Sunteți pe pagina 1din 9

1 DEFINIŢIA ŞI SISTEMUL DREPTULUI

1.1 Semnificaţiile noţiunii de drept

Ca membru al unei colectivităţi, omul a simţit nevoia de a crea, la


început în formă embrionară şi apoi din ce în ce mai evoluată, reguli,
norme care să îi cârmuiască existenţa, astfel încât interacţiunea cu ceilalţi
oameni să îl prejudicieze cât mai puţin (să îi provoace cât mai puţine
neajunsuri). Astfel, acţiunile sale au încetat a mai fi cu desăvârşire libere,
ci au început să fie restricţionate de diferite reguli, menite să facă posibilă
coexistenţa în cadrul unei colectivităţi.
Când colectivitatea de oameni s-a organizat ca stat, aceste reguli au
articulat un sistem, o construcţie normativă pe care o denumim drept.
• În primul său sens, noţiunea de drept desemnează totalitatea
regulilor de conduită impuse de stat în scopul reglementării
relaţiilor inter-umane. Acesta este sensul dreptului obiectiv,
deoarece se defineşte prin raportare la obiectul său (regulile de
conduită).
Ansamblul normelor juridice în vigoare la un anumit moment dat,
într-un stat, constituie dreptul pozitiv. Astfel, dreptul pozitiv românesc
cuprinde toate reglementările adoptate de statul român şi aplicabile astăzi.
Dreptul pozitiv nu cuprinde, deci, reglementări ieşite deja din vigoare sau
încă neadoptate.
• În al doilea sens, noţiunea de drept reprezintă prerogativa,
facultatea, posibilitatea unei persoane de a avea o anumită
conduită şi de a pretinde celorlalţi o anumită conduită.
Într-un asemenea sens este folosit cuvântul drept în expresii ca:
”am dreptul la bursă” sau “am dobândit dreptul de proprietate”. Acesta este
sensul de drept subiectiv, deoarece se defineşte prin raportare la persoana
care exercită prerogativa respectivă.
• În sfârşit, într-un al treilea sens, cuvântul drept desemnează
ştiinţa socială care studiază statul şi regulile adoptate de el,
instituţiile politice şi juridice, principiile generale de conducere
şi reglementare a societăţii.
Este sensul în care folosim această noţiune când ne referim la
disciplina de studiu “drept civil”.
Din punct de vedere etimologic, cuvântul “drept” provine din
latină, dar nu din cuvântul cu care romanii desemnau dreptul (jus) ci din
latinescul directum, luat în sensul său figurat, şi anume: fără ocolişuri,
potrivit regulii, corect, potrivit dreptăţii.

1.2 Diviziunile dreptului

Normele juridice care alcătuiesc dreptul sunt interdependente,


aparţin unui organism unitar. Ele nu pot fi nici înţelese, nici interpretate
fără luarea în considerare a întregului sistem căruia îi aparţin. În pofida
unităţii sale, dreptul obiectiv cunoaşte, totuşi, o serie de diviziuni.
O primă diviziune a dreptului îl împarte în drept intern (expresie a
voinţei unei societăţi date, organizate ca stat) şi drept internaţional.

Dreptul intern cunoaşte împărţirea tradiţională în drept public şi


drept privat. Astfel, dreptul public cuprinde normele juridice care
guvernează organizarea statului, raporturile dintre stat şi particulari precum
şi raporturile dintre diferitele organisme ale statului. În raporturile cu
cetăţenii săi, statul îşi exercită puterea suverană; acestea sunt, îndeobşte,
raporturi de subordonare.
 Spre exemplu, raportul juridic dintre stat şi un contribuabil este un
raport juridic fiscal, aparţinând dreptului public. Statul, prin
organismele sale, este cel care fixează şi percepe impozitul care
urmează a fi plătit, şi tot el stabileşte sancţiunile aplicabile în caz de
neplată.
Dreptul privat cuprinde normele care guvernează raporturile dintre
paticulari. Astfel sunt, de exemplu, raporturile ce se nasc între cumpărător
şi vânzător cu prilejul încheierii unui contract de vânzare-cumpărare.
Raporturile de drept privat sunt, de obicei, raporturi de egalitate juridică,
în sensul că nici una dintre părţi nu îşi poate impune voinţa juridică
celeilalte. Statul poate însă participa şi el la asemenea raporturi juridice,
atunci când acţionează nu în virtutea puterii sale suverane, ci ca persoană
juridică.
 Spre exemplu, un minister poate încheia un contract de prestări-
servicii cu o echipă de zugravi, care se angajează ca, în schimbul
unei remuneraţii, să zugrăvească o anumită clădire a ministerului.
Cu toate că la acest raport juridic participă şi statul, acesta este un
raport juridic de drept privat, în care părţile sunt pe picior de
egalitate juridică.
Fiecare diviziune a dreptului intern se subîmparte în ramuri de
drept. Cu toate acestea, din ce în ce mai multe ramuri de drept se găsesc la
intersecţia dintre cele două diviziuni, cuprinzând atât norme de ordine
publică menite să răspundă unui interes general, al întregii comunităţi, cât
şi norme de drept privat, ce răspund unor interese particulare.

Dreptul internaţional cuprinde, la rândul său, dreptul internaţional


public, având ca obiect de studiu raporturile dintre state, şi dreptul
internaţional privat, având ca obiect relaţiile private dintre cetăţeni ai unor
state diferite ori care au bunuri sau interese în state diferite.

1.3. Ramurile dreptului


Ramura de drept este un ansamblu de norme juridice legate între ele
prin obiectul de reglementare (grupul de relaţii sociale pe care îl
reglementează) şi metoda de reglementare.
Iată cele mai importante ramuri de drept public:
• Dreptul constituţional cuprinde normele juridice care
reglementează organizarea şi componenele autorităţilor statului,
sistemul electoral, drepturile şi îndatoririle fundamentale ale
cetăţenilor.
• Dreptul administrativ cuprinde normele juridice care
reglementează organizarea şi desfăşurarea activităţii organelor
administraţiei de stat şi a serviciilor publice.
• Dreptul fiscal cuprinde normele juridice care reglementează
relaţiile referitoare la întocmirea, aprobarea şi executarea
bugetului de stat, dezvoltarea economico-socială şi acoperirea
unor nevoi publice.
• Dreptul penal cuprinde normele juridice care incriminează
faptele antisociale grave, denumite infracţiuni, pedepsele
aplicabile infractorilor şi alte măsuri ce se pot lua în cazul
săvârşirii acestor fapte.
De reţinut că victima unei infracţiuni poate fi un particular ; dar
raportul juridic de drept penal nu se naşte între autorul infracţiunii şi
victima infracţiunii, ci întotdeauna între stat, ca reprezentant al societăţii, şi
infractor. De aceea, raportul juridic de drept penal nu este niciodată un
raport între particulari.
• Dreptul procesual penal cuprinde normele juridice care
reglementează desfăşurarea procesului penal atât în faza
procesului penal cât şi a judecăţii.
• Dreptul procesual civil cuprinde normele juridice care
reglementează activitatea de judecare a cauzelor civile şi de
executare a hotărârilor pronunţate în aceste cauze.
• Dreptul securităţii sociale reglementează raporturile juridice de
asigurare socială (asigurarea de sănătate, ajutorul de şomaj,
indemnizaţiile de naştere, dreptul la pensie etc.) şi pe cele de
asistenţă socială (ajutoare sociale pentru persoanele cu venituri
mici, cantine sociale, instituţii de asistenţă socială, protecţia
persoanelor cu handicap etc.)
Ramurile de drept privat cuprind, în principiu, normele juridice
care reglementează raporturile dintre particulari. Cu toate acestea, unele
ramuri de drept privat au în componenţa lor şi norme de ordine publică,
menite a servi unui interes general şi care reglementează raporturi juridice
în care intervine şi societatea organizată ca stat.
• Dreptul civil cuprinde normele juridice care reglementează
raporturile patrimoniale şi nepatrimoniale stabilite între
persoane fizice şi juridice aflate pe picior de egalitate juridică.
Este cea mai cuprinzătoare ramură a acestei diviziuni a dreptului,
din care s-au despris, în timp, celelalte ramuri de drept privat.
• Dreptul comercial cuprinde normele ce reglementează
raporturile juridice ce izorăsc din actele şi faptele considerate de
lege ca fiind fapte de comerţ, precum şi raporturile juridice la
care participă persoanele ce au calitatea de comerciant.
• Dreptul muncii cuprinde normele ce reglementază raporturile
sociale de muncă născute din contractul individual de muncă.
Asemenea raporturi juridice privesc: felul muncii, locul muncii,
salarizarea, celelalte drepturi şi obligaţii ale salariaţilor şi angajatorilor etc.
Dreptul muncii cuprinde, în subsidiar, şi o serie de norme de ordine
publică (cum ar fi, de exemplu, normele de protecţia muncii sau normele
privind examenul medical obligatoriu al salariaţilor).
• Dreptul familiei cuprinde normele care reglementează
raporturile decurgând din căsătorie, rudenie, filiaţie, adopţie,
precum şi normele privind ocrotirea minorilor sau a persoanelor
fără discernământ.
Şi dreptul familiei cuprinde o serie de norme de ordine publică, de
protecţie a interesului general (în special normele de ocrotire a unor
categorii de persoane). Chiar şi după integrarea normelor de drept al
familiei în Codul civil, ramura dreptului familiei îşi va păstra autonomia, în
raport cu dreptul civil.

Drept public: - drept constituţional


- drept administrativ
- drept fiscal
- drept penal
Drept obiectiv - dreptul securităţii sociale
- dreptul procesual
Drept privat: - drept civil
- dreptul muncii
- drept comercial
- dreptul familiei

1.4. Principalele sisteme de drept

Deşi dreptul intern este rezultatul voinţei suverane a societăţii


respective, organizate ca stat, există totuşi unele coordonate fundamentale
comune tuturor sistemelor de drept. Mai mult decât atât, prin convenţii
internaţionale şi prin constituirea unor organisme internaţionale, ori
aderarea la asemenea organisme (cum este, de exemplu, Uniunea
Europeană), statele consimt să îşi armonizeze sistemele interne de drept cu
unele reglementări unitare, înlăturând diferenţele de reglementare şi
accenuând elementele comune.
Cu toate acestea, pot fi încă deosebite anumite familii de drept, cu
tradiţii şi mecanisme de funcţionare diferite. Astfel, în dreptul comparat se
recunoaşte, îndeobşte, existenţa a trei mari sisteme de drept: dreptul
romano-germanic, dreptul anglo-saxon şi dreptul religios.
• Dreptul romano-germanic (continental), căruia îi aparţine şi
sistemul nostru de drept, este dreptul Europei continentale, dar
îşi găseşte aplicarea şi în unele ţări din America Latină, Orientul
Apropiat sau nordul Africii.
Rădăcinile sale se află în dreptul roman şi în cutumele germanice.
Caracteristic pentru dreptul romano-germanic este faptul că izvorul
fundamental de drept este actul normativ, legea în sens larg, adică regula
scrisă, adoptată de organele abilitate ale statului.
Potrivit art. 123 alin. 2 din Constituţie, “judecătorii sunt
independenţi şi se supun numai legii”. Aşadar, singurul temei al soluţiei
date de judecător îl constituie legea.
Şi Codul civil cuprinde prevederi în aceste sens. Astfel, art. 4
prevede că “este oprit judecătorului de a se pronunţa, în hotărârile ce dă,
prin cale de dispoziţii generale şi reglementare, asupra cauzelor ce-i sunt
supuse”. Cu alte cuvinte, judecătorul nu legiferează niciodată. El se ocupă
strict de cazul pe care îl are de judecat, iar hotărârea lui este aplicabilă
numai la acest caz.
Aceasta însemnă că:
- pe de o parte, soluţia dată într-o speţă nu este obligatoriu identică cu
soluţiile care s-au dat, în trecut, în speţe similare;
- pe de altă parte, soluţia dată într-o speţă nu devine obligatorie pentru
soluţionarea în viitor, a unor speţe similare.
Judecătorul se supune numai legii şi propriei lui conştiinţe.
Dreptul romano-germanic cunoaşte diviziunea dreptului în drept
public şi drept privat. Din punct de vedere procesual, el se caracterizează
prin existenţa mai multor trepte de jurisdicţie: instanţă de fond, instanţă de
apel şi instanţă supremă.
• Dreptul anglo-saxon (sistemul common-law) a apărut în
Anglia şi s-a extins în toate fostele colonii britanice (S.U.A.,
Australia, Noua Zeelandă, Canada, cu excepţia provinciei
Quebec etc.). El este un drept jurisprudenţial, adică un sistem în
care izvorul principal de drept îl constituie precedentele
judiciare.
Judecătorul nu este ţinut să respecte un corp de legi impus de un
organ legiuitor, ci are libertatea de a aprecia, de la caz la caz, care este
soluţa cea mai corectă pentru litigiul pe care îl are de soluţionat. El va
trebui însă să se conformeze soluţiilor care s-au mai dat în trecut unor speţe
similare.
Se consideră că acest sistem face posibilă aplicarea a două principii
complementare:

- principiul flexibilităţii, deoarece judecătorul, nefiind încorsetat de


legi abstracte, poate da o soluţie mai nuanţat adaptată împrejurărilor
concrete ale cauzei

şi
- principiul predictabilităţii, în sensul că, de principiu, prin analiza
precedentelor judiciare în materie se poate prevedea care va fi soluţia
judecătorului.
În subsidiar, şi în sistemul common-law se pot întâlni legi scrise,
îndeosebi în domeniile de ordine publică.
• Un al treilea sistem de drept îl constituie sistemul religios.
Orice sistem de drept este influenţat de religie, iar multe norme
juridice au fost, la origine, norme religioase. “Spectacolul armoniei
universale a naturii, care domină şi învinge toate fenomenele, a fost luat
de instinctele omului ca model al armoniei sociale a cărei nevoie se
impune suferinţelor sale, şi s-a confundat cu ea, astfel că aceeaşi putere
supranaturală, care se oglindeşte în armonia cosmică, să apară ca
impunând şi normele conducătoare ale raporturilor dintre oameni”, scria
M. Cantacuzino.
Dar dincolo de această legătură generală dintre drept şi religie,
unele sisteme de drept îşi găsesc izvorul propriu-zis în textele religioase,
ceea ce le particularizează în raport cu celelalte sisteme. Astfel, dreptul
hindus îşi are izvorul în textele sacre şi anume în cele patru Vede, cărţile
sfinte ale brahmanilor, cuprinzând norme de conduită şi sancţiuni
corespunzătoare pentru fiecare încălcare a acestora. Oarecum similar, în
dreptul musulman întâlnim ca izvor principal de drept Coranul, completat
cu un corp de reguli perene denumite sunna.

Întrebări şi teste

 Explicaţi următoarele noţiuni: drept pozitiv, drept obiectiv,


drept subiectiv, drept intern, drept internaţional, drept public,
drept privat.

 Motivaţi apartenenţa dreptului penal la dreptul public.

 Motivaţi apartenenţa dreptului procesual civil la dreptul public


şi a dreptului civil la dreptul privat.

 Cum explicaţi, din punct de vedere istoric, aplicabilitatea unui


sistem de drept întemeiat pe cel roman într-o serie de ţări nord-
africane, ca Algeria, Maroc sau Tunisia? Dar în provincia
canadiană Quebec?

Bibliografie

CANTACUZINO, M. Elemente de drept civil, Bucureşti,


Editura Cartea Românească, 1921,
p. 5 - 35;
HAMANGIU, C. Tratat de drept civil român, vol. I,
ROSETTI- Bucureşti, Editura All, 1996, p. 1- 8;
BĂLĂNESCU, I.
BĂICOIANU, Al.
POPA, N. Teoria generală a dreptului,
Bucureşti, Editura Actami, 1996,
p. 44 - 97;
BOBOŞ, Gh. Teoria generală a dreptului,
Cluj-Napoca, Editura. Dacia, 1994,
p. 8 - 20;
ŞTEFĂNESCU, I.T. “Partea introductivă – Elemente de
teoria generală a dreptului”,
p. 13 - 49, în Drept civil, vol.I,
Bucureşti Editura Lumina Lex, 2000,
coordonator – R.Dimitriu;
URS, I. Drept civil. Partea generală.
ANGHENI, S. Persoanele, Bucureşti, Editura. Oscar
Print, 1998, p. 13 - 17;
ŞTEFĂNESCU, D. Drept civil, Bucureşti, Editura Oscar
Print, 1999, p. 9 - 11;
ZLĂTESCU, V.D. Drept privat comparat, Bucureşti,
Editura Oscar Print, 1997,
p. 109 – 126; 291 - 329.

S-ar putea să vă placă și