Sunteți pe pagina 1din 6

A. Potînga, A.

Vlădoiu

Unele aspecte referitoare la politica economică şi


cea externă a Uniunii Europene

"Legea şi viaţa", 2009, nr.3, pag.8

***
SUMMARY
The historical analysis underlines the fact that Western Europe was not prepared to answer
promptly and substantially, after 1989, to the situation engendered by the dramatic changes occurred
due to the collapse of communism in Central and Eastern Europe. In fact, the early 90's rather
underscored the preoccupation of the European Community from that time to complete "the single
European space" (in fact, a Western European one) by integrating the states from outside the
Community, but which formed the European Association of Free Trade and to "play" with the
ambitious ideas of deepening the integration process in the form of the Monetary Union and in the
perspective of the European Union.

Uniunea Europeană a devenit, cu cei 450 milioane de consumatori, a treia piaţă de pe


mapamond, după China şi India, dar înaintea Statelor Unite (300 milioane), Rusiei (140 milioane) şi
Japoniei (130 milioane), deţinînd o cotă de circa 20% din comerţul mondial şi de peste un sfert din
PIB-ul mondial [1].
Puterea de influenţă a Uniunii Europene în cadrul Organizaţiei Mondiale a Comerţului este în
consecinţă sporită. Se manifestă o stimulare a schimburilor comerciale intracomunitare, ca urmare a
eliminării ultimelor bariere tarifare (în special, pentru produsele agricole primare şi procesate), dar mai
ales a celor nontarifare, şi anume:
- Barierele administrative (formalităţi la frontieră), a căror eliminare determină reducerea
costurilor operaţiunilor de comerţ/ transport de mărfuri;
- Barierele tehnice (cele care decurg din caracteristicile produselor) - eliminarea lor este
consecinţa aplicării acquis-ului Pieţei Interne în noile state membre;
- Riscurile/incertitudinea legate de operaţiunile de comerţ (cum ar fi cele legate de operaţiunile
de plată/creditare/asigurare).
Un studiu al Comisiei Europene a arătat că exporturile ţărilor ce urmau să adere, şi mai ales ale
Poloniei, în cele 15 state membre s-ar putea dubla în primii doi ani de la aderare, ca urmare a
eliminării acestor bariere. O estimare arată că pentru noile ţări membre, un sector ce poate cunoaşte o
expansiune vizibilă va fi cel al industriei alimentare. Se aşteaptă, de asemenea, că va fi contracarată
tendinţa de "relocalizare" a producţiei înspre ţările din Asia [2].
Potrivit Raportului Comisiei Europene Delivering Lisbon, Reforms for the Enlarged Union
(ianuarie 2004), nu există un "model european" de politică economică comun tuturor statelor membre
ale U.E. Cea mai semnificativă diferenţă comparativ cu S.U.A. (în prezent cea mai competitivă
economie mondială) este inconsistenţa mediului de afaceri în statele membre ale U.E. [3]
În general, în domeniul economic, media performanţei macroeconomice a noilor state membre
este semnificativ mai slabă decît media U.E, chiar dacă ele au o creştere economică medie net
superioară celei din U.E. (aproximativ 3,6 % în comparaţie cu 0,8 % în 2003 la nivel U.E.).
În 2003, deficitul bugetar la nivel european a fost de 2,6%, iar la nivelul noilor state membre de
5,7%. Totuşi, se estimează că prevederile Pactului de Stabilitate şi Creştere Economică [4] 4 vor fi
încălcate atît de către majoritatea noilor state membre cît şi de Franţa, Italia, Olanda şi Portugalia.
În prezent rata de creştere a productivităţii muncii în U.E. se situează între 0,5% şi 1%, în timp
ce în S.U.A. este de 2%. Trebuie menţionat faptul că noile state membre înregistrează o rată mai mică
decît media comunitară, însă creşterea acestei rate este mai mare decît media comunitară.
Nivelul redus al creşterii productivităţii la nivel european este consecinţa a doi factori esenţiali:
utilizarea relativ redusă a tehnologiei informaţiei şi comunicaţiilor (mai mică decît jumătate din cea din
S.U.A.) şi nivelul necorespunzător al investiţiilor. În acest context, au fost lansate, în 2003, Iniţiativa
Europeană de Creştere Economică şi Programul Quick Start.
La nivelul noilor state membre, cele mai mari deficienţe se înregistrează în domeniile serviciilor
financiare, infrastructurii, stimulării inovaţiei şi investiţiilor în domeniul cercetării - dezvoltării şi
liberalizării. Interesant este că cea mai mică diferenţă între statele noi membre şi U.E. vizează mediul
de afaceri, domeniul cel mai puţin performant al U.E. faţă de S.U.A.
Totuşi, Comisia Europeană preconizează o îmbunătăţire a performanţelor macroeconomice ale
ţărilor membre şi ale celor candidate în intervalul 2007-2010. Cererea internă privată rămîne
principalul motor al creşterii economice în fiecare din aceste ţări.
În concluzie, dată fiind ponderea economiei noilor ţări membre faţă de economia U.E. (mai puţin
de 10% din PIB-ul U.E. exprimat la paritatea puterii de cumpărare), aderarea "celor 10", cît şi aderarea
statelor ulterioare nu a modificat semnificativ situaţia actuală a economiei europene. În aceste condiţii
rămîne de văzut dacă U.E. va reuşi să atingă, pînă în 2010, obiectivele ambiţioase fixate la Lisabona.
Din cele 29 de proiecte prioritare selectate de Comisia Europeană pentru Q.S.P, Banca
Europeană de Investiţii a identificat 16 cu potenţial de demarare imediată, pentru care este dispusă să
aloce un total de 16 miliarde de euro într-un termen de 3 ani. Pe lista de 16 proiecte se regăsesc şi 2
proiecte cu participare românească (autostrada Grecia / Bulgaria - Ungaria, via Sofia şi Nădlac şi calea
ferată Atena - Sofia - Budapesta - Viena).
Rolurile extinse ale U.E. în politica internaţională. Fără a neglija importanţa celor două state
mediteranene care au aderat la U.E. anterior (Cipru şi Malta), precum şi a României şi Bulgariei în
2007 este cert că actualul proces de extindere va rămîne unul istoric prin faptul că marchează
deplasarea graniţei U.E. spre Est, evoluţie ce se va resimţi inclusiv în ceea ce priveşte modul de
exprimare al U.E. pe scena internaţională. Noile state membre aduc Uniunii Europene interese şi
priorităţi noi, a căror materializare este de natură să modifice obiectivele şi comportamentul acesteia
nu doar în plan intern ci şi internaţional. Impactul imediat al extinderii U.E. constă în reorientarea
politicii europene prin consolidarea dimensiunii sale estice cu implicaţii substanţiale asupra
priorităţilor de politică externă ale U.E. care se va orienta, cu prioritate, spre zonele din imediata
vecinătate a U.E. lărgite, respectiv Balcanii Occidentali, Ucraina, Republica Moldova, Belarus, Rusia
şi Caucazul de Sud.
Perspectiva europeană oferită statelor din Balcanii Occidentali la Salonic în 2003 creează
premisele unei acţiuni susţinute a U.E. în regiune în vederea sprijinirii eforturilor acestora de integrare
europeană. Violenţele izbucnite în martie 2004 în Kosovo au demonstrat dificultăţile existente încă în
procesul de stabilizare a provinciei, determinînd deja lansarea unui proces de revizuire a posibilităţilor
de creştere a implicării Uniunii în zonă.
Stabilitatea şi prosperitatea Balcanilor Occidentali rămîn o prioritate a U.E., accentuată de
apropierea regiunii de U.E. după 1 mai 2004. În contextul extinderii Uniunii, Greciei, Austriei, Italiei
şi Germaniei, promotori tradiţionali ai cauzei Balcanilor Occidentali la nivelul U.E., li se alătură noile
state membre: Ungaria, Slovenia, Cehia sau Polonia.
La Est, Ucraina, Belarus şi Rusia devin vecini direcţi ai U.E. lărgite. Anticiparea acestui moment
a determinat lansarea, încă din 2003, la nivelul instituţiilor europene, a unui amplu proces de regîndire
a modului de abordare a relaţiilor U.E. cu noii săi vecini. Rezultatul imediat a fost dezvoltarea
conceptului Politicii Europene de Vecinătate, avînd drept obiectiv principal crearea "unui cerc de
prieteni" în jurul U.E. lărgite, a unei "zone de stabilitate şi prosperitate" la graniţele U.E. Din aceste
obiective are de cîştigat Republica Moldova şi anume ea poate aştepta din partea U.E. masive asistenţe
financiare şi a unor suporturi diplomatice în scopul soluţionării cît mai operative a conflictului
transnistrean. Uniunea Europeană este interesată ca în acest teritoriu să fie stabilitate atît economică,
cît şi militară, ca acest teritoriu să guverneze partide pro europene, şi în nici un caz acest teritoriu să nu
revină sub tutela Federaţiei Ruse.
Alături de raţiunile geografice şi istorice, consolidarea relaţiilor cu noii vecini estici ai U.E. este
justificată de argumente de natură - strategică şi de securitate, avînd în vedere pericolul reprezentat de
posibilitatea proliferării, în vecinătatea sa imediată, a crimei organizate, terorismului şi traficului de
orice tip.
Aderarea Poloniei, Ungariei şi Slovaciei la U.E. este de natură să ofere un nou impuls
conceptului Politicii Europene de Vecinătate, avînd în vedere perspectiva noilor state membre cu
privire la necesitatea consolidării relaţiilor cu vecinii în vederea evitării apariţiei unor noi linii de
diviziune în Europa. Polonia s-a afirmat deja ca un important contribuitor la dezvoltarea şi
implementarea noii Politici Europene de Vecinătate, susţinînd intens interesele Ucrainei, dar şi ale
Belarusului, cărora în viziunea sa nu trebuie să li se refuze perspectiva de a deveni, pe termen lung,
membri ai U.E. Principalul argument invocat este motivaţia puternică pe care perspectiva europeană o
oferă statelor aspirante la aderarea la U.E. pentru intensificarea eforturilor interne de democratizare şi
reformă economică. Polonia, Ungaria, Slovacia şi-au exprimat în repetate rînduri susţinerea pentru
consolidarea asistenţei U.E. către statele aflate la frontiera sa estică şi pentru creşterea interacţiunii
dintre U.E. şi noii săi vecini. De asemenea şi România, măcar că este nou membru al U.E., apără
insistent interesele de integrare ale Republicii Moldova în Uniune, măcar că aceasta doreşte individual
să se integreze. Preşedintele României Trăian Băsescu chiar a propus Republicii Moldova înaintea
intrării României în U.E. o unire a celor două state în scopul aderării împreună în Uniune. Sîntem de
părere că această propunere nu putea fi făcută fără susţinerea Bruxelului. România, primind un răspuns
negativ din partea Chişinăului, merge mai departe şi acordă cetăţenie română locuitorilor Republicii
Moldova chiar şi după aderare, deci îi face pe cetăţenii moldoveni cetăţeni ai Uniunii şi fără acordul
guvernanţilor locali, şi respectiv le acordă dreptul de mişcare liberă pe teritoriul U.E.
Un aspect major în reconturarea rolului U.E. În Europa de Est îl constituie relaţia sa cu Rusia,
după extindere. Noile coordonate geografice - 2200 de km de frontieră comună - constituie un indiciu
important cu privire la multiplele aspecte ale relaţiei U.E. - Rusia, în relaţiile bilaterale, U.E. doreşte
dezvoltarea unui "parteneriat strategic echilibrat" cu Rusia care să permită intensificarea cooperării
economice, dar şi a celei politice în vederea unui dialog deschis şi consistent, inclusiv cu privire la
chestiunile sensibile legate de respectarea drepturilor omului şi libertăţii mass-media, gestionarea
crizelor şi problematica "vecinătăţii comune" (a "win - win cooperation").
Evoluţiile sînt lente, dar poziţia Uniunii în relaţiile cu Rusia, aşa cum a fost andorsată de
Consiliul U.E., se doreşte, pe viitor, una fermă în sensul evitării unor concesii unilaterale în favoarea
Moscovei (în special în domeniul economic şi în cel al justiţiei şi afacerilor interne) în lipsa unor
progrese în zonele de interes pentru U.E.
Un prim pas în această direcţie a fost determinarea manifestată de U.E. în negocierile cu Rusia,
privind extinderea prevederilor Acordului de Parteneriat U.E. - Rusia pentru noile state membre.
Astfel, U.E. a condiţionat dezvoltarea relaţiilor sale cu Rusia de extinderea printr-un Protocol unic a
APC, demers care va avea loc cu prilejul reuniunii inaugurale a Consiliului Permanent de Parteneriat.
Singura concesie făcută Moscovei, în spiritul dorinţei U.E. de dezvoltare a unui parteneriat
strategic cu Rusia, constă în acceptarea adoptării, concomitent cu semnarea Protocolului, a unei
Declaraţii comune prin care U.E. va lua notă de preocupările manifestate de Rusia în raport cu
extinderea U.E. (în principal, de natură economică).
În vederea unei cooperări constructive U.E. - Rusia este esenţial ca Uniunea să poată vorbi cu "o
singură voce", să transmită Rusiei un mesaj clar, agreat de toţi membrii săi, evitînd astfel situaţiile din
trecut în care Moscova a valorificat existenţa unor puncte de vedere neconvergente între statele
membre ale U.E. Din această perspectivă experienţa tradiţională a noilor state membre în abordarea
relaţiilor cu Rusia se poate dovedi benefică. Nu trebuie exclus însă scenariul negativ în care acestea îşi
vor promova, la rîndul lor, interesele specifice în relaţia cu Rusia în detrimentul interesului comun al
U.E. Evitarea acestei situaţii depinde, în mare măsură, de capacitatea statelor membre - noi şi vechi -
de a face compromisuri în favoarea interesului general al Uniunii în relaţia cu Federaţia Rusă.
Dincolo de consolidarea dimensiunii estice a Uniunii Europene cu implicaţiile pe care aceasta le
va avea asupra rolului său pe plan internaţional, al doilea efect deosebit de important al extinderii U.E.
la 1 ianuarie 2007 este deja resimţit la nivelul relaţiei transatlantice, prin întărirea curentului
proamerican din interiorul U.E. Criza irakiană, dar şi dezbaterile privind dezvoltarea Politicii Europene
de Securitate şi Apărare (PESA) indică o preferinţă a noilor state membre spre menţinerea unei relaţii
strategice cu S.U.A. Fără a se opune dezvoltării Politici externe şi de securitate comune a U.E. (PESC)
cu implicaţiile politico - instituţionale ale acesteia (ex., crearea funcţiei de ministru de externe al U.E.)
sau cele în domeniul securităţii şi apărării, noile state membre se pronunţă pentru consolidarea
legăturilor politice şi strategice cu S.U.A. şi în favoarea evitării demersurilor de natură să afecteze
N.A.Т.О.
În domeniul Politicii externe de securitate şi apărare (PESA), actuala extindere a U.E. a condus,
alături de procesul paralel desfăşurat de N.A.Т.О., la stabilizarea, consolidarea instituţională şi
pregătirea pentru integrarea în familia democraţiilor occidentale a ţărilor aparţinînd unui spaţiu larg cu
un potenţial exploziv sporit, rezultat în urma destrămării blocului comunist.
De rezultatele acestui proces au beneficiat atît statele candidate, cît şi cele membre. Din punctul
de vedere al securităţii, extinderea reprezintă, prin ea însăşi, un răspuns la provocările contemporane în
domeniu, prin întărirea stabilităţii politice şi a securităţii economice în Europa. Cea mai recentă
extindere a Uniunii Europene este fără precedent nu în ceea ce priveşte creşterea populaţiei (cu 1/5 -
mai mică decît în cazul aderării, în 1973, a Marii Britanii, Danemarcii şi Irlandei, şi comparabilă cu
cea din anii '80, a aderării Greciei, apoi Spaniei şi Portugaliei), nici a creşterii PIB-ului Uniunii (fostele
state comuniste nu se ridică la performanţele economice ale actualelor state membre), ci a numărului
mare de noi state membre, caracterizate, în acelaşi timp, de o mare diversitate geografică, istorică,
socială, politică şi economică. Dată fiind natura interguvernamentală a Politicii Externe şi de Securitate
Comună, şi, cu atît mai mult, a Politicii Europene de Securitate şi Apărare, adăugarea a 10 + 2 noi
actori cu drept de vot în cadrul procesului de decizie va avea un impact major în domeniu.
Deşi este greu de prevăzut cu exactitate ce poziţii vor adopta noii membri în cadrul dezbaterilor
din domeniul PESA, deplina lor implicare în acest proces va conduce la o reconfigurare şi reaşezare a
majorităţii şi minorităţii opiniilor în cadrul Consiliului U.E.
În analiza impactului pe care aderarea noilor membri o va avea asupra PESA şi, în termeni mai
largi, a acţiunii externe a Uniunii, trebuie avute în vedere trei aspecte principale, şi anume: geografic,
politic şi economico-militar. Apar astfel noi oportunităţi, dar şi noi pericole la adresa securităţii
(apropierea de zone cu un înalt potenţial de risc - conflicte îngheţate sau tensiuni etnice, ameninţări
neconvenţionale la adresa securităţii). Experienţa tranziţiei fostelor state comuniste poate fi utilizată în
sensul dezvoltării instrumentelor necesare U.E. pentru transformarea regiunilor aflate la frontierele
sale.
Pe de altă parte, extinderea implică o diversitate de priorităţi şi/sau interese naţionale/geopolitice,
mai mult sau mai puţin divergente. Aceste diferenţe se manifestă chiar şi între noii intraţi, care sînt
departe de a fi identici, datorită unor culturi politice şi de securitate diferite ce au rezultat în
discrepanţe în domeniul analizei şi perceperii ameninţărilor şi riscurilor la adresa securităţii. Se
remarcă totuşi anumite teme centrale comune, în special pentru cele 8 state din Europa Centrală şi de
Est, evidenţiate în contextul dezbaterii asupra proiectului de Tratat Constituţional sau al crizei din Irak.
Toate aceste state, la care se adaugă şi cele candidate, se plasează, în domeniul PESA, în tabăra "pro-
atlanticistă" (ca şi Marea Britanie, Spania, Italia etc.), în opoziţie cu binomul Franţa-Germania.
Ele se exprimă constant în favoarea menţinerii rolului central al N.A.T.O. în asigurarea
securităţii euro-atlantice, pentru dezvoltarea PESA în complementaritate cu Alianţa şi nu ca o
contrapondere la aceasta şi, nu în ultimul rînd, pentru continua necesitate a unei prezenţe importante a
S.U.A. pe continent.
Dimensiunile reduse ale majorităţii noilor state membre şi puterea economică modestă
influenţează însă contribuţia acestora la totalul cheltuielilor în domeniul apărării, care va fi mai
degrabă simbolică. Mai mult decît atît, dintre cele 10 state, doar Polonia, la care se alătură Ungaria şi
Republica Cehă, sînt capabile să susţină permanent, în misiuni externe, o forţă mai mare de 1000 de
soldaţi.
Vor fi deci, cu siguranţă, consumatori de securitate în rîndul noilor state membre U.E., aşa-
numiţii "free riders" în domeniul PESA. La acestea se adaugă, datorită problemelor legate de
construcţia şi consolidarea instituţională internă din statele Europei Centrale şi de Est, dificultăţile
inerente ce vor apărea în contextul participării la complexul proces de decizie în domeniul elaborării,
implementării şi monitorizării politicii externe şi de securitate a U.E. Totodată, în primii ani de după
aderare, noile state membre nu vor dispune de un număr adecvat de personal specializat în domeniul
afacerilor europene, iar actualul "rezervor" de specialişti va suferi o diminuare considerabilă datorită
migraţiei, din instituţiile naţionale, către cele comunitare, din motive evidente.
Toţi aceşti factori vor conduce la slăbirea capacităţii interne de a produce la timp poziţii
fundamentate asupra tuturor elementelor aflate pe agenda europeană, ceea ce va avea drept rezultat fie
o degradare a procesului de luare şi de implementare a deciziilor în cadrul U.E., fie o adaptare/aliniere
la poziţiile vechilor membri, în special cei cu greutate pe scena europeană.
Cea de a două variantă pare mai probabilă, urmînd a fi însoţită şi de o limitare/concentrare a
noilor membri doar asupra intereselor proprii nemijlocite. Noii membri au avut deja ocazia să-şi spună
cuvîntul în cadrul actualului proces de definire şi dezvoltare a PESA. Dacă la începutul lucrărilor
Convenţiei asupra proiectului de Tratat Constituţional statele candidate au fost mai puţin vocale, pe
parcurs, dar mai ales în cadrul Conferinţei Interguvernamentale. ele au ştiut să-şi facă ascultat şi
acceptat punctul de vedere.
În cazul PESA, în unele chestiuni sensibile, cum ar fi cooperarea structurată în domeniul apărării
sau clauza de apărare reciprocă, noile state membre s-au situat pe aceleaşi poziţii cu unii dintre vechii
membri (Marea Britanie), astfel că prevederile respective au fost convenite numai după ce au fost
acceptate unele amendamente importante, în sensul sublinierii rolului N.A.T.O. şi asigurării unui
caracter cît mai deschis participării tuturor statelor membre U.E. Ia aceste iniţiative de cooperare.
La rîndul său, Strategia Europeană de Securitate, realizare remarcabilă prin însăşi semnificaţia sa
intrinsecă (primul concept unitar al U.E. în domeniu), este puternic influenţată de perspectiva
extinderii Uniunii. Potrivit acestui document, pentru o Uniune cu 25 de membri, asumarea unui rol
global devine, în acelaşi timp, o necesitate şi o datorie, iar extinderea zonei de securitate din jurul
Europei este considerată un obiectiv major.
Analiza impactului procesului de extindere a Uniunii asupra PESA trebuie să ţină seama de un
alt proces la fel de important, cel al extinderii N.A.T.O. Din aprilie 2004, N.A.T.O. are 7 noi membri,
ajungînd Ia 26 de state, iar de la 1 mai 2004, U.E. are 25 de state membre, plus România şi alte state
proaspăt aderate. Drept rezultat, cele două organizaţii vor avea 21 de membri comuni, aproximativ 3/4
din total. Fără a se opune dezvoltării PESA şi consolidării capacităţilor militare ale Uniunii, noile state
membre consideră că aceste demersuri trebuie să se realizeze cu respectarea rolului şi obiectivelor
Alianţei Nord-Atlantice. Toate noile state membre ale U.E. insistă asupra necesităţii complementarităţii
PESA în raport cu N.A.T.O. şi asupra rolului principal al N.A.T.O. în garantarea securităţii şi
stabilităţii în Europa. În viziunea lor, S.U.A. trebuie să rămînă, în continuare o putere "europeană",
fiind un garant al păcii pe continent.
Trecînd în revistă potenţialele implicaţii ale extinderii U.E. asupra comportamentului extern al
Uniunii, apare întrebarea: în ce măsură Uniunea Europeană lărgită va putea exercita, pe plan
internaţional, un rol ambiţios pe măsura dimensiunilor sale teritoriale, demografice şi economice, în ce
măsură va reuşi să "vorbească cu o singură voce". Prin prisma intereselor noilor state membre se
conturează o implicare sporită a U.E. în soluţionarea chestiunilor problematice din vecinătatea sa
imediată, cu accent pe prevenirea şi contracararea ameninţărilor neconvenţionale provenind din
Balcani şi din vecinătatea estică a Uniunii, inclusiv dinspre Caucaz.
Această reorientare a politicii externe a U.E. lărgite spre sud-estul şi estul Europei, efectuată
odată cu o concentrare a resurselor sale în direcţia asigurării condiţiilor de natură să favorizeze
creşterea economică şi securitatea în interiorul graniţelor sale, va afecta probabil potenţialul U.E. de a
deveni un actor internaţional influent în zone precum Irak sau Orientul Mijlociu. Uniunea Europeană
extinsă se va limita probabil, în aceste zone, la promovarea rolului O.N.U. şi sprijinirea
multilateralismului.
O astfel de abordare este favorizată inclusiv de consolidarea rolului U.E. în cadrul principalelor
organizaţii internaţionale după extindere: aproape jumătate dintre membrii O.S.C.E. şi ai Consiliului
Europei sînt membri ai U.E., care deţine mai mult de o optime din numărul total al voturilor în cadrul
Adunării Generale a O.N.U., fiind, în acelaşi timp, cel mai important contribuitor la bugetul O.N.U. -
40 la sută din ponderea acestuia.
În acest context, trebuie menţionat faptul că în prezent aproape o şesime din statele membre
O.N.U. se aliniază poziţiei U.E. Toate aceste considerente au determinat o accelerare a eforturilor U.E.
de revizuire/consolidare a rolului său în cadrul instituţiilor internaţionale după extindere. Pe de altă
parte, însă, deşi considerabil, impactul extinderii U.E. în cadrul principalelor organizaţii internaţionale
se va resimţi, probabil, într-o mai mică măsură decît ar părea la prima vedere, dată fiind cooperarea
strînsă dintre vechile şi noile state membre care a precedat momentul aderării propriu-zise a acestora la
U.E.
Prin aderarea României, extinderea U.E. spre Est presupune pentru noile state membre o imensă
obligaţie faţă de statele vecine. România împărtăşeşte interesul noilor state membre pentru
consolidarea acţiunii externe a U.E. în Europa de Est, exprimîndu-şi disponibilitatea de a contribui la
dezvoltarea şi implementarea Politicii Europene de Vecinătate, cu o relevanţă specială pentru că
include doi dintre vecinii săi direcţi - Ucraina şi Republica Moldova. Principala preocupare a
României va fi evitarea creării unui decalaj între demersurile U.E. de consolidare a relaţiei cu Ucraina
în comparaţie cu cele privind Republica Moldova.
De asemenea, România este direct interesată într-o implicare sporită a U.E. în zona Mării Negre,
dar şi în Caucazul de Sud, avînd în vedere importanţa strategică a acestora pentru stabilitatea şi
dezvoltarea zonei Europei Centrale şi de Est. În acest sens este îmbucurătoare creşterea interesului
U.E. faţă de Caucazul de Sud, demers accentuat după schimbările politice din Georgia, care au creat
premisele includerii statelor sud-caucaziene în sfera geografică a Politicii Europene de Vecinătate.
În ceea ce priveşte statele din Balcanii Occidentali, România are obligaţia morală, istorică şi
geopolitică de a susţine eforturile acestora de integrare europeană, inclusiv prin punerea la dispoziţia
acestora a expertizei acumulate în cursul actualului proces de integrare europeană. În acest sens,
România s-a pronunţat deja pentru consolidarea cooperării regionale şi armonizarea acţiunilor în acest
cadru cu demersurile U.E. de sprijinire a eforturilor de reformă în regiune.
România poate deveni, totodată, un model şi o sursă de experienţă pentru statele din Balcanii de
Vest în eforturile acestora de soluţionare a problematicii minorităţilor naţionale. Un prilej important în
acest sens a fost oferit de deţinerea, pînă la sfîrşitul lunii aprilie 2005 a Preşedinţiei Procesului de
Cooperare în Europa de Sud Est.
Odată cu aderarea României la N.A.T.O. şi U.E. ţara noastră şi-a afirmat constant poziţia în
favoarea întăririi relaţiilor transatlantice şi a unei Europe puternice partenere cu S.U.A. în apărarea
securităţii euro-atlantice şi europene. România sprijină cooperarea U.E. - S.U.A. în domeniul
combaterii noilor riscuri (terorism, proliferarea armelor de distrugere în masă etc.), pornind de la
premisa că noile ameninţări la adresa securităţii afectează profund atît Europa, cît şi S.U.A. Aderarea
noilor membri va conduce la întărirea unei poziţii similare în cadrul U.E., dat fiind interesul lor
naţional în dezvoltarea de bune relaţii cu S.U.A.

_____________________

Referinţe bibliografice:
1. Raport privind implementarea Strategiei Pieţei Interne - COM (2004) 22 final.
2. Comunicarea Comisiei Europene COM 274 final: Fostering structural change: an industrial policy for an enlarged
Europe, http://europa.eu.int/comm/enterprise/enterprise_policy/industry/doc/ com274_2004_en.pdf
3. "Delivering Lisbon - Reforms for the enlarged Union", Report from the Commission to the Spring European
Council European Commission COM (2004) 29 final/2 - Brussels, 20.02.2004.
4. Pactului de Stabilitate şi Creştere Economică, adoptat de Consiliul European de la Dublin din decembrie 1996.
Acesta este un acord politic între statele membre U.E. având scopul de a coordona politicile fiscale naţionale în cadrul
Uniunii Economice şi Monetare (U.E.M.) pentru asigurarea unui climat de stabilitate şi de prudenţă bugetară considerată
necesară pentru succesul U.E.M., pe portalul -
http://ec.europa/eu/economy_finance/sg_pact_fiscal_policy/fiscal_policy528_ro.htm.

__________
Teoria cu privire la problemele generale de drept, putere judecătorească şi justiţie
A. Potînga, A. Vlădoiu - Unele aspecte referitoare la politica economică şi cea externă a Uniunii Europene //Legea şi viaţa
3/8, 2009