Sunteți pe pagina 1din 80

1.

Introducere in DCI
Thursday, 8 February 2018
11:50
Definitie
Dreptul comertului international este o disciplina a dreptului privat roman.

Dreptul comertului international este o ramura de drept privat care are ca obiect de
reglementare comertul international, adica ansamblul raporturilor juridice de drept privat care
apar in cadrul comertului international.

De retinut
Din aceasta definitie trebuie sa retinem ca nu trebuie sa confundam dreptul comertului
international cu ideea generica de comert international!

De asemenea, desi pe taramul Dreptului comertului international vom vedea ca analizam foarte
multe conventii internationale, in niciun caz nu trebuie sa confundam aspectele acestea ale
dreptului comertului international cu dreptul international public, care se refera, in general, la
felul in care se negociaza incheierea la nivel interstatal a unor conventii/tratate internationale.

De exemplu, la un moment dat vom studia Conventia de la Washington privind solutionarea


diferendelor intre state si investitori straini - din perspectiva negocierii tratatelor bilaterale privind
investitiile este evident ca participa statul roman prin organele sale (MAE), este clar ca acele
probleme tin de drept international public si de dreptul uniunii europene; pe noi, din perspectiva
Dreptului comertului international ne vor interesa efectele conventiilor/tratatelor, adica nu ne
intereseaza cum negociaza statele, ci ne intereseaza ce se intampla in raporturile juridice de drept
privat care se nasc ca urmare a acelor conventii.

Pozitia de egalitate juridica


Dreptul comertului international reglementeaza raporturile dintre persoane fizice sau juridice
aflate pe pozitie de egalitate juridica. Chiar si atunci cand statul este subiect al unui raport de
Dreptul comertului international, el accepta faptul ca se pune pe picior de egalitate cu partenerul
comercial. In situatia in care avem de a face cu un investitor strain (care este un profesionist) care
intra intr-un raport juridic cu statul in care investeste - cu alte cuvinte, relatia contractuala se
stabileste intre stat si investitor; cele doua entitati (statul si profesionistul) se afla pe pozitii de
egalitate juridica si sunt subiecte ale unui raport de drept privat.

Evident, spre deosebire de aceasta situatie expusa anterior, in care statul si subiectul traditional
de drept se afla pe picior de egalitate, pe taramul Dreptului international public sunt
reglementate raporturile juridice dintre state (atunci cand acestea actioneaza cu puteri
suverane), dintre state si organizatiile internationale guvernamentale sau dintre organizatiile
guvernamentale.

1
Distinctia fata de dreptul international privat. Relatia DIP-DCI.
Mai exista o discutie importanta, anume: nu trebuie confundat dreptul comertului international
cu disciplina dreptului international privat. Singura legatura dintre dreptul comertului
international si dreptul international privat este cuvantul "international" din denumire, in rest
fiind doua ramuri total distincte.

Dreptul comertului international este un drept material. Dreptul international privat este ceva
special, anume un drept conflictual. Dreptul international privat are un singur scop: sa rezolve
conflictele de legi, adica sa raspunda la intrebarea "Ce lege se aplica?", intrebare generata de
elementul de extraneitate. Dreptul international privat nu face altceva decat sa raspunda la
intrebarea mentionata anterior. Pentru a raspunde la aceasta intrebare, s-a creat o parghie
specifica dreptului international privat, denumita norma conflictuala.

Dreptul comertului international are si el un raport cu acest element extraneintate, de aceea


numindu-se international, doar ca el nu se ocupa cu rezolvarea conflictului de legi sau cu
raspunsul la intrebarea "ce lege guverneaza?", ci dreptul comertului international ofera norme
materiale atat din dreptul romanesc, cat si din conventii internationale, care sa reglementeze pe
fond relatia sociala/raportul juridic. Prin urmare, relatia dintre dreptul comertului international
si dreptul international privat este data de ideea ca initial avem un contract, un raport, o relatie
careia trebuie sa ii stabilim o forma juridica prin stabilirea legii aplicabile pe care o vedem din
dreptul international privat (avand solutia din norma conflictuala). Relatia dintre DCI si DIP este,
de exemplu, exact aceeasi relatie care ar exista intre dreptul familiei si dreptul international
privat, atunci cand in materia dreptului familiei constatam ca exista un element de extrainetate
si se naste intrebarea "ce lege se aplica?".

Acceptiunile dreptului comertului international


Dreptul comertului international are doua acceptiuni:
 Stricto sensu: Prin comert international am intelege totalitatea operatiunilor de import/de
export de marfuri, de lucrari, dar si de servicii pe care le desfasoara persoane fizice sau
juridice care isi au domiciliile, respectiv sediile, in state diferite, care privesc o marfa ce se
afla in tranzit international.

Poate fi de comert international si un raport juridic care la prima vedere nu pare a fi de


comert international pentru ca pare a fi intre subiecte din acelasi stat, dar daca avem o
marfa care se afla in tranzit international, atunci avem o operatiune de comert
international.

Persoanele care sunt angrenate in astfel de operatiuni de import-export despre care am


discutat, evident, in mod automat dobandesc calitatea de subiecte de dreptul comertului
international.

Trebuie retinut ca operatiunile de comert international nu se refera strict la operatiunile


privind marfurile, cum am avea tentatia sa spunem, ci se refera si la
operatiunile/transferurile de lucrari si servicii. Cu alte cuvinte, in cazul comertului

2
international elementul de extraneintate va fi dat de domiciliul/sediul subiectelor, dar
poate fi dat si de locul unde se afla bunurile mobile (marfurile care fac obiectul contractului)
in tranzit.

Aceasta acceptiune a comertului international este acea acceptiune clasica.

 Astazi, comertul international are o acceptiune ce depaseste ideea traditionala, in sensul ca:
Prin comert international trebuie sa mai intelegem, pe langa aceasta multitudine de
operatiuni care este inclusa in acceptiunea stricto sensu, si aspecte pe care le-am putea
integra in sintagma cooperare economica internationala.

Cooperarea economica internationala, din perspectiva comertului international, este un


ansamblu de relatii de conclucrare intre doua sau mai multe persoane fizice si/sau juridice,
adica intre subiecte de drept apartinand unor state diferite care nu implica in mod necesar
si un transfer de marfa sau o executare de lucrari/o prestare de servicii peste frontiera, ci
presupune realizarea, prin eforturi comune ale celor doi sau mai multi parteneri, a unor
operatiuni conexe celor de comert international propriu-zis, esalonate, de regula, pe
perioade de timp determinate in domeniul productiei sau in afara sferei productive, dar,
evident, in scopul obtinerii unor avantaje reciproce (!altfel nu am fi niciodata pe taramul
comertului international). Profitul obtinut din activitati lucrative impartindu-se, la fel ca si
activitatea, intre participantii la cooperare, in functie de aportul fiecareia dintre parti.

Din perspectiva dreptului comertului international, aceste operatiuni conexe celor de


comert international se vor prezenta din punct de vedere juridic sub forma actelor si
faptelor de cooperare economica internationala.

Din perspectiva contractuala, aceasta forma de colaborare se concretizeaza, de regula, la


nivelul relatiilor dintre persoane fizice sau juridice (din state diferite) prin:
o contractul de cooperare economica internationala, cand imbraca forma exclusiv
contractuala;
o un contract de constituire a unei societati comerciale, atunci cand forma juridica este
atat contractuala, cat si institutionala (in sensul ca se creaza sau se modifica o
persoana juridica).

Pentru a intelege in ce ar consta aceasta cooperare economica internationala, sa zicem ca


o societate comerciala din Italia si o societate comerciala din Romania incheie un contract
de asociere in participatiune (adica nu i se da o forma institutionalizata), aceasta asociere
in participatiune insemnand ca ele se angajeaza sa puna impreuna un aport, sa deruleze o
activitate (sa produca ceva), iar rezultatul activitatii sa fie vandut in strainatate, urmand ca
profitul obtinut sa se imparta intre cele doua societati comerciale. Varianta instititutionala
este atunci cand cele doua societati comerciale incheie un contract de societate comerciala
infiintand o societate comericala distincta cu asociati cele doua societati din Italia si
Romania.

3
Ca alt exemplu, putem avea o societate comerciala din Franta care se asociaza cu o societate
din Romania, produc si vand in toate tarile din Europa.

Particularitatile raportului juridic de dreptul comertului international


In primul rand, raporturile de dreptul comertului international sunt raporturi juridice de drept
privat, ele desfasurandu-se intre persoane fizice si juridice ca subiecte de drept privat.

Raporturile de dreptul comertului international nu vizeaza relatiile comerciale dintre state sau
diferite organizatii internationale, atunci cand acestea actioneaza de jure.

Raportul de dreptul comertului international se particularizeaza (fata de alte raporturi de drept


privat) prin:
 Elementul de comercialitate;
Comercialitatea nu este specifica doar dreptului comertului international, fiind intalnita si
in materia dreptului comercial intern.

Totusi, trebuie sa facem aceasta precizare: comercialitatea se refera la faptul ca raportul


juridic se desfasoara intre profesionisti sau intre un profesionist actionand in derularea
activitatii sale profesionale si orice alt subiect de drept civil.

Codul civil prevede in art. 3 alin. (2) ca "Sunt considerati profesionisti toti cei care
exploateaza o intreprindere", alin. (3) precizand: "Constituie exploatarea unei intreprinderi
exercitarea sistematica de catre una sau mai multe persoane a unei activitati organizate ce
consta in producerea, administrarea ori instrainarea de bunuri sau in prestarea de servicii,
indiferent daca are sau nu un scop lucrativ".

Trebuie sa adaugam si prevederile art. 8 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea in
aplicare a Codului civil: "Notiunea de profesionist prevazuta la art. 3 din Codul civil include
categoriile de comerciant, intreprinzator, operator economic, precum si orice alte persoane
autorizate sa desfasoare activitati economice sau profesionale astfel cum aceste notiuni
sunt prevazute de lege la data intrarii in vigoare a Codului civil".

 Elementul de internationalitate (extraneintate).


Acesta este cel ce particularizeaza cu adevarat materia dreptului comertului international.
Acest element apare in raportul juridic ce va intra sub incidenta dreptului comertului
international.

Elementul de internationalitate (de extraneitate) din materia dreptului comertului


international nu trebuie confundat cu cel din raporturile de drept international public si
nici cu cel din raporturile de drept international privat.

Pe taramul dreptului international privat orice element al diferitelor raporturi de drept


(familiei, muncii, transporturi etc.), daca se afla in strainatate, aduc acel raport sub

4
incidenta dreptului international privat. Daca exista extrainetatea, se declanseaza conflictul
de legi cu privire la orice element.

In dreptul comertului international acest element de extraneintate este calificat si este dat,
in principal, de elementul subiectiv, adica de subiectele raportului juridic, anume situatia in
care partile isi au sediile/domiciliile in state diferite, fie este dat de obiectul derivat al
raportului juridic, adica marfa/lucrarea/serviciul care se afla/se transmite/se
exercite/tranziteaza in strainatate. Aceasta inseamna ca marfa, pentru a fi pe taramul
dreptului comertului international, in drumul ei, trebuie sa traverseze cel putin o frontiera,
iar lucrarile si serviciile trebuie prestate in strainatate, altfel nefiind pe taramul dreptului
comertului international.

Elementele subiectiv si obiectiv nu trebuie indeplinite cumulativ.

5
2. Politica statului roman asupra comertului international
Thursday, 15 February 2018
12:08
Prin sintagma de politica a statului roman asupra comertului international trebuie sa intelegem
perceptia pe care astazi o are statul in legatura cu derularea operatiunilor de comert
international sau, altfel spus, care este perspectiva statului asupra comertului international.

Inainte de 1990
Pana in 1989 exista sistemul comunist, iar din perspectiva materiei dreptului comertului
international pana in ianuarie 1990, trebuie mentionat ca aceasta exista si atunci. Pe acest taram
al dreptului comertului international exista principiul monopolului de stat asupra comertului
international (i se spunea comert exterior). Acest principiu insemna faptul ca operatiunile de
comert exterior nu se puteau realiza de catre "agenti economici privati" (deoarece nu existau), ci
se realizau prin intermediul unor intreprinderi specializate de stat (numite intreprinderi de comert
exterior).

Statul roman era considerat singurul agent economic care derula operatiuni de comert exterior.
Altfel spus, statul era singurul care avea un drept exclusiv de a organiza, de a conduce, de a
controla intreaga activitate de comert exterior.

Ce se intampla de fapt? Inainte de 1989 nu exista economia de piata; propriu-zis, toate activitatile
din Romania erau derulate prin intreprinderi de stat, adica, de exemplu in agricultura erau CAP-
uri, existau fabrici, uzine samd. Evident, se obtineau produse ce trebuiau vandute. Paradoxul este
ca in anumite perioade erau lipsuri foarte mari; desi in Romania se producea foarte mult, dorinta
statului era ca toate produsele importante sa fie exportate. Cu alte cuvinte, din perspectiva stricta
a comertului international, acestea se derulau foarte puternic - Romania fiind un exportator
puternic prin aceste intreprinderi de comert exterior.

Propriu-zis se desfasurau operatiuni de comert international, insa erau sub imperiul monopoului
statal.

In prezent
Principiul libertatii comertului international
Astazi, principiul monopolului de stat a fost inlocuit cu principiul libertatii comertului
international al Romaniei.

Acest principiu, antagonic principiului monopolului de stat, s-a cimentat in Romania pas cu pas,
imediat cu inceputul anului 1990, prin primele acte normative (foarte importante) ce au fost
elaborate.

Primul act normativ important a fost Decretul-lege nr. 54/1990 privind desfasurarea activitatilor
economice pe baza liberei initiative. Acest act normativ s-a restrans doar la comerciantii persoane
fizice in momentul in care a aparut tot in 1990, Legea nr. 31/1990 privind societatile comerciale,

6
Decretul-lege fiind complet abrogat prin Legea nr. 507/2002 privind organizarea si desfasurarea
unor activitati economice de catre persoanele fizice.

Un alt act normativ important in anii '90 a fost Decretul-lege nr. 96/1990 privind unele masuri
pentru atragerea investitiilor de capital strain in Romania, Decret-lege ce a fost inlocuit prin Legea
nr. 35/1991 privind investitiile straine in Romania. Un alt act normativ important a fost Legea nr.
15/1990 privind reorganizarea unitatilor economice de stat ca regii autonome si societati
comerciale (societati comerciale in care statul a ramas asociat/actionar).

In paralel se incerca atragerea investitiilor straine deoarece, in principiu, daca ar fi fost sa


analizam, Romania nu avea capital.

Principiul libertatii comertului international al Romaniei este o specie a principiului general al


libertatii comertului (care ar trebui sa fie o consacrare a principiului libertatii contractuale).

Principiul libertatii comertului este consacrat in Constitutia Romaniei la art. 135 alin. (1):
"Economia Romaniei este o economie de piata bazata pe libera initiativa si concurenta". Alin. (2)
lit. b) stabileste o obligatie fundamentala a statului roman, anume: "Statul trebuie sa asigure
libertatea comertului". Acest lucru este foarte important, deoarece de aici deriva obligatii si
sanctiuni ale statului atunci cand perturba libertatea comertului international prin diferite
mijloace/masuri.

Pe langa acest text constitutional, un alt temei care protejeaza o latura a libertatii comertului
este dreptul oricarei persoane de a exercita o activitate comerciala (inclusiv de comert
international), ce este consacrat in art. 41 alin. (1) teza a II-a din Constitutia Romaniei, care
prevede ca "Alegerea profesei, a meseriei sau a ocupatiei este libera".

Odata cu aderarea Romaniei la Uniunea Europeana,Romania si-a asumat si respectarea celor trei
libertati esentiale pentru functionarea comertului la nivelul Uniunii Europene, anume: libera
circulatie a persoanelor, libera circulatie a serviciilor si libera circulatie a capitalurilor.

O alta garantie, din perspectiva faptului ca statul doreste sa protejeze principiul general al
libertatii comertului, este ca Romania este parte a Acordului de la Marrakech privind constituirea
organizatiei mondiale a comertului.

Principiul libertatii comertului international poate fi privit dintr-o dubla perspectiva:


 In sens extern, principiul poate fi privit dinspre subiectele de drept strain inspre piata
romaneasca si apare ca acea posibilitate recunoscuta de legea romana persoanelor fizice
sau juridice straine de a participa in mod liber la activitatile comerciale de pe piata
romaneasca.

Acest aspect al principiului este cel pe care il vom regasi cand vom discuta despre investitiile
si investitorii straini in Romania, referindu-se la participarea subiectelor de drept strain la
activitatile derulate in Romania.

7
 In sens intern, din perspectiva subiectelor de drept roman catre piata externa - ce consta
in posibilitatea recunoscuta de legea romana persoanelor fizice sau juridice romane de a
derula operatiuni de comert international, adica, din perspectiva raporturilor juridice, de a
fi subiecte de drept al comertului international.

Aceasta inseamna ca li se ofera dreptul/libertatea/posibilitatea de a participa in mod liber,


in tara sau in strainatate, la asemenea raporturi comerciale internationale.

Trebuie sa retinem ca atunci cand avem un principiu precum principiul libertatii comertului
international, in orice materie a dreptului exista si anumite limite ale principiului, iar in cazul
nostru libertatea comertului international este limitata prin diferite instrumente prin care statul
(in cazul nostru statul roman), prin politica sa comerciala, intervine in operatiunile de comert
international (in anumite conditii restrictive stabilite de lege).

Ne gandim la:
 Politica vamala a statului, adica faptul ca statul impune anumite tarife vamale;
Avem o politica vamala pentru ca poate la un anumit moment statul vrea sa taxeze mai
mult anumite bunuri pentru a proteja produsele interne. Odata cu intrarea in Uniunea
Europeana, politica vamala a fost restransa.

 De asemenea, o alta parghie de interventie a statului este realizata de politica Bancii


Nationale a Romaniei care poate la un anumit moment, din diferite motive, sa limiteze
schimburile de capital;
Aici poate exista o foarte mare cerere de capital sau de valuta, ori invers, intra prea multa
valuta in Romania si asa mai departe. Exista libertatea oferita de lege pentru BNR sa
limiteze/sa lucreze asupra derularii operatunilor de capital (iesiri-intrari).

 In sfarsit, statul mai poate sa intervina prin instituirea unui anume regim privind autorizatii
de import-export pentru anumite categorii de bunuri sau servicii.
Adica exista produse pe care nu le poti importa/exporta fara anumite licente date de statul
roman, aceasta deoarece statul roman ar putea dori sa limiteze cantitatea dintr-un anumit
produs care iese/intra in tara.

8
Regimul investitiilor straine in Romania
Ne vom referi la participarea persoanelor fizice sau juridice straine la desfasurarea unor activitati
economice pe teritoriul Romaniei.

Cand vorbim despre regimul investitiilor straine intereseaza participarea acelor profesionisti
straini care aduc capital pentru derularea unor activitati in Romania. Atentie - daca ar veni un
miliardar saudit sa joace la cazino, aceasta nu inseamna ca el este investitor strain.

Principalul act normativ care a permis accesul liber al investitiilor straine pe teritoriul Romaniei a
fost Decretul-lege nr. 96/1990 privind unele masuri pentru atragerea investitiilor de capital strain
in Romania. Acest Decret-lege a fost abrogat prin Legea nr. 35/1991 privind regimul investitiilor
straine in Romania.S-a elaborat aceasta lege pentru ca era foarte important regimul investitiilor
straine in Romania.

Complementar Legii nr. 35/1991 exista Legea nr. 71/1994 privind acordarea unor facilitati
suplimentare avand ca scop atragerea de investitori straini in industrie. Cele doua legi amintite
au fost abrogate prin OUG nr. 31/1997 privind regimul investitiilor straine in Romania. OUG nr.
31/1997 a fost abrogata partial prin OUG nr. 92/1997 privind stimularea investitiilor directe si
abrogata integral prin Legea nr. 241/1998 de aprobare a OUG nr. 92/1997.

In concluzie, astazi avem in vigoare ca principal act normativ privind investitiile directe OUG nr.
92/1997 aprobata prin Legea nr. 241/1998.

Odata cu intrarea in vigoare si implementarea OUG nr. 92/1997 privind stimularea investitiilor
directe putem spune ca pe teritoriul Romaniei sunt reglementate doua forme principale de
investitii straine, anume investitiile directe si investitiile de portofoliu.

Ratiunea denumirii ordonantei nr. 92/1997, in care nu se mai intalneste cuvantul "straine" este
aceea ca si romanii trebuie sa poata investi, iar nu doar strainii. Investitorii straini nu mai sunt
favoritati fata de investitorii romani decat in foarte putine domenii, facilitatile fiind date pentru
ambele categorii de investitori.

In materia Dreptului comertului international intereseaza doar investitiile straine.

Investitiile directe
Art. 2 lit. a) din OUG nr. 92/1997 defineste investitia directa ca fiind participarea investitorului
(strain) la constituirea sau la extinderea unei intreprinderi in oricare din formele prevazute de
lege, dobandirea de actiuni sau de parti sociale ale unei societati comerciale, cu exceptia unei
investitii de portofoliu, sau infiintarea si extinderea in Romania a unei sucursale de catre o
societate (straina).

9
Din aceasta definitie vom extrage modalitatile prin care se poate realiza efectiv o investitie:
 Participarea la constituirea/extinderea unei societati comerciale in Romania - Fie iti
deschizi tu o societate, fie intri intr-o societate (exista o societate comerciala in Romania, tu
dobandesti actiuni/parti sociale);

Investitiile de portofoliu sunt exceptate pentru ca ele reprezinta tot dobandirea de


actiuni/parti sociale, dar ele nu dau drept de vot/samd, le cumperi doar pentru a beneficia
de vanzarea lor.

 Infiintarea si extinderea in Romania a unei sucursale de catre o societate comerciala


straina - Sucursala nu are personalitate juridica; la prima vedere, te gandesti ca ea nu are
personalitate juridica, insa, desi nu are personalitate juridica, ea este considerata investitie
straina directa in Romania, ceea ce este corect.

Si aceste investitii urmaresc mentinerea unor legaturi economice durabile, chiar daca nu se
precizeaza expres.

O alta definitie a investitiilor directe o regasim in Regulamentul BNR nr. 4/2005 privind regimul
valutar. Conform anexei la acest Regulament, investitia directa este investitia de orice natura
efectuata in scopul stabilirii sau mentinerii de legaturi economice durabile si care se realizeaza
prin mai multe modalitati luate in sensul cel mai larg.

Modalitatile la care se refera acest Regulament BNR sunt urmatoarele:


 Constituirea/extinderea unei sucursale sau a unei noi entitati apartinand integral
persoanei care furnizeaza capitalul de dotare/capitalul social, ori achizitionarea integrala
a unei entitati deja existente;
 Participarea intr-o entitate noua sau intr-una existenta, in scopul stabilirii/mentinerii de
legaturi economice durabile;
 Acordarea de credite si imprumuturi pe termen mai mare de 5 ani, in scopul
stabilirii/mentinerii de legaturi economice durabile;
 Reinvestirea profitului, in scopul mentinerii unei legaturi economice durabile.

Diferenta intre modaitatile prevazute de OUG nr. 92/1997 si Regulamentul BNR nr. 4/2005 este
data de faptul ca:
 OUG nr. 92/1997 reglementeaza in principal doar investitiile (straine) in forma societara,
care implica o latura contractuala, dar intotdeauna si una institutionala, exprimata de
personalitatea juridica a entitatii in care se investeste;
 Regulamentul BNR nr. 4/2005 pe de o parte defineste investitia directa prin prisma
scopului, anume realizarea de legaturi economice durabile; tocmai datorita acestui scop,
Regulamentul introduce in sfera investitiei directe, pe langa aspectele eminamente
societare, si modalitati de realizare a investitiilor exclusiv contractuale. Este cazul acordarii
de credite si imprumuturi pe termen mai mare de 5 ani - Tocmai acest termen mai mare de
5 ani te duce cu gandul la legaturile economice durabile; adica tu dai un credit pentru
derularea unei activitati, nu un credit de consum. Intru in categoria investitorului strain

10
pentru ca banii pe care eu ii aduc in Romania pe baza unor contracte de credit sunt dati pe
termen lung si au ca scop derularea unei activitati economice durabile. O investitie este
investitie atunci cand doresti sa stabilesti ceva mai mult decat pur si simplu castigul unor
bani in mod instantaneu.

Mai exista si alte acte normative care prevad anumite situatii in care putem avea de a face cu
investitii straine directe pur contractuale, cum ar fi, spre exemplu, contracte de inchiriere sau de
concesiune in general, inclusiv cele privind zonele libere, dar si cele de concesiune speciale, cum
ar fi de concesiune petroliera, miniera sau de gaze.

Investitiile de portofoliu
Desi poate parea ciudat, OUG nr. 92/1997 prevede in art. 2 lit. b) si definitia investitiei de
protofoliu, chiar daca ea nu este tratata ca atare, ca fiind dobandirea de valori mobiliare pe
pietele de capital organizate si reglementate si care nu permit participarea directa la
administrarea societatii comerciale, ci doar obtinerea de profit.

Ordonanta doar defineste investitiile portofoliu (fapt firesc, intrucant vorbeste despre investitiile
directe) si precizeaza ca regimul juridic al acestora ar urma sa fie reglementat de o lege speciala.
Astazi putem spune ca investitiile de portofoliu sunt supuse unor dispozitii pe care le regasim in
diverse acte normative care reglementeaza materia valorilor mobiliare.

Un act normativ de baza este Legea nr. 297/2004 privind piata de capital, care insa nu defineste
notiunea de investitie de portofoliu.

Un alt act normativ de interes in ceea ce priveste investitiile de portofoliu este OUG nr. 66/1997
privind regimul investitiilor straine in Romania, realizate prin cumpararea de titluri de stat.
Titlurile de stat sunt reprezentate de inscrisuri care constituie datoria publica a Romaniei, sub
forma de bonuri, certificate de trezorerie si orice alt instrument cu scadenta de maximum un an,
dar si obligatiuni sau alte instrumente cu scadenta mai mare de un an, constand in imprumuturile
statului roman in moneda nationala sau in valuta pe termen scurt, mediu sau lung.

Din aceasta perspectiva speciala a dobandirii titlurilor de stat, investitia de portofoliu poate fi
definita ca fiind dobandirea de titluri de stat de pe pietele oragnizate ale titlurilor de stat de catre
o persoana fizica sau juridica nerezidenta prin intermediari autorizati in operatiuni cu titluri de
stat.

Prin urmare, investitiile de portofoliu nu reprezinta altceva decat dobandirea de catre persoane
fizice/juridice (straine) de valori mobiliare, cum sunt actiunile (la anumite societati comerciale)
sau chiar si partile sociale, care insa nu permit participarea efectiva a investitorului la viata
economica a entitatii respective, sau, pe langa cele doua (actiuni/parti sociale), dobandirea de
titluri de stat. Contributia investitorului strain care chiar daca este facuta din acest scop simplist
de a profita din cumparare si revanzare trebuie sa aiba un anumit impact asupra pietei
economice.

11
De exemplu, daca dobandim actiuni/parti sociale ca investitie directa pentru ca vrem sa preluam
capitalul, sa conducem societatea, sa o gestionam, adica vrem sa derulam o activitate durabila
in Romania - aceasta parand la prima vedere cea mai simpla varianta - ea poate fi considerata
tot investitie straina, dar de portofoliu, daca dobandim actiuni fara sa avem drept de vot sau
posibilitatea de a participa la conducerea/gestionarea societatii. Te poti intreba de ce ar face
cineva asa ceva: simplu - pentru ca spera la cresterea pretului si dobandirea de profit. Ne putem
intreba si de ce le consideram investitii, deoarece este ca un joc de noroc, adica tu cumperi o
actiune de la o societate puternica din Romania, dar nu vrei sa participi la gestionarea ei, ci
cumperi doar pentru ca te gandesti ca ii creste valoarea, vinzi si castigi. Ea este considerata
investitie pentru ca aceste cumparari/vanzari au un impact asupra societatii, pentru ca cu cat
creste valoarea de piata a societatii, cu cat activitatea socitatii este mai importanta, creste si
valoarea actiunii - cu cat o societate este mai tranzactionata pe piata, cu atat valoarea economica
a societatii creste. Adica desi din partea investitorului strain pare usor, cumpara ca sa vanda si sa
castige bani, din perspectiva macroeconomica are un impact puternic. Cu cat avem
tranzactionare mai multa a actiunilor/partilor sociale, cu atat creste credibilitatea in societate -
exista un impact si asupra raporturilor contractuale simple pe care societatea le are cu alti
cocontractanti.

Principiile specifice aplicabile regimului juridic al investitiilor straine


Cand vorbim despre regimul juridic al investitiilor straine ne gandim la ansamblul normelor
juridice care reglementeaza investitiile straine, iar din ansamblul acestor norme juridice putem
extrage anumite principii de baza care guverneaza.

1. Principiul libertatii formelor si modalitatilor de investire in Romania


Formele si modalitatile nu sunt acelasi lucru!

In ceea ce priveste libertatea formelor de investire in Romania, aceasta inseamna ca


investitorul strain este liber sa opteze pentru oricare din formele de societati comerciale
prevazute de lege. De asemenea, nimic nu il impiedica sa opteze si pentru forma unei
asocieri in participatiune.

In cee ace priveste libertatea modalitatilor de investire in Romania, aceasta se refera la


faptul ca aportul pe care investitorul strain il aduce la o entitate din Romania poate sa
imbrace oricare din modalitatile prevazute de legea romana. Adica, poate avea aport in:
o Numerar
Aici avem in vedere atat aportul in valuta, cat si aportul in moneda nationala.

Aportul in valuta este regula pentru investitorul strain, valuta ce poate fi obtinuta ori
din activitatile din strainatate, ori din activitatile derulate in Romania, avand venituri
transformate in valuta. Aportul in lei va exista pentru in investitor strain atunci cand
mai avea activitati derulate in Romania, iar din veniturile din lei din Romania se aduc
aport la o societate comerciala in numerar).

12
Aporturile in numerar vor trebui varsate pe numele si la dispozitia societatii in conturi
deschise la institutiile de credit romanesti sau la sucursalele unor banci autorizate sa
functioneze in Romania.

o Bunuri corporale
Trebuie sa ne gandim pe de o parte la faptul ca cel mai simplu s-ar putea aduce
aporturi in ceea ce priveste bunuri mobile (masini, utilaje etc.), dar nimic nu il
impiedica sa aduca ca aport la o societate comerciala romana si bunuri imobile (ne
gandim atat la constructii, cat si la terenuri).

o Drepturi
Acestea sunt considerate tot bunuri, dar bunuri incorporale. La drepturi am putea
introduce drepturi de proprietate intelectuala (breve de inventii, know-how, modele
industriale etc.), fie drepturi de creanta.

o Alte drepturi cu valori economice


Aici intra aporturile in servicii, aporturi privind cunostinte si metode de organizare si
conducere.

Concluzia este ca in ceea ce priveste felul aportului libertatea este foarte mare. Poti aduce
cam orice tip de aport, cu conditia sa fie permis de legea romana.

2. Principiul liberului acces al investitiilor straine in toate domeniile vietii economice din Romania
Acesta este tot un principiu important, ce inseamna ca investitorii straini isi pot realiza
investitia respectiva in orice domeniu (anume in domeniu industrial, agricultura,
exploatarea resurselor naturale, comercial samd).

13
3. Continuare – Regimul investitiilor straine in Romania
Thursday, 22 February 2018
12:17
Garantiile de care beneficiaza investitorii straini in Romania (subiect de examen)
Investitorii straini in Romania beneficiaza de doua garantii foarte importante: garantia impotriva
indisponibilizarii investitiei si garantia stabilitatii regimului juridic aplicabil investitiei.

Garantia impotriva indisponibilizarii investitiei


Temeiul juridic al acestei garantii se regaseste in Constitutia Romaniei, in art. 44 alin. (3), care
precizeaza ca "Nimeni nu poate fi expropriat decat pentru o cauza de utilitate publica, stabilita
potrivit legii, cu dreapta si prealabila despagubire". Aceasta dispozitie se completeaza cu cea din
alin. (6) al aceluiasi articol: "Despagubirile se stabilesc de comun acord cu proprietarul sau, in caz
de divergenta, prin justitie".

Dispozitiile legale existau si in prima Constitutie de dupa 1990 (cea din 1991), dar prin modificarea
din 2003 s-a mai introdus un alineat, cel cu numarul 4, conform caruia "Sunt interzise
nationalizarea sau orice alte masuri de trecere in proprietate publica a unor bunuri pe criterii
discriminatorii". Aceste texte de lege prezinta importanta pentru noi din perspectiva investitiilor
straine si investitorilor straini deoarece constituie o intarire a garantiei impotriva indisponibilizarii
investitiei.

Pornind de la textul constitutional, Constititutia fiind legea fundamentala a statului, actul


normativ special, OUG nr. 92/1997 prevede, in art. 4 alin. (2) lit. c) faptul ca "investitorii in
Romania beneficiaza in principal de urmatoarele garantii si facilitati: c) garantii impotriva
nationalizarii exproprierii sau altor masuri cu efect echivalent".

Art. 8 alin. (1) spune ca "investitiile nu pot fi nationalizate, expropriate sau supuse unor masuri cu
efect echivalent, exceptand cazurile in care o astfel de masura intruneste cumulativ urmatoarele
conditii:
a. sunt necesare pentru o cauza de utilitate publica (de studiat ce este utilitatea publica!);
b. sunt nediscriminatorii;
c. se efectueaza in conformitate cu dispozitiile exprese ale legii;
d. se fac cu plata unei despagubiri prealabile, adecvate si efective."

Concluzia este ca exproprierea pentru o cauza de utilitate publica se va putea realiza numai cu
plata unei despagubiri ale carei conditii sunt mentionate in OUG nr. 92/1997 privind stimularea
investitiilor directe:
 Despagubirea trebuie sa fie echivalenta cu valoarea justa de piata a investitiei expropriate;
Aceasta conditie este un reflex al principiului dezdaunarii integrale a investitorului afectat.
Trebuie ca despagubirea sa fie echivalenta cu valoarea justa a investitiei.

Valoarea investitiei trebuie calculata la momentul imediat anterior exproprierii sau inainte
ca exproprierea iminenta sa devina cunoscuta intr-un mod care i-ar putea afecta valoarae

14
de piata. Este important ca in momentul in care acorzi o despagubire pentru exproprierea
investitiei sa calculezi valoarea investitiei inainte de a sti ca se expropriaza, pentru ca stiind
ca se expropriaza s-ar putea sa ii scada valoarea.

Din nefericire, in practica, in anumite domenii, lumea stie ca se face expropriere si se creste
pretul, adica cumperi terenuri stiind ca pe acolo urmeaza sa treaca o autostrada, speri ca
va creste pretul, iar cand statul vine sa te despagubeasca mizezi pe acest fapt.

 Despagubirea trebuie sa fie prealabila, adica trebuie platita inainte ca indisponibilizarea sa


opereze;

 Despagubirea trebuie sa fie adecvata;


Modalitatea ei de plata trebuie sa fie potrivita cu natura si valoarea de piata a investitiei.

 Despabuirea trebuie sa fie efectiva, adica lichida, in sensul ca trebuie sa fie exprimata in
bani sau, cel mult in bunuri care ar putea fi transformate imediat in bani.

Un alt aspect care intereseaza, in ceea ce priveste modalitatea de determinare a despagubirilor:


in principiu, acestea vor fi determinate prin acordul ambelor parti (investitor si statul care
nationalizeaza/expropriaza). Daca partile nu se pot intelege, singura solutie este apelarea la
instanta care sa solutioneze problema. In acest sens, art. 8 alin. (4) din OUG nr. 92/1997 spune
ca "Investitorul afectat are dreptul la o examinare prompta a cazului sau, a evaluarii investiei sale
si a platii despagubirii, conform legii romane. Examinarea trebuie efectuata, dupa caz, de catre o
autoritate judecatoreasca sau de catre o alta autoritate independenta si competenta conform
tratatelor internationale in materie la care Romania este parte".

Prin urmare, litigiile intre investitorii nerezidenti (straini) si statul roman cu privire la
indisponibilizarea investitiei vor fi solutionate de catre instantele judecatoresti nationale sau pe
calea arbitrajului, in confirmitate cu art. 11 din OUG nr. 92/1997. Potrivit acestui ultim text de
lege evocat, investitorii straini au posibilitatea sa aleaga, potrivit procedurii prevazute, fie pe baza
legii contenciosului-administrativ (adica sa te judeci cu statul roman la instantele competente),
fie pe baza conventiei pentru reglementarea diferendelor referitoare la investitii intre state
incheiata la Washington in 1965 si ratificata de Romania in 1975. Mai exista procedura
urmatoare: pe baza procedurii si a regulamentului de arbitraj Uncitral, in cazul in care arbitrii vor
fi desemnati fie potrivit acestui regulament sau pot fi desemnati de catre secretarul general al
centrului international pentru reglementarea diferendelor referitoare la investitii.

Garantia stabilitatii regimului juridic


Garantia costa in faptul ca investitia straina trebuie sa beneficieze de regimul juridic prevazut de
legea in vigoare in momentul realizarii ei pe intreaga durata de existenta a investitiei, ceea ce nu
reprezinta altceva decat o expresie a principiului tempus regit actum. Aceasta garantie se
materializeaza in ideea clara ca dupa constituirea investitiei, daca intervine o lege noua care ar
restrange sfera facilitatilor, garantiilor, drepturilor, investitia realizata anterior va trebui sa

15
beneficieze de vechea reglementare, cu alte cuvinte de statutul juridic pe care vechea
reglementare i-l acorda.

Ideea aceasta confera un lucru foarte important: stabilitate si predictivilitate, fapt foarte
important pentru investitor, acesta estimand din momentul realizarii investitiei modul in care
aceasta investitie se va dezvolta si se va derula, in functie de legislatia care exista in momentul in
care a realizat investitia. De aici deriva foart emulte litigii juecate la centrul international pentru
reglementarea diferendelor referitoare la investitii.

Pe cale de exceptie (de la principiul tempus regit actum), investitiile straine vor fi supuse unor
legi ulterioare (noi) in masura in care acestea ar contine prevederi mai favorabile decat cea care
exista in vigoare la momentul constituirii investitiei.

Drepturile pe care le au investitorii straini in Romania


Dreptul de proprietate al investitorilor straini asupra unor bunuri aflate in Romania (subiect de
examen)
Cand vorbim despre acest drept trebuie sa facem distinctia intre dreptul de propreitate ce poate
fi obtinut asupra unor bunuri mobile (fara relevanta pentru noi) si dreptul de proprietate pe care
pot sa il aiba asupra unor bunuri imobile (cladiri si terenuri).

In ceea ce priveste cladirile, regimul juridic al dobandirii dreptului de proprietate asupra cladirilor
este regimul juridic national, ceea ce inseamna ca un investitor strain poate dobandi la fel de usor
dreptul de proprietate ca un investitor roman.

Problemele adevarate apar in legatura cu regimul juridic al dobandirii dreptului de proprietate


asupra terenurilor. Constitutia Romaniei a marcat o schimbare subtantiala in ceea ce priveste
drepturile persoanelor fizice si juridice straine asupra terenurilor din Romania. Ne referim la
modificarea Constitutiei, ce a avut loc in 2003. Spre deosebire de varianta Constitutiei din 1991,
prin modificarea Constitutiei s-a creat pentru cetatenii straini si apatrizi vocatia de a dobandi
dreptul de proprietate asupra terenurilor din Romania.

Art. 44 alin. (2) precizeaza: "Cetatenii straini si apatrizii pot dobandi dreptul de proprietate privata
asupra terenurilor numai in conditiile rezultate din aderarea Romaniei la Uniunea Europeana si
din alte tratate internationale la care Romania este parte pe baza de reciprocitate in conditiile
prevazute de lege organica, precum si prin mostenire legala".

Prin urmare, din acest text din Constitutie extragem concluzia ca modalitatile prin care un
cetatean strain sau apatrid poate dobandi dreptul de proprietate asupra unui teren din Romania
prin mostenire legala sau prin acte intre vii sau mortis causa, daca sunt intrunite cumulativ
anumite conditii:
 Sa existe o conventie internationala la care Romania este parte (o asemenea conventie este
reprezentata si de tratatul de aderare a Romaniei la Uniunea Europeana);
 Sa existe reciprocitate in ceea ce priveste recunoasterea dreptului de proprietate si pentru
cetatenii romani asupra unor terenuri aflate in statul respectiv;

16
Reciprocitatea este de trei feluri:
o Reciprocitate legislativa (prevazuta prin lege);
o Reciprocitate diplomatica (atunci cand avem o conventie intre cele doua state);
o Reciprocitate de fapt (cand este aplicata efectiv in practica autoritatilor fara sa existe
o reglementare legala sau o conventie internationala).

 In conditiile unei legi organice.


Cu alte cuvinte, in 2003, cand s-a modificat Constitutia, ea trimitea la o lege care atunci nu
era in vigoare, dar care intre timp a aparut, anume Legea nr. 312/2005 privind dobandirea
dreptului de proprietate privata asupra terenurilor de catre cetateni straini si apatrizi
precum si de catre persoane juridice straine.

Aceasta lege are ca obiect de reglementare tocmai dobandirea dreptului de proprietate


asupra terenurilor. Potrivit legii, regimul dobandirii dreptului de proprietate asupra
terenului este diferit dupa cum este vorba despre:

o Cetateni ai statelor membre ale Uniunii Europene sau de catre apatrizi cu domiciliul
intr-un stat membru sau de catre persoane juridice cu sediul intr-un stat membru;
Aici exista o prevedere generala in lege, cu caracter de principiu, si doua reglementari
specifice, particularizate in functie de natura si scopul terenului la care se refera.

Ca regula generala, art. 3 din Lege spune ca: "Cetateanul unui stat membru al Uniunii
Europene, apatridul cu domiciliu in statul membru sau in Romania, precum si persoana
juridica constituita in conformitate cu legislatia unui stat membru pot dobandi dreptul
de proprietate asupra terenurilor in aceleasi conditii cu cele prevazute de lege pentru
cetatenii romani si pentru persoanele juridice romane".

Tot in acelasi act normativ avem doua texte care reprezinta reglementari speciale.
Art. 4 din lege se refera la terenurile avand drept scop constituirea de resedinte sau
de sedii secundare: "Cetatenii unui stat membru nerezidenti in Romania, apatridul
nerezident in Romania, cu domiciliul intr-un stat membru, precum si persoana juridica
nerezidenta constituita in conformitate cu legislatia unui stat membru pot dobandi
dreptul de proprietate asupra terenurilor pentru resedinte secundare, respectiv sedii
secundare, la indeplinirea unui termen de 5 ani de la data aderarii Romaniei la
Uniunea Europeana".

A doua reglementare speciala se refera la terenurile agricole: "Cetatenii unui stat


membru, apatridul cu domiciliul intr-un stat membru sau in Romania, precum si
persoana juridica constituita in conformitate cu legislatia unui stat membru, pot
dobandi dreptul de proprietate asupra terenurilor agricole, padurilor si terenurilor
forestiere la implinirea unui termen de 7 ani de la data aderarii Romaniei la Uniunea
Europeana".

17
o Cetateni straini sau apatrizi/persoana juridica straina care nu apartine unui stat
membru al Uniunii Europene.
In ceea ce priveste a doua categorie, acestia vor putea dobandi dreptul de proprietate
asupra terenurilor doar in conditiile in care vor exista tratate sau conventii cu statul
de unde provin, pe baza de reciprocitate.

Cetatenii straini apartinand acestor categorii nu vor putea dobandi dreptul de


proprietate asupra terenurilor in conditii mai favorabile decat cele care sunt acordate
cetatenilor apartinand unor state membre ale Uniunii Europene. Nu poti printr-un
tratat, de exemplu cu SUA, sa acorzi cetatenilor americani posibilitatea de a dobandi
drept de proprietate in conditii mai favorabile decat cele date statelor din Uniunea
Europeana.

3. Conventia pentru reglementarea diferendelor relative la


investitii intre state si persoane ale altor state din 1965.
Conventia de la Washington.
Thursday, 22 February 2018
13:23
Cand vorbim despre aceasta conventie vorbim despre Centrul International pentru
Reglementarea Diferendelor Referitoare la Investitii (CIRDI - ICSID).

Conventia de la Washington
Despre conventie si CIRDI
Aceasta conventie a fost creata intr-un scop foarte clar: de a oferi o alternativa atractiva
investitorului strain in ceea ce priveste solutionarea oricaror litigii ce ar izvori din investitiile
realizate pe teritoriul altui stat.

Inainte de a exista acest centru existau doua modalitati de solutionare a acestui tip de litigiu (care
exista in continuare):
 Solutionarea litigiilor de catre instantele competente din statul gazda a investitiei;
In Romania, privitor legii contenciosului-administrativ. Aceasta ipoteza era in favoarea
statului.

De exemplu, mari companii americane investesc in tot felul de tari, cum ar fi Africa. Acolo
faci o rafinarie, totul este minunat, dai suficienti bani conducerii de stat, se cearta
conducerile de acolo, vine alt guvern la conducere, nationalizeaza/expropriaza investitia si
te intrebi ce faci. Daca nu ar fi existat CIRDI aveai varianta sa mergi in acel stat, sa bati la
usa instantei si sa dai in judecata statul - clar nu aveai sanse.

18
 Protectia diplomatica acordata de catre statul de nationalitatea investitorului.
Aceasta se realiza prin subrogarea statului de nationalitate in drepturile comerciantului
national (investitorului), transformand acest litigiu semi-privat intr-un litigiu de drept
international public (intre doua state - statul care s-a subrogat in drepturile investitorului si
statul-gazda a investitiei).

Majoritatea investitorilor straini vin din state puternice, statele-gazda fiind mai putin
puternice. De exemplu, venea un investitor din SUA si investea in, de exemplu, Liberia.
Investitorul strain pierdea dreptul de proprietate asupra rafinariei, iar probabilitatea de a-
si mai castiga bunurile era mica. Atunci SUA se subrogau in drepturile investitorului strain
din SUA si pornea un litigiu impotriva Liberiei, cu toate mijloacele de drept international
public existente. Sansele se rasturnau, devenea foarte puternic statul care preluase aceasta
situatie.

De aceea se incheie o conventie internationala - fiecare stat cedeaza ceva, avem un


compromis.

Prin intermediul conventiei de la Washington s-a incercat sa se faca un compromis, adica fiecare
sa renunte la ceva, astfel incat s-a creat prin conventie un mecanism de conciliere si arbitraj, la
acest mecanism urmand (la acel moment) sa aiba acces atat investitorul strain, cat si statul-gazda
al investitiei. Cu alte cuvinte, au renuntat la prerogative si statele-gazda (accepta sa nu se judece
in tara lor si sa se judece in fata unei instante independente) si statele de origine (care nu se mai
folosesc de subrogare).

Aceasta conventie a fost creata sub egida Bancii Mondiale (ea avand doua organisme principale:
Fondul Monetar International si Banca Internationala pentru Reconstructie si Dezvoltare).
Aceasta initiativa a apartinut concret BIRD. Statele semnatare ale conventiei sunt in proportie
convarsitoare cele reprezentate la BM si BIRD.

Adoptarea acestei conventii ne intereseaza pe noi pentru avantajele pe care le ofera atat
investitorului, cat si statului-gazda.

Investitorii au acces efectiv si direct la un organism international neutru, cu o competenta


exclusiva pentru un anume tip de litigii, anume litigii izvorate din investitii straine - investitorul
are mai multe garantii la un proces echitabil, tocmai datorita independentei acestui organism,
alternativa fiind cea deja expusa, adica sa deduci litigiul in fata instantelor nationale din statul-
gazda;

Prin constituirea ICSID, statul-gazda, acceptand sa se judece cu investitorul strain in fata unui
organism neutru, ofera si un element de incredere pentru investitorul strain. Este mult mai
atractiv sa investesti intr-un stat care a cceptat jurisdictia ICSID, adica este tot o parghie pe care
o ai tu ca stat sa atragi investitori straini. In al doilea rand, prin acceptarea acestei jurisdictii, statul
se protejeaza si in fata acelui litigiu diplomatic pe care l-ar fi putut avea cu statul de nationalitate
a investitorului.

19
Atentie! Una este conventia, alta este centrul constituit pe baza conventiei!

Pentru realizarea scopurilor conventiei s-a creat CIRDI (ICSID) a fost acela de a oferi mijloacele
de conciliere si arbitraj in vederea solutionarii litigiilor relative la investitii.

(!!!) Nu centrul (ca institutie) solutioneaza litigiile, ci el ofera mecanismele: comisie de conciliere
sau tribunale arbitrale constituie pe langa centru! Solutiile nu sunt date de centru. Foarte rar
solutiile sunt date de comisia de conciliere, majoritar fiind date de acele tribunale arbitrale.

Centrul (CIRDI) beneficiaza de personalitate juridica proprie, avand, prin urmare, capacitate
deplina de a incheia contracte, de a dobandi bunuri mobile/imobile, precum si de a sta in justitie.

Sturctura CIRDI
Are in sturctura doua organe: Consiliul administrativ si Secretariatul general al CIRDI.

Conventia de la Washington a fos adoptata sub egida Bancii Internationale pentru Reconstructie
si Dezvoltare (BIRD), care este una din cele doua elemente de structura ale Bancii Mondiale
(alaturi de FMI). Insistam asupra acestui lucru pentru ca vom vedea in permanenta legatura intre
BIRD si CIRDI.

In principal, in ceea ce priveste reprezentarea statelor, se pastreaza exact proportia in ceea ce


priveste reprezentarea statelor in cadrul BIRD.

Consiliul administrativ
Principalul organism de conducere al CIRDI este Consiliul administrativ.

Presedintia Consiliului administrativ este exercitata de catre Presedintele BIRD. In ceea ce


priveste membrii Consiliului administrativ, din nou trebuie sa remarcam ca avem de a face cu o
reglementare fidela al aceluiasi principiu al reprezentativitatii (intalnit in cazul BIRD). Prin urmare,
Consiliul administrativ are in componenta sa cate un reprezentant al fiecarui stat semnatar al
Conventiei de la Washington, numirea sa fiind lasata la latitudinea fiecarui stat semnatar.

Daca statul semnatar a numit doar un reprezentant in BIRD (omitand sa numeasca un reprezentat
distinct pentru Consiliul administrativ), persoana numita pentru BIRD va reprezenta statul si in
Consiliul adminstrativ al CIRDI.

Presedintele Consiliului administrativ are anumite prerogative precum:


 Atributii referitoare la listele de conciliatori si arbitri, in sensul ca Presedintele (alaturi de
statele membre, care pot sa numeasca un numar de patru arbitri sau conciliatori) poate sa
desemneze un numar de zece persoane pentru lista de conciliatori sau pentru lista de
arbitri. Deci, pe de o parte, fiecare stat membru are dreptul sa desemneze din specialistii
din tara sa patru persoane care sa faca parte dintr-o lista de conciliatori/arbitri, lista de pe
care subiectele litigiilor pot alege arbitri. Pe langa cei patru, Presedintele Consiliului
administrativ ii revine dreptul de a numi la randul sau inca zece persoane pe lista respectiva.

20
 Daca Tribunalul Arbitral nu a fost constituit in cele 90 de zile urmatoare notificarii
inregistrarii cererii de catre Secretarul general, conform art. 36 alin. (3) din Conventie sau
in orice alt termen convenit de catre parti, Presedintele Consiliului administrativ, la
sesizarea partii mai diligente, si, daca este posibil, dupa consultarea partilor, numeste
arbitrul sau arbitrii care nu au fost inca desemnati. Arbitrii numiti de catre Presedinte
potrivit prevederilor articolului din Conventie nu trebuie sa fie cetateni ai statului
contractant parte la diferend sau ai statului contractant a carui persoana este parte la
diferend.

Acest Tribunal Arbitral ar trebui constituit in cel mult 90 de zile, insa daca acest lucru nu se
intampla (nu se inteleg asupra arbitrului), tocmai pentru a nu se tegiversa la nesfarsit, prin
conventie se ofera posibilitatea pentru Presedintele Consiliului administrativ sa numeasca
el arbitrul/arbitrii care sa judece litigiul. Conditia logica este ca el sa nu numeasca un
arbitru/mai multi arbitrii din tarile in litigiu.

 Atunci cand avem o Comisie de conciliere sau un Tribunal arbitral (deja constituite), dar
ulterior se vacanteaza un loc (ca urmare, sa zicem, a unei demisii intepestive), tot
Presedintelui Consiliului administrativ ii revine posibilitatea de a numi o alta persoana de
pe lista de conciliatori sau arbitri pentru a completa instanta. Scopul este, din nou, acelasi,
anume a nu se tegiversa la nesfarsit derularea unui litigiu, aceasta deoarece una dintre
trasaturile arbitrilor este celeritatea.

 Tot in derularea procesului apare o alta atributie. Atunci cand Comisia de conciliere sau
Tribunalul arbitral nu reusesc sa solutioneze o cerere de recuzare ce il vizeaza pe un
conciliator sau arbitru (din cauza faptului ca, de exemplu, se ajunge la egalitate de voturi
sau atunci cand cererea de recuzare vizeaza un arbitru/conciliator unic), Presedintele
Consiliului administrativ va fi cel care va solutiona cererea de recuzare.

 In situatia in care ulterior pronuntarii sentintei arbitrale una dintre parti formuleaza o
cerere de anulare a sentintei (pentru unul din motivele prevazute in Conventie - actiunea
in anulare si in cazul ICSID, dar in in cazul Tribunalului arbitral fiind singura cale de atac),
Presedintele Consiliului administrativ este abilitat sa numeasca imediat, la data primirii
cererii, un comitet ad-hoc format din trei membri de pe lista de arbitri, care sa solutioneze
cererea de anulare a sentintei arbitrale (acesta fiind unicul lor scop). Este diferit de dreptul
intern, unde o anulare s-ar ataca la instanta nationala superioara celei care ar fi trebuit sa
judece in prima instanta.

21
Secretariatul general al CIRDI
Mai exista un al doilea organism important, anume Secretariatul general al CIRDI, care este
compus din Secretarul general, din unul sau mai multi Secretari adjuncti si din personal.

Competenta de alegere al Secretarului general apartine Consiliului administrativ, la propunerea


Presedintelui Consiliului administrativ.

Atat Secretarul general, cat si Secretarii adjuncti au un mandat de maximum 6 ani, reinnoibil.

Secretarul general este reprezentantul legal al CIRDI in raporturile pe care centrul le are cu tertii
(in calitate de persoana juridica). Cu alte cuvinte, toate actele pe care le incheie CIRDI vor fi
semnate, in calitate de reprezentant legal, de catre Secretarul general.

Secretarul general are mai mult atributii administrative, de aceea fiind reprezentant legal.
Presedintele are altfel de atributii, fiind si Presedintele BIRD.

Atributii
Secretariatul general este responsabil de legatura si relatia cu toate statele.

De asemenea, Secretariatul general are atributii foarte complexe in legatura cu derularea


procedurilor de conciliere si arbitraj pe intreaga durata, pe parcursul intregii proceduri. Astfel,
din momentul in care se doreste numirea conciliatorilor/arbitrilor rolul Secretariatului si al
Secretarului general este important, pentru ca numirile conciliatorilor si arbitrilor trebuie sa ii fie
notificate.

De asemenea, in ceea ce priveste procedura de declansare, in depunerea cererii de


conciliere/arbitraj rolul Secretariatului general este foarte mare, pentru ca cererile de
conciliere/arbitraj trebuie adresate Secretariatului general. Astfel, dupa ce primeste cererea de
conciliere sau de arbitraj, Secretarul general are obligatia de a ii comunica paratului o copie dupa
aceasta cerere.

Dupa depunerea cererii, urmeaza sa se stabileasca taxele arbitrale si alte indatoriri administrative
pe care reclamantul le are fata de CIRDI.

Secretariatul general poate fi considerat un fel de grefa a instantelor de drept comun. Diferenta
fata de o simpla grefa de instanta, care doar primeste cererile si le comunica celeilalte parti,
consta in faptul ca Secretarul general are dreptul de a refuza inregistrarea unei cereri daca,
analizand datele continute in cerere, constata ca diferendul depaseste in mod evident
competenta CIRDI. Chiar daca va inregistra/va refuza inregistrarea cererea/cererii, Secretarul
general are obligatia de a comunica partilor solutia adoptata.

Aceste atributii prezentate anterior vizeaza partea de debut a procesului. Vom continua cu
perioada de dupa finalizarea procedurii.

22
Astfel, dupa finalizarea procedurii si, evident, dupa solutionarea diferendului, Secretarul general
are obligatia de a trimite fara intarziere partilor la litigiu copii certificate pentru conformitate ale
sentintei arbitrale. Rolul acestei comunicari este unul foarte important, deoarece sentinta se
considera a fi pronuntata in ziua comunicarii respectivelor copii.

O alta atributie care deriva din cea prezentata anterior este aceea ca Secretarul general este cel
care are abilitatea de a primi cererile partilor privind revizuirea sau anularea sentintei. Dupa ce
primeste o asemenea cerere, din nou incepe sa se comporte ca un grefier, indreptand cererile
respective spre solutionare Presedintelui Consiliului administrativ.

Listele de conciliatori si arbitri


Acestea sunt acele liste din cuprinsul carora partile la litigiu pot sa aleaga conciliatorul sau arbitrul
pe care il numesc in componenta Comisiei de conciliere sau, cel mai des, Tribunalului arbitral.

Din aceasta lista de conciliatori si arbitri vor face parte persoane competente, fiecare stat
semnatar al Conventiei avand dreptul de a numi patru persoane pe lista. Nu exista obligativitatea
ca statele sa numeasca patru cetateni ai propriului stat. Spre exemplu, daca in Trinidad Tobago
nu exista niciun specialist in DCI, nimic nu impiedica Trininad Tobago sa numeasca patru
specialisti din Columbia.

Dincolo de buna reputatie morala, aceste persoane de pe lista de conciliatori sau arbitri trebuie
sa aiba competenta recunoscuta in domeniile juridice, comerciale, industriale sau financiare. Cu
alte cuvinte, arbitrii/conciliatorii nu trebuie neaparat sa fie juristi, ei putand fi specialisti si in alte
domenii.

Pe langa cele patru persoane numite de fiecare stat, pe lista apar si zece persoane numite de
catre Presedintele Consiliului administrativ.

Ca regula, numirea membrilor de pe lista de conciliatori sau arbitri se face, in principiu, pe o


perioada de 6 ani, dar nimic nu impiedica statele ca dupa expirarea "mandatului de 6 ani" sa
numeasca din nou aceeasi persoana.

23
Jurisdictia CIRDI
Prin aceasta notiune ne vom referi la competenta CIRDI.

Principalul articol din Conventie referitor la acest aspect (art. 25) reglementeaza aspecte ce tin
atat de competenta personala, cat si de competenta materiala a CIRDI.

Competenta centrului cuprinde:


Diferendele de ordin juridic intre un stat contractant (sau o anumita colectivitate publica
sau un anume organism dependent de acesta si pe care il desemneaza) si persoana unui
alt stat contractant, care sunt in relatie directa (n.n. diferendele) cu o investitie, diferende
pe care partile au consimtit in scris sa le supuna CIRDI.

Putem observa ca textul se refera atat la competenta personala, cat si la competenta


materiala. Cu alte cuvinte, atunci cand partile au consimtit pentru jurisdictia CIRDI, niciuna
dintre ele nu isi va putea retrage consimtamantul.

Tot art. 25 explica un lucru foarte important, anume ce se intelege prin "persoana unui alt
stat contractant":
o In legatura cu persoana fizica, va fi apta sa fie subiect in fata CIRDI orice persoana
fizica care poseda nationalitatea unui stat contractant, altul decat statul parte la
diferend la data la care partile au consimtit sa supuna diferendul concilierii sau
arbitrajului, precum si la data la care cererea a fost inregistrata, cu exceptia oricarei
persoane care la unul sau la altul dintre aceste doua momente si nationalitatea
statului contractant parte la diferend.

Cu alte cuvinte, ce intelegem noi de aici? Intelegem ca exista doua momente


cumulative raportat la care se apreciaza nationalitatea persoanei fizice: momentul la
care si-au dat acordul pentru jurisdictie si momentul la care se introduce actiunea. Se
mai constata ca persoana fizica respectiva nu poate sa aiba in acelasi timp (la oricare
din acele doua momente) si nationalitatea statului-gazda a investitiei (e.g. daca fratii
Micula aveau si cetatatenie romana, pe langa cea suedeza, nu li s-ar fi primit cererea.).

o In legatura cu persoana juridica, conventia spune ca aceasta va avea calitate de


subiect in fata CIRDI atunci cand poseda nationalitatea unui stat contractant, altul
decat statul parte la diferend, la data la care partile au consimtit sa supuna diferendul
concilierii sau arbitrajului (De ce nu exista si a doua conditie? De ce nu trebuie si la
momentul introducerii cererii? Atentie!) sau orice persoana juridica care poseda
nationalitatea statului contractant parte la diferend, la aceeasi data, si pe care partile
au convenit, in vederea realizarii telurilor prezentei conventii, sa o considere ca
apartinand altui stat contractant din cauza/datorita controlului exercitat asupra
acesteia de catre interese straine.

24
Ce observam? In cazul persoanei juridice exista doar un moment inc are trebuie sa aiba
o anumita nationalitate, anume la momentul in care si-a manifestat acordul pentru
jursidictia CIRDI.

(!) Un alt lucru important de retinut este acela ca aceasta Conventie ofera posibilitatea
sa se adreseze CIRDI si o persoana juridica din statul-gazda, dar cu o conditie: partile
sa fi fost de acord ca acea entitate, datorita controlului exercitat din strainatate, poate
fi asimilata unei persoane juridice straine.

Centrul si Conventia creaza aceasta situatie putin deosebita. De obicei, persoana


juridica are nationalitatea statului unde isi are sediul. Exista si aceasta exceptie data
de criteriul controlului. Nu simplul fapt ca cineva este asociat strain la o societate
comerciala inseamna ca se exercita controlul din strainatate si ca se va dobandi
personalitate juridica straina. Criteirul controlului vizeaza faptul ca trebuie sa
dovedesti tu ca tot ceea ce inseamna dispozitiile, activitatea coordonata sa vina din
strainatate.

Tot din art. 25 se extrage si competenta materiala, ce se refera la faptul ca acest centru este
abilitat sa reglementeze doar un anumit tip de diferende, anume diferende de ordin juridic
intr-o stransa relatie cu o investitie.

Cu alte cuvinte, insistam asupra acestui lucru deoarece trebuie ca la momentul la care ne
adresam ICSID sa demonstram ca litigiul pe care il deducem judecatii este unul juridic si
decurge eminamente dintr-o investitie. Fara sa avem aceste elemente, adica daca nu putem
face legatura intre problema de drept si ideea de invesitie si nu identificam obiectul litigiului
ca fiind legat de investitie, ci este legat de orice altceva, ICSID va respinge cererea ca
introdusa in fata unei instante necompetente. De aceea, pe de o parte trebuie sa dovedesti
calitatea procesuala activa/pasiva a partilor, dar trebuie sa identifici clar si elementele
materiale ale litigiului, tocmai pentru ca instanta arbitrala sa verifice daca are competenta.

Competenta centrului are la baza o latura pur consensuala. Aceasta inseamna urmatorul lucru:
consimtanantul ambelor parti constituite o conditie indispensabila pentru atragerea
competentei centrului. Simplul fapt ca statul-gazda al investitiei a ratificat Conventia de la
Washington sau ca statul de nationalitatea invesitorului a ratificat-o nu este suficient. Faptul ca
au ratificat Conventia nu obliga statul sau investitorul strain sa apeleze la jurisdictia centrului, ci
doar ofera vocatia de a opta pentru aceasta jurisdictie.

Fiind doar o vocatie, evident ca apare obligatoriu consimtamantul ambelor parti pentru aceasta
jurisdictie.

25
Conventia, in ceea ce priveste acest consimtamant, cuprinde doua exigente:
 Una in ceea ce priveste forma de manifestare a acestuia;
Conventia impune ca acordul cu privire la acceptarea competentei CIRDI sa imbrace forma
scrisa.
Forma scrisa este necesara, neexistand acea prezumtie din dreptul comun bazata pe
principiul consensualismului (acest principiu consta in faptul ca simplul acord de vointa al
partilor este suficient pentru a da nastere unor efecte juridice).

Consimtamantul scris trebuie sa fie comunicat intre parti. Sub acest aspect, Conventia
ofera o paleta larga de posibilitati partilor. De dorit si cel mai simplu ar fi ca acordul de
vointa al partilor sa imbrace forma unui acord unic scris, unui instrument unic, iar acest
instrument unic ar lua forma fie a unei clauze compromisorii (inserata intr-un contract
privind investitiile dintre statul-gazda si investitor) sau sa ia forma (mai rar) a unui
compromis de arbitraj care se incheie ulterior aparitiei litigiului (este logic - clauza
compromisorie se insereaza in contract si se refera la litigii viitoare, pe cand compromisul
de arbitraj se refera la un litigiu deja nascut).

Conventia de la Washington nu obliga partile sa-si manifeste acest acord (consimtanantul)


printr-un singur act, ceea ce ar putea atrage urmatoarea situatie: cele doua consimtaminte
sa fie manifestate prin instrumente diferite, ele doar intalnindu-se la un anumit moment.
Aici avem o varianta ce poate fi data ca exemplu din legislatia romana, anume: statul gazda,
printr-o legislatie destinata sa promoveze investitiile, decide sa supuna competentei
centrului diferendele rezultate dintr-o anumita categorie de investitii. Existenta acestei
legislatii echivaleaza cu consimtamantul statului gazda pentru ca anumite tipuri de litigii sa
fie supuse CIRDI. In paralel cu acest acord de vointa al statului, investitorul strain va putea
sa isi manifeste si el consimtamantul (pentru a se intalni cele doua manifestari de vointa)
ulterior realizarii investitiei, acceptand "oferta statului" in scris. Acest lucru se intampla in
sistemul nostru de drept, pentru ca asa cum am aratat deja, in OUG nr. 92/1997 privind
stimularea investitiilor directe se ofera investitorului strain dreptul de a alege instanta
competenta pentru solutionarea litigiilor care s-ar naste intre el si statul roman, incluzand
intre posibilitatile oferite acestuia si competenta Centrului International de la Washington
(CIRDI).

 A doua, in legatura cu momentul la care trebuie exprimat consimtamantul.


Data acordarii consimtamantului este considerata ca fiind cea in care partile diferendului
au consimtit in scris sa supuna litigiul CIRDI. (!) Daca partile nu si-au manifestat
consimtamantul in aceeasi zi, momentul acceptarii consimtamantului evident ca va fi
considerat cel in care s-a exprimat cel de-al doilea consimtamant.

Data acceptarii este importanta mai ales atunci cand statul gazda face acea oferta despre
care am vorbit anterior, oferta generala privind competenta centrului, prin intermediul
legislatiei nationale sau prin intermediul unor tratate bilaterale privind promovarea
reciproca a investitiilor straine. Aceasta prevedere in tratate vine de foarte multe ori in
completarea dispozitiilor legislative ale statului-gazda.

26
Multe persoane cred ca in lipsa unui tratat bilateral privind investitiile nu exista competenta
CIRDI. Totusi, un astfel de tratat bilateral nu este necesar - te poti adresa CIRDI atata timp
cat ai Conventia si cat timp statul roman ofera aceasta posibilitate. Este adevarat ca daca
exista tratate bilaterale privind investitiile acolo sunt detaliate aceste aspecte, cum pot fi
detaliate si alte aspecte ce tin de competenta materiala. Unde avem tratat bilateral, CIRDI
tine cont de el. Dar daca nu am tratat bilateral, la CIRDI arbitrii vor aplica o norma materiala
(in proportie covarsitoare fiind vorba despre legea statului-gazda). Doar astfel ei pot vedea
ce inseamna investitie (de exemplu, ce intelege Romania prin investitie straina, ce facilitati
ofera etc.).

Totodata, trebuie retinut ca statul roman poate fi si reclamant, nu doar parat.

Cu alte cuvinte, avem o oferta privind competenta CIRDI din partea statului-gazda, iar
investitorul strain urmeaza sa isi manifeste acordul in sensul, sa zicem, acceptarii ofertei.
Evident ca in aceasta situatie momentul intalnirii consimtamantului va fi cel in care cele
doua parti sunt ambele de acord, anume acela in care investitorul strain (in mod clar si
expres) accepta jursdictia CIRDI. Si aici avem o discutie interesata, in legatura cu modul in
care investitorul strain accepta investitia: Aceasta acceptare, ca regula, se manifesta in mod
direct, expres, printr-o forma de manifestare scrisa , exprimata fie intr-o notificare adresata
statului, dar va putea reprezenta acceptarea jurisdictiei CIRDI chiar depunerea cererii de
conciliere/arbitraj in fata CIRDI.

Daca investitorul strain nu isi manifesta expres alegerea, evident ca nu sunt indeplinite
conditiile pentru existenta consimtamantului, iar statul-gazda nu se va putea adresa CIRDI
(existand doar primul element al acordului de vointe - manifestarea ofertei de la stat).

O alta problema s-ar putea ivi in cazul in care statul-gazda, prin legislatia sa nationala sau
printr-un tratat bilateral, isi manifesta acordul pentru jurisdictia CIRDI, iar un investitor
strain realizeaza o investitie pe teritoriul statului gazda fara insa sa isi manifeste acordul
expres privind competenta centrului. Ulterior, nemultumit, investitorul strain se adreseaza
CIRDI (cu alte cuvinte, cererea respectiva ar reprezenta acceptarea ofertei facuta de stat),
doar ca intre momentul in care s-a realizat investitia si momentul in care investitorul vrea
sa introduca cererea in fata CIRDI, statul-gazda a modificat legislatia si a exclus din
posibilitatile oferite investitorului si pe aceea de a apela la CIRDI. Astfel, statul-gazda va
sustine ca a facut o oferta valabila pe perioada valabilitatii legislatiei, iar daca investitorul
strain nu si-a manifestat acordul in termen, va considera ca CIRDI nu mai arae competenta
- psunand ca acceptarea investitorului strain este tardiva. Investitorul se va apara spunand
ca lui ii este aplicabila legislatia inclusiv cu oferta privind competenta CIRDI din momentul
in care a realizat investitia. Cu alte cuvinte, va considera ca CIRDI este competent sa
solutioneze un asemenea litigiu.

27
5. Izvoarele DCI
Thursday, 8 March 2018
12:00
Vom afla care sunt normele juridice ce reglementeaza raporturile juridice de DCI.

In ceea ce priveste DCI, izvoarele pot fi impartite in:


 Izvoare interne
Sunt acele izvoare interne care sunt reprezentate de actele normative adoptate de stat si
care intereseaza DCI - ex. OUG nr. 92/1997 privind stimularea investitiilor directe, Decretul
privind functionarea in Romania a reprezentantelor oficiale si a organizatiilor economice
straine);

 Izvoare internationale (externe)


Intra in aceasta categorie conventiile internationale care intereseaza Dreptul comertului
international. Dintre acestea, avem, de exemplu, Conventia de la Washington (1965),
Conventia Natiunilor Unite asupra contractelor de vanzare internationala de vanzare de
marfuri (Viena - 1960), Conventia asupra prescriptiei in materia vanzarii internationale de
marfuri (New York - 1974) si Protocolul de modificare a Conventiei (Viena - 1980), la care
Romania a aderat prin Legea nr. 24/1992.

Atat timp cat Romania a aderat la aceste conventii internationale prin legile de aderare, aceste
conventii pot fi considerate izvore interne (in opinia prof. Buglea), deoarece prin legea interna de
ratificare ele sunt integrate in ordinea juridica de drept roman. De exemplu, Conventia de la New
York se refera la prescriptie, domnul profesor considera ca ea este doar o lege speciala raportata
la dispozitiile privind prescriptia extinctiva din legea romana.

Un izvor de drept materializeaza normele juridice. Izvorul este folosit ca instrument pentru a
justifica cererea de chemare in judecata/actiunea. Legea este un act normativ emis de catre
Parlament.

Uzantele comerciale internationale ca izvor de drept


Uzantele sunt practici sociale, in general nescrise, adoptate de catre participantii la comertul
international, care prezinta un anumit grad de vechime, repetabilitate si stabilitate, aplicate intre
un numar nedefinit de participanti la comert, de regula pe o anumita zona geografica sau intr-un
anumit domeniu de activitate comerciala, practici care, in functie de natura lor, pot sau nu sa
prezinte caracter de izvor de drept.

Intotdeauna, cand dam o definitie, din aceasta definitie vasta trebuie sa extragem elementele
definitorii ale uzantelor:
 Au in structura lor un element obiectiv, acest element obiectiv fiind reprezentant de
practica sociala;
In general, un element obiectiv este un element concret, palpabil, pe care il poti vedea.
Practica sociala este elementul obiectiv.

28
O practica sociala este, de fapt, compusa dintr-un ansamblu de acte si fapte juridice care
au dobandit acest caracter de obiectiv concret datorita elementelor de vechime, de
repetabilitate si de stabilitate. Aceasta inseamna ca, de fapt, un act/fapt juridic realizat de
comercianti va deveni practica sociala daca a fost repetat intr-un anumit interval de timp,
prezentand insa si un anumit grad de stabilitate (repetabilitatea si stabilitatea nu sunt
acelasi lucru - stabilitatea inseamna ca nu se modifica, repetabilitatea ca nu se repeta).

 Pe de alta parte, uzantele prezinta si un caracter colectiv;


Aceasta inseamna ca uzantele sunt generale si impersonale, deoarece, astfel cum rezulta
din definitie, ele se aplica unui numar nedefinit de parteneri comerciali.

Prin acest element de colectivitate, uzanta se aseamana cu legea (in sens larg). Numai ca,
spre deosebire de lege, care este creatia/rezultatul unei autoritati statale, uzantele
reprezinta rodul creatiei comerciantilor insisi, deoarece ei sunt cei care, prin activitatea lor
repetata, dau nastere uzantelor comerciale.

 O uzanta poate sa aiba caracter de izvor de drept.


Caracterul lor de izvor de drept este dat de natura lor, de forta lor juridica. Vom discuta
despre acest lucru atunci cand vom face diferenta intre uzantele conventionale si uzantele
normative.

Comparatie intre uzantele comerciale internationale si obisnuintele stabilite intre parti


De ce comparam doua entitati? Pentru a nu le confunda.
Uzanta si obisnuinta nu sunt acelasi lucru. Ele nu trebuie confundante.

Obisnuintele stabilite intre parti mai sunt numite si uzantele partilor, care sunt tot practici sociale
ce se stabilesc intre anumiti parteneri comerciali ce au relatii de afaceri indelungate.

Deosebirea esentiala intre obisnuinta stabilita intre parti si o uzanta comerciala internationala
consta in faptul ca uzantele se adreseaza unui numar nedefinit de parteneri comerciali, pe cand
obisnuintele se stabilesc strict intre partile unui raport juridic comercial.

Cu alte cuvinte, X si Y au raporturi comerciale concrete: un contract de transport. Aceste contracte


se incheie odata la 6 luni. De fiecare data in contract nu se mai introduc anumite clauze, pentru
ca intre X si Y exista o obisnuinta ca, de exemplu, Y sa livreze marfa, iar X sa dea un buchet de
flori. Daca atat de interesanta este obisnuinta intre X si Y, incat si alte parti si alte zeci de parti
care au contracte de transport in domeniu folosesc practica, simpla obisnuinta se transforma intr-
o uzanta comerciala internationala.

Obisnuintele stau la baza uzantelor, in sensul ca aproape intotdeauna avem practici intre un
numar determinat/definit de parteneri, dar care printr-o anumita repetabilitate, dar si stabilitate,
ajung ca la un anumit moment sa se extinda aceste practici la o anumita ramura de comert, pe o

29
anumita zona geografica, dobandind astfel caracterul de colectivitate si transformandu-se
inevitabil dintr-o obisninta stabilita intre parti intr-o uzanta comerciala internationala.

Clasificarea uzantelor comerciale internationale


Uzantele pot fi clasificate dupa mai multe criterii:
1. Dupa intinderea aplicarii lor in spatiu:
a. Uzante locale;
Se aplica pe o anumita zona geografica, cum ar fi uzanta unui port sau pe o anumita
piata comerciala.
b. Uzante speciale;
Cele care se aplica intr-o anumita ramura de comert sau, sa zicem, anumitor categorii
profesionale, cum ar fi uzantele din materia pietei de fructe, uzantele agentilor de
bursa.
c. Uzante generale.
Se aplica la nivelul tuturor relatiilor comerciale internationale, acestea, de foarte
multe ori, ajungand sa fie preluate chiar in legislatia nationala/internationala. Evident,
cand vor fi preluate de legislatie, nu isi vor mai pastra calitatea de uzante, ci vor deveni
norme juridice.

2. Dupa forta lor juridica:


a. Uzante normative;
Ca orice uzanta, acestea contin elementul obiectiv, ce este reprezentant de practica
sociala. Aceste practici sociale, in aczul uzantelor normative, sunt mai vechi, mai
stabile si mai bine conturate.

De asemenea, uzantele normative au si acel element de colectivitate (despre care deja


am discutat).

In sfarsit, uzantele normative au un al treilea element pe care uzantele conventionale


nu il au, anume elementul subiectiv. Acest element consta in faptul ca subiectele de
drept care intra sub incidenta uzantelor normative le respecta cu
sentimentul/convingerea ca li se aplica/ca li se impun intocmai ca si legea.

Trebuie sa retinem foarte clar ca elementul subiectiv consta in aceasta convingere a


subiectelor de drept ca acea uzanta li se aplica intocmai ca si legea. Problema care se
pune este de unde deriva aceasta convingere. Trebuie sa precizam ca existenta acestui
sentiment de obligativitate juridica este o conditie necesara, dar nu si suficienta,
pentru ca o uzanta sa devina normativa. De fapt, convingerea aceasta a partilor
deriva din faptul ca sistemul de drept care s-ar aplica raportului juridic respectiv
recunoaste forta juridica de izvor de drept uzantei. Deci, convingerea partilor ca
uzantele li se aplica exact ca si legea nu apare pur si simplu, ci ea se fundamenteaza
tot pe lege, adica din faptul ca actele normative din sistemul de drept aplicabil
raportului juridic recunosc uzantei caracterul de izvor de drept.

30
Cu alte cuvinte, aceeasi uzanta va putea sa fie normativa sau nu, in functie de sistemul
de drept care ii recunoaste sau nu caracterul de izvor de drept. Daca norma
conflictuala ne trimite la un sistem de drept care recunoaste forta juridica uzantei,
atunci acea uzanta va fi normativa. Per a contrario, daca norma conflictuala ne trimite
la un sistem de drept care nu recunoaste forta juridica uzantei, acea uzanta nu va fi
normativa, ci va fi conventionala.

Ce spune dreptul roman cand este lex causae: Legea, uzantele si principiile generale
ale dreptului sunt izvoare de drept. Din perspectiva dreptului roman, o uzanta
comerciala internationala este o uzanta normativa.

Rolul uzantelor normative


 Ele au ca scop reglementarea unor raporturi juridice pentru care legea nu ofera
norme juridice. Uzantele normative, in aceasta prima varianta, acopera lacunele
legislative.

De ce avem aceste lacune? Deoarece legiuitorul, in anumite situatii, nu vrea sa


intervina pe taramul specific al dreptului comertului international, taram care
necesita un grad mai mare de flexibilitate, aceasta flexibilitate fiind generata de
tipul acesta de raport de comert international.

 Pe langa acest prim rol, o uzanta normativa mai are rolul de a interpreta si
completa dispozitiile legale.

 In al treilea rand, avem situatii in care uzantele normative se pot aplica impotriva
unor dispozitii legale (care evident nu sunt imperative, de ordine publica). Acest
rol al uzantelor normative este cunoscut sub adagiul latin consuetudo contra
legem.

Aceste roluri ale uzantelor normative pot fi indeplinite deoarece forta lor juridica este
identica cu forta juridica a unei norme juridice supletive speciale. Cu alte cuvinte,
atunci cand avem o interpunere/"conflict" intre o uzanta normativa si o norma
juridica, putem sa afirmam, pornind de la forta juridica a uzantei normative, ca o
uzanta normativa va prevala in fata unei norme supletive care are un caracter general.
Pe de alta parte, daca analizam uzanta normativa prin raportare la o clauza
contractuala, partile, prin vointa lor, pot introduce in contract clauze prin care deroga
de la dispozitiile unor uzante.

b. Uzante conventionale.
Acestea au in structura lor cele doua elemente: cel obiectiv si cel de colectivitate, dar
nu au cel de-al treilea element: elementul subiectiv.

Cu alte cuvinte, uzantele conventionale nu sunt izvoare de drept. Forta lor juridica
este cea a unei clauze contractuale, temeiul aplicarii lor fiind intotdeauna vointa

31
partilor. Ele se vor impune partilor doar pentru ca acestea au facut referire expresa in
contract la o anume uzanta.

Ca tehnica contractuala, partile se pot referi in mod expres la o uzanta in contract sau
pot sa trimita la anumite uzante codificate.

Conventia de la Viena
In legatura cu uzantele, Conventia de la Viena (1980) asupra contractelor de vanzare
internationala de marfuri face, in art. 9, o referire expresa: "In afara de conventia
contrara a partilor, acestea (n.n. partile) sunt considerate ca s-au referit in mod tacit
in contract si pentru formarea sa la orice uzanta pe care o cunosteau sau ar fi trebuit
sa o cunoasca si care in comertul international este larg cunoscuta si respectata de
catre partile la contracte de acelasi tip in ramura comerciala avuta in vedere".

Astfel, in cazul Conventiei de la Viena, se precizeaza ca trimiterea la o uzanta se poate


realiza si in mod tacit atata timp cat partile cunosc faptul ca o anumita uzanta exista
intr-o anumita zona/ramura specifica si, cunoscand acest lucru, nu s-au manifestat
prin contract in sensul inlaturarii acelai uzante. Cu alte cuvinte, daca partile cunosc o
uzanta (foarte cunoscuta) si nu fac nimic, adica considera ca acea uzanta se aplica, ea
se aplica - pot sa faca altceva, in schimb, prin vointa lor, adica sa precizeze expres ca
acea uzanta nu se aplica.

Rolul uzantelor conventionale este acela de a interpreta si a completa contractul in


oricare din fazele existentei acestuia. Prin urmare, putem avea uzante privind modul
de purtare a negocierilor, uzante privind incheierea contractelor, uzante privind
continutul contractelor, uzante care sa vizeze executarea contractelor, uzante care sa
vizeze incetarea contractelor.

In ceea ce priveste relatia dintre uzantele conventionale si norma juridica, uzantele


vor prevala asupra normelor dispozitive, dar niciodata in ceea ce priveste cele
imperative. Ele au exact forta unei clauze contractuale.

In relatia cu clauzele contractuale, astfel cum deja am mai spus, ele par a fi pe picior
de egalitate, dar partile, printr-o clauza contractuala, pot sa deroge de la aplicarea
unei uzante conventionale.

Concluzie
In ceea ce priveste o concluzie pe care am putea sa o tragem: care ar fi cauzele care ar explica
rolul uzantelor in comertul international? De ce este nevoie de ele?

O prima justificare a existentei uzantelor trebuie sa porneasca de la flexibilitatea si rapiditatea cu


care se desfasoara raporturile de comert international. Aceasta dinamica pune de foarte multe
ori statele (legiuitorii statelor) in imposibilitatea de a acoperi prin reglementari normative noi
situatiile juridice aparute in comertul international.

32
In al doilea rand, o alta justificare a rolului uzantelor porneste de la faptul ca avem, pe taramul
comertului international, anumite particularitati si anumite elemente de complexitate a relatiilor
de comert international. Aceste particularitati si complexitatea relatiilor fac imposibila uneori
adaptarea normelor juridice nationale sau cele din conventii internationale la acele particularitati
ale raporturilor de comert international, astfel incat apare mult mai naturala/mai fireasca
reglementarea acelor particularitati de catre comerciantii insisi prin intermediul uzantelor
comerciale internationale.

Majoritatea uzantelor comerciale internationale sunt nescrise. Totusi, exista si situatia in care
avem codificari de uzante. Un exemplu de codificari este reprezentat de Regulile INCOTERMS (ce
vor fi predate ulterior), care constituie o codificare a uzantelor in materia contractului de vanzare
internationala de marfuri.

Conform art. 1 alin. (5) din Codul civil, "uzantele publicate in culegeri elaborate de catre entitatile
sau organismele autorizate in domeniu se prezuma ca exista pana la proba contrarie". Altfel spus,
codificarea unei practici sociale confera acesteia o prezumtie relativa a intrunirii conditiilor
necesare pentru ca ea (n.n. practica) sa reprezinte o uzanta.

In ceea ce priveste cele mai frecvente modalitati de fixare a uzantelor, trebuie sa precizam
anumite lucruri:
 In primul rand, ele se fixeaza prin clauze prestabilite (cum ar fi conditii generale, contracte
tip) elaborate de participantii la comertul international;
 De asemenea, mai intalnim si o alta modalitate de fixare/consacrare a uzantelor, in cadrul
hotararilor arbitrale sau judecatoresti;
 Mai gasim si situatia de atunci cand ele se fixeaza prin intermeiul unor certificate de cutuma
emise de Camerele de Comert si Industrie sau de asociatii profesionale privind comertul cu
anumite categorii de marfuri samd. Adica aceste Camere de Comert si Industrie stiu mai
bine daca exista o cutuma, iar acel certificat de cutuma atesta existenta si continutul unei
uzante.

Nu trebuie niciodata sa confundam codificarea (fixarea) uzantelor cu faptul ca ele se


transforma in norme juridice. Ce se intampla de fapt? Camerele de Comert si Industrie sau alte
entitati culeg de pe piata anumite uzante si pentru a putea fi usor folosite de parti ele sunt
introduse in anumite culegeri de uzante. Aceasta este problema cu uzanta, faptul ca ea, nefiind
scrisa, in principiu este greu de dovedit. De aceea, de-alungul timpului comerciantii au incercat sa
le fixeze, sa fie usor identificabile si usor folosibile de catre subiecte de drept.

33
5. Subiectele DCI
Thursday, 8 March 2018
13:33
La DCI vom trata subiectele din perspectiva entitatilor romane care pot sa deruleze comert
international (aici nu avem lucruri speciale, de fapt fiind orice entitati studiate in materia
Dreptului comercial - orice entitate de nationalitate romana ce are in obiectul de activitate
derularea de comert poate derula si comertul international) si din perspectiva subiectelor straine
care, intr-un fel sau altul, incearca sa deruleze activitati pe teritoriul Romaniei.

Entitatile romane ce pot derula comert international


In ceea ce priveste prima categorie (a entitatilor romane), totusi datorita/din cauza faptului ca in
anumite persoane juridice de nationalitate romana (adica, evident, subiecte de drept roman)
avem de foarte multe ori o participare total sau partial straina, apare in continutul acelei entitati,
din chiar momentul nasterii sale (prin contract de societate/act constitutiv) constatam ca avem
un element de extraneitate reprezentant de provenienta capitalului social, adica de participarea
straina la acea entitate.

Prin urmare, vom analiza societatile romane cu participare straina.

Societatile cu participare straina constituite pe teritoriul Romaniei sunt persoane juridice


romane. Ele se vor constitui pe teritoriul Romaniei respectand dispozitiile Legii nr. 31/1990.

Art. 286 din Legea nr. 31/1990 prevede: "Constituirea societatilor comerciale cu participare
straina in asociere cu persoane fizice/juridice romane sau cu capital integral strain se efectueaza
cu respectarea dispozitiilor prezentei legi si ale Legii privind regimul investitiilor straine".
Concluzia este aceea ca societatile cu participare straina nu reprezinta o categorie distincta de
persoane juridice, ci o specie cu particularitati in cadrul acestora.

Capacitatea unei societati comerciale romane de a derula operatiuni de comert international este
o consecinta a principiului (consacrat de Constitutie) libertatii comertului. Obiectul de activitate
al unei societati (inclusiv cu participare straina) se stabileste in functie de codurile CAEN. Aceste
coduri CAEN nu fac o mentiune speciala cu privire la activitatea de comert international.

Din punctul de vedere al formelor de constituire, societatile cu participare straina se pot constitui
in oricare din formele prevazute de Legea nr. 31/1990. In ceea ce priveste constituirea unei
asemenea societati, in fiecare etapa ce vizeaza constituirea pot exista anumite particularitati date
de provenienta capitalului social.

Astfel, se poate naste o problema referitoare la moneda in care capitalul social este
subscris/varsat. De studiat pentru examen ce raporturi juridice se nasc din contractul de
societate (=> Societate + Asociati). Legea privind contabilitatea prevede o conditie specifica in
legatura cu capitalul social: "toate societatile comerciale romane, indiferent de provenienta
capitalului, trebuie sa isi exprime capitalul soecial in moneda nationala".

34
Prin urmare, asociatul strain are urmatoarele posibilitati legale referitoare la aportul sau
(capitalul se formeaza din mai multe aporturi):
 Poate subscrie aportul in valuta si il si poate varsa astfel, mentionand insa in actul
constitutiv si echivalentul in lei al aportului respectiv;
De exemplu, eu, John, aduc aport 10.000 de euro (subscriu) si urmeaza sa ii vars. Trebuie sa
prevad in contract ca 10.000 de euro reprezinta echivalentul in lei a 46.500 lei.
 Pot subscrie aportul lor in lei si sa il verse in valuta in echivalentul de la data efectuarii
varsamantului, stabilit prin cursul BNR din ziua respectiva;
Adica aportul meu este de 46.500 de lei si urmeaza sa vars in valuta (sa fac plata) 10.000 de
euro (potrivit cotatiei BNR).
 Pot subscrie aportul in lei si sa il verse tot in lei.

Daca tot vorbim de societati cu participare straina, mentionam ca exista si situatii in care pe langa
asociatii straini sunt si asociati straini si atunci ne putem intreba daca asociatul roman poate
subscrie, la randul sau, aportul in valuta si, dupa caz, daca poate sa verse in valuta aportul
respectiv. Evident, putem trage concluzia ca asociatul roman poate sa subscrie, la randul lui,
aportul in valuta, cu exprimarea echivalentului in lei (tot timpul!), doar ca, spre deosebire de
aceasta subscriere a capitalului, care nu este o plata, in ceea ce priveste varsarea aportului, care
reprezinta o plata, aceasta nu se poate realiza in valuta deoarece intre cine si cine se face plata?
Intre un asociat roman (rezident) si un alt rezident (societatea straina) - Relatia contractuala este
intre societate si asociati, iar platile intre rezidenti se pot face numai in moneda nationala. Chiar
daca se subscrie in valuta, plata se poate face numai in echivalentul in lei!

Fara nicio discutie, aceste entitati sunt persoane juridice. In ceea ce priveste persoana juridica,
criteriul general care confera nationalitatea este cel al sediului social. Exista si varianta ca uneori,
dincolo de provenienta straina a capitalului, cand controlul se exercita din strainatate, o persoana
juridica constituita in Romania sa fie considerata persoana juridica straina.

35
6. Societatile cu participare straina (continuare)
Thursday, 15 March 2018
12:12
La societatile cu participare straina elementul de extraneitate este dat de cetatenia asociatilor
(fiind straini), care are legatura cu raportul juridic societar.

La baza unei societati comerciale sta contractul de societate.

Organizarea societatilor cu participare straina


Din nou, trebuie sa avem in vedere dispozitiile Legii nr. 31/1990.

Aceasta lege prevede ca exista doua modalitati de organizare (organizarea inseamna organele
de conducere / in ceea ce priveste un organ, vorbim despre conducerea societatii) a unei societati
comerciale: sistemul dualist si sistemul unitar.

Sistemul dualist este reprezintat de directorat si de consiliul de administratie, iar sistemul unitar
este reprezentat de consiliul de administratie/administratorul unic. Principalul organ de
conducere al unei societati este Adunarea generala. Sistemul dualist/unitar se refera la executie
(organele executive).

Ce este important? Atunci cand avem un element de extraneitate chiar din continutul raportului
juridic (nationalitatea/cetatenia investitorului strain), se pune intrebarea care este legea
aplicabila raportului juridic societar generat de contractul de societate? Avand elementul de
extraneitate ne punem alte intrebari si ajungem la ideea de a afla ce lege se aplica.

Problema este: unei societati cu participare straina, tocmai pentru ca are element de
extraneintate, i se va putea aplica o alta lege decat Legea nr. 31/1990 (legea romana)? Aplicandu-
se o alta lege, se poate hotari de catre parti care lege va guverna raportul juridic? Partile pot
stipula o alta modalitate de organizare a persoanei juridice?

Raspunsul la aceasta intrebare va fi bazat pe analiza gradului de imperativitate a Legii nr. 31/1990
pentru ca daca vom considera ca anumite dispozitii privind organizarea societatilor (sau alte
dispozitii) sunt de ordine publica in dreptul international privat roman, partile nu vor putea
deroga de la aceste dispozitii prin trimitere la o lege straina care reglementeaza o alta modalitate
de organizare.

Prof. Buglea considera ca multe din dispozitiile privind organizarea societatilor nu sunt de ordine
publica si crede ca daca partile ar dispune prin contractul de societate ca anumite aspecte ale
societatii sa fie guvernate de o lege straina acea lege ar putea sa reglementeze alta modalitate
de organizare. Argumente impotriva: persoana juridica prin ea insasi nu are doar o latura pur
contractuala, ci contine si o latura institutionalizata, iar dobandind personalitate juridica romana
si desfasurandu-si activitatea in Romania ar trebui sa se supuna legii romane.

36
Prof. Buglea considera ca nimic nu impiedica o societate comercicala straina cu o organizare total
diferita sa functioneze pe teritoriul romaniei fara sa isi faca o persoana juridica romana.

Functionarea societatilor cu participatie straina


In legatura cu functionarea ne intereseaza modalitatile prin care acea societate isi deruleaza
operatiunile si, ne intereseaza mai mult in ceea ce priveste particularitatile unei societati cu
participatie straina, modul in care acestea desfasoara operatiunile valutare.

Operatiunea valutara este definita in legislatia romana in cadrul Regulamentului BNR nr. 4/2005.
Acest regulament defineste operatiunea valutara pe baza a doua criterii:
 Un criteriu obiectiv;
"O operatiune valutara este acea operatiune efectuata in valuta, adica intr-o moneda
straina". De ce spunem ca avem un criteriu obiectiv? Pentru ca se refera la un criteriu real,
material, moneda ca atare fiind un lucru palpabil si concret.

 Un criteriu subiectiv.
Regulamentul BNR mai intelege prin "operatiune valutara" si "o operatiune derulata in
moneda nationala, dar derulata intre un strain si un roman, adica intre un rezident si un
nerezident (sau invers)". Cu alte cuvinte, aici criteriul nu mai este unul concret si real,
criteriul care da aceasta caracteristica fiind cel subiectiv - legat de subiecte; subiectele sunt
diferite, operatiunea desfasurandu-se in lei.

Operatiunile valutare sunt de doua feluri:


 Operatiuni valutare curente, care in esenta implica o contraprestatie automata; si
 Operatiuni de capital, care nu implica, in principiu, o contraprestatie imediata (ex.: credite,
investitii pe termen lung samd.).

Derularea operatiunilor valutare de catre societatile cu participatie straina trebuie sa se supuna


anumitor reguli impuse de BNR. In general:
1. Se efectueaza prin conturi bancare, cele in numerar fiind extrem de rare;
2. Societatile cu participatie straina sunt libere sa detina si sa dispuna de activele lor financiare
in valuta;
3. Societatilor cu participatie straina li se permita sa isi deschida conturi si la banci din
strainatate, eliminandu-se astfel controlul BNR asupra operatiunilor bancare derulate de
catre acestea.

37
Angajatii unor societati cu participare straina
Aici trebuie sa facem distinctia intre personalul strain si personalul roman angajat la aceste
societati.
In principiu, societatile cu participare straina sunt libere sa angajeze atat personal strain, cat si
personal roman.

In ceea ce priveste personalul strain, acesta poate fi "angajat" in doua categorii de activitati:
 Personal cu functii de conducere si administrare
In aceasta categorie intra persoana care nu se afla in relatii de munca cu societatea (nu ar
putea intra in categoria angajatilor), ci isi deruleaza activitatea, in principiu, pe baza unor
contracte de management (specie a contractului de mandat), astfel incat nefiind un
contract de munca, pentru activitatile derulate pe baza acestor contracte de management
nu e nevoie ca aceste persoane sa obtina permise de munca.

Obligatiile acestor persoane pot rezulta si din contractul de societate (de exemplu, se pot
prevedea atributiile administratorului).

 Personal angajat pe baza de contract individual de munca


Persoanele straine ce desfasoara activitati salarizate in Romania trebuie sa obtina permis
de munca pe teritoriul Romaniei. Permisul de munca se elibereaza la cererea strainilor care
indeplinesc conditiile prevazute de legea romana cu privire la incadrarea in munca si care
au obtinut viza de lunga sedere pentru angajare in munca.

Competenta pentru eliberarea permiselor de munca apartine Oficiului pentru Migratia


Fortei de Munca, ce se afla in subordinea Ministerului Muncii.

Exista anumite categorii de cetateni straini care sunt scutite de obligatia obtinerii permisului
de munca:
o Cetatenii straini cu domiciliul in Romania;
o Cetatenii Uniunii Europene.

In principiu, exista un numar limitat de permise de munca, stabilit de catre Ministerul


Muncii, numar ce poate fi atribuit anual pentru cetatenii straini (stabilindu-se, in principiu,
prin hotarare de guvern). Permisele de munca s-au inventat pentru a proteja piata de
munca din Romania.

In ceea ce priveste salarizarea personalului strain, trebuie sa facem distinctia dupa calitatea de
cetatean strain sau cetatean roman a angajatului:
 Daca avem angajati cetateni romani, acestia nu vor putea primi salariile in valuta chiar daca
societatea are participatie straina (platile intre rezidenti se pot face doar in moneda
nationala). Avem o exceptie: putem plati in valuta un cetatean roman in zonele libere unde
personalul poate fi platit si in valuta si pot fi platiti in valuta angajatii romani ai unor
reprezentante ale unor societati comerciale straine (reprezentantele sunt prelungirea
persoanei juridice din strainatate si practic esti platit de aceea);

38
 Daca avem personal strain angajat, plata salariului se poate face atat in lei, cat si in valuta.

In ceea ce priveste aspectele fiscale, societatile cu participare straina sunt supuse regimului fiscal
national.

6. Aspecte ce vizeaza subiecte straine care isi desfasoara


activitatea pe teritoriul Romaniei
Thursday, 15 March 2018
12:57
Cand ne referim la acest aspect, ne vom referi de fapt la prelungirile acestor entitati straine pe
teritoriul Romaniei.

Textul cadru este art. 44 din Legea nr. 31/1990, ce precizeaza ca "societatile straine pot infiinta
in Romania, cu respectarea legii romane, filiale, sucursale, agentii, reprezentante si alte sedii
secundare, daca acest drept este prevazut de legea statului lor organic". Legiuitorul roman spune
ca el permite sa fie deschise aceste varianta, cu dubla conditie ca legea ta nationala sa iti permita
tie ca entitate sa iti deschizi pe teritoriul unui alt stat o filiala, sucursala, agentie, reprezentanta
samd.

Filiala unei societati comerciale straine


Filiala este, prin ea insasi, o societate comericiala cu personalitate juridica distincta de cea a
societatii-mama din strainatate, dar care se afla sub controlul societatii-mama.

Ea este un subiect de drept de sine statator, independent de societatea-mama, avand un


patrimoniu propriu si participand in calitate subiect distinct la circuitul comercial (civil) in nume
propriu.

Din punct de vedere juridic, deoarece tocmai ce am spus ca are personalitate proprie si, mai mult
decat atat, are personalitate juridica romana (pentru ca isi are sediul in Romania), statutul organic
al filialei este supus legii romane. Altfel spus, din perspectiva internationalului privat, lex
societatis a filialei este distincta de lex societatis a societatii-mama.

Totusi, denumirea de filiala duce eminamente cu gandul la controlul pe care societatea mama il
are totusi asupra filialei. Acest control se exercita, in principal, prin intermediul capitalului social
al filialei, capital social care este eminamente al societatii-mama din strainatate; pe baza
capitalului social este evident ca si dreptul de vot in cadrul structurilor filialei apartine persoanei
juridice straine care a constituit aceasta filiala pe teritoriul Romaniei.

39
Aceasta legatura care exista intre societatea-mama si filiala trebuie analizata dintr-o dubla
perspectiva:
 Pe de o parte, avem aceasta legatura pe aspecte strict juridice si se refera la faptul ca
asociatul principal, in cele mai multe cazuri asociatul unic din cadrul filialei, este societatea-
mama din strainatate. Cu toate acestea, repetam, filiala are personalitate juridica romana,
distincta de cea a societatii-mama.
 Din punct de vedere economic, insa, filiala se afla sub controlul societatii-mama, in sensul
ca este dependenta de aceasta. Pe baza capitalului/aportului societatii-mama se constituie,
de fapt, filiala in Romania, dar odata constituita beneficiaza si de o autoritate economica in
relatia cu societatea-mama, in sensul ca ea are o relatie economica proprie (patrimoniu
distinct samd).

In ceea ce priveste constituirea unei filiale pe teritoriul Romaniei, trebuie precizat ca aceasta se
va constitui in conditiile legii romane. Trebuie precizat ca acest caracter de filiala trebuie
mentionat in actul constitutiv. Daca tu nu prevezi ina ctul constitutiv ca societatea Mercedes
Romania este filiala Mercedes, nu inseamna ca este filiala Mercedes. Putem banui ca Mercedes
si-a deschis filiala in Romania, dar trebuie sa trecem in actul constitutiv expres ca avem o filiala.

Din punct de vedere valutar, Regulamentul BNR considera filiala ca fiind rezidenta.

Sucursala unei societati comerciale starine


Aceasta este un sediu secundar al societatii-mama deschis in Romania, acest sediu secundar fiind
lipsit de personalitate juridica proprie.

Sucursala benficiaza de capital social care este afectat in intregime de catre societatea-mama.
Sucursala poseda o anumita autonomie juridica si economica.

Din cele expuse deriva anumite trasaturi ale sucursalei:


 O sucursala nu are personalitate juridica proprie;
 Sucursala este eminamente o prelungire a personalitatii juridice a societatii-mama;
 Sucursala nu este subiect de drept roman. Ea este un subiect de drept strain. Nefiind
subiect de drept distinct, sucursala nu are patrimoniu propriu, avand doar un capital propriu
afectat exclusivitate de catre societatea-mama;
 Din lipsa personalitatii juridice deriva o alta trasatura a sucursalei: ea poate face acte
juridice numai pe seama societatii-mama. Din punctul de vede al dreptului international
privat, sucursala nu are o lex societatis proprie. Statutul ei organic este guvernat de legea
care guverneaza statutul organic al societatii-mama;

Sucursala este dependenta, din punct de vedere juridic si economic, de societatea-mama,


beneficiind si de anumite elemente de autonomie. Spunem ca este dependenta deoarece
societatea-mama detine 100% acel capital destinat sucursalei, astfel incat societatea-mama este
cea care ii stabileste obiectul de activitate, bunurile afectate folosintei, modul de organizare,
modul de functionare.

40
In relatiile cu tertii, sucursalele incheie acte in numele si pe seama societatii-mama sau, uneori,
in nume propriu, dar pe seama societatii-mama. Din acest punct de vedere juridic, ea actioneaza
ca un mandatar al societatii-mama.

Din punct de vedere juridic, autonomia sucursalei se manifesta pe cel putin doua directii:
 Sucursala poate fi actionata in justitie la sediul din Romania pentru actele juridice incheiate;
 Are o masa de bunuri afectata derularii propriei activitati, astfel sucursala putand fi supusa
unor proceduri de faliment, lichidare, dizolvare independente de societatea-mama. Cu alte
cuvinte, mai simplu spunand, o sucursala poate fi lichidata/dizolvata fara a influenta in
vreun fel activitatea societatii-mama. In schimb, dizolvarea societatii-mama atrage automat
si dizolvarea sucursalei.

Pe de alta parte, din punct de vedere economic, aceasta autonomie limitata deriva din faptul ca,
avand capitalul acela propriu destinat activitatii, ea beneficiaza si de o anumita autonomie de
gesitune, avand si un bilant de venituri si cheltuieli propriu; in plus, ea va fi supusa inregistrarii
fiscale la autoritatile romane, asemanandu-se astfel cu o societate comerciala romana (fara insa
a fi una). Mai mult, pentru activitatea economica derulata in Romania, sucursala va plati impozite
in Romania.

In ceea ce priveste constituirea unei sucursale, aceasta va fi supusa legii romane in tot ceea ce
vizeaza aspectele procedurale.

O alta problema vizeaza capacitatea de folosinta a unei sucursale. Aici este o problema mai
interesanta pentru ca pe capul sucursalei se aplica/se regasesc doua legi in ceea ce priveste
capacitatea lor de folosinta:
 Pe de o parte, legea straina, ca lege a societatii-mama, pentru ca sucursala este, astfel cum
deja am aratat, o prelungire a personalitatii juridice a societatii-mama;
 Pe de alta parte, pe capul sucursalei regasim si incidenta legii romane, intrucat sucursala isi
desfasoara activitatea pe teritoriul Romaniei, fiind supusa astfel unui ansamblu de acte
normative ce contureaza capacitatea juridica a unei persoane juridice straine in Romania.

Aplicarea concomitenta a celor doua legi asupra sucursalei atrage anumite consecinte pe plan
juridic. Astfel, pe de o parte, fiind supusa legii nationale a societatii-mama, o sucursala nu poate
desfasura in Romania decat acele acte si fapte de comert prevazute de legea straina pentru o
sucursala sau, altfel spus, nu va putea face in Romania mai mult decat ar putea face pe teritoriul
societatii-mama.

De asemenea, aplicandu-se legea societatii mama, sucursala este dependenta de societatea din
strainatate, astfel ca daca societatea-mama isi inceteaza existenta si sucursala ei din Romania,
inevitabil, isi va inceta existenta.

Pe de alta parte, aplicandu-i-se si un anumit pachet de acte normative Romane, trebuie sa


identificam si anumite consecinte. Astfel:

41
 Sub aspect contabil, sucursala va trebui sa respecte dispozitiile legii contabilitatii din
Romania;
 Din punct de vedere vamal, sucursala este supusa regimului vamal roman pentru activitatea
derulata in Romania;
 Mai mult decat atat, un lucru foarte interesant este ca din punct de vedere valutar sucursala
este considerata rezident de catre Regulamentul BNR, astfel incat operatiunile derulate in
Romania cu alti rezidenti pot fi facute doar in moneda nationala.

Putem spune ca odata ce si-a deschis o sucursala pe teritoriul Romaniei, insasi societatea-mama
devine rezidenta din punct de vedere valutar.

Codul fiscal Roman incadreaza sucursala in categoria personelor cu sediul permanent in tara, ea
urmand sa plateasca un impozit pe venit potrivit reglementarilor fiscale romane.

Reprezentanta unor societati comerciale straine


Aceasta este tot un sediu secundar social al societatii-mama din strainatate, lipsit de
personalitate juridica, care nu are capital distinct si care poate efectua doar operatiuni de
reprezentare a societatii-mama in relatiile cu partenerii comerciali din Romania.

Din aceasta definitie rezulta, ca de obicei, elementele definitorii ale reprezentantei:


 Reprezentanta nu are personalitate juridica si nu este subiect de drept distinct. Cu alte
cuvinte, lex societatis al societatii-mama este cea care guverneaza si reprezentanta acesteia
deschisa in Romania;
 Reprezentanta poate incheia doar acte juridice in calitate de reprezentant al societatii-
mama. Sub acest aspect, ea se aseamana evident cu sucursala care, la randul ei, deruleaza
activitati in numele si pe seama societatii-mama. Diferenta este ca, totusi, asa cum deja am
spus in materia sucursalelor, sucursalele pot sa incheie cu societatea-mama si un contract
de mandat fara reprezentare (in nume propriu, dar pe seama societatii), spre deosebire de
reprezentante care incheie doar mandat cu reprezentare;
 Reprezentanta nu are capital propriu, ci doar o anumita masa de bunuri necesara exclusiv
derularii activitatilor din Romania. Aici se deosebeste putin de sucursala. Ca o consecinta a
acestui fapt, reprezentantele nu pot derula decat operatiuni stabilite de societatea-mama,
in limita obiectului de activitate al acestora;

Tocmai din cauza ca nu au "niciun gram" de capital social propriu, spre deosebire de sucursale si
de filiale, reprezentantele nu se incadreaza in categoria investitiilor straine in Romania.

Constituirea si functionarea unei reprezentante urmeaza a fi supuse legii romane.

42
Cum se obtine autorizatia de functionare a reprezentantei? Aceasta procedura de obtinere a
autorizatiei debuteaza in mod clar cu o solicitare a societatii-mama.

Trebuie facuta o precizare importanta: potrivit legislatiei din Romania, exista posibilitatea ca mai
multe societati comerciale straine impreuna sa deschida o reprezentanta unica in Romania.
In principal, aceasta cerere a societatii sau a societatilor din strainatate trebuie sa cuprinda:
 denumirea reprezentantei;
 obiectul de activitate al acesteia;
 durata de functionare;
 sediul reprezentantei din Romania;
 personalul si functiile pe care urmeaza sa le ocupe angajatii acesteia in cadrul
reprezentantei.

Odata cu cererea care contine aceste elemente, societatea-mama trebuie sa ataseze si anumite
documente:
 In primul rand, actul constitutiv al societatii/societatilor-mama;
 O atestare din partea Registrului comertului din statul de origine al societatii-mama,
atestare ce trebuie sa arate care este obiectul de activitate al societatii-mama si care este
capitalul social;
 De asemenea, trebuie depus un certificat de bonitate din care sa rezulte ca acea societate
isi desfasoara in mod legal activitatea pe teritoriul statului de origine;
 Totodata, trebuie depusa o imputernicire pe baza careia reprezentanta urmeaza sa isi
desfasoarea activitatea in calitate de mandatar al societatii-mama.

Rezolvarea acestei cereri intra in competenta Ministerului Economiei care trebuie sa se pronunte
in 30 de zile in legatura cu solicitarea societatii-mama. Evident, daca din varii motive Ministerul
considera ca trebuie sa refuze autorizarea unei asemenea reprezentante, acesta trebuie sa
motiveze refuzul. Varianta de dorit, anume ca nu exista motive de refuz, echivaleaza cu emiterea
unei autorizatii care va trebui sa contina:
 denumirea;
 durata de functionare;
 sediul;
 obiectul de activitate;
 conditiile de exercitare a activitatilor in Romania.

Din momentul in care obtine autorizatia, reprezentanta trebuie sa se inscrie in termen de 15 zile
la autoritatea fiscala romana de la sediul social al acesteia. Evident, reprezentanta nu trebuie sa
se inregistreze la Registrul comertului (deoarece nu are personalitate juridica), dar nimic nu o
poate impiedica sa se inregistreze la Camera de Comert si Industrie a Romaniei, efectul acestei
inregistrari fiind unul de publicitate (de a fi facuta cunoscuta existenta acesteia in Romania).

43
Obiectul de activitate al reprezentantei
In ceea ce priveste obiectul de activitate al reprezentantei, cand ne referim la acesta, in mintea
noastra trebuie sa avem in vedere ca el va fi prevazut in autorizatia de functionare. In primul
rand, o reprezentanta se deschide pentru a emite sau chiar a primi oferte si comenzi in numele
societatii-mama. Adica daca o persoana ar avea o firma de pantofi in Franta, in primul rand
deschizi o reprezentanta ca sa vezi daca cineva doreste acei pantofi, testezi piata, creezi oferte
pentru a vinde pantofi in Romania, nu te apuci sa produci direct.

De asemenea, reprezentanta poate sa negocieze si chiar sa incheie contracte comerciale in


numele si pe seama societatii mamei.

Una dintre principalele activitati ale oricarei reprezentanta este aceea de reclama sau operatiuni
de informare in legatura cu societatea-mama. Aceasta trebuie sa fie facuta cunoscuta in
Romania.

Foarte important este ca reprezentanta poate, in anumite domenii, desfasura activitati de


asistenta tehnica (servicii, reparatii).

Totodata, in anumite domenii (dar doar in anumite domenii!), reprezentanta poate presta in
Romania anumite servicii pe care le presteaza societatea-mama. De exemplu, in cazul agentiilor
de turism (societatea-mama, agentia de turism, este persoana juridica - reprezentanta agentiei
de turism din Romania face aceeasi activitate pe care o face societatea-mama), transport de
persoane, agentii de presa.

Reprezentanta mai poate face si alte activitati, in limita obiectului de activitate al societatii-mama
si in limita obiectului de activitate stipulat in autorizatia de functionare.

Capacitatea de folosinta a reprezentantei


Exact ca la sucursala, mai trebuie sa discutam despre capacitatea de folosinta a reprezentantei
din Romania.

Exista doua legi care subzista:


 Legea societatii-mama;
De aici deriva consecinta clara ca reprezentanta nu poate face mai mult in Romania decat
ar putea sa faca pe teritoriul societatii-mama, adica nu poate avea un obiect de activitate
mai extins decat al societatii-mama. Totodata, activitatea reprezentantei inceteaza cand
societatea-mama isi inceteaza activitatea.

 Pe de alta parte, reprezentanta este supusa si legislatiei din Romania deoarece isi
desfasoara activitatea pe teritoriul Romaniei.

Din punct de vedere valutar, reprezentanta este considerata rezidenta. Din punct de vedere al
impozitului, nefacand activitati proprii, ea este supusa in principiu unui impozit forfetar.

44
In ceea ce priveste angajarea personalului, contractele de munca se negociaza si se incheie direct
cu societatea-mama.

Din punctul de vedere al raspunderii civile, exista o raspundere solidara a societatii-mama cu


angajatii reprezentantei pentru faptele ilicite savarsite de catre acestia pe teritoriul Romaniei (o
aplicare a principiului raspunderii comitentului pentru fapta prespusului).

In legatura cu litigiile in care poate fi implicata o reprezentanta a unei societati comerciale


straine, litigii care s-ar putea naste intre societatea-mama si un comerciant roman (de exemplu)
prin intermediul unor contracte incheiate de reprezentanta din Romania, legiuitorul roman
creaza o fictiune in sensul ca daca o societate comerciala straina si-a deschis o
sucursala/reprezentanta in Romania, atunci acea societate comerciala poate fi actionata in
justitie la instanta de la sediul din Romania al reprezentantei. Scopul unei asemenea reglementari
este favorizarea entitatilor din Romania, ce nu ar mai fi obligate sa se deplaseze in strainatate
pentru a formula o actiune.

7. Contractele de comert international


Thursday, 22 March 2018
12:12
Cand discutam despre contractele de comert international discutam despre clauzele ce vor fi
inserate in astfel de contracte. Pana la urma, contractul de comertul este important prin natura
partilor si a marfii.

Clauzele specifice contractului de comert international (clauze asiguratorii


impotriva riscului)
Acestea se denumesc clauze asiguratorii impotriva riscului deoarece, in principal, o trasatura a
contractelor de comert international este ca se incheie pe termen mediu si lung.

Existand aceasta perioada lunga de timp intre momentul incheierii contractului si momentul
executarii efective pas cu pas a contractului pot aparea diverse riscuri, riscuri ce afecteaza
executarea contractului. Existand riscuri, evident ca noi suntem "obligati" sa introducem in
contracte clauze impotriva riscurilor, clauze care sa preintampine riscurile, clauze care sa
atenueze efectele riscurilor ce nu pot fi evitate.

Ce sunt riscurile? In principiu, riscurile sunt acele evenimente susceptibile a se produce dupa
incheierea contractului, independent de culpa vreuneia dintre partile contractante si care (n.n.
evenimente), daca se realizeaza, pot face imposibila sau considerabil mai oneroasa prestatia
uneia sau a ambelor parti.

Aceste riscuri pot sa fie:


 Riscuri comerciale sau economice
In aceasta categorie intra:
o Riscurile valutare

45
Cand vorbim despre riscuri valutare ne gandim la variatia cursului de schimb valutar
a monedei in care se face plata - moneda in care este stabilit pretul contractual, fata
de o moneda de referinta sau fata de o moneda de calcul; adica daca plata urmeaza
sa se faca in lei, un risc valutar pe care il intalnim este ca intre momentul incheierii
contractului si momentul executarii respective sa exista variatii foarte mari in schimbul
valutar intre, sa zicem, leu si euro.

o Riscurile nevalutare
Se refera la evenimente economice, cum ar fi, spre exemplu, schimbari majore ale
pretului materiilor prime, salariilor, tarifelor de transport, primelor de asigurare,
cresterea dobanzilor bancare etc. - toate aceste evenimente pot afecta intr-un fel
foarte clar echilibrul contractual.

 Riscuri necomerciale
Avem o subclasificare:
o Riscuri politico-administrative;
Ne gandim la tot felul de ingerinte ale statului in contractele comerciale
internationale.
o Conflicte armate;
o Embargou;
o Anumite interdictii in ceea ce priveste eliberarea unor licente samd;
o Evenimente naturale.

Aceste aspecte tin de activitatea statala, dar ele afecteaza aspecte eminamente private,
adica contractele de comert international (ce nu vizeaza statul, ci subiecte de derpt din
statul respectiv). Cand avem un embargou sau o blocada comerciala, de exemplu, unul
dintre cei doi vanzatori, prin intermediul transportatorului, ar trebui sa ocoleasca acea zona,
cresc cheltuielile de transport, obligatia devine mai oneroasa.

Clauzele asiguratorii impotriva riscurilor


 Clauze impotriva riscurilor valutare
o Clauza aur;
o Clauze valutare;
o Clauze de optiune a monedei liberatorii.

 Clauze impotriva riscurilor nevalutare


o Clauza de revizuire a pretului;
o Clauza de postcalculare a pretului;
o Clauza ofertei concurente;
o Clauza clientului celui mai favorizat;
o Clauza de impreviziune;
o Clauza de forta majora (acopera acele riscuri politico-administrative si naturale).

46
Clasificare a clauzelor si dupa obiectul lor
 Clauze de mentinere a valorii contractului
Aceste clauze privesc doar pretul. In general, scopul acestor clauze este acela de a proteja
contractele impotriva riscurilor valutare sau nevalutare care afecteaza pretul contractual.
o Clauza aur;
o Clauzele valutare;
o Clauza de revizuire a pretului;
o Clauza de postcalculare a pretului.

 Clauze de adaptare a contractului


Acestea au un obiect mult mai larg, vizand mai multe aspecte decat celelalte, ce vizau doar
prestatia monetara. Aceste clauze de adaptare a contractului vizeaza intreaga economie a
contractului.
o Clauza ofertei concurente;
o Clauza de impreviziune;
o Clauza clientului celui mai favorizat;
o Clauzele de forta majora.

Clasificare dupa modul in care opereaza


 Clauze ce au actiune automata
Aceste clauze contin in interiorul lor un anumit mecanism juridic ce permite aplicarea
acestor clauze imediat de catre partea interesata, fara a mai fi nevoie de o interventie
aditionala a celeilalte parti sau a instantei de judecata.

 Clauze care nu actioneaza direct


Pentru ca acestea sa isi produca efectele avem nevoie de renegocierea contractului de catre
cele doua parti.

Aspecte care justifica existenta unor asemenea clauze in contractele de comert international (de
ce sunt necesare?)
Necesitatea acestor clauze este bazata pe existenta riscurilor.

Majoritatea sistemelor de drept recunosc un principiu de baza in materia contractelor, anume


principiul fortei obligatorii a contractelor, ceea ce face ca o instanta de judecata sa poata sa
analizeze un contract doar din perspectiva autonomiei de vointa a partilor. Aceasta inseamna ca
in lipsa unor clauze asiguratorii impotriva riscurilor (prevazute expres in contract), instanta, chiar
daca ar aparea anumite riscuri, nu ar putea interveni pentru a reechilibra prestatiile contractuale,
deoarece principiul de baza este principiul fortei obligatorii a contractelor.

Pana la intrarea in vigoare a NCC, in sistemul nostru de drept nu era recunoscuta teoria
impreviziunii sau, ca sa fim mai concreti, putem afirma ca nu era consacrata expres. Neexistand
o consacrare expresa a teoriei impreviziunii, atunci cand legea aplicabila contractului de comert
international era legea romana, nu era permisa ingerinta instantelor de judecata bazata pe ideea
de impreviziune - de aceea era nevoie de o clauza de impreviziune in contract (faptul ca ai o

47
clauza de impreviziune in contract tine tot de forta obligatorie a contractului). Potrivit teoriei
impreviziunii care este acum reglementata legal nu mai trebuie sa introduci tu clauze in contract,
ci aparitia unui eveniment de impreviziune poate determina instanta sa intervina ea in contract.

De asemenea, chiar daca dreptul roman reglementeaza teoria impreviziunii, s-ar putea ca pe baza
normelor de drept international privat sa se trimita la un sistem de drept care nu recunoaste
teoria impreviziunii, asadar ar fi utila diligenta privind introducerea unei astfel de clauze in
contracte.

Descrierea clauzelor
Clauza aur
Clauza aur este acea clauza prin care se prevede ca pretul unui contract exprimat intr-o moneda
cu paritate oficiala in aur (la momentul incheierii contractului) va creste sau va scadea (n.n.
pretul) in functie de paritatea in aur din momentul efectuarii platii.

Spre exemplu, se incheie orice tip de contract, sa zicem in dolari, dar in paralel se prevedea
paritatea care exista la momentul incheierii contractului intre 1 USD si gramele de aur echivalent
unui dolar. Astfel, daca intre momentul incheierii contractului si momentul executarii acestuia
crestea sau scadea paritatea monedei respective in aur, partile contractante urmau sa plateasca
mai multi sau mai putini dolari, in functie de oscilatie. Sa zicem ca pretul contractual era 10 000
de dolari si trebuie sa calculam cat reprezentau in aur; sa zicem 10 grame de aur. La momentul
platii vedeam cat costa 10 grame de aur in dolari si, dupa caz, daca scadea valoarea dolarului in
comparatie cu aurul plateam mai multi dolari, adica acele 10 grame de aur costau 11 000 de
dolari sau puteau costa mai putin si plateam pentru 10 grame de aur 9 000 de dolari.

Aceasta clauza era aplicata cu precadere dupa cel de-al Doilea Razboi Mondial, odata cu punerea
bazelor Fondului Monetar International. Atunci s-au stabilit doua principii: un principiu privind
paritatea fixa in aur a monedelor statelor membre ale FMI si principiul convertibilitatii in aur a
monedelor statelor membre. Acest acord a functionat pana in 1978 cand s-au incheiat alte
acorduri la Kingston, Jamaica, moment in care a avut loc o demonetizare a aurului.
Demonetizarea inseamna ca din acel moment aurul a incetat sa fie un etalon pentru fiecare
moneda a statelor semnatare privind acordul de infiintare al FMI.

In prezent, tocmai pentru ca monedele nu mai au paritate in aur, clauza si-a pierdut din
importanta, astfel incat locul aurului ca etalon a fost luat pas cu pas de alte etaloane, cum ar fi,
spre exemplu, etalonul unei valute mult mai puternice. Astfel, s-a trecut ca pas imediat urmator
la clauzele valutare.

48
Clauzele valutare
Prin acestea se stabilesc prin contract doua monede:
 O moneda de plata (de facturare);
 O moneda de referinta (de calcul) - aceasta este considerata de parti mult mai puternica si
mult mai stabila decat moneda de plata.

Scopul unor asemenea clauze valutare este acela de a evita riscurile acelea foarte clare cauzte de
variatia cursului de schimb al monedei de plata fata de moneda de cont intre cele doua momente
importante: incheierea contractului si executarea acestuia.

Clauzele valutare sunt de doua feluri:


 Clauze monovalutare;
 Clauze plurivalutare
o Clauze plurivalutare bazate pe un cos valutar stabilit de parti;
o Clauze plurivalutare bazate pe un cos valutar institutionalizat.

49
8.
Wednesday, 11 April 2018
23:58

50
9. Neexecutarea obligatiilor contractuale si regimul
despagubirilor in DCI
Thursday, 12 April 2018
12:01
De foarte multe ori, partile nu isi executa contractele. Prin urmare, vom discuta despre ce se
intampla daca partile nu le executa.

Atunci cand legea romana este aplicabila potrivit normelor de drept international privat (1531-
1533 C. civ. - precizeaza care sunt principiile privind evaluarea prejudiciului), avem principiile:
 Repararii integrale a prejudiciului, atat dominium emergens cat si lucrum cessans;
 Repararea daunelor previzibile la momentul incheierii contractului;
 Debitorul raspunde doar pentru daunele directe, nu si pentru cele indirecte;
 Repararea prejudiciului cert, chiar si viitor.

Acestea sunt principii deja studiate si, in general, sunt principii universale.

Evaluarea despagubirilor
Suntem pe taramul comertului international si trebuie retinut ca trasatura de baza este ca partile
sunt cele care hotarasc aproape tot ce inseamna economie contractuala. Astfel, si in materia
evaluarii despagubirilor avem de a face cu acelasi caracter conventional - partile vor stabili, spre
exemplu, care sunt dobanzile ce se datoreaza in caz de neexecutare sau executare cu intarziere
a obligatiilor.

Evident ca in situatia in care partile nu hotarasc nimic, vom avea de a face cu o evaluare legala a
dobanzii - intotdeauna potrivit lui lex causae aplicabila in speta.

Daca privim din perspectiva dreptului roman, cand dreptul roman este lex causae, in ceea ce
priveste evaluarea legala se vor aplica dispozitiile art. 6 din OUG nr. 13/2011 privind dobanda
legala remuneratorie si penalizatoare pentru obligatii banesti precum si pentru reglementarea
unor masuri financiar fiscale in domeniul bancar. Textul de lege precizeaza ca "in raporturile
juridice cu element de extraneintate, atunci cand legea romana este aplicabila si cand s-a stipulat
plata in moneda straina, dobanda legala este de 6% pe an".

In ceea ce priveste evaluarea conventionala, care ar trebui sa fie regula, aceasta se realizeaza
prin inserarea in contracte a unor clauze penale prin care partile predetermina cuantumul
prejudiciului suferit in caz de neexecutare sau in cazul de executare cu intarziere a contractului.
Clauzele penale sunt clauze care se gasesc in majoritatea contractelor de comert international.
Atunci cand legea aplicabila este legea romana, deja stim ca in sistemul nostru de drept opereaza
principiul fortei obligatorii a contractului, ceea ce inseamna ca, daca partile au introdus clauze
penale in contract, instantele judecatoresti sau arbitrale nu pot interveni peste vointa partilor (in
sensul de a modifica in vreun fel clauzele penale din contract).

51
Clauza de forta majora
Dupa cum stim, atunci cand o parte nu isi executa contractul va incerca de fiecare data sa obtina
o exonerare de raspundere. Scopul unei clauze de forta majora este tocmai acesta.

Pe taramul comertului international regula este caracterul conventional al fortei majore.


Exceptia trebuie sa fie reprezentata de regimul legal al fortei majore. Ce inseamna acest lucru?
Inseamna ca regula este ca partile sunt cele ce vor stabili ce inteleg prin forta majora, ele vor
stipula clauze de forta majora si doar atunci cand partile nu prevad in contract aceste aspecte, in
subsidiar, se vor aplica dispozitiile din lex causae (din nou) privind forta majora.

Atunci cand legea aplicabila este legea romana sunt aplicabile dispozitiile art. 1351 C. civ.care
defineste forta majora ca fiind "orice eveniment extern, imprevizibil, absolut invincibil si
inevitabil". Aceasta este definitia legala aplicabila doar in situatia in care partile nu au stabilit ce
este forta majora, iar legea aplicabila este legea romana (ca lex causae). Este un eveniment
insurmontabil si independent de vointa partilor.

Trebuie retinut ca in principiu partile folosesc trei tipuri de definire a fortei majore, sau, cu alte
cuvinte, putem analiza din perspectiva vointei partilor trei tipuri de definitie:
 Definitia sintetica
Aceasta inseamna ca in contract sunt prevazute trasaturile esentiale ale evenimentului de
forta majora. Este tipul de definitie din Codul civil roman, tip specific sistemelor de drept
romano-germanice. De asemenea, aceasta definitie se regaseste si in Conventia de la Viena.

 Definitia analitica
Este specifica sistemelor de drept anglo-saxon. In cadrul acestui tip de definitie nu se prevad
trasaturile specifice ale evenimentului de forta majora, ci are loc, de fapt, o enumerare a
evenimentelor pe care partile inteleg sa le considere evenimente de forta majora. Spre
exemplu, in aceste tipuri de evenimente intra calamitatile naturale, conflictele armate,
conflictele grave de munca (greve generale), dificultati in transport samd.

Riscul unei asemenea definitii este acela ca partile s-ar putea sa nu se fi gandit la anumite
evenimente pe care sa le introduca in definitia fortei majore, astfel ca se poate intampla un
astfel eveniment si tocmai din cauza faptului ca partile nu l-au prevazut, el sa nu poata fi
considerat ca un eveniment de forta majora.

 Definitia mixta
Este o combinatie intre definitia sintetica si cea analitica, in sensul ca avem, pe de o parte,
enumerate trasaturile specifice (din definitia sintetica), dupa care sunt prevazute si
principalele evenimente pe care partile accepta sa le considere ca fiind cauze de forta
majora.

Evident ca efectul introducerii unei asemenea clauze de forta majora in contract este acela
precizat anterior, anume de a exonera de raspundere partea care invoca evenimentul de forta
majora.

52
Ce trebuie precizat? In comertul international, contractele incheindu-se pe un termen mediu si
lung, forta majora nu are intotdeauna efectul de a duce la incetarea contractului si exonerarea
de raspundere, ci poate sa aiba si un efect mai atenuat, suspensiv, in sensul ca
judecatorul/arbitrul/partile de comun acord, dupa caz, pot sa stabileasca ca un anumit contract
doar sa se suspende pe perioada evenimentului de forta majora, urmand sa se deruleze in
continuare dupa incetarea acestor cauze. Evident, daca evenimentul acela de forta majora are o
durata foarte mare in timp - si contractul va inceta sa isi mai produca efectele.

Foarte important este sa fie prevazuta in contract si o procedura de notificare a evenimentului


de forta majora. De ce este important? Este important pentru ca acela care se afla sub influenta
evenimentului de forta majora trebuie sa il aduca la cunostinta de indata cocontractantului
pentru ca acesta sa poata sa mai diminueze din prejudiciile pe care le sufera. Evident ca partea
care sufera evenimentul de forta majora, daca nu respecta termenul si nu notifica la timp, nu va
pierde beneficiul invocarii fortei majore, dar va suporta prejudiciul pe care cealalta parte l-ar fi
putut preintampina daca ar fi stiut din timp de existenta evenimentului de forta majora.

Practic, avem un contract, intervine un eveniment de forta majora ce ne va impiedica sa executam


contractul. Trebuia stipulata o procedura de notificare, spre exemplu intr-un anumit interval de
timp de la producerea evenimentului/s-au restabilit caile de comunicatie sa notificam existenta
evenimentului de forta majora pentru ca, de exemplu, stiind ca marfa nu se va mai livra, sa putem
cumpara marfa din alta parte, sa achitam alte obligatii samd. Daca nu notificam, se pierd anumite
zile in care s-ar putea recupera din prejudiciu - se poate invoca totusi forta majora pentru
exonerare, dar se va suporta un prejudiciu, daca exista, deoarece nu s-a facut notificarea in
termen si s-au pierdut anumite oportunitati.

[De ce incheiem contracte? Pentru a produce efecte juridice. Care sunt efectele juridice?
Drepturile si obligatiile. ]

53
9. Conventia de la Viena privind vanzarea internationala de
marfuri
Thursday, 12 April 2018
12:56
Conventia Natiunilor Unite asupra contractelor de vanzare internationala de marfuri a fost
adoptata la Viena in 1980.

Ea reglementeaza contractul de vanzare internationala de marfuri, iar Romania a aderat la


aceasta conventie prin Legea nr. 24/1991 pentru aderarea la Conventia de la Viena. Aceasta
conventie este parte din dreptul romanesc - este o lege speciala fata de reglementarea generala
din dreptul roman.

Conventia, desi a fost semnata in 1980, a intrat in vigoare in 1988, iar in momentul de fata sunt
peste 50 de state semnatare ale Conventiei.

Aceasta lege speciala, anume Conventia, vorbeste despre vanzarea internationala de marfuri.
Trebuie sa pornim de la trasaturile contractului pe care le reglementeaza.

Conventia are patru parti:


 Domeniu de aplicare si dispozitii generale;
 Formarea contractului (adica modalitatile de incheiere a contractului);
 Vanzarea marfurilor (continutul contractului);
 Dispozitii finale.

Ca orice conventie internationala, Conventia de la Viena a incercat sa realizeze un compromis


intre cele doua mari sisteme de drept din lume, cel romano-germanic si cel anglo-saxon, pe un
domeniu foarte important, anume vanzarea internationala de marfuri. Din aceasta perspectiva,
sistemul de drept anglo-saxon se regaseste in aceasta conventie mai ales in ceea ce priveste
continutul si executarea contractului, iar sistemul de drept romano-germanic se manifesta mai
mult pe aspecte ce tin de incheierea contractului.

Evident ca un contract de vanzare interionala de marfuri reprezinta o specie a contractului de


vanzare-cumparare comerciala, doar ca se particularizeaza in mod esential prin faptul ca in
cuprinsul sau exista un element de extraneitate specific ce produce efecte la nivelul intregului
contract/majoritatii elementelor contractului de vanzare comerciala internationala.

In ceea ce priveste caracterele conventiei trebuie precizat ca prevederile conventiei au caracter


supletiv. Din nou, partile contractante pot sa excluda aplicarea conventiei prin inserarea in
contract a unei clauze in acest sens - ele pot face acest lucru explicit, printr-o clauza in care spun
"nu dorim sa se aplice Conventia de la Viena", fie implicit, prin referire la o reglementare interna
sau la o alta conventie internationala sau prin inserarea unor clauze contractuale total diferite
de dispozitiile Conventiei de la Viena.

54
Exista si posibilitatea ca partile sa accepte aplicarea Conventiei, dar sa trimita la anumite dispozitii
nationale pentru a completa dispozitiile Conventiei. Pe de alta parte, daca partile nu au facut
niciunul din demersurile pe care le-am enumerat anterior, Conventia se va aplica ca orice lege
interna speciala, chiar supletiva.

In legatura cu domeniul de aplicare al Conventiei, trebuie sa vedem rationae personae si rationae


materie, adica caror subiecte de drept i se aplica si care este obiectul acestei conventii.

Conventia se aplica contractelor de vanzare de marfuri intre parti care isi au sediul in state
diferite. De asemenea, o completare a acestei prime dispozitii este aceea ca aceasta Conventie
se aplica intre parti care isi au sediul in state diferite atunci cand aceste state sunt state
semnatare ale Conventiei.

Mai exista si o alta varianta, anume aceea in care desi partile isi au sediile in state semnatare ale
Conventiei de la Viena, printr-o clauza contractuala prevad ca legea aplicabila contractului este
legea unui stat care nu este parte la Conventie. Evident, in aceasta situatie aplicarea Conventiei
este inlaturata.

Avem si cealalta varianta, anume situatia in care desi partile nu isi au sediile in state semnatare
diferite ale Conventiei, totusi ele fac trimitere printr-o clauza contractuala la legea aplicabila, iar
legea aplicabila apartine unui sistem de drept al unui stat semnatar al Conventiei de la Viena.

Din punct de vedere material, Conventia se aplica contractelor de vanzare internationala de


marfuri. Sunt considerate, potrivit Conventiei, vanzari: contractele de furnizari de marfuri ce
urmeaza a fi fabricate sau produse.

Conventia nu defineste notiunile de contract de vanzare si nici pe cea de marfa, ceea ce inseamna
ca respectivele notiuni, care sunt foarte importante, vor fi definite in sistemul de drept care
reprezinta lex causae in speta. Totusi, desi nu exista o definitie in Conventie, din totalitatea
reglementarilor din conventie rezulta ca ea se aplica pentru vanzarea de bunuri mobile corporale
prezente si viitoare.

Tot in textul Conventiei este prevazut expres faptul ca aceasta nu se aplica anumitor tipuri de
vanzari si anumitor elemente ale contractului de vanzare-cumparare.

Conventia spune ca ea nu se aplica:


 Vanzarilor privind marfurile cumparate pentru folosinta personala, familiala sau casnica,
in afara de cazul in care vanzatorul, in orice moment, inainte sau cu ocazia incheierii
contractului, nu a stiut sau nu s-a considerat ca stie ca aceste marfuri erau cumparate
pentru o asemenea folosinta;
 Vanzarilor la licitatie - acestea sunt supuse unor reguli speciale;
 Vanzarilor de marfuri aflate sub sechestru sau oricaror altor vanzari realizate de o
autoritate judiciara;
 Vanzarii de valori mobiliare;

55
 Vanzarii de nave, vapoare, aeronave;
 Vanzarii de electricitate;
 Nu vor fi considerate vanzari in sensul conventiei nici contractele de furnizari de marfuri
ce urmeaza a fi produse sau fabricate, in cazul in care partea care le comanda furnizeaza
o parte esentiala din elementele materiale necesare fabricarii sau producerii lor.

Pe de alta parte, Conventia nu carmuieste toate aspectele contractului de vanzare internationala


de marfuri. Ea reglementeaza aspecte ce tin de formarea contractului si de drepturile si obligatiile
partilor, dar nu vom regasi reglementate in Conventie urmatoarele aspecte:
 Validitatea contractului (nici aspecte ce tin de viciile de consimtamant);
 Efectele pe care contractul poate sa aiba asupra proprietatii marfurilor vandute - conventia
nereglementand transferul proprietatii;
 Raspunderea vanzatorului pentru decese sau leziuni corporale cauzate ca urmare a folosirii
obiectului vandut, aceste aspecte urmand a fi reglementate potrivit dispozitiilor legale
privind raspunderea delictuala.

Formarea contractului
Inseamna incheierea contractului, avand nevoie de oferta si acceptarea ofertei.

Oferta de a contracta (aceasta este un act juridic unilateral - o manifestare de vointa)


Aceasta este definita de Conventie ca fiind "o propunere de incheiere a unui contract", propunere
ce trebuie sa indeplineasca urmatoarele conditii de validitate:
 Sa fie adresata uneia sau mai multor persoane determinate
O oferta adresata unor persoane nedeterminate este considerata doar o invitatie de a
oferta (contracta).
 Sa fie suficient de precisa
Ea este suficient de precisa in cazul in care denumeste marfurile, stabileste expres sau
implicit pretul sau indicatii care permit determinarea acestuia, stabileste expres sau implicit
cantitatea sau indicatii care permit determinarea acesteia.
 Sa denote vointa ofertantului de a se angaja in caz de acceptare
Cu alte cuvinte, trebuie sa existe acea vointa clara a se angaja juridic.

In ceea ce priveste efectele ofertei, Conventia de la Viena adopta teoria receptiunii, in sensul ca
se considera ca oferta isi produce efectele in momentul in care aceasta a ajuns la destinatar.
Oferta de a contracta este prin ea insasi o manifestare de vointa, ea producandu-si efectele
generand drepturi si obligatii, un anumit raport juridic intre destinatar si ofertant.

Tot in ceea ce priveste oferta, Conventia trateaza in mod diferit doua notiuni: retractarea si
revocarea ofertei. Pe fond, ambele notiuni exprima cam aceeasi institutie, anume renuntarea
ofertantului la oferta, doar ca in functie de anumite efecte si momentul in care se produc, ele
trebuie interpretate diferit ca notiuni:
 Retractarea intervine atunci cand aceasta renuntare a ofertantului ajunge la destinatarul
ofertei in acelasi timp sau inainte de oferta;

56
 Revocarea intervine atunci cand aceasta renuntare a operat dupa momentul ajungerii
ofertei la destinatar, pana in momentul incheierii efective a contractului.

Retractarea nu este impedicata de faptul ca oferta este irevocabila sau, altfel spus, chiar si o
oferta irevocabila poate fi retractata.

In ceea ce priveste revocarea, aceasta reprezinta regula. Conventia de la Viena stabileste ca


revocarea poate sa opereze intre momentul in care oferta a ajuns la destinatar si momentul
efectiv al incheierii contractului.
In ceea ce priveste exceptiile de la regula revocabilitatii ofertei, una dintre exceptii ar fi aceea
care intervine atunci cand in oferta se prevede un termen determinat pentru acceptare sau
evident atunci cand se prevede clar prin oferta ca ea este irevocabila. Atata timp cat prin chiar
oferta se prevede caracterul irevocabil este clar ca este manifestarea de vointa a ofertantului.

Mai exista o situatie, adica o alta exceptie de la regula revocabilitatii, anume ipoteza in care este
rezonabil pentru destinatar sa considere oferta ca irevocabila. Pentru a se determina acest
caracter rezonabil, se va tine seama de circumstantele pertinente, precum si de negocierile dintre
parti, de obisnuintele care s-au stabilit intre ele.

Efectele ofertei inceteaza cand neacceptarea ajunge la ofertant. Evident, oferta poate fi refuzata
in mod expres sau in mod implicit. O respingere implicita exista atunci cand destinatarul ofertei
ii trimita ofertantului un raspuns care contine completari sau modificari fata de continutul
ofertei, ceea ce reprezinta, de fapt, o contraoferta.

Acceptarea ofertei
Acceptarea este definita de Conventie ca fiind "declaratia sau alta manifestare de vointa a
destinatarului ofertei care cuprinde acordul acestuia cu privire la oferta". In aceasta definitie se
cuprind ambele modalitati de acceptare, adica tat o acceptare expresa, cat si o acceptare tacita.

Tacerea sau inactiunea, prin ele insele, nu pot fi considerate ca reprezentand acceptare. Evident,
pe cale de exceptie ele pot produce efecte juridice atunci cand se prevede expres in lege acest
lucru sau rezulta din vointa partilor, din uzantele comerciale sau din obisnuintele stabilite intre
parti.

In ceea ce priveste momentul producerii efectelor acceptarii, Conventia distinge intre acceptarea
expresa si acceptarea tacita. In ceea ce priveste acceptarea expresa se face, din nou, o
subdistinctie, dupa cum incheierea contractului se realizeaza intre absenti sau intre persoane
prezente.

Intre absenti, acceptarea ofertei produce efecte in momentul in care ea parvine ofertantului. Cu
alte cuvinte, se aplica, din nou, teoria receptiunii. Prin exceptie, "acceptarea nu produce efecte
daca aceasta indicatie nu parvine ofertantului in termenul de acceptare pe care l-a stipulat sau,
in lipsa unei astfel de stipulatii, intr-un termen rezonabil, tinand seama de imprejurarile
tranzactiei si de rapiditatea mijloacelor de comunicare folosite de ofertant".

57
Conventia verbala trebuie acceptata imediat, in afara situatiei in care din imprjeurari rezulta
contrariul.

Vorbim despre o acceptare tacita atunci cand in temeiul ofertei, al obisnuintelor care s-au stabilit
intre parti sau al uzantelor, destinatarul ofertei poate arata ca o accepta prin indeplinirea unui
act care se refera, de exemplu, la expedierea marfurilor sau la plata pretului fara ca anterior sa ii
fi comunicat ofertantului ca a acceptat oferta. In aceasta situatie spunem ca acceptarea si-a
produs efectele atunci cand acceptantul a indeplinit oricare din actele la care a facut referire,
adica a indeplinit oricare din acele acte. Evident, ne putem gandi la orice modalitate care sa
echivaleze cu o acceptare tacita, plata pretului si expedierea marfurilor fiind cele mai simple.

In legatura cu aspectul privind continutul acceptarii, Conventia instituie o regula, o exceptie si o


exceptei de la exceptie.

Ca regula, un raspuns care tinde sa fie acceptarea unei oferte, dar care contine completari,
modificari sau alte completari fata de continutl ofertei, reprezinta o respingere a ofertei,
constituind o contraoferta. Prin urmare, regula impune o acceptare pura si simpla, perfect
concoranta cu continutul ofertei, fara completari sau modificari.

Prin exceptie, constituite acceptare un raspuns al destinatarului ofertei care contine totusi
elemente de completare a ofertei sau diferite fata de continutul acesteia, dar care nu altereaza
in mod substantial termenii ofertei. Conventia enumera, din acest punct de vedere, elementele
esentiale cu privire la care nu pot opera modificari, anume: pretul, modalitatea de plata,
cantitaea si calitatea marfurilor, locul si momentul predarii, intinderea responsabilitatii unei parti
fata de cealalta sau rezolvarea litigiilor. In aceasta situatie de acceptare despre care am vorbit,
cand modificarile nu altereaza substantial oferta, contractul se va consiera incheiat in termenii
ofertei, cu modificarile cuprinse in acceptare.

Prin exceptie la exceptie, un raspuns care nu altereaza in mod substantial termenii ofertei nu va
fi considerat acceptare in cazul in care ofertantul, fara intarziere nejustificata, l-a informat pe
acceptant ca nu este de acord cu modificarile propuse. Atunci cand ofertantul a obiectat,
destinatarul ofertei nu mai poate accepta oferta in forma ei initiala.

Acceptarea tardiva este cea care parvine destinatarului acceptarii (adica ofertantului) dupa
expirarea termenului stipulat de ofertant sau a unui termen rezonabil. Totusi, din nou Conventia
vine si detaliaza in legatura cu acceptarea tardiva , facand o distinctie dupa cum intarzierea
implica sau nu culpa acceptantului.

Evident, tardivitatea acceptarii este imputabila acceptantului in cazul in care este trimisa peste
termenul prevazut in oferta. O asemenea acceptare nu va produce efecte cu exceptia cazului in
care ofertantul, fara intarziere, il informeaza pe acceptant ca este de acord cu aceasta acceptare
tardiva.

58
Avem situatia in care tardivitatea acceptarii nu este imputabila acceptantului - situatia exista
cand acceptarea a fost trimisa in termen si, in mod firesc, ar fi trebuit sa ajunga la ofertant in
termen, insa a intarziat din cauze neimputabile acceptantului, de exemplu culpa postei,
mijloacelor de comunicare etc.; in aceasta situatie, se considera ca acceptarea tardiva neculpabila
va produce efecte juridice intocmai ca o acceptare regulata. Prin exceptie, acceptarea nu va
produce efecte in cazul in care ofertantul il instiinteaza pe destinatarul ofertei ca el considera
oferta caduca, demonstrand imediat ce a primit acceptarea ca este in imposibilitate de a o mai
onora (din motive obiective si rationale).

Evident, acceptarea, precum oferta, poate fi retractata daca retractarea ajunge la ofertant inainte
de momentul in care acceptarea isi putea produce efectele.

Momentul in care acceptarea isi produce efectele este momentul incheierii contractului.
 In cazul acceptarii exprese intre absenti, momentul incheierii contractului este acela in care
acceptarea parvine ofertantului (teoria receptiunii);
 In cazul acceptarii exprese intre prezenti, momentul incheierii contractului este cel in care
se realizeaza acordul de vointe al partilor;
 In cazul acceptarii tacite, momentul incheierii contractului este cel in care actul de
acceptare tacita a fost indeplinit.

Efectele contractului
Drepturile si obligatiile partilor
Debitorul obligatiei caracteristice (vanzatorul)
Obligatia de a preda marfa
Principala sa obligatie este aceea de a preda marfa. In legatura cu aceasta, discutam despre locul
predarii marfii, ce este reglementat de Conventie prin mai multe solutii aplicabile in scara.

 In primul rand, marfa se considera a fi predata daca este pusa la dispozitia cumparatorului
in locul prevazut in contract (adica se respecta vointa partilor).
 Daca in contract nu se prevede locul, marfa se considera predata la locul in care este remisa
primului transportator pentru a fi transmisa cumparatorului atunci cand contractul de
vanzare de marfuri implica transportul marfurilor, evident;
 In cazurile nevizate mai inainte, atunci cand contractul se refera la:
o un bun individual determinat; sau
o la un bun determinat prin caractere generice, care trebuie prelevat dintr-o masa de
bunuri; si
o cand contractul se refera la un bun ce urmeaza a fi fabricat sau produs (adica la bunuri
viitoare); sau
o sau cand in momentul incheierii contractului partile stiau ca marfurile se gasesc sau
urmau a fi fabricate/produse intr-un loc special
Obligatia de predare a marfii se considera realizata in momenutul in care marfa este pusa
la dispozitia cumparatorului in acel loc special.
 In toate celelalte situatii, marfa va fi remisa cumparatorului prin punerea acesteia la
dispozitia sa in locul in care vanzatorul isi avea sediul la momentul incheierii contractului.

59
Cu alte cuvinte, sub acest ultim aspect, potrivit Conventiei, din perspectiva vanzatorului,
obligatia de predare a marfii este cherabila si nu portabila.

In ceea ce priveste momentul predarii marfii, acesta poate fi:


 O data fixa, daca aceasta data a fost prevazuta in contract; sau
 Daca, in functie de felul acestuia, aceasta ar putea fi determinata daca a fost fixata in
contract sau determinata prin referire la acesta o perioada de timp in care urmeaza sa se
realizeze predarea (sa zicem, trimestrul III al anului 2018); aceasta se va face in orice
moment in cursul acelei perioade, partile trebuind totusi sa determine care dintre ele are
dreptul sa aleaga ziua concreta pentru predarea marfii. Daca partile nu prevad care este
partea ce poate alege ziua concreta, alegerea va apartine vanzatorului. In toate celelalte
cazuri, predarea trebuie sa se faca intr-un termen rezonabil de la data incheierii
contractului.

Transferul proprietatii asupra marfii nu este reglementat de conventie. Pentru a rezolva aceasta
"dilema" vom aplica DIP si vom urmari lex causae care ne va spune cum se transmite
proprietatea.

Obligatia de a remite documentele referitoare la marfa


In legatura cu aceasta obligatie sunt doua aspecte ce trebuie precizate, anume:
 Daca s-a prevazut in contract modalitatea de remitere a documentelor, vanzatorul trebuie
sa respecte dispozitiile contractuale;
 Daca nu s-a prevazut nimic in contract, vanzatorul este obligat sa remita acele documente
care sunt emise potrivit legii, uzantelor comerciale sau obisnuintelor stabilite intre parti.

Obligatia de conformitate a marfii


Conventia aduna in conditiile acestei notiuni toate elementele ce tin de marfa, adica: cantitatea,
calitatea, tipul, ambalajul, cat si ideea de conformitate in sens retrans (anume, aceea ca marfa sa
fie in concordanta cu folosirea ei in mod concret).

Pentru a fi respectata obligatia de conformitate trebuie sa facem urmatoarele distinctii:


 Marfa, in principal, trebuie sa fie conforma prevederilor conractuale;
 In lipsa unor prevederi contractuale, marfa este considerata conforma daca este adecvata
intrebuintarilor la care servesc in mod obisnuit marfuri de acelasi tip. Daca vanzatorul a
cunoscut ca marfa va avea o intrebuintare speciala, obligatia de conformitate socotindu-se
indepinita daca va fi adecvata acelei intrebuintari speciale.

Obligatia de garantare pentru evictiune


Conventia precizeaza ca vanzatorul trebuie sa predea marfa libera de orice drept sau pretentie a
unui tert, exceptand cazurile in care cumparatorul insusi accepta sa preia marfurile in aceste
conditii. Aceasta inseamna ca se poate avea situatia in care cumparatorul cumpara marfa chiar
daca exista pretentii de la un tert (ce se pot manifesta si printr-o actiune in revendicare). Rezulta
ca in comertul international se poate vinde si lucrul altuia, fara ca prin aceasta sa fie afectata
valabilitatea contractului.

60
Mijloacele sau drepturile de care dispune cumparatorul in caz de incalcare a obligatiilor de
vanzator (raspunderea contractuala a vanzatorului)
Conventia nu foloseste notiunea de incalcare a contractului, ci pe aceea de contraventie la
contract. Din aceasta perspectiva, se prevede ca in cazul in care vanzatorul isi incalca obligatiile,
cumparatorul poate sa ceara daune-interese, sa ceara executarea obligatiilor, sa ceara
rezolutiunea contractului sau, in anumite situatii, cumparatorul va putea sa isi adapteze
mijloacele de tragere la raspundere in functie de contraventia savarsita de vanzator.

Inainte de a intra in detalii trebuie precizat ca aceasta Conventie prevede o interdictie privind
termenul judiciar de gratie: niciun termen de gratie nu poate fi acordat vanzatorului de catre
judecator sau arbitru cand cumparatorul se prevaleaza de unul din mijloacele de care dispune in
caz de contraventie la contract. Totusi, conventia reglementeaza posibilitatea si chiar obligatia,
in anumite cazuri, pentru cumparator, de a acorda vanzatorului un termen suplimentar pentru
executare. Deci nu da posibilitatea instantei sa intervina sau sa ofere termen de gratie
cumparatorului, dar ii da posibilitatea vanzatorului de a i se acorda un termen pentru a-si executa
obligatia.

Pentru repararea prejduiciului se pot solicita daune-interese. Potrivit unui alt articol din
Conventie (art. 45): "cumparatorul nu pierde dreptul de a solicita daune-interese daca isi exercita
dreptul a recurge la un alt mijloc" - aceasta inseamna ca daunele-interese se pot corobora cu
oricare dintre celelalte drepturi pe care Conventia le oferta cumparatorului in caz de neexecutare
a obligatiilor de catre vanzator.

Astfel, vanzatorul poate fi obligat la executarea in natura a oricareia dintre obligatiile naturale
(ex.: sa predea bunul, sa predea documentele referitoare la el samd), cu exceptia situatiei in care
cumparatorul insusi s-a prevalat de un mijloc incompatibil cu o asemenea cerere (de ex.: nu poti
solicita si rezolutiunea si executarea in natura.

Daca vanzatorul nu si-a executat obligatia de conformitate a marfii, cumparatorul are la dispozitie
anumite drepturi speciale. Astfel, el poate cere predarea unei marfi de inlocuire, in cazul in care
lipsa de conformitate constituie o contraventie esentiala la contract, daca a fost ceruta de
cumparator in momentul denuntarii lipsei de conformitate sau intr-un termen rezonabil calculat
de la aceasta denuntare.

O contraventie la contract savarsita de una din parti este esentiala cand ea cauzeaza celeilalte
parti un prejudiciu prin care o priveaza in mod substantial de ceea ce aceasta era in drept sa se
astepte de la contract, in afara de cazul in care partea in culpa nu a prevazut un astfel de rezultat,
iar o persoana rezonabila, cu aceeasi pregatire si aflata in aceeasi situatie nu l-ar fi prevazut nici
ea. Prin urmare, este considerata o incalcare esentiala fapta savarsita de una dintre parti care
cauzeaza un prejudiciu substantial celeilalte parti. Prin exceptie, se deduce ca partea in culpa,
desi sunt indeplinite conditiile, nu se va considera ca a savarsit o contraventie esentiala daca nu
a prevazut rezultatul pagubitor pentru cealalta parte.

61
10. Conventia de la Viena (continuare)
Thursday, 19 April 2018
12:16
Obligatiile cumparatorului
Nu putem sa nu identificam si obligatiile cumparatorului.

Obligatia de plata a pretului (examen)


Aceasta este definita in conventie putin mai larg. Prin obligatia de plata a pretului se intelege
"obligatia cumparatorului de a lua orice masuri si de a indeplini orice formalitati destinate sa
permita transferul sumei exprimand pretul potrivit contractului sau altei reglementari"

Un alt aspect important in legatura cu plata pretului este determinarea pretului. Conventia
prevede o regula si o situatie speciala:
 Regula este aceea ca pretul marfurilor vandute trebuie sa fie determinat in contract in mod
expres sau implicit sau printr-o dispozitie contractuala prin intermediul careia pretul sa
poata fi determinat ulterior.
 Situatia speciala consta in faptul ca daca vanzarea este valabil incheiata fara ca pretul sa fie
determinat sau cel putin determinabil se va institui o prezumtie privind modul de
determinare a pretului care are valoarea unei determinari legale, conventia fiind aici
"legea" care permite determinarea pretului.

Caracterul valabil al unui contract incheiat fara ca pretul sa fie determinat sau determinabil se
apreciaza tinand cont de sistemul de drept aplicabil ca lex causae deoarece, asa cum deja am
precizat in urma cu un curs, Conventia nu reglementeaza valabilitatea contractului sau a clauzelor
acestuia. Cu alte cuvinte, doar daca lex causae admite valabilitatea unui contract cu pret
nedeterminat sau nedeterminabil se v aplica asa-numita determinare legala a pretului in temeiul
dispozitiilor Conventiei.

In acest sens, Conventia instituie un mecanism de determinare a pretului in sensul ca daca pretul
este nedeterminat partile sunt considerate ca s-au referit in mod tacit la:
 Pretul practicat in mod obisnuit in ramura comerciala respectiva; sau
 Pretul practicat pentru aceleasi marfuri; sau
 Pretul practicat pentru marfuri vandute in imprejurari comparabile.

Momentul de referinta pentru stabilirea legala a pretului este cel al incheierii contractului.
Aceasta reglementare pe care tocmai ce am enuntat-o este o expresie a faptului ca in Conventia
de la Viena nu este reglementata teoria impreviziunii. Prin urmare, in lipsa unei clauze de
hardship patrimoniul vanzatorului (care este creditorul pretului) va fi influentat pozitiv sau
negativ de fluctuatia pretului marfii intre momentul incheierii contractului si momentul
executarii contractului.

Din analiza acestor dispozitii din Conventie privind stabilirea legala a pretului rezulta un lucru,
anume faptul ca organul de jurisdictie competent sa solutioneze un posibil litigiu, adica fie

62
judecatorul , fie un arbitru, va avea atributii limitate, el putand doar sa constate pretul stabilit
potrivit Conventiei, pret la care partile sunt prezumate ca s-au referit in mod tacit.

In ceea ce priveste locul platii, acesta urmeaza cam aceeasi traiectorie ca la predare. Astfel:
 Locul anume precizat in contract;
 Daca acesta nu este expres prevazut, atunci pretul se va plati la sediul vanzatorului (am
putea spune ca obligatia de plata a pretului este portabila);
 O alta varianta este cea a locului unde se face remiterea marfii sau a documentelor
justificative asupra marfii, daca partile au prevazut ca plata pretului se va face contra
acestor actiuni: fie predarea marfii, fie predarea documentelor justificative.

Regula referitoare la momentul platii pretului este ca plata pretului va fi facuta la momentul
prevazut in contract. In lipsa unei asemenea prevederi, pretul trebuie platit in momentul la care
vanzatorul pune la dispozitia cumparatorului fie marfurile, fie documentele justificative asupra
marfurilor. In sfarsit, daca nu ne aflam in niciuna dintre situatiile expuse, vanzatorul poate face
din plata pretului o conditie a remiterii marfii sau a remiterii documentelor justificative - situatie
in care momentul platii pretului va trebui sa fie anterior momentului remiterii marfii/a remiterii
documentelor justificative.

Obligatia de preluare a marfii


Din aceasta perspectiva, Conventia reglementeaza aceasta obligatie si o defineste in sensul ca
acesta (cumparatorul) "trebuie sa indeplineasca orice act care este asteptat in mod rezonabil din
partea lui pentru a permite vanzatorului sa efectueze predarea".

Amintim de aceasta obligatie pentru ca in functie de momentul preluarii marfii se nasc anumite
consecinte in ceea ce priveste momentul transmiterii riscurilor de la vanzator la cumparator.
Este de interes pentru ca la un moment dat cumparatorul simte ca ar putea fi anumite riscuri si
evita sa preia marfa la un anumit moment tocmai pentru ca nepreluand marfa sa nu isi asume el
transferul riscurilor (ex.: in zona respectiva e o furtuna tropicala etc.), pentru ca transferul riscului
sa se mai amane putin. Daca el are o obligatie contractuala sa vina la data, ora, locul respectiv,
indiferent de furtuna sau "ce o mai fi", el trebuie sa preia marfa. Pentru ca daca nu ar prelua-o,
tot cumparatorul va suporta riscurile in cazul existentei unei astfel de obligatii.

Obligatia de a preciza caracteristicile marfurilor atunci cand marfa urmeaza a se produce pe baza
acelor caracteristici

Mijloacele pe care le are vanzatorul la dispozitie in cazul incalcarii obligatiilor de


catre cumparator
Tot pe structura pe care am folosit-o in cursul anterior vom prezenta mijloacele pe care le are
vanzatorul la dispozitie in cazul incalcarii obligatiilor de catre cumparator.

Solicitarea executarii in natura a obligatiilor de catre cumparator


Aceasta poate consta in plata pretului, preluarea marfii etc.

63
Solicitarea rezolutiunii contractului
Rezolutiunea poate fi ceruta de catre vanzator in doua situatii:
 In cazul neexecutarii de catre cumparator a oricareia dintre obligatiile contractuale (care
reprezinta contraventie esentiala la contract);
 In cazul in care cumparatorul nu isi executa obligatia de plata a pretului sau de preluare
marfurilor intr-un termen suplimentar acordat de vanzator sau declara ca nu o va face in
termenul astfel acordat.

Alte mijloace
Atunci cand cumparatorul nu isi executa obligatia de transmitere catre vanzator a trasaturilor
marfii si nici nu face aceste mentiuni intr-un termen rezonabil, evident ca vanzatorul va putea sa
efectueze singur precizarile potrivit cu nevoile cumparatorului pe care le-ar putea cunoaste.

Regimul daunelor-interese potrivit Conventiei de la Viena


Daunele-interese pot fi solicitate pentru neexecutarea oricarei obligatii contractuale si, evident,
pot fi cumulate cu oricare dintre mijloacele pe care Conventia le pune la dispozitia partilor.
Evident, se respecta principiile cunoscute din Codul civil.

Daunele-interese pentru o contraventie la contract savarsita de catre una dintre parti vor fi egale
cu pierderea suferita si cu castigul nerealizat de cealalta parte din cauza acestei contraventii pe
care, evident, partea in culpa le-a prevazut sau ar fi trebuit sa le prevada la momentul incheierii
contractului. Astfel, in ceea ce priveste intinderea daunelor-interese, Conventia adopta conceptia
potrivit careia daunele-interese acopera si beneficiul nerealizat si paguba efectiv suferita.

Conventia precizeaza ca daunele-interese nu pot fi superioare pierderii suferite pe care partea in


culpa le-a prevazut sau ar fi trebuit sa le prevada la momentul incheierii contractului, ceea ce ne
permite sa firmam faptul ca doar daunele previzibile sunt reparabile.

In cazul in care contractul este rezolvit, partea interesata, indiferent care este ea, are la indemana
doua modalitati de stabilire si de preintampinare a anumitor daune, astfel:
 Daca cumparatorul, intr-o maniera responsabila si intr-un termen rezonabil, a procedat la
o cumparare de inlocuire sau invers, vanzatorul a procedat la o vanzare compensatorie,
partea care cere daune-interese poate obtine diferenta dintre pretul din contract si pretul
de inlocuire sau pretul vanzarii compensatorii.
 Pe de alta parte, daca partea (daca oricare din parti) nu a procedat la vanzarea
compensatorie sau la o cumparare de inlocuire, iar marfurile au un pret curent pe piata,
atunci se pot cere daune-interese echivalente cu diferenta dintre pretul stabilit in contract
si pretul curent al marfurilor din momentul rezolvirii contractului.

64
10. Prescriptia extinctiva in materia vanzarii internationale
de marfuri
Thursday, 19 April 2018
12:43
Prescriptia in materia vanzarii internationale de marfuri este reglementata prin Conventia de la
New York din 1974 (Conventia asupra prescriptiei in materia vanzarii internationale de marfuri).

Este relativ ciudat aspectul ca o conventie despre prescriptie a fost incheiata inainte de conventia
despre vanzarea propriu-zisa. In momentul in care a fost adoptata Conventia de la Viena a trebuit
sa se incheie un protocol care a avut ca scop punerea in acord a prevderilor Conventiei de la New
York cu reglementarea din Conventia de la Viena.

Romania este parte la Conventia de la New York prin Legea nr. 24/1992.

Atat Conventia de la New York, cat si Conventia de la Viena au un caracter supletiv - ceea ce
inseamna ca partile, prin acordul lor de vointa, pot inlatura total sau partial si reglementarile din
Conventia de la New York.

Domeniu de aplicare
Aceasta are cam acelasi domeniu de aplicare precum Conventia de la Viena, deoarece, astfel cum
am precizat, Conventia de la New York vizeaza prescriptia extinctiva in materia vanzarii
internationale de bunuri.

Altfel spus, rationae personae (din punct de vedere personal), ea se va aplica daca partile isi au
sediul/domiciliul in state contractante diferite sau daca regulile de drept international privat fac
aplicabila contractului legea unui stat contractant.

Din punct de vedere temporal, Conventia se aplica pentru fiecare stat semnatar din momentul in
care a aderat la aceasta Conventie.

Din punct de vedere material, art. 1 din Conventie precizeaza ca "prezenta Conventie determina
conditiile in care drepturile si actiunile reciproce ale unui cumparator si ale unui vanzator nascute
dintr-un contract de vanzare internationala de marfuri nu mai pot fi exercitate ca urmare a
expirarii unui anumit interval de timp". Acest interval de timp este desemnat prin sintagma
"termen de prescriptie".

Durata termenului de prescriptie


Art. 8 din Conventie precizeaza ca termenul de prescriptie este de patru ani. Mai exista art. 23
care ne intereseaza din perspectiva duratei termenului, care spune ca "indiferent de cauzele de
incetare a curgerii termenului de prescriptie sau de prelungire a termenului de prescriptie
termenul de 4 ani expira cel mai tarziu la 10 ani de la momentul la care a inceput sa curga", adica
el este de patru ani, dar cu totul fel ul de prelungiri tot nu ar putea dura peste 10 ani.

65
Inceputul curgerii termenului de prescriptie
In ceea ce priveste inceputul curgerii termenului de prescriptie, Conventia reglementeaza o
regula generala si mai multe reguli speciale, fiind, de fapt, o aplicare in linii mari o aplicare a
cunostintelor din dreptul privat intern.

Termenul de prescriptie incepe sa curga de la momentul la care se naste dreptul material la


actiune.
Pe langa aceasta regula generala, exista anumite dispozitii speciale care nu reprezinta exceptii -
ele nu sunt altceva decat niste particularizari/cazuri particulare de aplicare a regulii generale:
 In cazul actiunii in raspundere contractuala rezultata din incalcarea contractului, actiunea
poate fi exercitata (incepe sa curga termenul de prescriptie) de la data incalcarii
contractului;
 In cazul actiunii intemeiate pe neconformitatea marfii, termenul de prescriptie curge de la
data la care marfa a fost in mod efectiv remisa cumparatorului sau de la data la care oferta
de remitere a marfii a fost refuzata de cumparator pentru ca acesta o considera
neconforma. Acest caz are in vedere actiunile bazate pe vicii aparente ale marfii, adica acele
vicii care pot fi observate in momentul in care se ia cunostinta de marfa respectiva;
 In cazul actiunii intemeiate pe dol, termenul de prescriptie incepe sa curga de la data la
care dolul a fost descoperit sau, in mod rezonabil, trebuia descoperit. Exista un moment
subiectiv de la care incepe sa curga prescriptia - data la care dolul a fost descoperit sau un
moment obiectiv - data la care dolul ar fi trebuit sa fie descoperit (acest moment se
determina prin raportare la o persoana rezonabila aflata in aceeasi situatie);
 In cazul actiunii pentru neconformitatea bunului vandut, daca exista o garantie expresa cu
privire la buna functionare a acestuia, termenul de prescriptie incepe sa curga de la data la
care cumparatorul notifica vanzatorului faptul ca doreste exercitarea actiunii, insa cel mai
tarziu la data expirarii garantiei. Prin urmare, si in acest caz avem doua momente:
momentul notificarii dupa constatarea viciilor si momentul expirarii termenului de garantie;
 In materia rezolutiunii contractului intalnim doua situatii: daca declararea rezolutiunii
intervine inainte de data scadentei, termenul de prescriptie curge de la data la care
declaratia este adresata celeilalte parti (rezolutiune anticipata); a doua situatie apare daca
rezolutiunea este declarata la data sau dupa data fixata pentru executare, termenul de
prescritiptie curgand de la data scadentei.

Prezinta importanta pentru examen conexiunile intre Conventie si Codul civil. Exista si un
articol pe aceasta tema.

Spre deosebire de termenul de prescriptie de 3 ani din Codul civil, termenul de 4 ani este un
termen special.

66
Incetarea curgerii termenului de prescriptie. Prelungirea termenului de prescriptie.
Aceste institutii se aseamana cu intreruperea si suspendarea prescriptiei din Codul civil.
Nenumindu-se la fel, fiind o reglementare speciala, ele nu se pot suprapune int otalitate, asadar
unele dispozitii de aici se completeaza cu unele dispozitii generale din materia prescriptiei.

Incetarea termenului de prescriptie


Notiunea de incetare se asimileaza cu cea de intrerupere a termenului de prescriptie din dreptul
de comun.

In ceea ce priveste cauzele de incetare, Conventia prevede ca:


 Termenul inceteaza sa curga la indeplinirea de catre creditor a unui act introductiv al
oricarei proceduri impotriva debitorului (orice procedura - adica procedura judiciara,
abitrala, administrativa (unde este cazul));
Conventia precizeaza ca aceasta procedura initiata de creditor trebuie sa fie finalizata cu o
hotarare privind fondul cauzei (ca in dreptul intern). Altfel spus, nu vom fi in prezenta unei
cauze de incetare a curgerii termenului de prescriptie daca creditorul renunta la proces,
daca procedura se perima sau daca instanta dispune anularea procesului.

 Termenul inceteaza sa curga la indeplinirea de catre creditor a oricarui act cu efect de


intrerupere de prescriptie, potrivit legii statului unde debitorul isi are sediul;
Cu alte cuvinte, textul spune ca s-ar putea ca in legislatia statului unde debitorul isi are
sediul sa se prevada alte mijloace intreruptive decat cele din Conventie si se lasa libertatea
ca si daca se face un asemenea act de creditor sa fie considerat ca un act care duce la
intreruperea termenului de prescriptie.

 Recunoasterea de catre debitor a obligatiei pe care acesta o are fata de debitor.


In principal, aceasta trebuie sa fie in scris. Totusi, Conventia valideaza si o recunoastere
tacita, daca, spre exemplu, desi debitorul nu da in scris "ca recunoaste", simplul fapt ca el ii
plateste dobanzile prevazute de obligatia respectiva poate duce la echivalarea cu
recunoasterea unei datorii.

Prelungirea termenului de prescriptie


Din analiza institutiei s-ar putea spune ca ea se aseamana cu ideea de suspendare a termenului
de prescriptie pe care o cunoastem din Codul civil.

Conventia de la New York reglementeaza o singura cauza de prelungire a termenului de


prescriptie (art. 21), vorbind despre forta majora. Totusi, nici Conventia de la New York si nici
Conventia de la Viena nu folosesc efectiv notiunea de forta majora, ci conditiile prevazute de art.
21 din Conventie ne determina pe noi sa credem ca suntem in prezenta unei cauze de forta
majora definita sintetic prin elementele constitutive ale acesteia.

67
Spunem aceasta pentru ca art. 21 precizeaza ca ne aflam in prezenta unui caz de prelungire a
termenului de prescriptie atunci cand s-au produs evenimentele ce indeplinesc cumulativ
urmatoarele conditii:
 Imprejurarile nu sunt imputabile creditorului;
 Creditorul nu le putea evita sau invinge;
 Aceste imprejurari il aduc pe creditor in imposibilitatea de a face sa inceteze cursul
prescriptiei.

In aceasta situatie, daca intervin aceste evenimente care au aceste trasaturi (care sunt de fapt
cele pe care noi le cunoastem pentru forta majora), termenul de prescriptie se prelungeste cu un
an din momentul in care aceste imprejurari au incetat sa existe (la examen vor exista discutii pe
aceasta tema - ce se intampla cand mai sunt 6 luni din termen etc etc etc, ce se intampla daca
spre exemplu intervine prescriptia extinctiva cand mai e mai putin de un an, cand mai sunt sub 3
ani, daca forta majora dureaza 6 luni sau 5 ani, cu cat se mai prelungeste, daca se prelungeste cu
un an etc etc etc!).

Efectele expirarii termenului de prescriptie


Conventia, in art. 25, vorbeste despre efectele expirarii termenului de prescriptie: "niciun drept
nu este recunoscut si nici nu devine executoriu in nicio procedura inceputa dupa expirarea
termenului de prescriptie", ceea ce echivaleaza cu stingerea dreptului la actiune din dreptul
intern.

Conform art. 26, daca debitorul executa obligatia dupa expirarea termenului de prescriptie, el nu
are dreptul sa ceara restituirea chiar daca in momentul executarii obligatiei sale ignora faptul ca
termenul de prescriptie a expirat.

68
10. Uzantele uniforme in materia vanzarii internationale de
marfuri (Regulile INCOTERMS)
Thursday, 19 April 2018
13:36
INCOTERMS reprezinta, de fapt, o abreviere a sintagmei International Comercial Terms.

Uzantele au fost elaborate de Camera de Comert si Industrie de la Paris (ICC). Prima codificare a
acestor uzante a avut loc in anul 1928. In 1953, avem de a face cu prima varianta serioasa a
acestor uzante, ce a mai fost revizuita pana in 1980. In 1990 a aparut reformlarea Regulilor
INCOTERMS, odata cu adoptarea comertului electronic, Regulile suportand revizuiri si in 2000 si
2010, astfel incat ne vom raporta la Regulile INCOTERMS 2010.

Si Camera de Comert si Industrie de la Washington a elaborat, la randul sau, in 1941 o serie de


uzante codificate, dar ele nu s-au bucurat de acelasi succes si chiar in fata Camerei de Comert de
la Washington au ajuns sa fie folosite Regulile INCOTERMS elaborate de ICC.

Regulile INCOTERMS sunt codificari de uzante. Ele se refera, in principal, la vanzarea


internationala de marfuri, dar ele contin in structura lor si alte aspecte adiacente (cum ar fi
contractul de transport, asigurare de marfa samd).

Daca analizam din perspectiva fortei juridice, acestea au caracter pur facultativ, nefiind nici macar
o conventie internationala, reprezentand strict rodul vointei comerciantilor. Evident, odata ce
sunt incluse in contract, ele vor face parte integranta din contract, beneficiind de forta obligatorie
a contractului.

Actualele Reguli INCOTERMS contin 11 asemenea reguli, fiecare dintre ele avand ca scop
impartirea obligatiilor intre vanzator si cumparator. Ca principiu, ele au in vedere trei mari
categorii de obligatii: cheltuielile ce tin de livrarea marfii, cheltuielile de transport si cheltuielile
de export, tranzit, respectiv import al marfii.

Avantajele
In primul rand, vorbim despre faptul ca includerea unei asemenea clauze in contract produce o
economie de timp si spatiu contractuala. Ce inseamna acest lucru? Inseamna ca partile nu vor sta
sa negocieze ficare dintre aceste categorii de obligatii in parte, ci vor negocia o regula INCOTERMS
sau alta. In plus, in loc sa prevezi in contract toate obligatiile, vei prevedea ca vanzarea se face
conform INCOTERMS 2010.

Un alt lucru care justifica regulile este acela ca folosirea acestora asigura o siguranta a circuitului
civil pentru ca folosirea lor echivaleaza, de fapt, cu o interpretare comuna a clauzelor
contractuale. Ele sunt cunoscute ca atare de toti comerciantii. Probabilitatea sa fie interpretate
divergent scade simtitor.

69
Categorii
Avem doua categorii:
 Una de reguli ce pot fi folosite pentru orice tip de transport;
 Una ce vizeaza vanzarea de marfuri ce ocupa un transport de marfuri maritim si fluvial.

Reguli
Pas cu pas se transfera obligatiile intre vanzator si cumparator.

1. FAS (Free alongside ship - Liber de-alungul vasului)


La aceasta se adauga numele portului de incarcare a navei. Spre exemplu, intr-un contract intre
o firma din Romania si din Japonia putem avea in contract "Vanzare FAS INCOTERMS 2010
Constanta", ce inseamna ca portul de incarcare va fi Portul Constanta.

Aceasta regula implica cele mai putine obligatii pentru vanzator si cele mai multe obligatii pentru
cumparator.

 Portul de incarcare se va afla in tara vanzatorului.


 Predarea marfii si transferul riscurilor are loc atunci cand marfa este depusa pe cheiul
portului de incarcare. Pana in acel loc, riscul revine vanzatorului, dar de acolo (ex.:
Constanta - Tokyo) riscurile vor fi suportate de cumparator.
 Momentul predarii si transferului riscurilor este acela in care marfa individualizata pentru
un cumparator este depusa pe cheiul portului (adica liber de-alungul vasului) la data
stabilita in contract.

Daca, spre exemplu, cumparatorul intarzie sa aduca vasul in portul de incarcare si, sa zicem,
dupa ce vanzatorul a depus marfa pe chei se intampla ceva cu marfa respectiva, toate
riscurile vor fi suportate de catre cumparator pentru ca vanzatorul s-a exonerat de
rapsundere si si-a indeplinit toate obligatiile cand a depus marfa la termenul stabilit in
contract pe cheiul portului.

Cu alte cuvinte, obligatia de a incheia contractul de transport ii revine cumparatorului.


Contractul de navlosire, adica acel contract prin care se inchiriaza de catre cumparator o
nava, urmeaza sa fie negociat si incheiat de catre cumparator. El este cel care va alege vasul,
apt acel vas sa transporte marfa din portul de incarcare in portul de descarcare convenit.

Atat cheltuielile de incarcare a marfii pe vas, cat si cheltuielile de descarcare a acesteia


incumba cumparatorului.

Regula FAS INCOTERMS 2010 nu prevede in cazul acestui tip de vanzare obligatia de asigurare a
marfii in sarcina niciuneia dintre parti, in principiu. Insa este logic ca in proportie de 99,99% nu
se poate transporta o marfa fara a avea un contract de asigurare, ce va fi incheiat de catre
cumparator (el suporta riscurile - pe vanzator nu il mai intereseaza. Nimic nu impiedica ca
transportatorul sa incheie un contract de asigurare - acestea sunt lucruri care se negociaza.

70
In ceea ce privete cheltuielile de conservare a marfii, acestea sunt, din momentul livrarii, tot in
sarcina cumparatorului.

Cheltuielile privind exportul marfii din tara vanzatorului si toate formalitatile privind exportul
marfii din tara vanzatorului sunt in sarcina acestuia. Cu alte cuvinte, in cazul vanzarii FAS, chiar
daca am spus ca riscurile se transfera cand se depune marfa pe cheiul portului de incarcare,
aceasta este considerata o vanzare externa. Ea ar putea fi considerata o vanzare interna cand?
(intrebare pentru examen).

Cheltuielile privind tranzitul marfii, precum si cheltuielile si formalitatile privind importul in tara
de destinatie vor fi suportate de catre cumparator.

11. Continuare - INCOTERMS


Monday, 23 April 2018
12:00
De studiat diferenta intre uzanta normativa si cea conventionala.

In fapt, nu exista nicio diferenta. Elementul subiectiv "este doar o poveste". Singura diferenta,
dar nefiind o diferenta de structura a uzantei, ci o diferenta de perceptie a uzantei este
convingerea partilor, generata de legea aplicabila care considera generic ca uzantele sunt izvor
de drept. Cu alte cuvinte, aceeasi uzanta identica poate fi izvo de drept sau nu in functie de faptul
daca legea o considera izvor de drept sau nu.

2. Regula FOB Incoterms (Free on board - Liber la bord)


La aceasta se adauga numele portului de incarcare. De exemplu, daca vrem sa introducem
aceasta regula, in contract vom prevedea vanzarea ca fiind FOB Constanta.

Predarea marfii si transmiterea riscurilor opereaza dinspre vanzator spre cumparator in


momentul in care marfa ajunge la bordul vasului in portul de incarcare.

Evident, transportul pana in Constanta ar reveni vanzatorului, cheltuielile de export tot


vanzatorului, transportul revine cumparatorului, cheltuielile de conservare a marfii pe perioada
transportului revin cumparatorului.

De asemenea, cheltuielile de tranzit si cheltuielile de import in tara cumparatorului revin tot


cumparatorului.

Si in cazul regulii FOB, precum la FAS, nu se prevede obligatia de asigurare a marfii nici in sarcina
cumparatorului, nici a vanzatorului, dar, daca se pune problema asigurarii, in principiu aceasta ii
va reveni tot cumparatorului.

71
3. Regula CFR Incoterms (Cost and fright - Cost si nava)
La aceasta se adauga postul de descarcare convenit de parti. De exemplu, daca vrem sa facem o
vanzare, vom prevedea CFR Incoterms 2010 Marsilia.

In cazul acestei reguli, predarea marfii si transferul riscurilor au loc in portul de incarcare in
momentul in care, ca si la FOB, marfa este pusa la bordul vasului.

Transportul pana in portul de incarcare, incarcarea, cheltuielile de export revin vanzatorului.

Spre deosebire de FOB, in cazul acestei reguli si cheltuielile de transport incumba tot vanzatorului
- devine tot mai oneros pentru vanzator (CFR=FOB+Fright).

Nici in cazul acestei reguli nu se stabileste obligatia de asigurare, doar ca, daca se doreste, avand
in vedere ca tot vanzatorul este cel care suporta cheltuielile de transport, in principiu se intampla
ca vanzatorul sa suporte si contractul de asigurare.

Cumparatorului ii mai revin doar obligatiile de a suporta cheltuielile de tranzit si de a suporta


cheltuielile de import in tara sa.

4. Regula CIF (Cost insurance and fright = CFR + Insurance)


Exista obligatia strict prevazuta pentru vanzator de a suporta inclusiv asigurarea marfii pe
perioada transportului.

72
11. Operatiunile de contrapartida
Monday, 23 April 2018
12:27
Definitie
Contrapartida este o operatiune compelxa care se caracterizeaza prin faptul ca prin structura ei
exista doua sau mai multe contracte in sens de negotium, contracte care, de principiu, ar fi
autonome, dar pe care partile le considera, prin vointa lor, ca fiind legate, interdependente, in
vederea realizarii unei finalitati economice si juridice comune, anume compensarea totala sau
partiala a importurilor cu exporturile.

In legatura cu contrapartida trebuie accentuata legatura (aceasta ne intereseaza pe noi din punct
de vedere juridica - adica care este legatura dintre contractele despre care am spus ca sunt
autonome). In ceea ce priveste aceasta legatura, ea poate fi analizata din doua puncte de vedere:
 Pe de o parte, o legatura economica;
Legatura consta in aceea ca se doreste o compensarea totala sau partiala (uneori) a
importurilor cu exporturile. Ce trebuie sa intelegem de aici? Ca, de fapt, combinand cel
putin doua contracte care prin ele insele sunt autonome, partile incearca, de fapt, sa
compenseze plata pretului si sa nu il mai plateasca, chiar daca in cazul acestor contracte ele
au stabilit pretul.

De exemplu, eu vand grau in Franta (avem contract de vanzare, stabilim cantitatea de grau,
pretul pe tona samd), iar cu dumneavoastra in contrapartida - avem un alt contract prin
care dumneavoastra imi livrati branzeturile din Franta si stabilim din nou pretul - iar daca
acesta este la fel se compenseaza, iar daca este diferit, platim doar diferenta intre cele doua
preturi.

 Pe de alta parte, o legatura juridica.


Aceasta este data de intentia comuna a partilor. Este vorba despre autonomia de vointa a
partilor - libertatea partilor de a uni doua contracte ce ar parea ca nu au nicio legatura.

In lipsa unei manifestari clare de vointa a partilor, chiar daca intre contracte ar exista o
legatura economica, nu am fi in prezenta unei operatiuni contractuale complexe din punct
de vedere juridic pe care sa o numim contrapartida, ci am avea doar mai multe contracte
diferite intre aceleasi subiecte de drept.

73
Formele contrapartidei
In practica sunt trei forme de contrapartida:
 Contrapartida axata pe contracte de vanzare-cumparare;
Aceasta are, de fapt, doua modalitati de realizare:
o Prima modalitate, cea mai simpla, este cea in care avem cel putin doua contracte -
unul de import si unul de export (paralele).
o A doua varianta este aceea in care avem o contrapartida in care avem unul sau mai
multe contracte de import insotite de un contract cadru de export in contrapartida.
Acest contract cadru despre care vorbim nu este un contract care sa includa o
obligatie clasica de a da, ci este un contract in care se prevede o obligatie de a face,
adica de a incheia in viitor mai multe contracte in contrapartida.

 Contrapartida axata pe contractul de schimb (dar nu un simplu contract de schimb! - de


inteles care este diferenta intre o contrapartida axata pe contractul de schimb si simplul
contract de schimb);
Un schimb simplu ar fi cand cineva da grau si celalalt da branzeturi.

Diferenta fata de un contract de schimb clasic (pe care il stim din dreptul comun) este ca la
contractul de schimb clasic executarea in principiu este uno inctu, pe cand in cazul nostru
avem de a face cu anumite contracte de schimb care se executa succesiv (adica eu va livrez
dumneavoastra in permanenta grau, iar dumneavoastra, in etape succesive, imi exportati
branzeturi).

Evident, si la aceasta contrapartida specifica comertului international avem doua


modalitati: una care se confunda cu cea specifica contractului de schimb (un simplu
negotium) si situatia in care avem mai multe contracte de schimb pe care le suprapunem si
realizam contrapartida.

 Contrapartida axata pe contractul de cooperare economica internationala.


La baza acestei povesti sta, de fapt, o asociere intre doi comercianti din state diferite. Spre
exemplu, avem un contract de import - vanzare cumparare a unor produse, la care se
adauga un contract de cooperare internationala in sensul ca partile din contractul de
vanzare cumparare convin sa realizeze impreuna o activitate de colaborare care sa aiba ca
scop realizarea unui produs destinat exportului ulterior producerii acestuia.

Avem un contract de vanzare-cumparare de marfa dublat de un contract de societate intre


cele doua entitati care constituie cooperarea respectiva.

74
Alta clasificare a contrapartidei
Ea se poate clasifica in functie de numarul partilor:
 Bilaterala (are doua parti, in sensul clar: A ii vinde lui B grau, iar B ii vinde inapoi lui A, in
contrapartida, branzeturi);
 Trilaterala (in care avem vorba despre doua societati care au anumite relatii - adica eu va
vand dvs din Franta grau, dar dvs nu aveti branzeturi, dar pe baza unei relatii din Franta -
societatea C imi vinde mine in contrapartida branzeturi)
 Cvartilaterala (Eu din Romania ii vand lui B grau, iar C, o firma prietena din Franta ii vinde
lui D, o firma prietena de-a mea din Romania, mezeluri).

75
11. Arbitrajul comercial international
Monday, 23 April 2018
12:42
Definitia
Arbitrajul comercial international este o jurisdictie pentru solutionarea litigiilor comerciale
internationale arbitrabile, intre persoane de drept privat sau intre persoane de drept privat si
persoane de drept public, acestea din urma atunci cand actioneaza de iure gestionis, jurisdictie
efectuata de un tribunal arbitral compus din persoane neinvestite cu autoritate publica (aceste
persoane numindu-se arbitri), a carui competenta (n.n. a tribunalului arbitral) izvoraste din vointa
partilor litigante sau, in cazuri exceptionale, din conventii internationale, jurisdictie desfasurata
pe baza unei proceduri speciale, procedura care in mod natural trebuie sa se finalizeze printr-o
hotarare definitiva si obligatorie pentru parti.

Trasaturile arbitrajului
O trasatura de baza este aceea ca arbitrajul comercial international este o modalitate specifica
de solutionare a litigiilor care, in cazul nostru, se nasc in legatura cu raporturile juridice de dreptul
comertului international.

Care sunt particularitatile?


 Temeiul competentei arbitrilor este reprezentat de vointa partilor;
 Vointa partilor, in principiu, se materializeaza intr-o conventie de arbitraj;
 Arbitrii sunt persoane particulare, nefiind incadrate in sistemul public al unui stat;
 Procedura arbitrala se finalizeaza printr-o hotarare care, in principiu, este definitiva si
obligatorie pentru parti.

Arbitrajul este o jurisdictie, adica tot o forma de justitie pentru ca, asa cum ii spune si denumirea,
arbitrii au competenta de a judeca, adica "de a rosti dreptul", adica si arbitrii aplica legea la o
situatie de fapt litigioasa concreta.

Trebuie retinut ca pot fi deduse judecatii doar litigiile arbitrabile, adica acele litigii care se nasc
in legatura cu anumite drepturi de care partile pot dispune, respectiv cu privire la care se poate
tranzactiona (in sensul de tranzactie juridica - adica de a inceta un litigiu). Ca regula, majoritatea
litigiilor de comert international deduse unui arbitraj comercial international sunt litigii intre
subiecte de drept privat (societati comerciale), dar tot arbitraj comercial international se poate
realiza (inclusiv ICSID e o varietate de arbitraj comercial international) si sa aiba ca subiecte
litigante si in cazul in care avem un subiect de drept privat (de exemplu, investitorul) si un subiect
de drept public (statul sau un organism de-al sau).

Jurisdictia se realizeaza de un tribunal arbitral, compus din arbitri care sunt persoane particulare
neinvestite cu prerogative de putere publica. Datorita acestui aspect, arbitrajul comercial
international reprezinta, de fapt, o forma de jurisdictie privata. Nimeni nu ne poate impedica pe
noi, parti, sa numim arbitru pe un coleg care nici macar nu ar avea studii juridice - vointa partilor
de a fi judecata de un tribunal arbitral si de a desemna unic arbitru pe X este suverana.

76
Competenta tribunalului arbitral si toate atributiile arbitrilor sunt stabilite, in principiu, prin
autonomia de vointa a partilor.

Clasificarea arbitrajului
Avem mai multe tipuri de clasificari.

1. Prima clasificare
 Arbitraj ad-hoc
Caracter temporar, fiind constituit pentru solutionarea unui singur litigiu, iar dupa
pronuntarea hotararii arbitrale respectivul tribunal arbitral se desfiinteaza, incetandu-
si existenta.

Prezinta multe inconveniente: lipsa unui sediu, lipsa unui aparat administrativ.
Exista si posibilitatea ca un arbitraj ad-hoc sa se desfasoare pe langa o institutie arbitrala
(inchiriem sala, inchiriem asistent arbitral).

 Arbitraj institutionalizat
Are, ca si curte de arbitraj, un caracter permanent. Acest tip de arbitraj este organizat
de curtile de arbitraj care functioneaza pe baza unor reguli proprii.

Si tribunalul ca atare (i.e. completul), dupa pronuntarea sentintei, isi inceteaza


activitatea, insa institutia care organizeaza arbirajul ramane perpetuu.

2. In functie de competenta materiala a instantelor arbitrale


 Arbitraje cu o competenta materiala generala
Solutioneaza litigii din orice domeniu, din orice ramura, de orice natura.

 Arbitraje cu o competenta specializata


In general, astfel de arbitraje se organizeaza pe langa burse de marfuri, pe langa
anumite piete.

3. In functie de competenta teritoriala


 Arbitraj cu o competenta teritoriala universala
Acesta poate solutiona indiferent de unde au partile sediul.
 Arbitraj regional
Judeca litigii intre subiecte de drept ce isi au sediul in anumite regiuni, zone.
 Arbitraj bilateral (particular)
Are in vedere instantele create prin conventii internationale bilaterale ce au in
competenta solutionarea doar a unor litigii dintre subiecte de drept ce isi au sediul in
cele doua state semnatare ale conventiilor bilaterale.

77
4. In functie de puterile arbitrilor
 Arbitrajul in drept strict (de jure)
Regula principala este ca arbitrii judeca in temeiul unor norme juridice.

 Arbitrajul in echitate (de facto)


Aici arbitrii dispun de o mai mare libertate, ei nemafiind tinuti in ceea ce priveste
motivarea hotararii de un act normativ. Ei pot sa judece si sa pronunte o solutie in
functie de ceea ce considera ca este echitabil in speta.

Pentru a fi, insa, in prezenta unui arbitraj in echitate (ce reprezinta exceptia), trebuie sa
existe o manifestara clara de vointa a partilor pentru a conferi arbitrilor aceasta putere
in plus.

Si in cazul acestui arbitraj, totusi, exista anumite limite impuse arbitrilor care judeca in
echitate - din aceasta perspectiva avem anumite limite de procedura, in sensul ca
arbitrii trebuie sa tina cont de anumite principii fundamentale ale procedurii (cum ar fi
contradictorialitatea, disponibilitatea sau respectarea dreptului la aparare).

Evident, pentru a face trimitere din nou la DIP, arbitrii care judeca in echitate sunt
limitati sub un anumit aspect si din perspectiva unor norme de ordine publica din
sistemul de drept care ar fi aplicabil in speta - trebuie sa intelegem ca nu putem deroga
prin faptul ca dai libertate arbitrilor sa judece in echitate de la anumite principii
fundamentale ale dreptului material (pentru ca asta inseamna ordinea publica).

Care este problema? Ignorarea unor asemenea principii ar putea sa duca la pronuntarea
unei sentinte arbitrale care sa nu poata fi pusa in executare. Arbitrii, judecand in
echitate, pot face ce doresc, dar pentru partile care au investit arbitrii cu o anumita
putere interesul este sa poata puna in executare hotararea.

78
Conventia de arbitraj
Aceasta este o manifestare de vointa a partilor prin care acestea convin ca un litigiu existent sau
viitor sa fie solutionat prin arbitraj. De fapt, conventia de arbitraj este izvorul arbitrajului - fara
conventie de arbitraj nu avem arbitraj. Primul lucru care se verifica este sa vedem daca avem in
contract o clauza compromisorie - nu ai clauza compromisorie - "la revedere".

Din chiar definitie rezulta ca exista doua forme ale conventiei de arbitraj:
 Clauza compromisorie
Aceasta este o clauza inserata in contractul principal prin care partile stabilesc ca un litigu
viitor sa fie solutionat prin arbitraj.

In legatura cu clauza compromisorie trebuie punctat un anumit aspect: tocmai din


cauza/datorita faptului ca este inclusa in contract, trebuie sa stabilim o anumita legatura
dintre clauza compromisorie si contract.

Din aceasta perspectiva, discutam despre o autonomie relativa a clauzei compromisorii fata
de contractul in care este inserat, ceea ce inseamna ca avem anumite elemente de
independenta intre clauza compromisorie si contract, dar avem si anumite elemente care
tin intr-o stransa legatura clauza si contractul.

Astfel, putem spune ca regimul juridic al clauzei compromisorii este putin diferit de cel al
contractului principal. Aceasta inseamna, spre exemplu, ca anumite cauze de nevalabilitate
a contractului principal nu vor afecta si clauza compromisorie, cum, evident, avem situatii
care afecteaza atat contractul principal, cat si clauza compromisorie.

In situatia in care avem cauze care afecteaza doar contractul, nu si clauza, evident ca arbitrii
desemnati prin clauza compromisorie vor ramane competenti sa solutioneze litigiul tocmai
in temeiul clauzei compromisorii. Spre exemplu, vor fi abilitati sa judece
nulitatea/validitatea contractului (evident, stim ca nulitatea fiind invocata tocmai pentru
elemente anterioare incheierii contractului, elemente care s-ar putea sa ne duca in mintea
noastra ca ar putea afecta si clauza compromisorie - evident, daca avem cauze de nulitate
care vizeaza atat contractul, cat si clauza compromisorie, arbitrii nu vor mai putea sa judece
pentru ca invalidarea clauzei compromisorii invalideaza inclusiv competenta tribunalului
arbitral).

Prin urmare, exista cauze de nulitate convergenta (adica nulitate care afecteaza atat clauza
compromisorie, cat si contractul principal)

Pentru examen, de gasit:


o Situatie in care este afectat doar contractul, nu si clauza compromisorie.
o Situatie in care este afectata clauza compromisorie, nu si contractul.

De avut in vedere: Eroare - eroarea in substantia nu afecteaza decat contractul, dar o eroare
in negotium s-ar putea sa afecteze clauza (daca eu credeam ca am un contract de vanzare

79
poate mi se parea normal sa intorduc o clauza compromisorie, dar daca eu credeam ca e
donatie, nu vad de ce as fi crezut ca trebuie sa ma judec printr-un arbitraj)

 Compromis de arbitraj
Reprezinta tot un acord de vointa al partilor privind solutionarea prin arbitraj a unui litigiu
deja nascut.

Trebuie sa retinem ca exista si posibilitatea ca in legatura cu un litigiu sa avem si o clauza


compromisorie si un compromis de arbitraj. Spre exemplu, prin clauza compromisorie din
contract se prevede doar ca un simplu litigiu va fi judecat de arbitri, iar prin compromis - dupa ce
se iveste litigiul - partile se inteleg asupra componentei (de exemplu, sa fie 5 arbitri), asupra
puterilor carora le ofera arbitrilor.

Poti sa nu ai clauza compromisorie, dar partile, dupa ce apare litigiul, sa hotarasca pe baza
acordului de vointa, prin compromis de arbitraj, sa solutioneze cauza pe baza arbitrajului.

Efectul conventiei de arbitraj este unul foarte simplu. In primul rand, efectul negativ este ca se
inlatura competenta generala care era reprezentata de instantele de drept comun - cu alte
cuvinte, este dezinvestita instanta de drept comun . Efectul pozitiv consta in faptul ca se
stabileste competenta unei instante arbitrale.

80