Sunteți pe pagina 1din 2

Crâmpeie de filosofie a artei

Arta adevărată nu este un concept universal valabil. Pe cât de diversă este arta în sine, pe atât de
diverse şi nuanţate sunt punctele de vedere faţă de aceasta.

Un critic poate judeca după măsura adevărului, altul după cea a frumuseţii, fără ca măcar unul
dintre ei să ştie ce este adevărul sau frumuseţea, concepte ce variază de la un individ la altul,
pentru că arta este ceva individual, o trăire proprie, nu un adevăr absolut.

Modul în care o operă de artă este judecată depinde de cultura, personalitatea, precum şi de
starea de spirit din acel moment a celui care o contemplă.

Arta, ca şi filosofia, este un infinit asimilat în finit. Aşadar, ideile, în măsura în care sunt intuite
drept reale, constituie materia universală şi absolută a artei, din care apoi iau naştere operele de
artă. De exemplu, omul poate reprezenta conceptul de divinitate pe o pânză doar într-o formă pe
care el o înțelege. În orice reprezentare a infinitului există o limitare dată de capacitatea de
exprimare a omului în general (muzica - sunet; literatura - cuvânt; arta plastică – mediumul
folosit).

Astfel, datorită acestei diversităţi în artă, precum şi în analiza sa, criticul îşi pierde adesea
utilitatea, părerea sa având rolul de a da tonul opiniilor maselor. A concretiza o operă de artă într-
un discurs obiectiv reduce opera doar la termeni și formule scrise ori intonate. Arta este mai
mult de atât, este o trăire, un sentiment, ceva ce poate fi trăit la nivel maxim doar prin trăirile
proprii, nu prin cuvintele și trăirile pe care i le inspira altei persoane.

Bineînţeles că arta poate fi analizată și prin raportarea la tehnică. Dar ce facem când
tehnica devine mesajul în sine? Un exemplu în acest sens poate fi arta avangardistă, criticată
adesea pentru tehnica ”simplistă”, dar care își găsește un mod de exprimare tocmai prin aceste
experimente de tehnică. Unul dintre artiştii reprezentativi pentru acest tip de artă este Wassily
Kandinsky, care îşi expune încercările de muzică colorată, muzică ilustrată prin colorit sau prin
efectele psihologice ale culorii pure (exemplul său fiind roşul viu ce poate da impresia unui sunet
de goarnă). Pot spune că nu am apreciat această perioadă artistică până ce nu am studiat și
aprofundat aceste curente, dovadă a varietăţii felului în care privim arta, influenţaţi fiind de
diverse păreri, avizate sau nu, sau de gradul de cunoaştere a subiectului cercetat. Prin acest
paragraf nu vreau să anulez critica, ci doar să expun un fapt, acela că nu se poate imprima o
atitudine absolută faţă de artă.

Un alt obicei al publicului şi al criticilor este acela de a analiza fiecare cuvânt, fiecare
tuşă, lucru ce banalizează opera în întregul său. Modalitatea în care unii analizează, de exemplu,
poezia eminesciană Luceafărul, pe care o disecă în cele mai mici amănunte, este contrară
romantismului, perioadă ce încurajează misterul conţinutului. Arta, în cele din urmă, este un joc
al creaţiei şi al interpretării, nu o analiză ştiinţifică.
Un fenomen interesant este dependenţa temporală a artei. Raportându-mă la cele două
mari perioade ale artei, antică şi modernă, constatăm o diferenţă enormă în ceea ce priveşte
scopul artei.

Astfel, arta antică avea ca scop ori preamărirea conducătorului ori divinitatea, artistul
respectând o serie de dogme concrete ce aveau în vedere tehnica ori subiectul. Arta creştină este
un bun exemplu în acest sens, pictura fiind admisa doar într-o formă limitată, tot ce ar fi putut
distrage de la scopul esenţial fiind lăsat deoparte, individul din spatele picturii neavând o
influenţă majoră asupra acesteia.

Din contră, arta modernă nu are un scop esenţial, acesta variind de la artist la artist, în
funcție de prioritățile stabilite (câștigul material, faima, exprimarea unor sentimente sau trăiri
proprii etc). Individul contează acum în artă, care devine mai liberă, mai puţin tehnică şi mai
diversă în subiecte și teme abordate. Arta nu mai este o reprezentare manipulată a istoriei, ci doar
experiența personala în contextul evenimentelor istorice. Arta, poate într-un mod ciudat,
formează astfel o oglinda a societăţii din acea vreme (ce era popular, ce se purta, războaie,
politică etc) datorată creatorului, individului din spatele operei. Dadaismul este un exemplu în
acest sens, acest curent, iniţiat de Tristan Tzara, fiind un răspuns agresiv la ororile războiului și,
în același timp, o contraofensiva adusă esteticii frumosului.