Apicultura (din lat.

apis care înseamnă albină) este o ramură a zootehniei care studiază biologia și
tehnologia creșterii și exploatării albinelor, în scopul obținerii de producții apicole ridicate și a sporirii
producției de semințe la plantele agricole entomofile. Datorită particularităților biologice specifice,
albinele furnizează omului importante produse, iar prin acțiunea de polenizare încrucișată a plantelor
entomofile asigură însemnate sporuri de producție la multe culturi agricole.

Cuprins

 1Istoria apiculturii
o 1.1Albinele sălbatice
 2Apicultura tradițională (stupul fix)
o 2.1Stupii orizontali
o 2.2Stupii verticali
o 2.3Progresul științific
 3Apicultura modernă
o 3.1Albinele europene în alte regiuni
o 3.2Produsele apicole
 3.2.1Mierea
 3.2.2Ceara
 4Apicultura mondială
o 4.1Europa și Federația Rusă
o 4.2America de Nord
o 4.3America de Sud
o 4.4Oceania
o 4.5Asia
o 4.6Africa
 5Note
 6Bibliografie
 7Vezi și
 8Legături externe

Istoria apiculturii[modificare | modificare sursă]

Pe parcursul întregii sale existențe, omul a vânat cuiburile de albine sălbatice și le-a luat mierea.
Apicultorii au folosit stupii și au recoltat miere de la ei cu cel puțin 4500 de ani în urmă.[1] Pe
parcursul ultimelor decenii (din anii 1800 până în prezent), cunoștințele despre apicultură au crescut,
ca urmare a cercetărilor efectuate de arheologi, filologi și oameni de știință.

Albinele sălbatice[modificare | modificare sursă]

Căutător de miere prezentat în pictura din perioada 6000 î.Hr. de lângă Valencia în Spania

Se presupune că primii oameni au luat miere de la albine din cuiburile construite în copaci sau în
alte locuri. Colectarea de miere din cuiburi sălbatice se efectuează până în prezent, cu excepția
regiunilor unde a fost înlocuită total de apicultură. Erau vânate cuiburile de albine melifere (Apis) și
speciile mari de albine care nu înțeapă (Meliponinae). Nu numai omul a fost un vânător al cuiburilor
de albine, ci și unele mamifere ca cimpanzeii care au fost observați folosindu-și mâinile sau bețe pe
care le introduceau în cuib pentru a le scoate unse cu miere.
Cea mai veche dovadă arheologică asupra vânatului albinelor melifere (Apis mellifera) este un
desen de pe o piatră din epoca mezolitică care a fost găsit în estul Spaniei și datează din perioada
6000 î. Hr. În acea perioadă, nu la mult timp după ultima Eră glaciară care a avut loc la circa 9000 î.
Hr., se presupune că în regiune a existat un climat optim. Desenul fost folosit ca simbol al celui de-al
18-lea Congres Internațional de Apicultură de la Madrid din 1961 și a apărut în numeroase reviste și
cărți apicole. Persoana reprezentată, în general considerată a fi o femeie, ia miere dintr-o grotă
situată în fața unei stânci. Nu există dovezi asupra existenței unei surse de fum sau a unei
îmbrăcăminți de protecție.
Alte picturi pe stâncă realizate înaintea erei noastre în India și Africa de Sud arată fapul că
vânătoarea de miere sau chiar apicultura a fost o activitate organizată care implica alcătuirea de
echipe de bărbați și femei.
În Africa de Sud și Zimbabwe existau albine Apis mellifera, iar într-o pictură descoperită în
Zimbabwe se distinge faptul că fumul era deja folosit. În Asia existau albine Apis dorsata ale căror
cuiburi au fost descrise într-o pictură indiană post-mezolitică, descoperită în 1984.

Apicultura tradițională (stupul fix)[modificare | modificare sursă]

Stupii orizontali[modificare | modificare sursă]
Înainte ca apicultura în păduri să fie practicată, prin anii 2500 î.Hr., în Egiptul Antic se practica o
apicultură avansată. Primele reprezentări datează din 2450 î.Hr. și apar într-o scenă care a format o
parte a unui basorelief al unui templu al soarelui, de lângă Nilul inferior. Cele mai bune dovezi ale
existenței apiculturii în lumea antică, provin din mormintele egiptene. Există scene, puține la număr,
în care pot fi observate mierea din faguri și stupii, care documentează ce s-a întâmplat în acele
timpuri. Stupii egipteni folosiți cu câteva mii de ani în urmă erau cilindrici și nu difereau foarte mult de
cei găsiți în ținuturi mai izolate ale țării, în zilele noastre.
Cele mai recente dovezi scrise despre apicultura cu stupi datează din perioada 1500 î. Hr., iar
câteva dintre ele au fost ilustrate de Neufeld, E. (1979) în lucrarea Apiculture in ancient Palestine
(early and middle Iron Age) within the framework of the ancient Near East. Ele formează o parte a
unui cod de legi hittite, inscripționate pe tăblițe de lut găsite în câmpia Anatoliei, la 1000 de km de
nordul Egiptului. Legile reglementau amenzile care trebuiau plătite de un hoț care fura stupi goi sau
ocupați. Stupii tradiționali utilizați în prezent în Anatolia sunt încă cilindri orizontali.

Stupi orizontali din regiunea Fada N'Gourma (Burkina Faso)

După ce imperiul egiptean a intrat în declin, imperiul grecesc a devenit o mare putere. Pentru
egipteni apicultura reprezenta o artă importantă și sofisticată, iar grecii i-au adus puține schimbări.
Stupii erau orizontali, alungiți și aproximativ cilindrici. Erau făcuți din lut, lemn, nuiele și arbore de
plută. Aristotel (384 -322 î. Hr.), unul din cei mai importanți filosofi ai Greciei Antice, nu s-a
preocupat foarte mult de de studiul biologiei: el nu știa cum luau ființă ouăle într-o familie de albine,
și deși era conștient că trebuie să existe un conducător, credea că există mai multe albine care
depun ouă:
Ele trebuie sau să își aducă puiet de undeva ... sau să îl genereze singure, sau să aducă pe
cineva (trântori) și să genereze altele. Dacă le generează trebuie să fie cu sau fără copulație:
dacă primele albine (lucrătoare) pot fi generate dintr-o unire a albinelor, trântori din trântori și
regi din regi sau toate celelalte pot fi generate din cele numite regi sau conducători, sau din
unirea trântorilor cu albinele (lucrătoare), unii spun că primele sunt masculi, iar ultimele sunt
femele, în timp ce alții spun că albinele sunt masculi și trântorii femele.[2]
El afirma că o familie are probleme, dacă există prea mulți sau prea puțini conducători.[3]
Scriitorii romani Cato, Varro, Columella și Palladius cunoșteau partea comercială a
afacerii.[4] Romanii erau cei care supravegheau stupine comerciale în Spania. Din scrierile
Romei Antice s-au păstrat mai multe dovezi despre apicultura de pe acele meleaguri. Există
descrieri clare ale celor nouă materiale din care erau făcuți stupii: lut, cărămizi, bălegar, bușteni,
scânduri din lemn, tulpini de fenicul, nuiele împletite, arbore de plută, sau mică transparentă.
Stupii erau orizontali și aveau dimensiunile de 30 X 30 X 90 cm.
Monedă din Argentina, 1724

În America Centrală, populația maya practica în mod tradițional apicultura, în stupi orizontali, cu
albine care nu înțepau, din specia Melipona beecheii. Săpăturile arheologice din 1970 au scos la
iveală stupi folosiți în urmă cu câteva secole care se aseamănă foarte mult cu cei folosiți în
prezent.

Stupii verticali[modificare | modificare sursă]

Stupi din lemn în Stripeikiai Lituania

În nordul munților Alpi și în Caucaz erau utilizați bușteni așezați vertical, în unele zone existând
chiar și o ușă laterală. Administrarea stupinei este mult mai restrictivă în cazul utilizării stupilor
verticali în comparație cu stupii orizontali de la care mierea putea fi extrasă ușor fără a fi nevoie
ca albinele să fie omorâte. În cazul stupilor verticali care nu aveau prevăzută o ușă laterală,
albinele erau cel mai adesea omorâte prin asfixiere sau prin afumare cu sulf. Apicultorii
din Anglia [5] erau sfătuiți să ierneze stupi de greutate medie, iar mierea era recoltată de la stupii
grei și de la cei ușori. Metodele de extracție a mierii utilizate în jurul anului 1500 nu mai
necesitau omorârea albinelor. Deasupra sau dedesubtul stupului se utiliza o extensie în care
albinele adunau mierea sau în timpul culesului albinele erau dirijate înspre un alt stup în care
colectau mierea.

Progresul științific[modificare | modificare sursă]

În perioada anilor 1600 - 1700 științele au cunoscut o dezvoltare considerabilă, iar în domeniul
apiculturii progresele au fost făcute între anii 1568 și 1792, în special în domeniul biologiei.
În 1800 se cunoșteau deja realități de bază despre comportamenul, anatomia și fiziologia albinei
europene, Apis mellifera. Substanțele produse de albine erau diferențiate de cele colectate de
ele: puietul și ceara erau produse în stup; nectarul, polenul și propolisul erau produse
de plante și colectate de la ele de albine. Adesea cunoștințele nu erau răspândite în
afara Europei sau în afara locului unde erau descoperite, de aceea se întâmpla ca aceeași
descoperire să fie făcută mai târziu într-o altă parte a lumii. În general noile cunoștințe erau
teoretice, iar dezvoltarea majoră în apicultura practică a început în jurul anului 1850 în America
de Nord.

Apicultura modernă[modificare | modificare sursă]

Tipul de stup tradițional - Muzeul Satului Branean, Bran

În cadrul apiculturii tradiționale erau utilizați stupii ficși în care albinele construiau fagurii de sus
în jos și îi fixau cu ceară și pe părțile laterale. Astfel, un fagure putea fi scos, doar dacă era tăiat.
În cazul stupilor orizontali accesul se putea face mai ușor, prin două părți, față de stupii verticali
care puteau fi accesați doar prin partea de jos.
În Anglia au existat experimente prin care se încerca construirea stupilor din diferite unități. În
1649, William Mew a inventat un stup care era format din cutii stratificate, fără rame. Albinele
aveau tendința să depună miere în cutiile de deasupra care erau scoase atunci când erau pline
de faguri cu miere. Gedle a patentat în 1675 un stup care avea câte un cadru în interiorul
fiecărei cutii, cadru de pe care albinele trebuiau să înceapă construcția fagurelui.

Stupul grecesc

Stadiile de dezvoltare a stupilor au condus la stupul cu rame mobile care este folosit în prezent.
Stupul cu rame mobile este originar din Grecia și a fost descris de Sir George Wheler în cartea
sa din 1682, A journey into Greece. Autorul a descris stupii pe care i-a văzut în mănăstirea
Sfântul Cyriacus de pe muntele Himet din Attica. Stupul avea forma unui vas mare pentru flori,
iar albinele își construiau fagurii de la niște rame așezate peste vas, care nu erau lipite de
marginile laterale, pentru a putea fi scoase una câte una. Cu acești stupi călugării efectuau mai
multe operațiuni: inspectau și manevrau familiile în timp ce albinele lucrătoare se aflau la cules,
divizau familiile, controlau roitul, recoltau miere fără să distrugă ramele cu puiet și se asigurau
că albinele au suficientă hrană pentru a putea supraviețui peste iarnă.
În 1970, Abbot della Rocca, care a văzut stupi în Insula Creta, și care erau probabil asemănători
celor din Grecia, a publicat cartea Traité complet sur les abeilles în care există un pasaj în
volumul 2 (p. 467-469) din care reiese că el a înțeles importanța spațiului care trebuie lăsat
albinei pentru a se deplasa printre faguri. Și François Huber a înțeles importanța spațiului albinei
denumindu-l: distanța egală care trebuie păstrată în mod uniform între faguri. Huber a consturit
un stup cu rame mobile de tip acordeon care putea fi deschis ca o carte. În Anglia, Robert
Golding a descris în 1947 un stup grecesc îmbunătățit cu rame între care se păstra o distanță
corespunzătoare. Alți stupi cu rame mobile au fost inventați în 1806 de Petr Prokopovich din
Rusia și în 1848 de Dzierzon din Germania, însă ramele erau așezate prea aproape de pereții
stupului, iar albinele uneau cele două părți cu fagure sau propolis, astfel încât trebuia ca ramele
să fie tăiate pentru a putea fi scoase afară. Toți acești stupi au fost invenții destinate stupăritului
în zonele de pădure și aveau o ușiță în partea din spate, ca și stupii din bușteni verticali.

Lorenzo Langstroth (1810-1895)

Progresul practic a fost făcut în anul 1851 de către reverendul L. L.

Langstroth din Philadelphia care a încorporat rame mobile în cutii stratificate. Principiul după
care a fost construit stupul cu rame mobile a fost descoperirea spațiului albinei, un loc pe care
albinele îl folosesc ca pe un coridor. Teoretic, acest spațiu este de 6 până la 10 mm, iar practic
este de obicei de 8 mm. Reverendul Langstroth nu și-a revendicat invenția, el a fost doar cel
care a identificat nevoia spațiului albinei, atunci când a creat stupul practic, cu rame mobile.
Stupii cu rame mobile au fost inventați înainte de anul 1852, când stupul Langstroth a fost
patentat, însă aceștia nu erau practici, deoarece erau fie prea complicați, fie prea scumpi.
Langhstroth a făcut experimente cu mai multe tipuri de stupi, însă doar în luna octombrie a
anului 1851 și-a dat seama cât de avantajos este să se țină cont de acest spațiu. La 5 octombrie
1852, Langstroth a obținut un patent pentru inventarea stupului cu rame mobile: o cutie cu rame
așezate paralel, în care părțile laterale și părțile de jos ale ramelor respectau spațiul albinei.
Utilizarea stupului de tip Langstroth s-a extins rapid, la început în America de Nord, Europa și în
restul lumii, acolo unde apicultorii au aflat de existența stupului prin intermediul cărții publicate
de Langstroth în 1853. Charles Dadant care a emigrat din Franța în SUA în 1863, a avut un rol
important în extinderea utilizării stupului cu rame mobile. În multe țări au început să apară
reviste apicole, iar apicultorii au început să înființeze primele societăți apicole. Din 1857 au
început să fie folosite foile de ceară artificială inventate de Johannes Mehring, care erau mai
rezistente pentru extractorul de miere centrifugal, inventat de italianul Francesco de Hruschka în
1865. Deoarece foile de ceară erau însârmate, erau mai rezistente la viteze mai mari de rotație
ale extractorului.

Albinele europene în alte regiuni[modificare | modificare sursă]

Până în anii 1600 albinele melifere din specia Apis erau prezente doar în Europa, Asia și Africa.
Albinele europene (Apis mellifera) au fost duse, cel mai probabil în coșnițe,
din Anglia în America de Nord. Alte destinații ale albinelor europene au fost insulele
Leeward, Sfântul Kitts și Nevis în 1688 și regiunea Guadelupa în 1689. În 1784 au fost duse
din Florida în Cuba. Din Spania și Portugalia, albinele au fost transportate în America de Sud,
ajungând pentru prima dată în Brazilia în 1839, și în Peru în 1857. În Australia albinele au fost
transportate cu succes în 1810 și în Noua Zeelandă în 1839. Cu excepția Insulelor Hawaii unde
albinele au fost aduse în 1857, multe insule din Pacific au rămas fără albine până după anii
1950.
Albinle melifere europene au fost importate în ultimele secole de Egipt și Israel, pentru că s-au
dovedit a fi mult mai productive decât albinele din rasele native. Japonia, China și Thailanda
care aveau albine din specia Apis cerana, au importat albine melifere din Europa. Albine din
regiuni tropicale din Africa au fost duse în America de Sud în 1956, producându-se astfel o
hibridizare între albinele prezente și albinele din Africa tropicală, iar albinele rezultate au fost
denumite de apicultori albine africanizate. În următorii treizeci de ani albinele africanizate s-au
răspândit în aproape toată America Centrală și America de Sud. În 1988 erau prezente în 21 de
țări, din Argentina, până în Mexic.
În 1986 albine din specia Apis florea din Asia, au fost găsite în Sudan, iar albine din specia Apis
cerana au fost găsite în vestul Noii Guinee și în Papua Noua Guinee. În 1880, Frank Benton a
avut o încercare fără succes de a aduce patru familii de albine din specia superioară Apis
dorsata din sud-estul Asiei în SUA, deoarece albinele au murit pe drum.

Produsele apicole[modificare | modificare sursă]

Mierea[modificare | modificare sursă]
Articol principal: Miere.

Mierea a fost încă din antichitate cel mai important produs obținut de la stupi sau de la albinele
sălbatice. În antichitate mierea era utilizată în special în medicină și a fost unul dintre cele mai
populare „medicamente” în Egiptul Antic, fiind menționată de peste 500 de ori în 900 de
rețete[6] și a fost un ingredient comun în medicina medievală. Mierea era adesea singura
substanță disponibilă care putea face ca celelalte ingrediente acceptabile ca gust.
În Europa mierea era utilizată ca medicament, ca hrană și ca îndulcitor: era mai ieftină decât
zahărul până în anii 1700 sau mai târziu. Prima carte despre miere, The virtues of honey in
preventing many of the worst disorders a fost scrisă de Sir John Hill și publicată
în 1759 în Anglia. Mierea reprezintă un aliment deosebit de plăcut, hrănitor, cu mare valoare
biologică și calorică (3 150 kcal), ușor asimilabil, iar datorită conținutului său în inhibină, posedă
reale proprietăți bactericide.
Ceara[modificare | modificare sursă]
Articol principal: Ceară.
Faguri de ceară

Ceara este produsul apicol cel mai ușor de transportat și manipulat, deoarece nu se
deteriorează și nu necesită stocarea în recipiente speciale. Este un produs ce servește ca
materie primă pentru numeroase industrii (peste 40). În antichitate și în Evul Mediu, ceara era
folosită pentru plata tributului sau a altor taxe și era un articol comercial, deoarece putea fi
utilizat în mai multe scopuri: pentru turnarea metalelor, modelare, impermeabilitate, ca adeziv,
ca o componentă aunor alifii, pentru cosmetică, lumânări și alte surse de lumină. În Europa și în
regiunile cu tradiție creștină, biserica avea nevoie de cantități însemnate de ceară pentru
lumânări, motivul utilizării acesteia fiind virginitatea albinelor. În perioada anilor 1200 un
cod galic, Cymraeg, dădea și motivul utilizării cerii în biserică:
The origin of Bees is from Paradise, and on account of the sin man they came hence, and
God conferred his blessing upon them, and therefore the mass cannot be said without the
wax („Originea albinelor este din paradis, ele au venit din cauza păcatului omului, iar
Dumnezeu le-a binecuvântat și de aceea slujba nu poate fi rostită fără ceară”).
În ultima sută de ani piața mondială a cerii a scăzut considerabil, deoarece mierea se
extrage prin centrifugare, iar fagurii se pot refolosi mai mulți ani. Astfel se pot obține
producții de miere mai mari, iar producția de ceară reprezintă doar până la 2% din produsele
stupului. O proporție considerabilă de ceară produsă se reîntoarce în industria apicolă care
o prelucrează în forma fagurilor artificiali.

Lăptișor de matcă

Polenul, lăptișorul, propolisul și veninul, prin valoarea lor compozițională, reprezintă

importante produse apicole, mult apreciate pentru proprietățile terapeutice. Comercializare
polenului, puietului și a lăptișorului de matcă, ca produse separate ale stupului, a început
după anul 1950, deoarece necesită utilizarea de metode moderne de procesare și stocare.
Cercetările din ultimul timp au stabilit că valoarea sporurilor de recoltă, obținută în urma
polenizării plantelor agricole cu ajutorul albinelor întrece de 10-15 ori valoarea produselor
apicole obținute de la albine.

Apicultura mondială[modificare | modificare sursă]

Europa și Federația Rusă[modificare | modificare sursă]
Consumul de
Producția
miere în 2005
de miere în
Țară pe cap de
2005 (1000
locuitor (1000
tone)
tone)

Ucraina 71,46 52

Federația
52,13 54
Rusă

Spania 37,00 40

Germania 21,23 89

Ungaria 19,71 4

România 19,20 10

Grecia 16,27 16

Franța 15,45 30

Bulgaria 11,22 2

Sursă: Baza de date FOOD AND AGRICULTURE ORGANIZATION OF THE UNITED NATIONS (FAO), August 2007.

America de Nord[modificare | modificare sursă]

Consumul de
Producția de
miere în 2005
miere în
Țară pe cap de
2005 (1000
locuitor (1000
tone)
tone)

Statele
Unite ale 79,22 163
Americii

Canada 36,11 29

Sursă: Baza de date FOOD AND AGRICULTURE ORGANIZATION OF THE UNITED NATIONS (FAO), August 2007.
America de Sud[modificare | modificare sursă]
Consumul de
Producția de
miere în 2005
miere în
Țară pe cap de
2005 (1000
locuitor (1000
tone)
tone)

Argentina 93,42 3

Mexic 50,63 31

Brazilia 33,75 2

Uruguay 11,87 1

Sursă: Baza de date FOOD AND AGRICULTURE ORGANIZATION OF THE UNITED NATIONS (FAO), August 2007.

Oceania[modificare | modificare sursă]

Consumul de
Producția de
miere în 2005
miere în
Țară pe cap de
2005 (1000
locuitor (1000
tone)
tone)

Australia 18,46 16

Noua
9,69 8
Zeelandă

Sursă: Baza de date FOOD AND AGRICULTURE ORGANIZATION OF THE UNITED NATIONS (FAO), August 2007.

Asia[modificare | modificare sursă]

Producția Consumul
de miere în de miere în
Țară 2005 2005 pe cap
(1000 de locuitor
tone) (1000 tone)

China 299.33 238

Turcia 82.34 66

India 52.23 45

Coreea de
23.82 27
Sud
Vietnam 13.59 0

Turkmenistan 10.46 10

Sursă: Baza de date FOOD AND AGRICULTURE ORGANIZATION OF THE UNITED NATIONS (FAO), August 2007.

Africa[modificare | modificare sursă]

Producția Consumul
de miere de miere în
Țară în 2005 2005 pe cap
(1000 de locuitor
tone) (1000 tone)

Etiopia 41.23 40

Tanzania 28.68 28

Angola 23.77 23

Kenya 22.00 21

Republica
14.23 14
Centrafricană

Sursă: Baza de date FOOD AND AGRICULTURE ORGANIZATION OF THE UNITED NATIONS (FAO), August 2007.