UNIVERSITATEA

VALAHIA
Facultatea de Drept

Tema: „Jurisprudenţa”

Profesor: Dan Gună Student: Tudorache Robert

1. Introducere
Jurisprudenţa este felul în care tribunalele interpreteaza legea. Există state unde modul de
interpretare judecătorească a legii constituie un izvor de drept. Astfel doctrina franceză admite
că "dintre toate cele trei izvoare nescrise ale dreptului, jurisprudenţa, în dreptul administrativ,
rămane singura direct creatoare". Jurisprudenţa ca izvor de drept are o situaţie diferită în
funcţie de sistemul de drept. Prin jurisprudenţă se inţelege un ansamblu, o totalitate de
hotărâri judecătoresti. În sistemul de drept francez, ca si în alte state, hotărârile instanţelor
judecătoreşti nu sunt considerate a fi izvor de drept, întrucat se porneste de la ideea că rolul
instanţelor judecătoreşti este de a aplica legea la cazurile concrete, prin soluţionarea de litigii
juridice, şi nicidecum de a crea legea ca izvor de drept prin hotărârile prin care se pronunţă. În
alte sisteme de drept (de exemplu în dreptul anglo-saxon ), precedentul judiciar, adică
hotărârile judecătoreşti pronunţate anterior, este socotit drept izvor de drept, făcându-se apel
la asemenea hotărâri pentru soluţionarea unor litigii asemanatoare. Termenul de
„jurisprudență” este o creație a lumii romane, deși primele germene ale fenomenului nu- mit
jurisprudență au apărut în Orientul Antic, cu mult timp până la constituirea statului roman. În
acest context, L.I. Petrajițki scria următoarele: „Jurisprudența este o știință și profesie științifică
destul de veche... Savanții-juriști contemporani, reflectând asupra origi- nii jurisprudenței și
momentului de apariție a acesteia, au în vedere în special jurisprudența Romei Antice. Deși în
realitate, jurisprudența exista și evolua cu suc- ces, desigur sub alte denumiri, la alte popoare
ale Ori- entului Antic: în Asiria, Egipt, la ebraii antici și alții, pe fundamentul dreptului respectiv,
care avea caracter sacral” [2]. Astfel, la Roma, prin jurisprudenţă se înţelegea activitatea
jurisconsulţilor (cu deosebire, cea practică), cu timpul, termenul avea să definească atât
deciziile judecătoreşti, cât şi cunoştinţele teoretice [3]. Din epoca dreptului roman, precedentul
judiciar era recunoscut cu condiția preluării acestuia și confirmării prin intermediul a mai multor
hotărâri judecătorești. Faptul că instanțele de judecată au urmat o perioadă determinată,
precedentul elaborat chiar de acestea întărea încrederea că și pe viitor îl vor urma. Încercarea
timpului constituia cea mai bună dovadă în justificarea introducerii precedentului și o garanție
în stabilitatea lui. Dintr-o astfel de abordare rezulta că doar câteva hotărâri judecătorești pot
stabili un precedent. În consecință, se fundamenta conceptul de „practică judecătorească
constantă” (settled jurisprudence, jurisprudence constante). Sistemele de drept din familia
romano-germană, declarând continuitatea dreptului roman, au renunțat la „cazuistica activă” în
favoarea dreptului scris. Acestea au recunoscut conceptul de res judicata, conform căruia
hotărârea judecătorescă este obligatorie doar pentru părțile care au participat la examinarea
cauzei. Astfel, hotărârea judecătorească a fost recunoscută în calitate de fapt juridic.

1
După cum se știe, statul român a fost condamnat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, de
mai multe ori, pentru lipsa de consecvență a practicii judiciare. Necesitatea uniformizării
practicii judiciare nu trebuie demonstrată, deoarece încrederea cetățenilor în actul de justiție se
fundamentează și pe constanța soluțiilor pe care judecătorii le adoptă în spețe comparabile sau
similare din punct de vedere juridic, având în vedere că justițiabilul, care știe că altul a obținut o
anumită hotărâre într-un caz asemănător cu al său, va spera în mod justificat că va fi
beneficiarul aceleiași soluții. Iar dacă la finalul procesului, justițiabilul în cauză nu va obține
aceeași soluție judecătorească, ci va fi tratat altfel, el va fi nu numai profund nemulțumit, ci și
un nou membru pe lista persoanelor care n-au încredere în actul jurisdicțional. În mod
paradoxal, nici adversarul judiciar al celui care a pierdut procesul, care s-a bazat pe un
precedent judiciar, nu va avea încredere în justiție, deoarece la fel ca preopinentul său și el știa
că hotărârea, dacă s-ar fi resepctat precedentul judiciar, ar fi trebuit să fie alta. Astfel, partea
adversă, care a câștigat procesul, împotriva practicii anterioare, la o eventuală întrebare privind
încrederea în activitatea de înfăptuire a justiției, va răspunde aproape sigur (presupunând că
răspunsul este sincer) că nu are o asemenea încredere.

Argumente precum acela că regula independenței judecătorului se opune ideii conform căreia
precedentul judiciar este izvor de drept, cel puțin în cazurile prevăzute de lege, nu-și pot găsi
suport în principiile funcționării statului de drept, deoarece legea trebuie să aibă același înțeles
pentru toți, iar judecătorul este independent față de alte autorități și față de toți particularii,
dar nu față de lege. Ba, dimpotrivă, judecătorul trebuie să fie obedient față de lege.
De altfel, Constituția proclamă principiul că judecătorul se supune numai legii. Or, dacă legea îl
obligă să respecte anumite hotărâri judecătorești, înseamnă că el trebuie să se supună
dezlegărilor de drept existente în cuprinsul acestora, pentru că, în caz contrar, el va fi
considerat că „s-a opus legii”.
În doctrină s-a arătat că: „«Inflația normativă», instabilitatea și calitatea discutabilă a unor legi,
numărul mare de dosare aflate pe rol, insuficienta specializare a unor magistrați sau înțelegerea
greșită a specializării, absența unor mijloace eficiente pentru interpretarea și aplicarea unitară a
legii, dar mai cu seamă organizarea actuală a instanțelor judecătorești și distribuirea
competențelor constituie câteva dintre posibilele cauze ale practicii neunitare”[1].
De asemenea, în literatura de specialitate a fost evidențiat faptul că lipsa unității practicii
judiciare „pentru observatorii care nu sunt pe deplin conștienți de cauzele reale ale problemei,
alimentează o prezumție larg răspândită că instanțele din România își schimbă jurisprudența în
mod aleatoriu, rezultat al influenței politicului sau al corupției”[2].
Constituția României din 1991, revizuită în 2003, conferă instanței supreme rolul de unificator
al practicii judiciare[3] prin art. 126 alin. (3), care prevede că: „Înalta Curte de Casație și Justiție
asigură interpretarea și aplicarea unitară a legii de către celelalte instanțe judecătorești, potrivit
competenței sale”.

2
A fost întâlnită și situația în care, fără ca pe plan legislativ să intervină vreo modificare cu
relevanță asupra problemei de drept în discuție, Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și
Justiție au revenit asupra propriei jurisprudențe, precum și cazuri în care una dintre secțiile
instanței supreme (de pildă, în materia imobilelor preluate abuziv) a ignorat pur și simplu o
decizie în interesul legii[4].
De asemenea, Curtea Constituțională și-a revizuit propria jurisprudență, în mai multe
rânduri[5].
Este legitimă următoarea întrebare: Ce rol are practica judiciară pe planul izvoarelor dreptului,
adică poate fi considerată aceasta izvor distinct de drept?

Constituțional și principial vorbind, în sistemul nostru juridic, precedentul judiciar nu poate fi

recunoscut ca având putere de lege, adică de izvor de drept, decât în mod excepțional, în
situațiile anume prevăzute de Legea fundamentală și alte legi.

Este vorba despre: deciziile instanței supreme, pronunțate în materia recursurilor în interesul
legii și a dezlegării unor chestiuni de drept, deciziile Curții Constituționale, anumite hotărâri ale
instanțelor de contencios administrativ și deciziile instanțelor europene.

2. Prezentarea situațiilor în care hotărârea judecătorească este izvor de drept

a) Deciziile în interesul legii și deciziile pronunțate de Completul pentru dezlegarea unor
chestiuni de drept
În ceea ce privește deciziile în interesul legii ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, legiuitorul
prevede caracterul obligatoriu al acestora. Astfel, conform art. 474 alin. (4) C. proc. pen.:
„Dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanțe de la data
publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Partea I”.
De asemenea, în ceea ce privește deciziile Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțate de
Completul pentru dezlegarea unor probleme de drept în materie penală, legiuitorul prevede
caracterul obligatoriu al acestora. Astfel, conform art. 477 alin. (3) C. proc. pen.: „Dezlegarea
dată chestiunilor de drept este obligatorie pentru instanțe de la data publicării deciziei în
Monitorul Oficial al României, Partea I”.
Față de prevederile legale mai sus citate, considerăm că orice comentariu este de prisos. În
plus, ar fi și ilogic ca aceste hotărâri să nu aibă caracter obligatoriu, deoarece altfel ar fi o
activitate judiciară inutilă, ar rămâne o simplă părere a unor magistrați.

Nu avem nicio o ezitare în a considera că deciziile în interesul legii sunt veritabile izvoare de
drept, deoarece au cele două caracteristici necesare și suficiente, respectiv: obligativitatea și
generalitatea. Faptul că aceste decizii conțin sau nu norme de drept nu are nicio relevanță, cât
timp nu sunt considerate acte normative, ci numai „izvoare de drept”, adică forme „de
exprimare a normelor juridice care sunt determinate de modul de edictare sau sancționare a lor
de către stat”[6]. În fine, dintr-o altă perspectivă, deciziile instanței supreme în materia
dezlegărilor date unor probleme de drept sau unor chestiuni controversate conțin dispoziții
obligatorii care pot fi incluse în categoria normelor interpretative.

3
Așa cum s-a statuat de către Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 1014/2007: „Pronunțându-
se asupra unui recurs în interesul legii, instanța supremă contribuie la asigurarea supremației
Constituției și a legilor, prin interpretarea și aplicarea unitară a acestora pe întreg teritoriul țării,
fapt de natură să concretizeze un alt principiu fundamental, prevăzut în art. 16 din Constituție,
privind egalitatea în drepturi a cetățenilor. De aceea, este inadmisibil ca persoane aflate în
situații juridice egale să fie supuse unor reglementări legale diferite. (…)
Curtea reține că instituția recursului în interesul legii conferă judecătorilor instanței supreme
dreptul de a da o anumită interpretare, unificând astfel diferențele de interpretare și de aplicare
a aceluiași text de lege de către instanțele inferioare. Asemenea soluții interpretative, constante
și unitare, care nu privesc anumite părți și nici nu au efect asupra soluțiilor anterior pronunțate,
ce au intrat în puterea lucrului judecat, sunt invocate în doctrină ca «precedente judiciare», fiind
considerate de literatura juridică «izvoare secundare de drept» sau «izvoare interpretative»
(…)”.
În doctrină, pentru a respinge teza că anumite hotărâri judecătorești nu sunt izvoare de drept
(cu referire la deciziile Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțate de Secțiile Unite) se face o
delimitare între sursele dreptului și izvoarele dreptului[7], delimitare pe care noi o găsim
neîntemeiată, deoarece între expresia „sursă a dreptului” și „izvor al dreptului” se poate pune
semnul egalității, așa cum, de altfel, s-au pronunțat unii autori în literatura de specialitate[8].

b) Deciziile Curții Constituționale

Referitor la valoarea juridică a deciziilor Curții Constituționale, apreciem că unele dintre
acestea, în special pe cele prevăzute de art. 146 lit. d) și e) din Constituție, dar nu numai, pot fi
calificate ca fiind izvoare de drept.
Deciziile prin care se constată neconstituționalitatea unei norme juridice produc efecte
juridice erga omnes. Caracterul de izvor de drept este mai vizibil în cazul în care instanța de
control constituțional revine asupra practicii sale, ipoteză în care cel puțin o dată s-a creat
drept, deoarece norma juridică a cărei constituționalitate a fost constatată (fie inițial, fie
ulterior, după caz) nu poate avea înțelesuri diferite, chiar dacă interpretarea sa este făcută la
momente diferite (cel puțin în cazurile în care reglementările au rămas neschimbate)[9].
De asemenea, în ipoteza în care norma declarată neconstituțională a fost aplicată deja în
practică (într-un sens contrar Constituției), deciziile Curții Constituționale fiind obligatorii erga
omnes înseamnă că jurisprudența instanței de control al constituționalității a creat drept,
pentru că norma declarată neconstituțională nu mai poate fi aplicată pentru viitor. În cazurile
de revenire asupra jurisprudenței Curții situația este echivalentă – mutatis mutandis – cu cea în
care legiuitorul, după ce a adoptat o lege, o modifică sau o abrogă.
Pe de altă parte, deciziile Curții Constituționale prin care sunt declarate neconstituționale
norme penale, practic, se limitează exclusiv la a constata neconformitatea lor cu legea
fundamentală. Curtea Constituțională nu se poate substitui legiuitorului, în sensul de a
incrimina anumite fapte sau de a acoperi lacunele unei legi penale[10].

4
Un alt argument în sprijinul tezei că deciziile Curții Constituționale pot reprezenta izvor de drept
îl constituie art. 6 alin. (2) din noul Cod penal, conform căruia regula mitior lex se aplică și legii
declarate neconstituționale, precum și altor acte normative, aprobate de Parlament cu

modificări sau completări ori neaprobate, dacă pe timpul cât acestea s-au aflat în vigoare au
cuprins dispoziții penale mai favorabile.
În doctrină sunt identificate mai multe tipuri de decizii ale Curții Constituționale, dintre care le
reținem pe cele interpretative și pe cele manipulative[11]. Deciziile interpretative constată
neconstituționalitatea unei norme prin restrângerea sau extinderea aplicării acesteia[12].
Deciziile manipulative sunt cele prin care se reformulează obiectul protecției juridice[13].
Aceste din urmă decizii sunt privite cu rezerve de autori, pentru considerentul că instanța de
contencios constituțional trece în domeniul legiuitorulu[14].
O problemă discutată în doctrină este aceea dacă instanțele judecătorești ordinare pot cenzura,
sub aspectul constituționalității, o decizie pronunțată într-un recurs în interesul legii. S-a
răspuns afirmativ, arătându-se că „În situația în care judecătorul constată, în cadrul unei
proceduri civile sau penale, că o decizie pronunțată în soluționarea unui recurs în interesul legii
nu este constituțională, nu va putea să o anuleze, ci are posibilitatea de a nu da eficiență
juridică deciziei în cauza dedusă judecății”[15].
În susținerea punctului său de vedere, autorul menționează și considerentele deciziei nr.
398/R/08.07.2008 a Curții de Apel Pitești. Conform acestei hotărâri: „decizia nr. 48/2007 a
Înaltei Curți de Casație și Justiție (pronunțată într-un recurs în interesul legii – n.n. – M.A.H.) nu
este izvor formal de drept, deoarece instanța supremă nu este abilitată de legiuitorul
constituant să emită norme juridice, ci numai să aplice și să interpreteze legea. (…) obiectul
recursului în interesul legii este acela de a asigura „interpretarea și aplicarea unitară a legii
penale și a legii de procedură penală pe întreg teritoriul țări”. Legiuitorul nu recunoaște
competența instanței supreme de a modifica, completa sau abroga dispoziții normative”[16].
Avem rezerve față de acest punct de vedere, deoarece legea prevede caracterul obligatoriu al
deciziilor în interesul legii. Dacă se recunoaște că orice judecător are competența să „verifice”
constituționalitatea deciziilor în interesul legii, ceea ce este de neacceptat, ar trebui ca aceste
decizii să fie considerate că au valoare orientativă. Or, o asemenea teză nu poate fi acceptată,
întrucât deciziile în interesul legii se dau de către Înalta Curte de Casație și Justiție, care este
instanța supremă în România. Or, niciun sistem judiciar nu acceptă că o instanță inferioară
poate nesocoti o hotărâre obligatorie a instanței supreme, care are și atribuția de a uniformiza
practica judiciară.

c) Hotărârile judecătorești ale instanțelor de contencios administrativ

În fine, și hotărârile instanțelor de contencios administrativ, prin care sunt anulate acte
normative cu forță juridică inferioară legilor și ordonanțelor Guvernului (cum ar fi hotărârile de
Guvern, ordinele miniștrilor etc.), au calitatea de izvoare de drept, pentru că acestea
echivalează cu forța juridică a actelor normative de abrogare. Dacă instanța de contencios
administrativ constată nelegalitatea unui act normativ cu forță juridică inferioară legii, va
dispune anularea totală sau parțială, după caz, a actului normativ atacat prin acțiune în justiție.

5
3. Concluzii
Examinând prevederile Constituției, nu constatăm nicio piedică în recunoașterea, în anumite
cazuri, a precedentului judiciar ca izvor de drept; dimpotrivă, Constituția cuprinde norme care
recunosc explicit caracterul obligatoriu al unor specii de hotărâri judecătorești. Astfel, potrivit
art. 147 din Legea fundamentală, dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum și cele
din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de
zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau
Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției.
Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de
drept. În favoarea recunoașterii unui rol mai important al jurisprudenței în dreptul românesc
pledează și alte argumente. În primul rând, nu poate fi acceptată, fără serioase rezerve, ce
vizează încrederea în actul de justiție, existența unei jurisprudențe neuniforme a instanțelor
judecătorești, mai ales în cazurile în care diferențele de soluții există între jurisprudența
(constantă) a Înaltei Curți de Casație și Justiție și jurisprudența celorlalte instanțe sau chiar în
cadrul secțiilor aceleiași instanțe.
În al doilea rând, legiuitorul nu poate anticipa, în multe cazuri, evoluția relațiilor sociale, el
intervenind, de cele mai multe ori, post factum.
Într-o altă ordine de idei, nu pot fi negate următoarele argumente: valoarea juridică deosebită a
unor hotărâri judecătorești; necesitatea stabilității jurisprudenței (în lipsa căreia se pierde
încrederea în actul de justiție); orientarea (necesitatea orientării, de fapt) justiției în a soluționa
unitar spețele asemănătoare.

În fine, așa cum vom încerca în continuare să argumentăm, sunt situații în care
jurisprudența creează reguli de drept. Așa cum s-a spus în doctrină, „jurisprudența este pentru
lege izvorul tinereții”.

4. Note
1] A se vedea D. Lupașcu, M.A. Hotca, Rolul jurisprudenței în cadrului sistemului judiciar român, Lex et Scientia
International Journal, nr. XVI/2009, vol. II, p. 222-223.
[2] D. Schlafen, Curtea de Apel din Köln, Proiect de lege pentru menținerea practicii unitare. Fundamentare
(nepublicat).
[3] În sensul că rolul unei instanțe supreme este să regleze contradicțiile de jurisprudență, a se vedea: CEDO,
Cauza Zielinski și Pradal și Gonzales și alții c. Franței.
[4] După 1989 a fost un caz în care Secțiile Unite s-au pronunțat asupra schimbării jurisprudenței. Este vorba de
Hotărârea nr. 1/1997 prin care s-a revenit asupra jurisprudenței stabilite prin Hotărârea nr. 1 din 2 februarie 1995
în materia acțiunilor în revendicare imobiliară.
[5] Spre exemplu, prin Decizia nr. 100/2004, publicată în M.Of. nr. 261 din 24 martie 2004.
[6] I. Muraru, E.S. Tănăsescu, Drept constituțional și instituții politice, Ed. C.H. Beck, București, 2003, vol. I, p. 26.

6
[7] M. Andreescu, Aspecte privind constituționalitatea recursului în interesul legii și a deciziilor pronunțate în
această procedură, www.juridice.ro. Autorul citat arată că: „Obligativitatea stabilită de lege pentru această
categorie de decizii ale instanței supreme nu le oferă calitatea de izvoare de drept, dar ele pot fi considerate o sursă
a dreptului. Pentru aceleași argumente, tot o sursă a dreptului, iar nu izvoare de drept, sunt și deciziile Curții
Constituționale, care, potrivit dispozițiilor articolului 147 alin. (4) din Constituție „sunt general obligatorii și au

putere numai pentru viitor”. A se vedea și M. Voicu, Protecția europeană a drepturilor omului. Teorie și
jurisprudență, Ed. Lumina Lex, 2001, p. 33-34.
[8] C. Bulai, B.N. Bulai, Manual de drept penal, Ed. Universul Juridic, București, 2007, p. 75. Autorii vorbesc despre
„izvorul formal sau sursa juridică”. Pentru alte lucrări care abordează această temă, a se vedea: I. Muraru, E.S.
Tănăsescu, Drept constituțional și instituții politice, Ed. C. H. Beck, București, 2003, vol. I, p. 26. Pentru dezvoltări, a
se vedea și R. Motica, M. Gheorghe, Teoria generală a dreptului, Ed. Alma Mater, Timișoara, 1999, p. 101-103; N.
Popa, Teoria generală a dreptului, Ed. Actami, București, 1999, p. 75-79.
[9] De pildă, așa cum am văzut mai sus, prin Decizia nr. 100/2004 (M.Of. nr. 261 din 24 martie 2004), Curtea
Constituțională a revenit asupra practicii sale.
[10] Sunt state ale căror Constituții prevăd expres obligativitatea incriminării unor fapte considerate periculoase.
De pildă, Constituția italiană (art. 13).
[11] A se vedea I. Deleanu, Justiția constituțională, București, Ed. Lumina Lex, 1994, p. 421-422.
[12] Prin Decizia nr. 2/1996 s-a hotărât că „prevederile art. 5 din Legea nr. 81/1993 sunt constituționale, numai în
măsura în care prin preț stabilit de Ministerul Apelor, Pădurilor și Protecției Mediului se înțelege prețul mediu al
unui metru cub de masă lemnoasă pe picior, la data constatării faptei, calculat pe baza prețurilor negociate, în
condițiile legii, precizate în actul de stabilire a prețului mediu” (M.Of. nr. 89 din 30 aprilie 1996).
[13] În această manieră s-a statuat prin Decizia nr. 24/1994, considerându-se că „dispozițiile art. 229 din Codul
penal sunt parțial abrogate potrivit art. 150 alin. (1) din Constituție și, în consecință, acestea urmează a se aplica
numai cu privire la bunurile prevăzute de art. 135 alin. (4) din Constituție, bunuri ce formează obiectul exclusiv al
proprietății publice” (M.Of. nr. 29 din 8 februarie 1995).
[14] A se vedea F. Streteanu, Drept penal. Partea generală, vol. I, Ed. Rosetti, București, 2003, p. 104.
[15] M. Andreescu, op. cit., p. 7.
[16] Idem, p. 6.
[17] Publicată în M.Of. nr. 864 din 22 decembrie 2008.
[18] Publicată în M.Of. nr. 451 din 24 mai 2006.

5. Bibliografie

 Hotca.eu
 Scribd