UNIVERSITATEA DE STAT DIN MOLDOVA

FACULTATEA SOCIOLOGIE ŞI ASISTENŢĂ SOCIALĂ

Catedra Sociologie

Text de lecţie

TEMA: Familia - grup social fundamental (4 ore)

Disciplina: Sociologia generală

Specialitatea: Alte facultăţi

Autor: Cioinac Nionela, magistru, lector.

Chişinău, 2017
Planul lecţiei:

 Noţiunea de familie. Tipuri de familie;

 Funcţiile familiei;
 Familia între tradiţionalitate şi modernitate;
 Căsătoria – fenomen social. Social şi psiho-social în alegerea partenerului conjugal
 Probleme sociale ale familiei.

Obiective:
- să definească conceptul de “familie”;
- să clasifice şi să distingă principalele tipuri de familie în societatea contemporană;
- să caracterizeze formele de organizare familială;
- să argumenteze importanţa instituţiei familiale;
- să descrie funcţiile familiei din diverse perspective;
- să compare funcţionalitatea familiei tradiţionale cu cele ale familiei moderne;
- să evalueze schimbările care s-au produs în familia tradiţională, evidenţiind efectele
pozitive şi cele negative.
- să identifice criteriile de alegere a partenerului conjugal.
Literatura:
1. Bulgaru M. Sociologie generală. Manual, II volume. – Chişinău, 2003, p.252-267
2. Goodman N. Întroducere în sociologie. - Bucureşti, 1992
3. Mihăilescu I. Sociologie generală. - Iaşi, Polirom, 2003
4. Roman T., Simionescu T. Elemente de sociologie. - Bucureşti, 1993
5. Zamfir C., Chelcea S. Sociologie, manual pentru clasa a XI. – Bucureşti, 2001.
6. Boudon R. Tratat de sociologie. - Bucureşti, 1997
7. Petru Iluţ . Sociologia familiei.- Cluj-Napoca 1993.
8. Iolanda Mitrofan, Nicolae Mitrofan. Elemente de psihologie a cuplului. – Bucureşti,
1996.
9. Liza Parkinson. Separare, divorţ şi familie. – Bucureşti, 2005.

Lucru individual: Diviziunea rolurilor familiale în societatea moldovenească.

1. Noţiunea de familie. Tipuri de familie.
Familia este un tip de comunitate umană alcătuită din persoane legate între ele prin relaţii de
consangvinitate şi înrudire, care trăiesc împreună, cooperează şi au grijă de copii.
Grupul familial poate fi restrâns sau lărgit în raport de funcţiile economice sau de altă natură
exercitate de membrii săi, dar şi de contexte istorice şi culturale. Indiferent de mărimea ei, familia
constituie o instituţie regăsită în orice societate de oriunde şi din orice timp, ceea ce nu este valabil
pentru alte tipuri de instituţii: religioase, economice, politice, educaţionale, medicale. Nu există
societate fără relaţii familiale.
Familia reprezintă o comunitate de indivizi în principal a soţului, soţiei şi copiilor lor care se
bazează pe relaţii sociale şi biologice, avînd drept scop principal pregătirea unei generaţii sănătoase
şi temeinic educate care să participe la dezvoltarea societăţii.
Grupul familial este legat prin anumite drepturi şi obligaţii morale, economice, juridice, religioase,etc
În viziunea antropologului francez Claude Levy-Strauss, familia prezintă următoarele atribute principale :
a) îsi are originea în căsătorie ;
b) constă din soţ, soţie si copiii născuţi din uniunea lor, cu toate că, uneori, acestui grup restrâns i se mai
alătură si alte rude ;
c) grupul familial este unit prin drepturi si obligaţii morale, juridice, economice, religioase şi sociale.
Familia este un grup relativ permanent de indivizi legaţi între ei prin origine, căsătorie sau adopţie.
Murdock, în 1949, făcea distincţia între familia nucleu si familia extinsă. El preciza că familia nucleu
este compusă din adulţi de sex opus împreună cu copiii lor naturali – sau adoptaţi. Astăzi, existenţa
familiilor monogame, de homosexuali pune în discuţie pertinenţa acestei definiţii.
Tipuri de familie.
1. Familia nucleară este alcătuită dintr-un cuplu conjugal (soţ-soţie) împreună cu copiii, care trăiesc
separat, într-o locuinţă proprie, de celelalte rude apropiate.
Această ultimă formă de familie predomină în societatea contemporană. Este semnificativ că fiecare
membru al cuplului conjugal provine la rându-i dintr-o familie nucleară. În afirmarea familiei nucleare
un rol decisiv l-au avut schimbările generate de industrializare şi urbanizare. Angajarea într-o ocupaţie
şi aspiraţia către o cât mai bună pregătire profesională şi spre obţinerea de performanţe cât mai înalte
au contribuit la structurarea relaţiilor de căsătorie în forma familiei nucleare. Familia nucleară poate
îmbrăca două forme :
a) familia de origine (orientare )(în care ne nastem si avem statutul de copil, frate etc.) ;
b) familia de procreere (pe care o creăm prin căsătorie, în care avem statutul de soţ, părinte etc.). Ea se
mai numeste si familie conjugală.
Cei mai mulţi oameni sunt, în acelasi timp, şi membrii ai familiei de orientare şi membrii ai familiei
conjugale. Datorită acestui fapt ei sunt expuşi la experienţe, mentalităţi, îndatoriri, perspective diferite,
uneori chiar opuse.
2. Familia extinsă este numită deseori si consangvină, datorită legăturilor de sânge care există între
membrii ei. Ea este alcătuită din două sau mai multe familii nucleare unite prin legătura dintre părinţi
si copil (de exemplu, părinţii, copiii si bunicii acestora alcătuiesc o familie extinsă). Familia nucleară
conjugală se creează prin căsătorie.
3. Familia pe grupe mari care cuprinde grupuri de perechi căsătorite, trăind laolaltă în cadrul
aceleiaşi gospodării. De pildă, la slavii din sud o asemenea formă de familie o reprezintă zadruga sau
la chinezi este de notorietate convieţuirea mai multor cupluri în acelaşi spaţiu de locuit.
4. Familia de rezistenţă –Thomas Burch apreciază că persoanele care conveţuiesc în aceiaşi
locuinţă,indifferent dacă sunt sau nu rude sunt consideraţi ca membri ai aceleiaşi familii.
5. Familia de interacţiune- se caracterizează prin faptul că membrii unei familii nu locuiesc în aceiaşi
locuinţă (cînd unul dintre soţi este permanent în deplasări sau este migrant, ideea este că partenerul
revine în familie.
Sociologul Frederic Le play distinge 3 tipuri de familie:
- Familia patriarhală-toţi fiii se căsătoresc şi se stabilesc în gospodăria paternă;
- Familia instabilă – copiii părăsesc familia parental imediat ce devin independenţi;
- Familia tulpină- în care un singur copil rămîne cu părinţii, se căsătoreşte şi coabitează cu părinţii şi
propriii săi copii.
În saport cu modul de exercitare a autorităţii distingem:
- Familii patriarhale- autoritatea este deţinută de bărbatul cel mai în vîrstă;
- Familii matriarhale-autoritatea este deţinută de femeia cea mai în vîrstă;
- Familii egalitare - puterea şi autoritatea sunt relative egal distribuite între soţi.
Pe parcursul istoriei relaţia dintre bărbat şi femeie poate fi structurată în patru moduri:
1. promiscuitatea – se referă la interacţiuni sexual neînfrînate,în afara
căsătoriei. În societăţile promiscure orice bărbat putea fi eligibil pentru orice
femeie, nefiind respectate barierele de singe.
2. grupul de cupluri – căsătoria în grup (doi sau mai mulţi soţi cu mai multe soţii)
predomină în perioada orînduirii primitive şi reprezenta căsătoria dintre cîţiva bărbaţi şi cîteva
femei. Ex.Comunitatea Oneida din SUA înfiinţată la mijlocul sec.XIX,unde fiecare bărbat era
căsătorit cu fiecare femeie şi îngrijeau de copiii comunităţii. Grupul s-a extins la 300 persoane şi
a rezistat 30 de ani.
 3. poligamia - căsătoria dintre un partener de un sex şi mai mulţi parteneri de
celălalt sex. (un bărbat, soţ cu mai multe soţii); Poligamia are 2 forme:
- poliandria (o femeie mamă,copiii ei şi mai mulţi soţi); fiecare soţ trebuie săfie tatăl a
celpuţin unuia dintre copii;
- poliginia căsătoria dintre un bărbat cu două sau mai multe soţii, de obicei un b ărbat lua de
soţii toate surorile.
4. Monogamia - căsătoaria dintre un singur bărbat şi o singură femeie. Distingem monogamie
serial- care permite recăsătoria şi monogamie strict care nu permite recăsătoria.
Monogamia este forma de familie preferată în societăţile civilizate. Poligamia este prezentă în
anumite culturi.
Stiluri de viaţă alternative. Începînd cu anul 1970 au început să se extindă modelealternative de
viaţă, dintre acestea cele mai răspîndite sunt:
Celibatul reprezintă opţiunea individului de a trăi singur, aceasta fără să însemne numaidecât că ea s-
ar produce ca urmare a unor constrângeri exterioare. Celibatul include persoane care nu întreţin relaţii
sexuale permanente, şi persoane care au relaţii sexuale cu alte persoane celibatare. Acest stil de viaţă
este unul dintre factorii care determină scăderea natalităţii, ceea ce a determinat în majoritatea ţărilor
adoptarea de acţiuni de descurajare a acestuia: taxe pe celibat, impozite mai mari pentru celibatari,
restricţii în obţinerea de credite pentru locuinţe din fondurile publice sau chiar restricţii în accesul lor
la unele cariere profesionale.
Coabitarea consensuală (concubinajul) este o formă de cuplu alcătuit din persoane de sex opus între
care nu există relaţii de căsătorie. Din punct de vedere funcţional, cuplul consensual nu diferă prea
mult de familia nucleară, el îndeplinind toate funcţiile familiei. Acest stil de viaţă este adoptat de tineri
mai ales, fiind pentru ei un mod de exersare a vieţii în cuplu şi de pregătire pentru viaţa de familie. De
către mulţi sociologi este considerată o parte premergătoare căsătoriei, fiind considerată ca o
posibilitate de a creşte şansele de alegere a unui partener portivit. Cercetătorii pentru a analiza efectele
concubinjului privesc următoarele aspect: religios, psihologic, social, juridic, economic. Deseori, însă,
concubinajul reprezintă o formă alternativă la căsătorie, un stil de viaţă adoptat pentru o lungă perioadă
de timp sau definitiv.
Căsătoria fără copii este o altă alternativă. Dacă tradiţional, acest mod de convieţuire familială era
nesemnificativ, el a crescut foarte mult astăzi. Cauza principală pentru familiile tinere de a nu avea
copii rezidă în mijloacele insuficiente de asigurare a condiţiilor de creştere a acestora. Familia fără
copii este şi familia cuplului nefertil.
Familiile monoparentale sunt, în cea mai mare parte, rezultatul divorţului şi, într-o mică măsură, al
decesului unuia dintre părinţi sau al naşterilor în afara căsătoriei. În unele ţări ponderea acestor familii
este destul de ridicată. În SUA, în anul 1985, 26,3% din familii erau familii cu un singur părinte (J.W.
Vander Zanden, 1988, p.363). Aceste familii se confruntă, inevitabil, cu dificultăţi mult mai numeroase
decât familiile nucleare complete.
Cuplurile de homosexuali se constituie ca o alternativă la căsătorie. În unele ţări s-a acceptat
căsătoria între persoane de acelaşi sex. Manifestarea acestui mod de raporturi între bărbaţi sau între
femei trezeşte în opinia publică românească atitudini de respingere, dată fiind educaţia populaţiei în
cvasimajoritatea ei în spiritul valorilor derivate din raporturile fireşti dintre bărbat şi femeie. Într-o
societate democratică se lasă libertatea fiecăruia de a-şi decide modul de a trăi şi a acţiona, iar
acceptarea acestor cupluri de homosexuali este oportună numai dacă ele acţionează în cadrul legal al
societăţii.
Am prezentat stiluri alternative de viaţă în familie pentru a observa complexitatea raporturilor ce se
stabilesc între bărbat şi femeie şi pentru a înţelege mecanismele utilizate de societate în soluţionarea
problemelor rezultate din aceste raporturi. Se desprinde concluzia că orice societate funcţionează
numai în măsura în care evoluează concordant cu cerinţele vieţii de familie.

2. Funcţiile familiei
În linii mari, majoritatea sociologilor converg către recunoasterea aceloraşi funcţii ale familiei ca grup
social. Trebuie să remacăm, totuşi, că între opiniile lor există si diferenţe semnificative de accente.
Deducem de aici că principalele funcţii ale familiei sunt funcţiile biologică, economică, de solidaritate
si morală.
G. P. Murdock apreciază că familia nucleară (ce se caracterizează prin universalitate) îndeplineste în
esenţă patru funcţii : sexuală, reproductivă, economică şi socializatoare. În acelasi context, W.F.
Ogburn precizează că principalele funcţii ale familiei tradiţionale sunt : funcţia de reproducere,
economică, educaţională, recreaţională, religioasă şi social psihologică.
În sociologia românească, Henri H. Stahl surprinde complexitatea funcţiilor familiei clasificându-le în
două mari categorii :
- Funcţii interne: a) biologică şi sanitară ; b) economică ; c) de solidaritate familială ; d) pedagogico-
educativă şi morală.
- Funcţiile externe asigură socializarea si integrarea socială precum si dezvoltarea individualităţii, a
personalităţii fiecărui membru al familiei.
Distincţia între funcţiile interne si externe nu este absolută. Între ele există conexiuni, interferenţe,
determinări.
Caracteristicile societăţii (regimul politic, legislaţia, standardele educaţionale generale, politicile
sociale, nivelul dezvoltării economice ) îşi pun amprenta asupra modului în care familiile îşi exercită
respectivele funcţii.
Familia fiinţează ca urmare a rolului pe care-l are atât pentru cei doi soţi, cât şi pentru ceilalţi membri
ai săi. Un bărbat şi o femeie se reunesc într-o familie în scopul realizării unor scopuri clare derivate din
trebuinţele fiecăruia şi din oportunităţi sociale. Din cele relatate mai sus vom analiza funcţiile familiei:
a. Reproducerea. Familia este locul de procreere şi de naştere a copiilor. Prin funcţia de reproducere,
familia contribuie hotărâtor la menţinerea şi supravieţuirea umanităţii şi a societăţii. Ea asigură
mecanismul înlocuirii membrilor societăţii de la o generaţie la alta
b. Funcţia economică rezultă din necesitatea asigurării condiţiilor materiale necesare vieţii de familie
şi creşterii copiilor. Funcţia economică se axează pe bugetul familial. Cercetări privind realizarea
funcţiei economice au fost efectuate de către Frederik le Play, care a clasificat bugetele familiale în
felul următor:
- bugete echilibrate (cheltuielile nu depăşesc veniturile);
- bugete dezechilibrate
Enghel menţiona că, cu cît o familie cheltuieşte mai mult pentru produse alimentare cu atît nivelul ei
de trai este mai înalt.
În familiile tradiţionale, soţul aducea principalele venituri în familie şi aceasta era cauza pentru care el
dispunea de autoritate, iar soţia era ocupată cu gospodăria şi depindea economic de soţ. În societăţile
preindustriale, funcţia economică a familiei a fost şi mai pregnantă datorită producerii de bunuri în
familie de către toţi membrii săi, iar veniturile proveneau din aceste bunuri. În societatea actuală ambii
soţi sunt angajaţi în câmpul muncii, fiecare contribuind deci la veniturile familiei. Apoi, trebuie
remarcată prezenţa serviciilor în gospodărie, ceea ce a redus mult din munca femeii în casă. Evident
această ultimă remarcă se cuvine a fi văzută în condiţiile reale de existenţă a fiecărei familii. În
statusul economic şi social al femeii au intervenit modificări: creşterea posibilităţilor de egalizare a
poziţiilor de putere şi autoritate între soţ şi soţie în cadrul familiei, creşterea posibilităţilor femeilor de
a avea o carieră socială şi profesională proprie. Apar însă şi aspecte negative: diminuarea rolului social
al familiei, sărăcia conţinutului vieţii de familie, diminuarea îngrijirii copiilor în ceea ce priveşte
afecţiunea şi supravegherea.
c. Funcţia de socializarea. Familia constituie mediul primar de îngrijire a copiilor încă din primele
moment ale vieţii. Procesul de dezvoltare a copilului este de lungă durată, şi după cum am subliniat la
tema despre socializare, autonomia reală a acestuia îi este acordată de către societate la vârsta
maturizării intelectuale şi sociale, anume la 18 ani. Pe tot acest traseu, de la copilărie până la perioada
independenţei sale, individul are nevoie de socializarea exercitată de către familie. Părinţii şi cei din
familie transmit copilului limba, norme, valori, principii de conduită. Park afirma că omul nu se naşte
uman, ci devine în procesul educaţiei. Sociologul Szcepanski definea socializarea drept acea parte a
influenţei mediului, care determină individual să participle la viaţa social. Cele mai importante aspecte
ale socializării sunt:
- Socializarea formează educaţia, stăpînirea instinctelor şi nevoilor, satisfacerea acestora ăn
conformitate cu societatea;
- Socializarea insuflă aspiraţii şi năzuinţe în vedrea obţinerii unor lucruri sau calităţi, a unui prestigiu.
- Socializarea permite transmiterea unor cunoştinţe şi posobilitatea satisfaceriiunor roluri.
În orice societate familia reprezintă factorul primordial al formării şi socializării copilului.
d. Funcţia sexuală. Familia reglementează comportamentul sexual. Societatea însăşi influenţează
normele de viaţă sexuală în familie. După cum vom vedea, această funcţie cunoaşte unele
particularităţi în societatea contemporană.
e. Funcţia educativă se manifestă în efortul familiei de a educa pe membrii săi conform unor norme
proprii şi cu scopul pregătirii lor de a se integra în societate. Nu sunt puţine cazurile în care familiile
educă pe membrii lor în spiritul tradiţionalismului şi al conservatorismului.
f. Asigurarea cadrului de manifestare a afectivităţii. Un bărbat şi o femeie îşi reunesc destinele
pentru a trăi într-un mediu al intimităţii şi al căldurii sufleteşti, ca şi pentru sprijinul reciproc şi
asigurarea securităţii personale.

 Familia între tradiţionalitate şi modernitate.

Sociologul român Maria Neder identifică următoarele caracteristici ale familiei moderne
şi tradiţionale.

Familia tradiţională Familia modernă

Familia este celula de bază a Familia este comunitate de refugiu şi
societăţii. apărare.
Apărarea valorilor şi a tradiţiilor Apărarea unui mod de viaţă personal.
sociale.
3-4 generaţii ce locuiesc împreună. 2 generaţii –părinţi şi copii.
Copii numeroşi destinaţi perpetuării Copii puţini dar îngrijiţi cu dragoste
neamului. şi afecţiune.
Spirit de sacrificiu pentru familie. Găsirea unui refugiu afectiv în cadrul
familiei.
Respectul bătrînilor, supunerea Egalitate şi respect reciproc.
 femeii bărbatului.
Perpetuarea numelui, profesiei. Dobîndirea calităţii de a alege singur.
Procreare. Erotism

 Căsătoria – fenomen social. Social şi psiho-social în alegerea

partenerului conjugal
Căsătoria este o modalitate - acceptată social – prin care două sau mai multe persoane constituie o
familie. Ea poate comporta un aspect juridic (recunoasterea formală de către o instituţie legitimă a
uniunii maritale) si un aspect religios (recunoastere formală, prin sacralizare, de către o instituţie
religioasă legitimă a uniunii maritale). Mult timp unirea maritală a fost recunoscută, legitimată doar
din punct de vedere religios, căsătoria civilă (sancţionarea juridică constituind o apariţie relativ
recentă). Căsătoria este uniunea liber consimţită dintre indivizi de sex opus, recunoscută şi legitimată
social.
Cuber înaintează următoarele tipuri de căsătorie:
1. Căsătorie obişnuită – conflictele sunt inevitabile şi de regulă se exprimă verbal.
2. Căsătorie devitalizată – scăderea dragostei în primii ani de căsătorie şi orientarea spre alte
activităţi.
3. Căsătorie vitalizată se bazeză pe relaţii afective puternice.
4. Căsătorie pasivă – partenerii se mulţumesc cu ceea ce au şi se dedică meseriei.
5. Căsătorie totală – unde domină o armonie desăvîrşită.
Reguli de constituire a cuplurilor familiale şi practici de alegere a partenerului.
Familia este o instituţie socială universală, însă regulile de constituire a familiei şi de alegere a
partenerului diferă de la o societate la alta. Există două tipuri de reglementare maritală : endogamie si
exogamie.
Endogamia stabileste alegerea partenerului din interiorul aceluiasi grup; oamenii se pot căsători între
ei numai dacă aparţin aceleiasi rase, religii, caste, etncii. Ea stabileste deci, clasa de persoane cu care
este permisă si încurajată căsătoria. Roul ei este de a creste solidaritatea de grup. Astăzi asistăm la o
crestere tot mai mare a ratei căsătoriilor între grupuri diferite. În acelasi context, constatăm că, în multe
societăţi graniţa endogamă se confundă cu graniţa societăţii. Exogamia stabileste alegerea partenerului
din afara grupului, respectiv din afara familiei nucleare, a clanului, tribului sau comunităţii locale. Ea
stabileste, cu alte cuvinte, clasa de indivizi innacceptabili ca parteneri conjugali, interzicând relaţiile
sexuale între rude de sânge proclamând tabuul incestului. Excepţie de la această regulă au făcut
familiile regale din Hawaii, dinastiile egiptene, familiile imperiale Inca. De regulă, în toată lumea,
prohibiţia incestului este însoţită si de reacţii de aversiune, dispreţ, dezgust. În viziunea lui Claude
Levy Strauss, afirmarea incestului drept tabuu întăreste interdependenţele sociale, dezvoltă alianţele
între familii, încurajează diversitatea culturală si socială.
Practicile de alegere a partenerului variază şi ele de la o societate la alta. Putem, totusi, reduce
mulţimea metodelor utilizate pentru câstigarea partenerului marital la următoarele patru :
a) căsătoria prin răpire constă, asa cum se subînţelege si din denumirea ei în răpirea soţiei şi este
utilizată în acele societăţi în care femeile sunt în număr mai mic decât bărbaţii. Este o practică mai
puţin obisnuită ce urmăreste corectarea dezechilibrului numeric care există între cele două genuri ;
b) căsătoria prin cumpărare este o practică mai frecventă. În societăţile care practică această metodă
de alegere a partenerului, cumpărarea poate fi făcută fie de bărbaţi, fie de femeie. În unele cazuri, se
stabileste un “preţ” pentru mireasă (sau un serviciu), în altele, dimpotrivă, bărbatul este cel care
primeste o “zestre” din partea femeii sau a familiei ei.
c) căsătoria prin aranjament este o metodă de alegere a partenerului destul de răspândită în lume.
Multe societăţi consideră căsătoria o instituţie socială extrem de importantă atât pentru individ, cât si
pentru societate si de aceea consideră că ea trebuie “aranjată” şi nu lăsată la discreţia tinerilor lipsiţi de
experienţă si de maturitate.
În lucrarea “Din tainele Indiei”, Mircea Eliade ne povesteste că “fecioarele indiene nu au nici o
iniţiativă în faptul căsătorei … Într-o familie tradiţională, fecioara este vestită cu câteva zile înainte de
nuntă, iar pe soţ nu îl vede decât în mijlocul ceremoniei, după ce căsătoria a fost legată si juruită”.
d) căsătoria prin consensul părţilor este cea mai cunoscută practică de realizare a căsătorei. Conform
acestei metode, opţiunea maritală este făcută în mod exclusiv de către cei doi tineri, care urmează să se
căsătorească. Astăzi, în Republica Moldova, ca si în foarte multe alte state se consideră că acesta este
singurul mijloc legitim, care se cuvine pentru alegerea partenerului marital.
Sociologii americani disting însă următoarle motivaţii ale căsătoriei:
- Sindromul dragostei romantic teorie înaintată de W.Goode, care presupune idealizarea celui iubit ,
uneori pînă la “orbire”, totul se lasă în voia emoţiilor;
- Determinanţii socio-demografici (vîrsta, statutul socio-profesional,rasa, etnia, religia);
- Homogamia spaţio-geografică (acelaşi sat, oraş, ţară);
- Mecanisme psiohosociale
 Transferul de excitabilitate nervoasă (cercetările au demonstrate că în situaţii de criză, dacă
persoanele au în prejmă persoane attractive au tendinţa de a se îndrăgosti;
 Atractivitatea fizică;
 Amestecul părinţilor;
  Efectul greu de cucerit;
 Similaritate şi complimentaritate.
- Piaţa maritală (apelarea la anunţuri matrimonial sau agenţii matrimoniale)
6. Problemele sociale ale familiei.
Dacă familia se constituie pentru a răspunde unor nevoi ale soţilor şi apoi ale copiilor, nu sunt mai
puţin semnificative dificultăţile derivate din viaţa de familie. Menţionăm problemele ridicate de
statusul economic şi social al femeii care îi diminuează mult prezenţa ei afectivă în familie, cu
deosebire în relaţiile cotidiene cu copiii. La acestea se adaugă modificările din relaţiile dintre soţi.
Întrucât soţia lucrează cu acelaşi volum de timp ca şi soţul este clar că implicarea ei în muncile
gospodăreşti nu se poate face decât în perioada de după îndeplinirea obligaţiilor profesionale, ceea ce-
i măreşte efortul fizic şi intelectual. În asemenea circumstanţe, poziţia soţului în familie se schimbă.
Dar această schimbare se produce lent, iar femeii îi revin cele mai multe dintre treburile familiei.
Intervine, indiscutabil, mentalitatea bărbatului orientată pe o anumită înţelegere tradiţională a
masculinităţii concomitent cu perpetuarea de către femeile însele a mentalităţii despre poziţia lor în
familie.
Societatea contemporană, prin modalităţile de stimulare a mobilităţii profesionale şi spaţiale, a
determinat ca oamenii să poată lucra în alte localităţi decât cea în care locuieşte familia sa. Are loc o
separare, temporară, a unuia dintre soţi de familie.
Un subiect al sociologiei familiei îl reprezintă divorţul, fenomen determinat de o multitudine de
cauze şi motivaţii personale şi sociale. Posibilitatea femeii de a-şi asigura singură un venit din
exercitarea unei ocupaţii este un factor ce acţionează în hotărârea pentru despărţire. Intervin şi multele
dificultăţi materiale şi sociale, cu deosebire în această perioadă, cu efecte directe asupra raporturilor
dintre soţi. Trebuie adăugat şi rolul jucat de schimbările profunde din societatea românească de după
anul 1989 în decizia de a divorţa. Rigiditatea impusă de regimul de dinainte de anul 1989 în relaţiile
familiale concretizată în punerea multor obstacole în despărţirea oficială a soţilor a influenţat, fără
îndoială, motivaţia desfacerii căsătoriilor, imediat după revoluţie, din partea unui număr de familii.
Oricum, se constată, în perioada actuală, o creştere, fără precedent în istoria noastră, a ratei
divorţurilor.
Principalele cauze care provoacă destrămarea familiilor contemporane sunt :
a) Cresterea mobilităţii geografice şi sociale ce au determinat slăbirea legăturilor comunitare şi au
contribuit la schimbarea mentalităţilor privind familia şi căsătoria. Reticenţa şi stigmatul social legate
de divorţ au scăzut semnificativ.
b) În multe din societăţile contemporane au fost simplificate legile privind divorţul şi a fost instituit
divorţul “fără vină”, fapt ce a jucat şi el un rol important în cresterea divorţurilor.
Privind consecinţele divorţurilor, Spanier, Thompson si Weitzman (1984, 1985) susţin că acesta poate
genera sentimente de esec personal, singurătate şi dificultăţi de ordin economic-financiar.
Divorţurile în familiile cu copii sunt mai complicate, ridicând problema evaluării corecte a situaţiei,
astfel încât decizia privind îngrijirea ulterioară a copiilor, fie de către unul dintre părinţi, fie de către
ambii, să fie favorabilă celor dintâi.
În trecut, se considera că divorţurile erau foarte nocive pentru copii, ducând la insuccese scolare si
cresterea delincvenţei. Cercetările actuale realizate de Spanier si Thompson par să indice că este
preferabil un divorţ, atunci când atmosfera în familie devine insuportabilă, se caracterizează prin ură,
violenţă verbală, fizică, psihologică.
O problemă socială de extremă gravitate o reprezintă violenţa în familie şi, abuzul faţă de copii.
Violenţa vizează agresivitatea soţului faţă de soţie, dar şi faţă de ceilalţi membri ai familiei, generată
de trăsăturile de personalitate, de nivelul de educaţie, de modelele parentale cunoscute în copilărie, de
comportamentul soţiei şi forţa ei în a interzice o asemenea conduită din partea soţului, de tipul de
comunicare între membrii familiei, de respectul ce şi-l acordă fiecare. Faţă de copii, violenţa se poate
manifesta şi din partea mamei. Stresul social generat atât de mediul social, cât şi de evenimente din
viaţa personală (divorţ, pierderea slujbei, exercitarea unei ocupaţii potrivnică nivelului de aspiraţii şi de
pregătire profesională) accentuează comportamentul violent şi abuziv faţă de copii. Mulţi dintre copiii
aşa-zis ai străzii provin din familii unde au suferit violenţe şi abuzuri.
Astăzi predomină în societăţile dezvoltate familia nucleară, cu consecinţa importantă a despărţirii
acesteia de părinţi. De aici rezultă o gravă problemă socială: cea a bătrânilor. Bătrânii nu dispun de un
sistem de îngrijire asociat cu un buget personal adecvat, şi de aceea sprijinul în copii rămâne
fundamental.