Sunteți pe pagina 1din 6

Rezumat: Fotografia judiciară operativă

1. Metodele fotografiei judiciare operative


Fotografia judiciară operativă reprezintă un ansamblu de metode şi procedee privind
aplicarea mijloacelor fotografice în procesul de cercetare la locul săvârşirii faptei şi de efectuare
a diverselor acte de urmărire penală, pentru fixarea obiectelor examinate, înregistrarea, redarea
unor secvenţe şi a rezultatelor obţinute. Ea se înscrie printre metodele tehnico-ştiinţifice
utilizate cel mai des de însuşi organul judiciar la fixarea urmelor infracţiunii, a tuturor probelor
materiale descoperite în timpul cercetărilor efectuate la faţa locului sau în alte împrejurări
similare. Fotografia operativă îşi găseşte aplicare la fixarea rezultatelor experimentului şi a
reconstituirii faptei, a prezentării spre recunoaştere, a percheziţiei şi a altor acţiuni procesuale,
cum ar fi, de exemplu, cercetarea corporală a persoanei suspecte sau a victimei, obţinerea
modelelor-tip de comparaţie, precum şi a unor activităţi de investigaţie operativă.
În corespundere cu aceste sarcini complexe, în criminalistică s-au elaborat un şir de
metode şi procedee, destinate obţinerii imaginilor fotografice de calitate, apte să contribuie la
realizarea obiectivelor procesului penal. Acestea includ: metoda panoramică, metoda metrică,
metoda de reproducere, metoda signalitică sau de recunoaştere şi metoda stereoscopică.
Metoda panoramică se aplică în cazul când un spaţiu sau obiect ce urmează a fi
fotografiat, din cauza dimensiunilor mari, nu poate fi cuprins într-o fotografie. Ea constă în
executarea succesivă a fotografiei obiectului prin porţiuni, imaginile-părţi fiind ulterior
asamblate într-o fotografie compusă.
Fotografia panoramică se poate executa prin deplasarea aparatului paralel liniei frontale
a spaţiului sau obiectului fotografiat, precum şi prin rotirea aparatului staţionat într-un punct,
pe un arc de cerc necesar pentru încadrarea întregului obiect de fotografiat. în primul caz vom
obţine o fotopanoramă liniară, în al doilea - o fotopanoramă circulară.
Executarea fotografiei panoramice reclamă respectarea unor reguli, impuse de necesitatea
redării precise a spaţiului sau obiectului fotografiat.
În cazul panoramei liniare, se cere fixarea aparatului de fotografiat la aceeaşi distanţă de
linia frontală a obiectului fotografiat, prin porţiuni şi la înălţimi egale de la planul solului. De
asemenea, se cere ca în câmpul porţiunii fotografiate în continuare să fie cuprinsă o parte (10-
15 cm) din porţiunea fotografiată anterior, asigurând astfel tăierea marginală a fotografiilor
după anumite puncte de reper şi asamblarea lor într-o fotografie comună. Timpul, diafragma,
alte condiţii de expunere, precum şi de prelucrare ulterioară a materialelor fotografice (gradul
de mărire, durata de developare etc.) trebuie să fie identice.
Fotografia panoramică poate fi executată excelent, folo- sindu-se un aparat special cu
obiectiv rotativ de tipul „Orizont”.
Utilizarea unui atare aparat are avantaje exprimate prin posibilităţile pe care acesta le
oferă în vederea încadrării corecte prin vizorul panoramic, rapiditatea şi precizia fotografierii.
Metoda metrică sau de măsurare este utilizată în activitatea de urmărire penală, când
împrejurările cauzei impun fixarea obiectului sau a unui element spaţial prin redarea
caracteristicilor dimensionale. O asemenea fotografie furnizează informaţii suplimentare, ea
permiţând schiţarea unui plan al locului faptei, calcularea dimensiunilor obiectului reprodus şi
a elementelor caracteristice
Condiţiile de bază ale metodei în cauză, argumentate, după cum am menţionat deja, de
A. Bertillon şi care au rămas în vigoare, constau în următoarele:
- persoana, care urmează a fi fotografiată în vederea reţinerii semnalmentelor, se
fotografiază bust de două ori: din faţă şi din profil. Dacă fotografia este destinată evidenţei
criminalistice (înregistrării penale), se va fotografia profilul drept. Profilul stâng se va fotografia
numai în situaţia prezenţei unor semne caracteristice individuale (defecte anatomice, cicatrice,
tatuaj etc.). Dacă fotografia semnalmentelor se execută urmărindu-se scopul prezentării acestei
persoane spre recunoaştere, se recomandă fotografierea profilului drept, celui stâng, a unui
semiprofil şi a ţinutei întregului corp;
- persoana se fotografiază cu capul descoperit, pieptănată (de gen masculin - bărbierită),
cu urechea descoperită. Dacă persoana poartă ochelari, se fotografiază cu şi fără ei, privirea
fiind îndreptată înainte, ochii deschişi;
- ţinuta corpului şi a capului trebuie să fie dreaptă. Pentru a uşura controlul asupra poziţiei
corpului şi a capului, persoana se fotografiază fiind aşezată pe un scaun cu spătarul prelungit şi
cu un suport de susţinere a capului;
- expunerea se execută în poziţia aparatului, în care axa obiectivului cade pe rădăcina
nasului;
- iluminarea celui fotografiat se face cu două surse de lumină: una puternică din faţă, alta
laterală mai slabă decât prima;
- fotografia se execută la scara 1/7 din mărimea naturală. Cea mai acceptabilă modalitate
de obţinere a acestei scări este cea a fotografierii cu o riglă de 28 cm lungime, ajustată la nivelul
pieptului persoanei fotografiate care, la proiecţia negativului în procesul pozitiv, se măreşte
până la 4 cm.
Fotografia de recunoaştere a cadavrelor neidentificate se execută respectân- du-se
condiţiile privind fotografierea persoanelor în viaţă. Unele particularităţi, condiţionate de însuşi
obiectul de fotografiat, se referă la pregătirea cadavrului ce urmează a fi fotografiat. în prealabil
se recurge la aşa-numita „toaletă a cadavrului”, prin care se preconizează redarea aspectulului
apropiat celui avut în viaţă. Aceasta constă în cusutul leziunilor şi retuşarea părţilor deformate
ale feţei, în spălarea ei, pieptănarea părului, deschiderea ochilor ş.a., efectuate, fireşte, cu
participarea expertului legist, a oricărui alt specialist anatom .
Cadavrul poate fi aşezat pe un scaun şi într-un mod sau altul sprijinit în poziţie dreaptă,
pentru a fi fotografiat. Deseori însă el se fotografiază în poziţie orizontală, situaţie în care o
deosebită importanţă are dispunerea aparatului de fotografiat şi a surselor de iluminare în
poziţiile necesare fotografierii din faţă şi din profil. Fără a intra în detalii de ordin tehnic,
menţionăm că executarea fotografiei color, la moment foarte modestă, majorează considerabil
eficienţa fotografiei de recunoaştere.
Metoda stereoscopică constă în utilizarea unor aparate şi dispozitive care permit obţinerea
unei imagini fotografice spaţiale a locului faptei, a unui nod al acestuia, a unor obiecte, urme
sau elemente caracteristice ale acestora.
Stereografia se bazează pe principiul vederii binoculare umane. După cum este cunoscut,
datorită intervalului optic al pupilelor, ochiul drept şi cel stâng reproduc obiectele materiale din
diferite unghiuri de proiecţie. Prin privirea concomitentă a obiectului cu ambii ochi, se creează
senzaţia volumetrică spaţială.
Stereofotografia presupune obţinerea a două imagini ale obiectului supus cercetării,
executate din două poziţii îndepărtate la distanţa de 65 mm, de pe care se obţin două
stereofotografii cu dimensiunile de 42-63 mm fiecare. In continuare acestea se fixează, fără a
schimba ordinea de expunere, la distanţa de 65 mm şi se studiază cu ajutorul unui dispozitiv
special (stereoscop).
Stereofotografia se execută cu ajutorul unui aparat special, prevăzut cu două obiective
sincronizate, care permit formarea concomitentă a celor două negative în condiţii identice.
Dacă nu se dispune de un atare aparat, stereofotografia poate fi executată cu un aparat
fotografic obişnuit, folosindu-se o şină, care permite fixarea aparatului în două poziţii aflate la
distanţa sus-menţionată. Pentru obţinerea unei stereoperechi corecte, fotografiile se execută în
condiţii identice ale întregului proces fotografic.
2. Fotografierea locului faptei
Locul faptei, spaţiul, în perimetrul căruia s-au desfăşurat acţiunile infracţionale sau unde
s-au manifestat consecinţele acestor acţiuni, conţine diverse materiale de probă, acestea
manifestându-se în formă de urme ale acţiunii - modificări materiale produse în timpul comiterii
faptei ilicite. Descoperirea, fixarea şi ridicarea acestui material probatoriu se efectuează în baza
cercetării directe a spaţiului menţionat de către organul de urmărire penală.
Fotografia de orientare serveşte la fixarea locului faptei cu unul sau mai multe puncte de
orientare. O atare fotografie trebuie să permită identificarea locului unde s-a săvârşit fapta
ilicită. La faţa locului, organul de cercetare stabileşte parametrul locului faptei şi concomitent
fixează punctele de reper ale acestuia. Ele pot fi ansambluri de clădiri sau o singură clădire
cunoscută după destinaţie (şcoală, spital, gară etc.), drumuri publice, diferite indicatoare de
străzi, semne kilometrice, iaz, râu şi chiar unele elemente de ordin topografic ale terenului
deschis.
Fotografia-schiţă se execută pentru a înregistra fotografic locul propriu-zis al faptei, izolat
de mediul înconjurător. Ca şi fotografia de orientare, se execută în faza iniţială de cercetare,
insistându-se atât asupra tabloului în întregime al locului faptei, cât şi asupra tuturor obiectelor
din perimetrul acestuia.
Fotografia nodală se referă la înregistrarea unor obiecte apreciate ca fiind principale,
datorită faptului implicării lor în activitatea infracţională sau care reprezintă consecinţele
infracţiunii.
Ca principale pot fi considerate cadavrul în cazul unui omor, mijloacele de transport
avariate în cazul unui accident de circulaţie, uşa forţată în urma unui furt, armele şi
instrumentele folosite în timpul săvârşirii infracţiunii ş.a. Fotografia nodală se execută în
condiţiile locului faptei, de asemenea, în etapa iniţială de cercetare fără ca obiectul fotografiat
să fie scos din ansamblul obiectelor ce constituie ambianţa acestui loc.
Scopul fotografiei nodale a cadavrului este de a reproduce corect poziţia asectuia în spaţiu
şi în raport cu obiectele din ambianţă, starea vestimentaţiei, leziunile corporale vizibile. Pentru
aceasta cadavrul se fotografiază la faţa locului din partea de sus şi din ambele părţi laterale.
Poziţia trebuie aleasă astfel încât axa optică a obiectivului să cadă pe mijlocul cadavrului
perpendicular planului exterior al acestuia. Nu se recomandă fotografierea cadavrului de la cap
sau de la picioare, deoarece aceasta duce la denaturarea de perspectivă şi, ca urmare, pe
fotografie partea cadavrului apropiată de obiectiv va părea mult mai mare decât părţile mai
îndepărtate.
Fotografia de detaliu se execută la faţa locului pentru fixarea urmelor infracţiunii şi a
obiectelor considerate corpuri delicte. Scopul acestei fotografii este, pe de o parte, de a fixa şi
a demonstra prezenţa la faţa locului a unor urme anumite (de mâini, de picioare, de instrumente,
ale mijloacelor de transport etc.) sau a unor obiecte (o armă, un tub de cartuş, un topor, un obiect
de îmbrăcăminte etc.) într-un mod sau altul exploatate de făptuitor sau de alte persoane
implicate, iar, pe de altă parte, de a reda caracteristicile generale şi individuale ale urmelor şi
obiectelor-corpuri delicte.
Fotografia de detaliu, numită în literatura de specialitate şi fotografie a detaliilor, se
execută în etapa a doua a cercetării locului faptei, când obiectele purtătoare de urme, cât şi cele
corp - delict, fiind deja fixate spaţial şi în corelaţie cu alte urme şi obiecte pe fotografiile-schiţă
şi nodală, se pot deplasa şi staţiona în poziţii favorabile din punctul de vedere al punerii în
evidenţa fotografică a caracteristicilor ce interesează.
3. Fotografia de fixare a unor secvenţe şi a rezultatelor altor (decât cercetarea la faţa
locului) acţiuni de urmărire penală
Pe lângă cercetarea la faţa locului, fotografia operativă este utilizată frecvent de către
organele cu funcţii de urmărire penală la fixarea unor secvenţe şi a rezultatelor acţiunilor
experimentale a prezentării spre recunoaştere, a percheziţiei şi a altor acţiuni în procedura de
urmărire penală.
O altă acţiune procesuală, la fixarea căreia se utilizează pe larg fotografia operativă, o
constituie prezentarea spre recunoaştere. Reglementată în mod distinct de legislaţia procesual-
penală în vigoare (art. 116 Cod.proc.pen.), prezentarea spre recunoaştere are ca urmare
identificarea (sau negarea identităţii) persoanelor în viaţă, a cadavrelor şi a obiectelor materiale
cauzal legate de fapta penală, contribuind în mod direct la stabilirea adevărului. Deci fixarea cu
exactitate a unor momente din procesul prezentării şi a rezultatelor recunoaşterii, inclusiv pe
cale fotografică, este una dintre condiţiile de care va depinde valoarea probatorie a actului
procesual în discuţie.
Fixarea prin fotografiere a procesului de recunoaştere presupune executarea a trei
fotografii, din care să rezulte că, din grupul de persoane sau obiecte prezentate martorului,
victimei sau învinuitului, a fost identificată o anumită persoană sau obiect. Pe prima fotografie
va fi reprodus întregul grup de persoane sau obiecte prezentate. A doua cuprinde persoana
recunoscătoare (martorul, victima sau învinuitul), cât şi persoana (sau obiectul) indicată de
aceasta ca fiind recunoscută. în fine, a treia fotografie, executată după declaraţiile persoanei
recunoscătoare, va fi destinată redării semnalmentelor specifice ale persoanei recunoscute, în
cazul obiectelor materiale - elementelor caracteristice de bază ale acestora.
Practica judiciară demonstrează că fotografia operativă este cel mai avantajos procedeu
tehnic privind fixarea unor secvenţe şi a rezultatelor percheziţiei. în fond, fotografia de
percheziţie cuprinde trei feluri de fotografii asemănătoare celor aplicate la fixarea locului faptei:
una de ansamblu cu sens de orientare a locului ce urmează a fi percheziţionat, alta nodală a
locurilor tainice, a ascunzişurilor şi, a treia, de detaliu a obiectelor descoperite.
În cadrul fotografiei obiectelor descoperite, se va insista în special asupra caracteristicilor
privind forma şi dimensiunile acestora, ambalajul şi modalitatea de ambalare (fig. 18). Dacă
obiectul este marcat cu cifre, diverse inscripţii, semne de fabricare etc., fotografia trebuie
executată în modul în care aceste caracteristici să fie vizibile pentru ochiul omului. Bancnotele
băneşti, biletele de loterie, obligaţiile, ca şi orice alte hârtii de valoare.
Fotografia este deosebit de utilă pentru fixarea rezultatelor percheziţiei persoanei şi a
obiectelor purtate, cum ar fi servietele, poşetele, geamantanele etc. Percheziţia persoanei se
întreprinde, în majoritatea cazurilor, în scopul descoperirii şi ridicării armelor, obiectelor
delictuoase, instrumentelor, a diferitor înscrieri, documente şi, fireşte, a urmelor infracţiunii.
Cu ajutorul fotografiei se vor reda demonstrativ obiectele descoperite, locul unde acestea au
fost găsite şi modul de ascundere.
4. Fotografia de urmărire şi înregistrarea de imagini
Tot din categoria fotografiei operative face parte fotografia de urmărire sau detectivă,
folosită de către organele de urmărire operativă în vederea identificării persoanelor supuse
supravegherii active sau declarate în căutare, precum şi a contactelor dintre diferite persoane
implicate în activităţi ilicite (de corupere, jafuri, năvăliri tâlhăreşti, şantaj etc.).
Fotografiile detective se folosesc de către organele menţionate în activitatea de prevenire
a actelor criminale, la demascarea autorilor faptelor săvârşite, la paza diverselor obiecte de
valoare socială şi a frontierelor. Fotografia de urmărire se execută în condiţii spaţiale şi de timp
complicate, condiţionate de necesitatea păstrării unui nivel înalt de confidenţialitate. Aceasta
impune aplicarea unor procedee şi mijloace tehnice speciale.
La fotografia de urmărire se folosesc aparate minuscule, ponderea fiind deţinută de cele
camuflate în diferite obiecte, cu sisteme automate de expunere şi diafragmare. Atare aparate
sunt prevăzute cu obiective ce permit expunerea de la distanţe mari. Pentru executarea
fotografiilor la întuneric, condiţie inerentă acestui gen de activitate, se folosesc mijloace
speciale de iluminare de tipul celor de radiaţii infraroşii, amplificatoare electronooptice etc.
Fotografia se execută după regulile generale şi conform sarcinilor pe care şi le asumă
organul respectiv. în cazul fotografierii unei persoane, de exemplu, se va ţine cont de condiţiile
privind fotografia de recunoaştere, pe când fixarea unor acţiuni se va efectua conform regulilor
fotografierii la locul faptei.
Videograma operativă reprezintă incontestabil principala sursă de constatare a
infracţiunilor în flagrant dacă, fireşte, înregistrarea s-a efectuat cu respectarea prevederilor
legale (art. 137-138 Cod.proc.pen.) şi deontologice privind garantarea intereselor şi demnităţii
persoanei. în plus, ea asigură identificarea persoanelor implicate, a martorilor infracţiunii şi a
mijloacelor aplicate la săvârşirea şi ascunderea acesteia.
La înregistrarea de imagini în cadrul activităţii detective se aplică mijloace de luat vederi
adaptate specificului genului respectiv de activitate, adică susceptibile să funcţioneze în condiţii
mai puţin obişnuite în care îşi îndeplinesc sarcinile serviciile operative de investigaţie. Ele pot
fi portabile sau instalate staţionar în locurile în care se presupune ipotetic că va avea loc
fenomenul ce interesează cauza.
5. Înregistrarea video în procedura de urmărire penală
Înregistrarea video a activităţilor de urmărire penală în desfăşurare şi a rezultatelor
acestora reprezintă o modalitate tehnică modernă de fixare a materialului probatoriu. Organele
de urmărire penală sunt îndreptăţite prin lege să aplice mijloace tehnice de înregistrare video în
vederea optimizării procesului de fixare, a evoluţiei şi a rezultatelor activităţilor de urmărire
penală. Ele sunt dotate cu mijloace de înregistrare de natură să asigure fixarea în mod simultan
a imaginii şi a sunetului pe pelicula videomagnetică, precum şi reproducerea sonorizată a
videofilmului color.
Videofonograma executată în timpul unei sau altei activităţi de urmărire penală, indiferent
de categoria şi factura acesteia, trebuie, pe de o parte, să reprezinte locul în care se desfăşoară
activitatea respectivă, amplasarea obiectelor ce constituie ambianţa sa, iar, pe de altă parte, să
redea consecutiv activitatea de procedură în ordinea desfăşurării sale, reliefând, totodată,
secvenţele mai esenţiale atât pe plan procesual, cât şi din perspectivă tactică. în acest scop, este
indicat ca înregistrarea video să se execute alternând planuri diverse, de la unul general, care să
cuprindă locul în care se desfăşoară activitatea de urmărire şi persoanele care o efectuează, la
altul executat la o scară medie, pentru a reda momentele principale ale acţiunii în desfăşurare,
şi, de la aceasta, la cel de detaliu pentru a fixa şi a reprezenta elemente specifice ce însoţesc sau
caracterizează persoanele implicate şi activităţile acestora.
Videofonograma trebuie să aibă şi o anumită structură. Asemenea procesului verbal,
aceasta va consista din trei părţi componente: introductivă, principală şi de încheiere sau finală.
Partea introductivă trebuie să prezinte la o scară mărită persoana învestită cu efectuarea
activităţii de procedură respectivă care, după numele de familie şi unitatea din care face parte,
anunţă cauza pentru clarificarea căreia se apelează la activitatea de urmărire penală,
nominalizează persoanele participante şi cele abilitate să aplice tehnica de înregistrare, locul,
timpul şi ordinea în care va activa echipa.
La etapa a doua se va înregistra activitatea desfăşurată de echipa ce efectuează activitatea
respectivă. în cazul experimentului, reconstituirii faptei şi verificării declaraţiilor la locul
infracţiunii, se va insista asupra obiectelor (instrumentelor, machetelor, mijloacele de transport
etc.) folosite. în cazul audierii, confruntării şi prezentării spre recunoaştere, accentul se va pune
pe configuraţia şi comportamentul celor implicaţi.
Etapa finală constă în certificarea de către persoanele participante a exactităţii
înregistrărilor. Ea începe cu demonstrarea videofilmului şi trebuie să reprezinte clar răspunsul
persoanelor participante la întrebarea cu privire la raportul la care înregistrarea corespunde
modului în care s-a desfăşurat activitatea rspectivă şi dacă ea reproduce corect rezultatele
obţinute.

A realizat: Colac Natalia, gr.1505