofi ţ er de Stat Major, la Berlin, K ä the cunoscuse, chiar î n cadrul biroului unde lucra, un t â nă r că pitan cu care se logodise. Fusese stabilit ă chiar şi data

­20­

LEGIUNEA BLESTEMA Ţ ILOR

că sătoriei, dar aceasta nu mai avu loc. La patru zile dup ă arestarea logodnicului ei veniser ă s­o ia şi pe ea. Oamenii Gestapoului au h ă r ţuit­o cu î ntrebă ri timp de trei luni acuz â nd­o că ar fi copiat anumite documente. Nu pricepuse mare lucru din toat ă această afacere, dar at â t ea c ât şi una dintre colegele sale s­au pomenit cu c â te zece ani munc ă silnică . Logodnicul ei precum şi al ţ i doi ofi ţ eri au fost condamna ţ i la moarte, un altul la munc ă silnică pe via ţă . Î nainte de a o trimite pe K äthe la Lengries au silit­o s ă asiste la execuţ ia iubitului ei. Î ntr­o diminea ţă , patru femei, printre care şi Käthe Ragner, au primit ordin s ă coboare pe burt ă , t âr âş, scara lung ă şi abrupt ă ce lega cele cinci etaje. Un gen de exerci ţ iu la care

priveau cu mult ă pl ă cere gardienii, î n timp ce de ţ inuţ ii î l executau. Cu m â inile şi picioarele în lan ţ uri nu te puteai t âr î decât cu capul î nainte, l ă sâ ndu­te să luneci la vale. Nu ştiu dac ă pră bu şirea în gol a lui K äthe a fost voit ă sau nu. Era la cap ătul puterilor şi ambele explica ţ ii sunt la fel de plauzibile. Am auzit un ţ ipă t ascu ţ it, urmat apoi de bufnitura trupului, dup ă o clip ă de tă cere de moarte. Şi o voce

î ntă r âtat ă urcâ nd din adâ ncuri:

— Tâ r âtura asta şi­a fr â nt gâ tul!

­21­

La c âteva zile dup ă moartea lui K äthe am fost transferat, împreun ă cu al ţi c âţiva de ţinuţi, î n lag ărul de concentrare de la Fagen, l âng ă Bremen, unde ne a ş tepta – cel pu ţin aş a ni se spusese – „o munc ă special ă de mare importan ţă“. Puţ in ne p ăsa î n ce putea consta munca aceasta. Nici unul dintre noi nu credea o clip ă c ă ar ţi putut fi mai pu ţ in anevoioas ă dec ât cea cu care eram obi ş nui ţi. Ne deprinsesem s ă muncim ca animalele de povar ă, î nhămaţ i la pluguri, grape, t ăv ăluguri ori c ăruţ e, tr ăgâ nd p âna la istovire. Eram obi ş nui ţi s ă muncim î n cariere sp ărg ând piatr ă p ân ă la epuizare. Muncisem î n filaturi de iut ă, inspir â nd aerul î nc ărcat p ână la hemoragia pulmonar ă. Toate muncile aveau ceva comun: mai devreme sau mai t ârziu sf ârş eai prin moarte!

Capitolul III

FAGEN

Fagen lucra, î ntr­adevă r, pe dou ă fronturi. Ini ţ ial fusese un centru de medicin ă experimentală , dar mai erau şi bombele. Î n primele zile am fost repartizat la munci de terasament. Trebuia s ă ne spetim precum ocna şii să pâ nd pă mâ ntul de la cinci dimineaţ a la şase seara, f ă r ă alt ă hrană decât o zeamă chioar ă î n care era mai mult ă apă decât fă ină , ce ne era servit ă de trei ori pe zi. Apoi s­a ivit prilejul nesperat, pe care m­am gr ă bit să nu­l scap: şansa de a fi gra ţ iat! Comandantul lag ărului ne inform ă că doar voluntarii se vor bucura de aceast ă şansă . Dac ă fă ceai câ te cincisprezece pe an de pedeaps ă . Ceea ce, pentru mine, ar fi î nsemnat un total de dou ă sute dou ăzeci şi cinci. Dar î mi dau seama c ă nu am l ămurit despre ce era vorba. Ca să ai o şansă de a fi gra ţ iat, trebuia s ă dezamorsezi c â te cincisprezece bombe neexplodate pentru fiecare an de condamnare. Cincisprezece bombe ori cincisprezece ani – fac dou ă sute dou ă zeci şi cinci… Nu era vorba, fire şte, de bombe obi ş nuite, ci de acelea pe care nici artificierii de la ap ă rarea pasiv ă şi nici unit ăţ ile militare nu î ndr ăzneau s ă le atace. Au fost de ţ inuţ i ce izbutiser ă să dezamorseze vreo cincizeci î nainte de a fi pulverizaţ i, dar desigur c ă , mai devreme sau mai t â rziu, se va ajunge mult mai departe, de pild ă la dou ă sute două zeci şi cinci. Fă ră să ezit m­am oferit voluntar. Se prea poate ca hot ă râ rea mea s ă fi fost determinat ă de

­23­

LEGIUNEA BLESTEMA Ţ ILOR

faptul ca î n fiecare diminea ţă , înainte de plecare, ni se d ă dea câte un sfert de p â ine de secar ă , un c ă peţ el de c â rnat şi trei ţig ă ri, î n chip de ra ţ ie suplimentar ă … După o perioad ă de instruc ţ ie ca întotdeauna foarte scurt ă – a şa cum sunt, î n timp de r ă zboi, toate „perioadele de instrucţ ie“ – SS­i ştii ne­au dus, în fiecare zi, î n diverse locuri unde ne a şteptau bombe neexplodate. Gardienii no ştri se ţineau la o distanţă respectabil ă iar noi s ă pam p ă m â ntul în jurul bombei, ceea ce practic î nsemna uneori o adâ ncime de cinci sau şase metri. Dup ă ce bomba era degajat ă , trebuia eliberat ă ogiva care, prins ă de jur­ î mprejur cu un cablu, era ridicată centimetru cu centimetru, p â nă se g ă sea complet suspendată . De îndată ce o asemenea ma şină rie a mor ţ ii

at ârna cu î ntreaga ei greutate de st â lpii de sus ţ inere instala ţ i

î n groap ă , to ţ i ceilalţ i se f ă ceau nevă zu ţ i. Cu precauţ ie, pentru a nu trezi monstrul, dar în mare grab ă , spre a se pune la adă post. Unul singur r ăm â nea pe loc: de ţ inutul desemnat sa de şurubeze amorsa. Dac ă fă cea o mi şcare gre şită … Duceam î ntotdeauna cu noi, în camionul­atelier, dou ă cutii de lemn destinate unor asemenea ne î ndem â natici. Dar nu de fiecare dat ă puteau fi folosite. Şi asta nu pentru c ă mi şcă rile gre şite ar fi fost un lucru rar, dar adesea era peste putinţă să mai g ă sim ceva de pus î n cutii. Mulţ i se a şezau lungiţ i pe bomb ă pentru a de şurub ă focosul. Î n felul acesta detonatorul poate fi ţinut mai u şor î n pozi ţ ie fix ă . Dar am descoperit c ă era şi mai bine s ă te lunge şti pe fundul gropii, dedesubtul bombei; era suficient atunci s ă la şi să lunece u şor tubul prin m â na î nmă nu şată cu asbest… Cea de a şaizeci şi optă mea bomb ă a fost o torpil ă aerian ă şi ne­au trebuit cincisprezece ore s­o degaj ăm. C â nd faci asemenea munc ă nu vorbe şti deloc. E şti ve şnic în stare de

alarmă . Sapi cu grij ă , chibzuind î nainte de a apă sa pe h â rleţ ,

î nainte de a te folosi de m â ini sau de picioare. Trebuie s ă

respiri lini ştit, regulat, s ă nu faci nici un gest neg â ndit şi niciodat ă mai mult de unul deodat ă . Ajuns î ntr­un anumit

­24­

LEGIUNEA BLESTEMA Ţ ILOR

stadiu, m â inile devin cele mai pre ţ ioase unelte dac ă vrei să previi orice alunecare de p ă m â nt. Dac ă o torpil ă se deplasează numai cu o jum ă tate de centimetru, aceasta poate î nsemna explozia, moartea. Î n pozi ţ ia ei de acum ea este cuminte şi tă cută . Dar nu po ţ i şti ce idei i­ar fulgera prin cap dac ă ai cuteza s ă ­i schimbi aceast ă pozi ţ ie. Cu alte cuvinte, tocmai ce trebuie să faci… C ă ci bomba urmeaz ă a fi

î ncă rcat ă pe derrick 1 , care o va transporta mai departe.

Trebuie să deşurubezi focosul. P â nă atunci cel mai bine ar fi să nici nu respiri, deci hai s ă ne gr ă bim… Nu, nu, graba e nepotrivit ă aici. U şor, dar cu m â nă sigur ă . Fiecare mi şcare cu calm şi bine gâ ndit ă … O torpil ă aeriană este un adversar impasibil; nu d ă nici un semn, nu îşi tr ă deaz ă tainele. Nu po ţ i pă că li o torpil ă aerian ă . De data aceasta ni s­a interzis s ă dezamors ă m bombă la faţ a locului. Trebuia î ntâ i transportat ă î n afara ora şului. Ceea ce î nsemna fie c ă era vorba de un nou tip de bomb ă pe care nimeni nu î l cuno ştea încă , fie c ă z ă cea î ntr­o asemenea pozi ţ ie î ncâ t explozia s­ar fi produs dac ă doar ai fi suflat pe focos… Iar explozia unui asementa monument ar nimici cu siguran ţă î ntregul cartier din jur. Un camion Diesel­Krupp ce remorca un derrick se apropie cu spatele, p â nă la m ărgineai gropii. Dup ă patru ore de opinteli, bomba fu instalat ă pe derrick, bine ancorat ă , î n a şa fel î ncâ t să nu se poat ă mi şca nici câ t un fir de p ăr. U şurare generală . Dar uitasem un mic am ă nunt! — Care din voi ştie să conducă ? Tă cere. Se spune c ă atunci c â nd un şarpe veninos ţi se caţă ră pe picior trebuie s ă te transformi î ntr­o stan ă de piatr ă , î n ceva mort, care s ă nu atrag ă aten ţ ia şarpelui. Î ntr­o clipă , pe tot terenul n­au mai fost dec â t stane de piatr ă , pitite mental î n cea mai dens ă umbr ă , î n timp ce privirea SS­istului scruta chip dup ă chip. Nimeni nu­l privea, dar eram con ştienţ i de prezen ţ a sa într­atâ t î ncât inimile ni se

1 Trailer de transportat î nc ă rc ă turi grele (lb. englez ă ). (N.t.)

­25­

LEGIUNEA BLESTEMA Ţ ILOR

zbă teau dureros în piepturile noastre şi, î n g â nd, să ream

î ntr­o fugă nebun ă peste craterele din mijlocul ruinelor. — Tu, cel de colo, ştii să conduci? N­am î ndră znit să spun nu. — Atunci d ă ­i drumul! Drumul pe care trebuia s ă ­l urmez era î nsemnat cu steguleţ e. Şoseaua, slav ă Domnului, era bine cur ăţat ă şi reparat ă , î n a şa fel î ncâ t prezenta o suprafa ţă destul de netedă . Şi toate astea numai şi numai pentru a­ şi salva blestematele lor de bar ă ci! Î n toată zona nici suflet de om. Celelalte vehicule m ă urmau la mare distan ţă . Nimeni nu avea chef s ă î nsoţ ească primejdia. Am trecut pe l â ng ă o casă incendiată , arz â nd vioi în t ă cere. Fumul î mi ustura ochii, m ă orbea, î nsă nu am cutezat s ă m ăresc viteza. Dup ă vreo cinci minute de chin am izbutit s ă respir din nou aer curat. Nu­mi mai amintesc ce g â ndeam î n timpul acestei curse lente, ştiu doar c ă aveam î naintea mea tot timpul s ă g â ndesc, că eram lini ştit, poate doar î n sinea mea pu ţ in a ţâţat şi, pentru prima oar ă după foarte mult timp, eram vag fericit. Câ nd fiecare secund ă ce se scurge ar putea fi ultima, ai tot timpul să g â ndeşti, pot s ă vă asigur. Şi pentru prima dat ă după o ve şnicie redob â ndisem con ştiinţ a de a fi cineva. Î n ultima vreme m ă scă pasem din vedere, î ncetasem s ă am despre mine însumi cea mai ne î nsemnată pă rere, personalitatea mea fusese comprimat ă , strivit ă î n fel şi chip, cu toate acestea î nsă supravie ţuise reie şind neatins ă din umilinţ ele, degrad ă rile zilnice. Te salut, con ştiinţă ! Mai exi şti totu şi. Şi ai r ămas tu însu ţ i. Prive şte­te: e şti pe cale s ă faci un lucru pe care ceilal ţ i nu ar îndr ăzni s ă ­l facă . Deci încă mai e şti î n stare de ceva. Ceva indispensabil. Aten ţ ie la şinele de tramvai! Am pă r ă sit ora şul, am str ă bă tut ultimele loturi cu cabane acoperite cu tabl ă ondulat ă , în care tr ă iau doar vagabonzii, golanii, zdren ţă roşii. Singuri… Cel pu ţ in înainte, c ă ci acum era r ăzboi şi î n ora ş apă reau î n fiecare noapte noi constela ţ ii de cratere. Undeva pe c â mp, un b ă rbat s ă pa. Se sprijini în coada

­26­

LEGIUNEA BLESTEMA Ţ ILOR

hârleţ ului şi mă privi trecâ nd. I­am strigat:

— Hei!… Nu fugi s ă te pui la ad ă post? Zgomotul motorului acoperi r ă spunsul, dar r ămase unde era. Poate î mi strigase „drum bun“? Ciudat ă chestie să rulezi at ât de î ncet pe drumurile pustii! Probabil c ă î n ora ş î ncepuser ă să se î ntoarc ă la locuin ţ e, la pr ă vă lii. Mai î ntâ i cel mai curajos. Apoi şi ceilal ţ i, î ncâ ntaţ i şi u şuraţ i. Ia te uită , toate mai sunt î ncă î n picioare! Poate a ş fi putut s ă fug? Prilejuri s­ar fi g ă sit să mă ascund, la î nt âmplare, pe str ă zile pustii. A ş fi putut s ă ri din camion din mers şi bomba şi­ar fi urmat drumul, f ă r ă conducă tor, p â nă la primul hop mai serios preced â nd marele bum. De ce nu am profitat de şansa asta, habar nu am. Cred că niciodată î nainte nu gustasem at â t de ad ânc din bucuria de a tră i. Eram numai noi doi, scumpa şi mica mea torpil ă aerian ă şi cu mine şi câ t timp va fi î mpreun ă cu mine, nimeni nu se va putea apropia, f ă r ă permisiunea ei… Am ieşit din trans ă abia c â nd am ajuns î n plin c âmp, în mijlocul bă r ăganului, pe un drum jalonat din ce î n ce mai rar cu stegule ţ e. Aici şi­a spus cuv â ntul instinctul meu de conservare. P â nă unde aveau de g â nd să m ă facă să merg? Ar fi fost prea absurd s ă sar î n aer acum, după at âţ ia kilometri, la cap ătul a două zeci şi patru de ore de munc ă … Am l ă sat î