Sunteți pe pagina 1din 3

Aplicarea tehnicilor artei actorului în procesul de învățare-

predare-evaluare

Ghițulescu Mariana, Colegiul Național de Arte „Dinu Lipatti”, București

Școala trebuie să se adapteze și cu asta suntem cu toții de acord.


Modelul clasic de învățământ bazat pe cunoștințe relativ statice, folosit
de generații, sub autoritatea profesorului care trebuie ascultat este
respins de elevii digitali de azi. Ori școala tocmai asta trebuie să rezolve,
să recupereze acest “gol” de comunicare și să găsească metoda de a
transmite valorile esențiale către noii elevi, într-un mod în care aceștia
le pot recepționa. Când profesorul scrie la tablă, stă cu spatele la elevi.
Lecțiile interactive îi permit să-și petreacă timpul din clasă
interacționând cu elevii, cu fața la ei, descoperind cunoașterea
împreună. Studiile psihologilor americani arată că reținem 10% din ce
citim și 80% din ce experimentăm. Deși, după cum argumentează
Rubin, poate că nu e chiar întreaga lume o scena, dar actoria este un
lucru care face parte din viața noastră de zi cu zi. Fiecare dintre noi
jucam câte un rol – sau poate chiar mai multe roluri: de părinte, copil,
frate/soră, coleg, antrenor, vecin, prieten și de profesor. De aceea,
putem spune că cei mai mulți dintre noi nu folosim actoria pentru a
disimula, ci pentru a stimula, convinge și instrui.
Atunci când ne gândim la teatru, ne gândim automat și la actorie și
la procesul de divertisment pe care un spectacol îl urmărește, în timp ce
în sala de curs scopul nostru e acela de a informa. Și pentru că deseori
aceste scopuri nu se consideră a fi compatibile, “a distra” a devenit un
verb ce are conotații negative pentru mulți educatori. Ceea ce nu
observă însă acești instructori este faptul că dacă ei își doresc într-
adevăr să își educe elevii, atunci trebuie, într-o formă sau alta, să le
capteze mai întâi atenția – la fel cum un actor trebuie să capteze atenția
publicului.
Toți profesorii își doresc ca elevii lor să perceapă valoarea
informațiilor predate. Conform științei clasificării în domeniul învățării
eficiente (Krathwohl, Bloom și Masia), acceptarea reprezintă o premisă
a valorificării. Așadar, înainte ca elevii să fie capabili să simtă o
conexiune față de ceva anume (să valorifice), trebuie mai întâi să fie
dispuși să îi acorde în mod controlat atenția necesară, atât din punct de
vedere psihic cât și mental. Dacă ne așteptăm ca elevii să absoarbă
materia prezentată și discutată la clasă, trebuie mai întâi să le cultivăm
această atenție prin prezentarea materiei într-o manieră interesantă și
captivantă. Acesta este, în principal, și scopul divertismentului – un
mijloc de a duce un lucru la bun sfârșit. După cum spune și Jerome
Bruner, un renumit psiholog, o asemenea atenție și un asemenea interes
nu pot fi generate decât cu ajutorul “mijloacelor dramatice”, care
presupun inclusiv dezvoltarea personalității dramatice a profesorului.
Aceste idei se regăsesc și în cea de-a patra temă majoră din lucrarea
„Procesul educației” (1960), despre cum poate fi stimulat interesul
elevilor. Alți psihologi folosesc un model de procesare a informației pe
trei nivele despre cum cei care învață recunosc, transformă, depozitează
și recuperează informația. Cele trei nivele sunt: registrul senzorial,

1
memoria de scurtă durată (de lucru) și memoria de lungă durată. Altfel
spus, informația din registrul senzorial se pierde dacă nu este folosită!
Concluzia este că acest tip de informație (ex: conceptele, principiile) nu
va ajunge la memoria de scurtă sau de lungă durată dacă nu este
transmisă cu grijă. De aceea, primul lucru pe care trebuie să-l facă un
profesor de succes este să-i determine pe studenți să se ocupe de materia
importantă. Îndreptarea atenției elevilor către o anume cerință este o
condiție necesară, dacă nu suficientă, pentru ca învățarea să aibă loc.
În mod evident, teoreticienii oferă argumente solide pentru folosirea
instrumentelor de actorie de către profesori in vederea captării si
menținerii atenției elevilor. Nicio altă strategie nu pare să aibă
potențialul de a genera perceperea entuziasmului profesorului – o
caracteristică care a demonstrat că are influență asupra eficienței
profesorului și rezultatelor elevilor. Metoda vizează calea necesară
pentru atingerea obiectivelor procesului didactic. Corelațiile posibile
dintre obiectivele de conținut – tipurile de acțiuni realizate de elev –
metodele disponibile, demonstrează capacitatea acestora din urmă de a
reacționa diferențiat la sarcini de învățare. Metodele activ-participative
presupun acțiune, curiozitate intrinsecă, dorința de a observa, a explica,
a explora, a descoperi. Ex.: lectura independentă, dialogul euristic,
învățarea prin explorare și descoperire, discuțiile colective etc.
David Kolb, autor al teoriei învățării experiențele propune o
tipologie a trăsăturilor individuale în învățare, care pornește de la
premisa că procesarea informației este influențată de experiența pe care
o acumulăm sau o deținem la un moment dat. Modelul este închipuit
circular, și presupune că fiecare individ va parcurge toate cele patru
tipologii, în ordinea propusă de autor: experimentare concretă sau
învățarea prin experiență; reflectare/observare sau învățarea prin
examinare; abstractizare/conceptualizare sau învățarea prin explicitare
și experimentare activă sau învățarea prin aplicare.
Jocurile teatrale pot fi utilizate în primul rând datorită faptului
că favorizează socializarea directă între participanți și că odată cu
această interacțiune au loc procese individuale de învățare. Un alt
avantaj al metodei de învățare prin jocuri este faptul că sunt activate
procese motivaționale și emoționale și nu doar cele cognitive. Deoarece
jocurile sunt atractive și percepute ca activitate interesantă și plăcută
sau de relaxare și distracție, ele favorizează participarea activă și
motivată la activitatea ludică. Datorită plăcerii pe care jucătorii o au și
datorită faptului că fiecare joc are o componentă educativă, această
metodă este utilă în situații în care grupul țintă are o reticență față de
învățare, iar participarea la jocuri nici nu ar fi percepută ca un proces de
învățare. Faptul că aceste jocuri generează o activitate imaginativă
intensă sau că ele permit partenerilor la joc să experimenteze
comportamente sau emoții într-un cadru simbolic, reprezintă un avantaj
din punct de vedere afectiv. Adesea este favorizată depășirea unor
temeri, experimentarea unor roluri pe care participanții nu ar fi avut
curajul să le joace în „viața reală”, afirmarea liberă fără a recurge la
disimulare sau din contră folosirea disimulării ca strategie de joc. Din
modul în care cineva se joacă poate fi observat felul de a fi al cuiva –
unii sunt mai impulsivi, alții foarte strategici, unii chibzuiți etc.

2
Un alt avantaj este dat de învățarea prin experimentare care este
mult mai eficientă decât învățarea prin memorare a unor conținuturi
abstracte. Jucătorii pot să experimenteze diferite roluri pe care poate în
viața de zi cu zi le-ar fi dificil să le încerce sau nu ar avea curaj. Din
păcate această metodă este folosită destul de rar ca metodă de educație
formală, dar și ca una non-formală.
Evaluarea, cea de-a treia componentă a procesului didactic
(predare – învățare - evaluare) este la fel de importantă ca predarea și
învățarea, fiind interdependente (pentru a învăța continu, ne evaluăm
nivelul cunoașterii anterioare). Actul evaluării presupune două momente:
măsurarea și aprecierea rezultatelor școlare. Măsurarea consecințelor
instruirii constă în operația de cuantificare a rezultatelor școlare,
atribuirea unor simboluri calitative unor elemente achiziționate,
presupune o determinare obiectivă, nu implică emiterea unei judecăți de
valoare. Aprecierea, în schimb, presupune emiterea unei judecăți de
valoare. Precizez că evaluarea nu se realizează numai pentru a măsura, a
verifica, a aprecia nivelul cunoștințelor, ci și pe cel al dezvoltării
deprinderilor, priceperilor, abilităților, atitudinilor și comportamentelor,
valorilor, conduitelor. Funcțiile evaluării sunt: constatativă, informativă,
diagnostică, prognostică (sesizează nevoile și disponibilitățile viitoare
ale elevilor sau instituțiilor de învățământ), decizională (asupra poziției,
integrării unui elev într-o ierarhie sau într-o formă ori un nivel al
pregătirii sale), pedagogică (din perspectiva elevului – stimulativă, de
întărire a rezultatelor, formare de abilități, de conștientizare a
posibilităților, de orientare școlară și profesională, din perspectiva
profesorului – pentru a ști ce are de modificat pe viitor).
Funcțiile notei sunt – de informare, de reglare a procesului didactic,
educativă (interiorizarea aprecierii), de motivare (catalizator al unui
nivel optim al aspirațiilor elevului), terapeutică (dinamizatoare),
patogenă (induce stres și disconfort în situațiile de insucces).
În urma unei analize a lucrărilor de specialitate (românești și
străine) se poate concluziona că principalele caracteristici ale educației
și profesorilor din viitor vor fi cu totul altele. Evaluarea, în arta
actorului, se face după fiecare exercițiu, joc jucat, și de asemenea la
sfârșitul fiecărei ore de curs, având grijă să ne ținem departe de
subiectivitate. Evaluarea, are două perspective, una a profesorului și
cealaltă a elevilor, ei fiind parte integrantă a evaluării. Pentru că există
frica de public, sau frica de penibil, această modalitate de evaluare,
acest ajutor colectiv, ia de pe umerii actorului povara îngrijorării și a
vinovăției. Elevul se va relaxa treptat devenind liber, și astfel nu se mai
autocenzurează, va căpăta încredere în el însuși, în profesor, dar și în
colegi.
BIBLIOGRAFIE:
1. Sălăvăstru Dorina, „Psihologia Educației”, Editura Polirom, Iași, 2004.
2. Senge Peter M., „The Art and Practice of the Learning Organization”,
Editura Doubleday, N.Y., 1990.
3. Spolin Viola, „Improvizație pentru teatru”, U.N.A.T.C., traducerea Mihaela
Beţiu, București, 2008.