Introducere

1. Termeni generali

2. Tipuri de relatii professor-elevi

2.1 Relatia de tip autocratic

2.2 Relatia de tip democrati

2.3 Relatia de tip laissez-faire

3. Observatii asupra tipului de relatii profesor-elevi

4. RELAŢIA PROFESOR-ELEV ŞI EFECTELE SALE

Concluzii
Bibliografie
Introducere
Relaţia dintre cadrele didactice şi copii este foarte importantă şi se bazează pe
câteva reguli de comportament atât din partea dascălilor, cât şi a elevilor.
Baza comportamentului elevului porneşte din educaţia primită acasă, în primii ani.
Dacă există lacune în educaţia de bază, de care sunt responsabili părinţii, acestea se
vor reflecta în comportamentul şi chiar în succesul/insuccesul şcolar.

Copilul trebuie să ştie că la şcoală politeţea este foarte importantă, atât faţă de
profesori, cât şi faţă de colegi. Un comportament politicos îi va aduce copilului
aprecieri din partea profesorilor şi din partea colegilor.
Între regulile de bază ale comportamentului politicos al elevului se înscriu: salutul
colegilor când intră în clasă, salutul profesorilor şi ridicarea în picioare atunci când
acesta intră/iese în/din clasă, folosirea cuvintelor ”te rog” şi ”mulţumesc”,
solicitarea permisiunii dacă vrea să iasă din clasă în timpul orei, comportamentul
colegial şi prietenos cu colegii în recreaţie, fără acte de violenţă verbală sau fizică,
folosirea unui limbaj decent, atenţie în păstrarea curăţeniei băncii, clasei, obiectelor
personale sau ale altor colegi, păstrarea liniştii în timpul orelor, comportament şi
limbaj politicos faţă de profesori.
Pe de altă parte, comportamentul profesorului faţă de elev trebuie să respecte
anumite reguli. Profesia de dascăl nu poate fi urmată de oricine, e nevoie de
vocaţie, de dăruire, de dragoste faţă de copii şi de răbdare pentru a fi un bun
pedagog. În general, copiii copiază comportamentul profesorului, deci acesta
trebuie să fie foarte atent la gestionarea propriilor emoţii, căutând să nu se
enerveze, să nu vorbească pe ton ridicat. Dincolo de rolul de a transmite
cunoaşterea unor noţiuni legate de obiectele de studiu, profesorul este un model
pentru copii, având rol în educarea şi modelarea elevilor.
Ținuta profesorului este foarte importantă, pentru că elevii au tendinţa de a copia şi
modelele vestimentare ale profesorilor. Un dascăl trebuie să fie conştient de
responsabilităţile pe care le are şi de modul în care influenţează viaţa elevului.
Felul în care discută cu elevii e la fel de important. Un dascăl rigid, care e veşnic
încruntat şi nemulţumit, care umple catalogul de note mici, se va impune prin frică,
nicidecum prin respectul pe care i-l poartă elevii. Un dascăl care vorbeşte calm,
zâmbind, îi va atrage pe copii şi le va câştiga simpatia şi respectul, cu condiţia ca
acest dascăl să ştie să motiveze copiii să vină la şcoală, să înveţe.
Profesorul va trata fiecare copil ca pe o fiinţă cu personalitate unică, îi va fi ghid
elevului în menţinerea interesului pentru şcoală, îl va încuraja, nu-l va discredita în
faţa colegilor de clasă.
Dacă există motive pentru a i se face reproşuri unui elev în privinţa
comportamentului sau a slabei pregătiri, aceste observaţii se vor face doar în
prezenţa respectivului elev, eventual şi a unuia dintre părinţi.
Între elevi şi profesori este ideal să existe o comunicare activă,
eficientă. Profesorul va ţine cont de faptul că dialogul deschis sparge barierele, iar
un copil se simte confortabil şi este sincer când i se vorbeşte pe ton calm. Orice
profesor e necesar să cunoască resursele pe care le are elevul şi să le valorifice,
astfel acesta devine nu doar un elev bun, ci şi un coleg bun. Atmosfera destinsă are
efect pozitiv asupra elevilor.
Dacă profesorul se află în faţa unui elev cu un comportament neadecvat, sunt
necesare metode de remediere a acestui comportament, de monitorizare a
elevului, de a i se atrage atenţia spre învăţare prin includerea în activităţi, prin a fi
scos mai des la tablă, prin a fi încurajat pentru a-i întări imaginea pozitivă.

1. Termeni generali
Un factor ce s-a dovedit a fi extrem de important in realizarea unui climat favorabil
in colectivitatea de elevi este fara indoiala profesorul. De-a lungul evolutiei scolii
atitudinile cadrului didactic fata de elevi au cunoscut o gama extrem de variata
mergand de la o autoritate absoluta ’’magister dixit’’ pana la pedagogia
nondirectivista, de acceptare neconditionata a tuturor manifestarilor elevilor, fara
cerinte sau interventii directe si categorice.

Am vazut ca functia principala a educatorului este aceea de conducere si dirijare a

procesului educational, chiar daca controlul exercitat de acesta este diferentiat in
functie de natura sarcinii, de nivelul dezvoltarii elevilor, de obiectivele urmarite.
Plecand de la acest fapt se pot distinge urmatoarele tipuri de relatii profesor-elevi :
relatia de tip autocratic, democratic si laissez-faire.
 2. Tipuri de relatii professor-elevi

Un factor ce s-a dovedit a fi extrem de important in realizarea unui climat favorabil

in colectivitatea de elevi este fara indoiala profesorul. De-a lungul evolutiei scolii
atitudinile cadrului didactic fata de elevi au cunoscut o gama extrem de variata
mergand de la o autoritate absoluta ’’magister dixit’’ pana la pedagogia
nondirectivista, de acceptare neconditionata a tuturor manifestarilor elevilor, fara
cerinte sau interventii directe si categorice.

Am vazut ca functia principala a educatorului este aceea de conducere si dirijare a

procesului educational, chiar daca controlul exercitat de acesta este diferentiat in
functie de natura sarcinii, de nivelul dezvoltarii elevilor, de obiectivele urmarite.
Plecand de la acest fapt se pot distinge urmatoarele tipuri de relatii profesor-elevi :
relatia de tip autocratic, democratic si laissez-faire.

2.1 Relatia de tip autocratic

Este intalnita inca din antichitate, atinge un maximum in evul mediu, ea bazandu-
se pe raporturi de autoritate dintre educator si educat, raporturi unidirectionale in
care profesorul este cel care intotdeauna dispune, iar elevul este obligat sa se
supuna fara a avea posibilitatea formularii unor opinii personale. Intotdeauna
scopurile, obiectivele grupului sunt stabilite de conducator, de asemenea si
metodele de rezolvare alea acestora. Mai mult decat atat conducatorul de acest tip
fixeaza sarcinii pentru fiecare membru al grupului precum si secventele ce trebuie
parcurse, fara ca acesta sa le cunoasca dinainte. In cele din mai multe cazuri liderul
autocrat nu participa la viata grupului, atat doar cand formuleaza cerintele. In cazul
leadership-ului autocratic elevul este doar ’’obiect al educatiei’’ care trebuie sa se
conformeze neconditionat. Independenta, spiritul de initiativa, originalitatea sunt
complet innabusite. Chiar daca acest tip de relatie a apartinut vechilor sisteme de
educatie, nu putem spune ca ele au disparut complet. Mai intalnim si astazi in
unele scoli reprezentanti ai acestor modele.

Studiile intreprinse de catre Lippit si White au scos in evidenta faptul ca in

grupurile autoritare indivizii devin ostili sau agresivi si manifesta atitudini de
supunere. Frecventa agresiunii si actelor ostile este aproximativ de opt ori mai
mare decat in grupurile democratice, trecandu-se treptat de la o agresiune
interpersonala la una colectiva impotriva unui singur individ ce devine ’’tap
ispasitor’’(Lippit si White apud Golu, 1974). In grupurile autoritare
comportamentul liderului provoaca de regula tensiune care va genera agresivitate.

2.2 Relatia de tip democrati

Se caracterizeaza in principal prin spirit de colaborare, de cooperare ce se

bazeaza pe existenta unor interese comune. In grupurile democratice relatiile dintre
elevi sunt relaxate, acestia sunt antrenati in stabilirea scopurilor activitatilor, a
mijloacelor de realizare precum si in alegerea metodelor de parcurs. Liderul –
profesorul va incerca sa devina un membru obisnuit al grupului care va sugera
anumite idei fara sa le impuna, grupul va fi cel care va decide. Stilul de leadership
democratic va induce motivatie superioara care va inlatura tensiunea si
agresivitatea si va asigura eficienta grupului. Relatiile interpersonale pozitive vor
sustine dinamica activitatii. In grupurile democratice elevii pot solicita sfaturi din
partea profesorului dar nu sunt obligati sa le aplice, se vor putea asocia in
subgrupuri in vederea desfasurarii unei activitati, cunoscandu-i toate secventele ce
trebuie parcurse pana la finalizare. Initiativa, curajul, spiritul de independenta,
dorinta de colaborare sunt alimentate de un asemenea tip de lider. Sa nu uitam ca
in procesul de colaborare profesor-elev avem de-a face cu un om format si cu altii
in formare care au totusi nevoie de orientare, de indrumare. De aceea profesorul
chiar daca nu se implica uneori direct in actiunile intreprinse de elevi, el vegheaza
ca acestea sa-si pastreze un anume caracter, sa nu depaseascza limitele psiho-fizice
de varsta si individuale. Relatia dintre profesor si elevi este in acest caz o relatie de
munca in care fiecare stie exact ce are de facut, stie sa respecte pe celalalt si sa-l
ajute la nevoie. Profesorul este cel care organizeaza activitatea, mai bine zis,
creeaza conditii pentru buna desfasurare a unei activitati care sa permita si sa ceara
in acelasi timp elevilor initiativa, creativitate, independenta, dorinta de reusita.
Tipul democratic este dupa opinia lui V. Pavelcu (1976) expresia unei forme
superioare a tactului pedagogic. Acest tip isi castiga prestigiul prin apropierea fata
de elevi care este stenica(intaritoare), dinamica, creatoare si faciliteaza autonomia
si independenta elevilor.

2.3 Relatia de tip laissez-faire

Se caracterizeaza prin faptul ca liderul lasa lucrurile sa se desfasoare de la sine, el

devine pasiv, limitandu-si participarea la maximum, lasand copiilor libertatea
initiativelor. Leadership-ul de tip laissez-faire adopta o atitudine prietenoasa dar
indiferenta si de non-implicare – scopurile sunt fixate de grup, membrii acestuia
impart sarcinile, isi ofera ajutorul si informatiile de care au nevoie. Ideea despre
acest tip de conducator a aparut in conceptia reprezentantilor educatiei libere
exprimata initial in scrierile lui J. J. Rousseau. Curentul ’’educatiei noi’’ reia
aceasta idee care accentueaza rolul si importanta copilului si subliniaza faptul ca
prin natura sa copilul manifesta tendinta de a se dezvolta spre bine, rolul
educatorului este numai de a creea conditiile necesare acestei dezvoltari. In aceasta
perspectiva educatorul trebuie sa se supuna intereselor si initiativelor copilului – el
devenind asadar doar un consultant. In grupurile de tip laissez-faire chiar daca
relatiile dintre copii nu sunt tensionate ca in cazul celor autoritare totusi se observa
o participare slaba a elevilor la diferite activitati, elevii sunt apatici, neatenti,
descurajati, simtind indiferenta si neimplicarea cadrului didactic. Referiotr la acest
tip V. Pavelcu (1976) considera ca ne aflam in fata unui om care si-a gresit cariera,
nu are interese dominante, este o fire slaba, care se retrage din fata dificultatilor si
se refugiaza in lumea sa personala.
 3. Observatii asupra tipului de relatii profesor-elevi

Daca am fi pusi in situatia de a recomanda un anume tip de relatie profesor-elevi

fara indoiala ca ne-am opri asupra celui democratic. Liderul democratic se
caracterizeaza prin urmatoarele insusiri, cu efecte pozitive asupra membrilor
grupului si asupra atmosferei din grup (Faverge apud Radu 1994) :

- Senzitivitate – care presupune perceperea si intelegerea sentimentelor si nevoilor

membrilor grupului, a temerilor acestora aflate in spatele cuvintelor ;

- Permisivitate – implica acordarea dreptului fiecaruia de a se exprima fara sa fie

sanctionat imediat, judecat, evaluat ;

- Nondirectivitate – presupune acceptarea parerilor, supunerea acestora atentiei

grupului, reformularea lor daca este cazul fara a distorsiona mesaju, semnificatia
initiala.

Cele trei tipuri de relatii nu sunt transante si exclusive ci doar dominante pentru ca
in activitatea didactica sunt situatii cand un profesor trebuie sa ia o decizie in
favoarea grupului fara ca acesta sa fie consultat, sunt apoi situatii care presupune o
interventie rapida, prompta, categorica a cadrului didactic. Prin urmare sunt
cativitati in care stilul autoritar este cel care sigura eficienta grupului. Relatia
profesor-elevi este o relatie complexa care implica un dialog permanent in care
fiecare trebuie sa-si cunoasca rolul si flocul cand de expeditor cand de destinatar.
Relatia profesor-elevi dezvolta aspecte formale legate de munca, de invatare dar si
aspecte informale afective, de simpatie, antipatie sau chiar indiferenta.

Aceste relatii pot avea caracter stenic sau astenic influentand gradul de angajare, de
participare a elevului la activitatile grupului.

M. Marchand (apud Marcus 1987) distinge urmatoarele tipuri de profesori : tipul

amorf, egoist, indiferent care ignora viata grupului ; tipul egocentric care
alimenteaza tensiuni si conflicte ; tipul care stabileste contacte cu elevii, este
camarad, amic cu acestia. Acelasi autor subliniaza ca atitudinea de a se deschide in
fata elevului este dominanta personalitatii unui profesor autentic iar egocentrismul
este principala trasatura negativa.
Studiile efectuate asupra personalitatii profesorului, centrate cu deosebire pe
relatiile acestuia cu elevii disting urmatoarele structuri de comportament care par
sa aiba o importamnta aparte (Ryans apud Ausubel, Robinson

1981) :

- Structura A – cuprinde profesorul caracterizat prin afectiune, prietenie, intelegere,

opus celui egocentric, distant si marginit ;

- Structura B – se caracterizeaza prin responsabilitate, spirit metodic, actiuni

sistematice opussovaielnicului, neglijentului, dezordonatului ;

- Structura C – se refera la profesorul stimulativ, imaginativ, entuziast opus

invertului rutinatului.

Toate studiile intreprinse pe aceasta tema dovedesc faptul ca tipul de conducere

democratic este superior generand un comportament mai acceptabil din punct de
vedere social si o dorinta mai mare de angajare in indeplinirea sarcinilor.

4. RELAŢIA PROFESOR-ELEV ŞI EFECTELE SALE

Relaţia profesor-elev reprezintă una dintre problemele majore ale

învăţământului în general. Sensul formativ al învăţământului contemporan
impune mai mult ca oricând luarea în consideraţie a relaţiei profesor-elev pe
fondul căreia se realizează o modelare a comportamentului elevului, precum
şi sarcinile complexe ale formării personalităţii acestuia.
În viziunea pedagogiei moderne relaţia profesor-elev este concepută ca o
relaţie de mare complexitate care implică un dialog permanent între cei doi
factori, educator şi educat, o comunicare reciprocă angajând toate laturile
personalităţii acestora.
Fiind un act ce ţine de sfera relaţiilor interpersonale, actul educativ, eficienţa
sa se decide pe terenul raporturilor concrete zilnice dintre profesor şi elev. În
problema relaţiei profesor-elev, pe lângă o bogată experienţă pozitivă ce s-a
acumulat în decursul anilor, se constată că uneori predomină arbitrariul,
practici învechite şi prejudecăţi pe care o atitudine conservatoare le
menţine.
Relaţiile dintre profesor şi clasă se polarizează, în general în sentimente de
simpatie, încredere reciprocă sau, dimpotrivă, de antipatie, neîncredere şi
chiar ostilitate. Sunt şi cazuri când contactul spiritual dintre profesor şi elev
nu trece de zona indiferenţei: clasa nu există pentru profesor şi nici
profesorul pentru clasă.
Sursa de nemulţumire a elevilor îşi are originea în comportamentul unor
cadre didactice, în imaginea deformată pe care unii elevi o au despre
profesori şi profesorii despre ei.
Utilizarea noilor tehnologii didactice, instruirea programată, duc în cele din
urmă tocmai la selecţionarea şi întărirea comportamentelor adecvate, la
realizarea în condiţii optime a conexiunii inverse, la aprecierea
performanţelor şcolare ale elevilor pe baze ştiinţifice şi în condiţiile unei
obiectivităţi ştiute.
Practica şcolară tradiţională ne-a lăsat imaginea profesorului care vrea să
domine elevii şi să-i subordoneze. Într-un asemenea climat nimic nu se face
din convingere şi pasiune. Este necesar să se facă trecerea de la vechiul tip
de relaţii în care profesorul colaborează cu elevii.
Principala activitate a profesorului nu va fi predarea ci angajarea elevilor în
investigaţii şi lucrări independente. Relaţiile bazate pe stimă şi respect
reciproc reclamă şi un limbaj adecvat. Expresiile ironice şi jignitoare tulbură
atitudinea elevilor faţă de profesorul lor şi îngreunează crearea unui climat
favorabil muncii creatoare în clasă.
Pentru o comunicare eficientă trebuie să ţinem seama de câteva reguli simple
şi anume: dorinţa de a înţelege şi a asculta, să ştii să asculţi, disponibilitate,
implicare, discernământ şi obiectivitate în evaluarea comportamentelor
elevilor, onestitate, bunăvoinţă, încredere reciprocă, respect reciproc,
flexibilitate în gândire, toleranţă, complementaritate, sentimentul de dăruire,
găsirea unui limbaj comun, altruism, interese comune, preocupări comune,
cooperare, curaj, îndrăzneală, să dai celuilalt putere, simţul umorului.
Un profesor bun trebuie să ştie calea pe care s-o aleagă pentru ca relaţia
profesor-elev să fie cât mai eficientă. Profesorul trebuie să inspire încredere
elevului în forţele sale, să prindă curaj, să-l facă să se implice în relaţia de
comunicare, să reuşească să-l antreneze într-o discuţie constructivă. E
necesar ca elevilor să li se transmită acea sete de cunoaştere, acea
disponibilitate şi flexibilitate în gândire, dorinţa de comunicare. Profesorul
trebuie să ţină seama de opiniile elevilor, de dorinţele acestora, de
personalitatea fiecăruia în parte. În relaţia profesor-elev trebuie avut în
vedere, nu în ultimul rând, şi personalitatea elevilor. Anumite cerinţe
influenţează personalitatea fiecăruia putând deveni, cu timpul, constante ale
personalităţii.
Aşa cum spunea Jean Jaures: „Nu putem preda altora ceea ce vrem, ceea ce
ştim sau ce credem că ştim; nu predăm şi nu putem preda decât ceea ce
suntem.”
În învăţământul preşcolar copiii au nevoie să se joace pentru a-şi dezvolta
deprinderile cognitive şi motorii, pentru a se familiariza cu lumea şi a-şi găsi
locul lor într-o societate deschisă, democratică.
În sala de grupă trebuie să existe respectul reciproc între membrii echipei de
educatori şi copii. Respectul pe care îl văd copii manifestat în sala de grupă
poate constitui un factor cheie în structurarea propriului lor respect de sine şi
poate reprezenta o bază solidă pentru dezvoltarea unor relaţii stabile cu
ceilalţi copii. Când educatoarea manifestă respect faţă de fiecare copil în
parte, copiii învaţă şi ei cum să-i respecte pe ceilalţi copii.
Atitudinile empatice, afectivitatea pozitivă a educatoarei faţă de copii au o
influenţă bună în climatul de învăţare şi a dezvoltării socioafective a
copiilor.
Un rol important în relaţiile educator-copil îl are cooperarea dată de
implicarea copiilor în activităţile şcolare şi extraşcolare ducând la o
atmosferă plină de respect, armonie în clasa respectivă.
Educatoarea trebuie să sesizeze şi să încurajeze orice încercare a copiilor de
a se apropria de ea. Tonul afectiv optim al relaţiei educator-copil exclude
autoritarismul, înfricoşarea, ameninţarea copiilor, dar şi atmosfera permisivă
şi formalismul.
Concluzii
Comunicarea este unul dintre elementele care definesc întregul proces de
organizare şi desfăşurare a procesului instructiv-educativ. Formarea şi dezvoltarea
competenţelor de comunicare vor fi utile atât în situaţii de comunicare socială
concretă, cât şi în demersurile didactice. Modul în care aceste competenţe sunt
însuşite şi dezvoltate depind inclusiv de mediul şi condiţiile psiho-sociale ale şcolii
şi clasei, de relaţiile care se stabilesc între elev şi dascăl în cadrul activităţilor
didactice. Comunicarea educaţională sau pedagogică este cea care favorizează
realizarea fenomenului educaţional; comunicarea didactică apare ca formă
particulară a acesteia, cu rol important în procesul de predare-asimilare a
cunoştinţelor. În actul didactic, comunicarea devine o realitate socială complexă în
care se regăsesc doi parteneri cu roluri şi cu statusuri bine definite: cadrul didactic
şi elevul. Învăţarea este principala activitate în care comunicarea capătă un rol
esenţial; elevul este pus în situaţia de a relaţiona cu profesorul şi cu colegii de
clasă, de a se afla în poziţia celui care ascultă sau a celui care face o comunicare.
Între profesor şi elev, pe de o parte, şi între elev şi colegii săi, pe de altă parte, se
va dezvolta o relaţie utilă în procesul de predare-învăţare. Cadrul didactic trebuie
să caute şi să găsească cele mai potrivite tehnici şi mijloace prin care să dezvolte la
elevii săi competenţe comunicative. Pentru aceasta este nevoie ca orice profesor să
posede cunoştinţe pe care să le transmită elevilor, astfel încât aceştia să îşi formeze
capacităţi comunicative specifice vârstei şcolare. În orice situaţie didactică, cadrul
didactic va urmări să folosească un stil comunicaţional potrivit situaţiei respective,
dar şi particularităţilor de vârstă şi individuale ale elevilor; tipul şi structura
comunicării didactice vor fi astfel stabilite încât să se realizeze situaţii de
comunicare dascăl-elev, elev-dascăl şi elev-elev, iar competenţele comunicative ale
elevilor să fie dezvoltate şi puse în valoare. Elevul devine parte a actului
comunicării atunci când informaţia pe care o primeşte aduce ceva nou şi relevant
pentru el; într-o astfel de situaţie, elevul va găsi motivaţie pentru a-şi concentra
atenţia în timpul orei şi pentru a-şi folosi în mod deplin capacităţile intelectuale,
afective, voliţionale şi atitudinale necesare în procesul didactic. Clasa de elevi
funcţionează ca un spaţiu în care relaţiile de comunicare sunt principala formă de
interacţiune inter-individuală şi autocunoaştere, de dezvoltare a sociabilităţii
copiilor de vârstă şcolară. Prin metodele folosite, prin scopurile şi perspectivele
propuse, prin activităţile şcolare şi extraşcolare desfăşurate, dascălul influenţează
coeziunea colectivului clasei şi competenţele comunicative ale fiecărui elev în
parte. La începutul activităţilor de grup sunt utile aşa numitele exerciţii de spargere
a gheţii. Sub această denumire se găsesc mai multe tehnici care au ca scop
principal depăşirea barierelor de comunicare în vederea eliminării emoţiilor şi a
asumării de rol pe parcursul desfăşurării activităţilor propuse; toţi membrii echipei
vor acţiona cu o mai mare libertate de exprimare pentru realizarea unor experienţe
unitare. Exerciţiile propuse pot fi diverse: relatarea unei situaţii hazlii, o poveste
sau un text citit de cadrul didactic, lectura unei creaţii care aparţine unui elev,
relatarea unor evenimente trăite recent de unul dintre participanţii la actul didactic,
un proverb, „lectura” unei imagini sugestive, ghicitori alese în funcţie de tema
lecţiei, un rebus prin rezolvarea căruia se face o recapitulare a cunoştinţelor
dobândite pe parcursul ultimelor ore şi totodată legătura cu noţiunile din lecţia de
zi, un joc etc. Practica didactică a dovedit utilitatea aplicării unor astfel de practici
căci sunt valorificate într-o mai mare măsură creativitatea şi spontaneitatea tuturor
celor implicaţi în actul didactic a cărui eficientizare creşte. Exerciţiile de spargere a
gheţii îi fac pe participanţii la o anumită activitate să se simtă mai în largul lor şi să
o înceapă într-o notă pozitivă. Elevii au nevoie să relaţioneze unii cu alţii, iar
pentru aceasta există mai multe modalităţi pe lângă prezentările oficiale şi de
organizaţie/funcţie. Un astfel de exerciţiu este folositor pentru că stabileşte
atmosfera care se potriveşte cel mai bine cu atelierul/evenimentul desfăşurat;
acesta nu trebuie să se îndepărteze prea mult de „spaţiul vital” al participanţilor
implicaţi în procesul de învăţare. Tehnicile de spargere a gheţii permit formarea de
echipe care vor coopera pe parcursul desfăşurării activităţilor didactice. Echipele
astfel formate vor urmări un scop comun, vor manifesta coeziune şi vor comunica
mai eficient deoarece membrii lor vor avea motivaţii şi interese comune sau cel
puţin apropiate. O echipă va deveni performantă atunci când membrii ei vor avea
strategii clare şi bine formulate, relaţiile din cadrul grupului vor fi deschise, active
şi empatice iar încrederea reciprocă se va manifesta în orice împrejurare; o bună
comunicare între membrii unui grup va aduce performanţe superioare pentru că
elevii îţi vor pune în valoare creativitatea şi flexibilitatea; performanţele obţinute în
cadrul grupului vor avea drept consecinţă un moral ridicat, satisfacţii profesionale
şi vor atrage recunoaşterea şi aprecierea celorlalţi.
Bibliografie
1. http://www.infomate.ro/revista/imt57892013.pdf
2. http://www.dozadebine.ro/relatia-profesor-elev/
3. https://www.revistamargot.ro/importanta-relatiei-dintre-
profesor-si-elev/
4. http://forum.portal.edu.ro/index.php?act=Attach&type=pos
t&id=1196439
 ACADEMIA DE MUZICĂ, TEATRU ȘI ARTE PLASTICE

FACULTATEA „ARTĂ TEATRALĂ, COREGRAFICĂ și MULTIMEDIA”

DEPARTAMENTUL „ARTĂ TEATRALĂ”

SECȚIA „REGIE”

Referat
Relația profesor-elev
Tipologia, Funcțiile și Importanța acesteia

Pedagog: Maria Plătică

Elaborat: Valeria Chetrari, anul IV RE