Sunteți pe pagina 1din 9

Războiul de Treizeci de Ani

1618 - 1648
Cu implicații politice pe termen lung, derivate din acest conflict, Războiul de Treizeci de Ani a
fost unul de respirație europeană, deși confruntările militare s-au petrecut, în mare parte, pe
teritoriul Sfântului Imperiu. Nuanțele care se învârt în jurul interpretării Războiului de Treizeci
de Ani sunt cuprinse în dilema: a fost un conflict „omogen” care s-a desfășurat pe durata a 3
decenii sau a fost o „colecție” de conflicte diferite izbucnite în diferite părți ale continentului?
Contemporanii însuși ai conflictului l-au denumit și perceput drept un război „de 30 de ani”, iar
„banda de legătură” a evenimentelor, care dau senzația unui conflict unitar, este conținută în
tentativa împăraților Habsburgi de a da concretețe și formă politică imperiului.

Opoziția și încercarea de balansare a puterii de către principii din imperiu, care aderaseră deja la
protestantism, au dat un alt strat de amestec al surselor conflictului. Interpretat de către istorici în
diferite forme, Războiul de Treizeci de Ani comportă o certitudine: a debutat ca un război
„intern” german - în teritoriile Sfântului Imperiu - și a sfârșit prin a se „internaționaliza” în anii
ulteriori. Etapele în care s-au desfășurat operațiunile militare, stabilirea alianțelor militare,
ieșirile și intrările în conflicte ale regatelor și principatelor europene - de partea catolică sau
protestantă - au dus la segmentarea Războiului de 30 de Ani de istorici în 4 mari faze: rebeliunea
nobililor din Boemia, faza daneză, cea suedeză și apoi intervenția Franței.

„Internaționalizarea” conflictului s-a produs în 1629, până în acel moment, în linii mari, fiind
vorba de o problemă de reglaj politic, instituțional și religios în cadrul Sfântului Imperiu
Romano-German între împărat și principi. Pacea de la Westfalia din 1648 ce a consemnat
încheierea conflictului a însemnat debutul ieșirii Sfântului Imperiu din rândul puterilor principale
ale Europei, din acest moment pentru Habsburgi - rămași în continuare și posesori ai coroanei
imperiale - primordială a devenit consolidarea posesiunilor personale central-europene ale
dinastiei, grupate istoriografic sub numele de Imperiul Habsburgic.

Sfântul Imperiu între acordul de la Augsburg și Scrisoarea de toleranța religioasă

RUDOLF AL II-LEA DE HABSBURG ȘI RĂZBOIUL CEL LUNG CU


IMPERIUL OTOMAN. SCRISOAREA IMPERIALĂ DE TOLERANȚĂ
RELIGIOASĂ
Context și implicații europene

Necesitatea reglării jurisdicțiilor teritoriale din cadrul Sfântului Imperiu precum și calibrarea
mai precisă a raportului dintre împărat și Stările imperiale din cadrul Dietei au fost două
fenomene asupra cărora s-au depus eforturi în secolul al XVI-lea. Pacea de la Augsburg - setul
de legi și articole de lege discutate de Dieta imperială convocată la Augsburg în 1555 - venea
să clarifice sau ar fi trebuit să clarifice raporturile politice și teritoriale dintre princi pii rămași
catolici, cei care aderaseră la Reforma protestantă și modul în care se vor raporta de-acum
înainte, juridic vorbind, unii față de ceilalți și față de puterea imperială.
Drumul spre conflict. Declanșarea Războiului de Treizeci de Ani
Ceea ce au reușit împărații Sfântului Imperiu Roman de Națiune Germană, Ferdinand I și
Maximilian al II-lea de Habsburg, a fost să manevreze abil printre reglementările politice
inexacte, oricât de imperfecte erau ele, ale Acordului de la Augsburg din 1555. Chiar dacă
împărații erau catolici și dinastia rămânea în continuare una catolică ei nu urmăreau neapărat
favorizarea directă a principilor catolici din teritoriile Imperiului, ci căutau soluția de compromis
și balanță.

Acest lucru se datora unei înțelegeri practice a situației, suveranii fiind conștienți că efortul și
ajutorul principilor protestanți din Imperiu sunt mai mult decât necesare în confruntările cu
Imperiul Otoman. Situația s-a schimbat însă din timpul domniei lui Rudolf al II-lea, iar lipsa
dialogului dintre principii catolici și protestanți din Imperiu, sub umbrela constituționalității, a
dus la crearea a doua tabere: Liga catolică și Uniunea protestantă. Eșecul Reichstag-ului - Dietei
- Sfântului Imperiu și cel al Curții Supreme -Reichskammergericht- de a oferi soluții legale care
să satisfacă necesitățile principilor protestanți din Sfântul Imperiu din debutul secolului al XVII-
lea, precum și pasivitatea împăratului Rudolf al II-lea de Habsburg, au împins relațiile dintre
principii protestanți și cei catolici într-o zonă tensionată.

Scânteia care s-a aprins odată cu rebeliunea nobiliară de la Praga din 1618 a însemnat, deși
contemporanii nu au intuit derularea ulterioară a evenimentelor și niciunul dintre actorii implicați
nu a intenționat un conflict pe scară largă, declanșarea Războiului de Treizeci de Ani.

CONFEDERAȚIA BOEMIANĂ ȘI ÎNFRÂNGEREA REBELILOR CEHI DE LA


MUNTELE ALB
Ferdinand al II-lea și Liga catolică împotriva rebeliunii nobiliare

În mod tradițional rebeliunea nobiliară de la Praga, din 1618, a fost asociată cu debutul
conflictului ce avea să rămână cunoscut sub numele de Războiul de Treizeci de Ani. Din
momentul izbucnirii acestei rebeliuni, lucrurile au evoluat rapid spre internaționalizarea
războiului cu toate că, în anii anteriori, în alte părți ale Sfântului Imperiu au existat crize mai
serioase și cu șanse mai mari de a declanșa un conflict general.
De la un conflict intern la unul cu implicații europene
Victoriile Habsburgilor din primii ani ai Războiului de Treizeci de Ani, începând cu reprimarea
rebeliunii nobiliare din Boemia, s-au datorat, în primul rând, redistribuirii resurselor financiare la
nivelul Sfântului Imperiu și al posesiunilor ereditare ale dinastiei Habsburgilor, către tabăra
susținătorilor catolici ai împăratului. Politica de raportare a împăratului Ferdinand al II-lea de
Habsburg la poziția rebelilor din Boemia și a celor din Palatinatului de Rin din Sfântul Imperiu
avea în perspectivă și intenția de consolidare și stabilizare a dinastiei. Ceea ce a reușit împăratul
Ferdinand al II-lea de Habsburg prin confiscarea averilor nobililor implicați în rebeliunea
antihabsburgică din Coroana Cehă a fost să creeze o rețea fidelă de noi proprietari, dispuși în
diferite zone ale teritoriile cehe, consolidând astfel dinastia. În ianuarie 1621 împăratul
Ferdinand al II-lea l-a scos în afara legii pe electorul rebel al Palatinatului, Frederic al V-lea.
Maximilian, ducele Bavariei, și aliatul militar al împăratului spera ca împăratul să facă pasul
următor cât mai repede: să îl deposedeze de titlul de elector pe Frederic și să îl ofere ducelui
bavarez. În aceeași zi în care a finalizat transferul teritoriilor Palatinatului de Rin către terțe părți
și, în cea mai mare parte, către ducele Bavariei - Maximilian -, în 25 februarie1623 împăratul
Ferdinand al II-lea de Habsburg a făcut public decretul prin care a transferat titlul de elector
deținut de Frederic al V-lea, care se răzvrătise împotriva împăratului, înspre ducele Maximilian
de Bavaria. Mișcarea a avut urmări importante, făcând din Bavaria catolică aliatul tradițional al
Casei de Habsburg de-acum înainte.

Până în momentul în care împăratul Ferdinand al II-lea de Habsburg a reluat controlul asupra
Coroanei Cehe, după înfrângerea rebeliunii nobiliare cât și asupra Palatinatului protestant din
Sfântul Imperiu, situația politică și mișcările suveranului erau privite din exterior, de cancelariile
regale europene, drept niște reparații de ordin intern în posesiunile Habsburgilor. Accelerarea
procesului de recatolicizare însă și scara la care s-a produs acesta precum și exodul de populație
prin emigrație dinspre fiefurile dinastiei au trezit atenția Spaniei și a Franței, într-o primă
instanță. Din acest moment, Războiul de Treizeci de Ani, început dintr-o problemă de reglaj
intern - rebeliunea nobiliară antihabsburgică din Boemia - va devia înspre internaționalizarea lui
prin pregătirea terenului pentru implicarea celorlalte puteri de pe continent.

LOVITURI PRIN RICOȘEU. SPANIA ȘI OFENSIVA DIN ȚĂRILE DE JOS


Franța și „porțile de acces” spre Italia și Sfântul Imperiu

Cum Frederic al V-lea se refugiase după un periplu mai lung în Provinciile Unite olandeze iar
Coroana Cehă fusese recuperată de Habsburgi, susținătorii lui Frederic al V-lea din zona
Palatinatului de Rin din Sfântul Imperiu s-au grupat în două tabere: cei care susțineau
continuare luptei împotriva împăratului și recuperarea Coroanei Cehe și cei care insistau pe
necesitatea acceptării suzeranității împăratului Ferdinand al II-lea de Habsburg.
Etapa daneză a Războiului de Treizeci de Ani
Intervenția Danemarcei în Sfântul Imperiu împotriva împăratului Ferdinand al II-lea de
Habsburg s-a produs în vara anului 1625. Deși pare la o primă vedere un conflict separat,
implicarea Danemarcei în Războiul de Treizeci de Ani este considerată parte a războiului mai
larg prin curea de transmisie reprezentată de existența și susținerea pe mai departe a cauzei
fostului elector calvin al Palatinatului, Frederic al V-lea, devenit aliat al regelui danez în cadrul
Alianței de la Haga. Una dintre cele mai cunoscute și mai controversate figuri ale Războiului de
Treizeci de Ani, Albrecht von Wallenstein, și-a făcut intrarea pe scena istoriei în contextul
pătrunderii armatelor regelui danez, Cristian al IV-lea, în teritoriul Sfântului Imperiu și reacția
ordonată de împăratul Ferdinand al II-lea de Habsburg. Prima confruntare dintre armata
imperială și trupele daneze a avut loc la Dessau, în scenă reintrând și adversarul taberei imperiale
și conducător al trupelor Palatinatului de Rin din anii anteriori, Ernst von Mansfeld. La Lutter,
apoi, Cristian al IV-lea a suferit o înfrângere din partea generalului imperial Tilly, fiind nevoit să
se retragă spre nord, în direcția Luneburg. Conjuncția dintre cele două armate ale Habsburgilor a
avut loc pe 5 septembrie la Lauenburg. Pentru regele danez, la doi ani după ce invadase teritoriile
Sfântului Imperiu, se prefigura un dezastru de proporții. După ofensiva armatelor imperiale ale
Habsburgilor conduse de generalii Tilly și Wallenstein din vara și toamna anului 1627 regele
danez Cristian al IV-lea nu doar că a fost respins din teritoriile Sfântului Imperiu înspre
Danemarca dar a fost copleșit de trupele imperiale, fiind nevoit să se retragă cu armata pe
insulele regatului, lăsând regatul continental sub ocupația trupelor imperiale După o tentativă de
respingere a armatelor imperiale din care a scăpat cu greu regele Cristian al IV-lea a repetat
mutarea în 1629. Generalul Wallenstein l-a așteptat, dar spre inspirația lui regele a deschis
negocierile de pace cu împăratul Ferdinand al II-lea la timp. Pacea semnată la Lübeck a
simbolizat ieșirea Danemarcei din război și încheierea acestei etape a Războiului de Treizeci de
Ani, cunoscută în istoriografia drept „faza daneză”.

IEȘIREA DANEMARCEI DIN RĂZBOIUL DE TREIZECI DE ANI. PACEA DE


LA LÜBECK
Bătăliile de la Podul Dessau și Lutter. Respingerea trupelor daneze din Sfântul Imperiu

Controlul asupra episcopatelor din nordul teritoriilor germane și situația lor neclară l-a
determinat pe regele Cristian al IV-lea al Danemarcei să ia în considerare intervenția în Sfântul
Imperiu. În această a doua fază a războiului - implicarea Danemarcei - a apărut pe firmament și
generalul Albrecht von Wallenstein care va deveni unul dintre personajele cele mai cunoscute
ale războiului.
Intrarea Suediei în Războiului de Treizeci de Ani. Aventura Leului Nordului
Înfrângerea Danemarcei de către armata imperială a lui Ferdinand al II-lea de Hasburg, ieșirea ei
din război prin Pacea de la Lubeck - ceea ce a pus capăt etapei daneze a Războiului de Treizeci
de Ani - a deschis opțiunile Suediei pentru o angajare în conflict. Trupele Sfântului Imperiu
ajunse la Marea Baltică au declanșat debutul angajării regelui Suediei, Gustav Adolf, împotriva
împăratului Ferdinand al II-lea iar decizia regelui suedez de a debarca pe coastele Pomeraniei din
Sfântul Imperiu în vara anului 1630 a semnalizat intrarea Războiului de Treizeci de Ani într-o
nouă etapă, cunoscută în istoriografie drept „faza suedeză”.

Trebuie menționat faptul că nici Gustav Adolf și nici altcineva din anturajul puterii suedeze nu
și-au închipuit că în acest fel conflictul se va prelungi cu alți 18 ani. Suedia era militarizată serios
în acest moment, trendul venind pe cursul firesc al ultimului deceniu în care regatul suedez a fost
antrenat constant în conflicte cu Uniunea polono-lituaniană. După debarcarea trupelor suedeze
ale regelui Gustav Adolf în vara anului 1630 pe coasta baltică a Sfântului Imperiu succesul
invaziei suedeze și reușita ei pe termen lung ținea de capacitatea suedezilor de a-i determina pe
vreunul dintre principii protestanți din Imperiu să defecteze, să renunța la loialitatea față de
suzeranul lor, împăratul Ferdinand al II-lea, și să se alăture regelui suedez.

Punctul final al celor care au schimbat părțile și momentul care a semnalizat încheierea stării de
neutralitate a principilor protestanți față de conflictul dintre regele Suediei și împăratul Ferdinand
al II-lea a fost dat de abandonarea neutralității de cel care se luptase foarte mult pentru reglarea
pe căi legale a raporturilor dintre principi și împărat: însuși electorul Saxoniei, Johann Georg.
După demiterea generalului Wallenstein de la comanda armatei imperiale și înfrângerea grea
suferită de trupele imperiale conduse de contele de Tilly la Breitenfeld, revenirea lui Wallenstein
la cârma armatei imperiale a semnalizat echilibrarea balanței militare. În final, în noiembrie
1632, la doi ani și jumătate de la invazia trupelor suedeze în Sfântul Imperiu, Leul Nordului,
regele Suediei, își încheia aventura în bătălia de la Lützen.
REVENIREA GENERALULUI WALLENSTEIN. MOARTEA REGELUI
GUSTAV ADOLF
Bătălia de la Lützen și finalul aventurii Leului Nordului

Înfrângerea Danemarcei de către armata imperială a lui Ferdinand al II-lea de Hasburg a


deschis opțiunile Suediei pentru o angajare în conflict.
Repoziționarea Suediei după moartea regelui Gustav Adolf
Moartea regelui suedez, Gustav Adolf, în bătălia de la Lützen din noiembrie 1632 a fost primită
de cancelarul Axel Oxenstierna cu convingerea că lupta trebuie să continue și sub nicio formă nu
trebuie deschise negocieri de pace cu împăratul Sfântului Imperiu, Ferdinand al II-lea de
Habsburg. În opinia lui și a altor membrii ai conducerii politice suedeze în primul rând trebuia
stabilizată monarhia și apoi continuată lupta. În acest sens, propaganda suedeză s-a mișcat rapid,
moartea lui Gustav Adolf fiind portretizată drept moartea unui erou căzut în lupta pentru
libertatea protestanților atât suedezi cât și germani. Mesajul din spatele textului era simplu: el se
adresa atât supușilor suedezi cât și colaboratorilor germani ai suedezilor. Altfel spus, ceea ce
Oxenstierna dorea să transmită era faptul că lupta urma să continue și nu era nimic pierdut. Pe
plan intern, el le cerea suedezilor să facă toate eforturile financiare și umane pentru continuarea
luptei până la înfrângerea împăratului Ferdinand al II-lea. Având securizată disponibilitatea
Franței de a continua să ofere subsidii pentru efortul de război al suedezilor, cancelarul Suediei,
Oxenstierna, a reușit să îi convingă pe aliații germani care luptaseră alături de regele defunct,
Gustav Adolf, împotriva împăratului Ferdinand al II-lea, să continue lupta începută, de data
aceasta sub autoritatea cancelarului Oxenstierna. Acordul care s-a încheiat între părți a rămas
cunoscut în istoriografie sub numele de Liga de la Heilbronn, s-a semnat în aprilie 1633 și stipula
oficial faptul că principii germani aliați ai Suediei vor lupta sub aceeași termeni financiari
precum în timpul regelui, cu diferența semnificativă dată de faptul că Suedia se angaja să lupte
până când împăratul va fi de acord să recalibreze raporturile juridice cu principii protestanți din
Sfântul Imperiu în modul în care ele arătau înaintea izbucnirii Războiului de Treizeci de Ani.
Oxenstierna era recunoscut drept liderul Ligii, tot lui fiindu-i acordat și dreptul de veto în cazul
operațiunilor militare pe care armatele reunite ale Ligii urmau să le întreprindă. După înfrângerea
armatei suedeze și a aliaților acestora germani în fața armatei imperiale la Nördlingen, în toamna
anului 1634, și reculul militar al Suediei din sudul teritoriilor germane ale Sfântului Imperiu,
Franța și-a pregătit intrarea directă în Războiul de Treizeci de Ani printr-o intervenție în
teritoriile Sfântului Imperiu. Scopul afișat era crearea unui bloc neutru din membrii Ligii de la
Heilbronn care luptaseră până atunci de partea Suediei împotriva împăratului Ferdinand al II-lea
de Habsburg.

LIGA DE LA HEILBRONN ȘI ÎNFRÂNGEREA DE LA NÖRDLINGEN.


INTRAREA FRANȚEI ÎN CONFLICT
Războiul de Treizeci de Ani î ntre regresul Suediei ș i intervenț ia Franț ei

Liga de la Heilbronn urmărea să îl forțeze pe împărat, Ferdinand al II-lea de Habsburg, să


revină, în ceea ce privește relația cu principii din Imperiu, la situația dinaintea izbucnirii
Războiului de Treizeci de Ani.
Etapa franceză a Războiului de Treizeci de Ani
După victoria armatelor imperiale de la Nördlingen împotriva trupelor suedeze și a aliaților
acestora germani din Sfântul Imperiu împăratul Ferdinand al II-lea de Habsburg era pe punctul
de a pacifica Imperiul, dacă nu chiar reușise să pacifice mare parte din el. Cert este faptul că, prin
medierea Saxoniei, o bună parte dintre principii rebeli din Imperiu care luptaseră de partea
Suediei împotriva suveranului lor, reveniseră la sentimente mai bune față de acesta iar împăratul
era dispus să ofere o pace onorabilă chiar și cancelarului suedez, Axel Oxenstierna, pentru a-și
retrage trupele peste mare din Imperiu. Numai că, în acest moment, complicațiile diplomatice și-
au făcut efectele și s-au amestecat cu cele militare ducând la prelungirea Războiului de Treizeci
de Ani. Eliberarea împăratului de „grija” suedeză ar fi dus, implacabil- din perspectiva franceză-
la redirijarea eforturilor militare imperiale către Habsburgii spanioli iar acest lucru, coroborat cu
efortul comun îndreptat împotriva Provinciilor Unite olandeze și o posibilă victorie împotriva
acestora chiar la nord de Regatul francez, era de neimaginat pentru cardinalul Richelieu. Pentru a
preveni acest lucru Franța s-a angajat în Războiul de Treizeci de Ani, deși nu ar fi intenționat în
mod direct să facă acest lucru, dar teama de a fi pus în scenă scenariul de mai sus i-a îndemnat pe
francezi să sprijine continuarea războiului de către suedezi în Sfântul Imperiu. Pregătirea
ideologică și pretextul pentru intrarea Franței în Războiul de Treizeci de Ani a fost pusă de
cardinalul Richelieu, în primăvara anului 1635, în seama părintelui Iosif, iar manifestul acestuia
urma să atace „tirania” spaniolă, „tiranie” vinovată de ținerea în captivitate a electorului de Trier,
Sötern, protejat al Franței. Manifestul însă avea grijă să nu menționeze nimic împotriva
împăratului Ferdinand al II-lea al Sfântului Imperiu.

Primele campanii oficiale al Franței în Războiul de Treizeci de Ani din Sfântul Imperiu s-au
desfășurat în zona Rinului după intrarea regatului în conflict în primăvara anului 1635.
Acordul din 1635 a dus la trecerea unora dintre principii protestanți, fie în tabăra imperială, fie
în poziția de neutralitate, ceea ce a dus, oricum, la consolidarea poziției împăratului Sfântului
Imperiu, Ferdinand al II-lea.
Linia secundară a Războiului de Treizeci de Ani. Conflictele Spaniei
Războiul Spaniei din Țările de Jos împotriva Republicii olandeze sau cel din nordul Italiei s-au
desfășurat în paralel cu firul central al evenimentelor Războiului de Treizeci de Ani din Sfântul
Imperiu. Prin conexiunea lor cu interesele Habsburgilor austrieci în nordul peninsulei italiene sau
cu cele spaniole, implicarea Franței atât în Sfântul Imperiu, în nordul Italiei cât și în Țările de Jos
de partea olandezilor au făcut ca aceste conflicte paralele să fie, de fapt, o extensie a aceleiași
confruntări dintre părțile combatante dar în alte zone geografice. În esență, a fost vorba și în
nordul Italiei și în Țările de Jos tot de episoade secundare ale Războiului de Treizeci de Ani. În
afara fronturilor din Europa în care era angajat Regatul spaniol mai exista de asemenea și
necesitatea protejării și apărării coloniilor de peste mări, posesii contestate tot mai mult de
olandezi, în special. Războiul din colonii a fost o prelungire extra-europeană a conflictului din
Țările de Jos dintre Spania și Provinciile Unite olandeze, conflict care a însemnat blocarea unor
resurse pe care, altfel, cabinetul spaniol le-ar fi putut utiliza pentru consolidarea frontului de pe
continentul european.

Confruntările dintre Franța și Spania s-au desfășurat o bună bucată de timp pe parcursul
Războiului de Treizeci de Ani în nordul Italiei, în Țările de Jos, dar odată cu culoarul deschis
de revoltele portughezilor și ale catalanilor împotriva guvernului de la Madrid, francezii au
reluat atacurile asupra Spaniei pe un culoar mult mai direct: peste munții Pirinei ce separă cele
două țări.
Diplomație și război. Cele doua fețe ale lui Ianus
Discuțiile dintre părțile combatante din Războiul de Treizeci de Ani prin care se urmărea
încheierea diplomatică a conflictului care produsese atâtea pagube și drame au debutat în 1643 la
Westfalia iar tratativele s-au derulat în paralel cu operațiunile militare pentru alți 5 ani până când
Pacea de la Westfalia din 1648 punea capăt oficial Războiului de Treizeci de Ani. Ceea ce spera
fiecare parte, prin continuarea războiului o perioadă, era de a se pune militar într-o poziție
dominantă care să-i permită impunerea sau negocierea unor termeni avantajoși la viitorul congres
de pace. Deși primele contacte preliminare în vederea unui Congres de Pace care să pună capăt
Războiului de Treizeci de Ani s-au consemnat în finalul anului 1642 atât Suedia, Franța, Spania
și Habsburgii vienezi cu principii aliați din Sfântul Imperiu au continuat accentuat operațiunile
militare pe parcursul următorilor 3 ani. Practic, intențiile de negociere de pace în intervalul 1643-
1646 dintre combatanți au fost direct proporționale cu rezultatele de pe front. Diplomația era
arma secundară, fiecare dintre rivali așteptând ca o victorie importantă de pe front- iar acest
aspect rămânea încă central în acest moment- să îi ofere un ascendent imbatabil ulterior în
tratativele diplomatice cu oponenții din conflict.
Inovația diplomatică reprezentată de demararea negocierilor preliminare de la Westfalia pe
baza acceptării la masa tratativelor în condiții egale pentru parteneri, renunțându-se astfel la
sistemul ierarhic al Evului Mediu, a fost dublată însă de manevrele desfășurate de fiecare
delegație menite a impresiona adversarul.
Războiul de Treizeci de Ani
Războiul de Treizeci de Ani a durat din 1618 până în 1648 și a fost un război purtat sub pretext religios.
Cauza principală a fost lupta pentru hegemonie în Europa, în special ambiția Franței, condusă de cardinalul
Richelieu, de a se profila pe plan european în detrimentul Imperiului romano-german și puterii Habsburgilor.
Astfel, regatul Franței, prin subsidii financiare și sprijin moral, a încurajat și amplificat resentimentele
antiimperiale ale principilor protestanți germani. Aceștia, sub conducerea principelui elector Frederic al IV-lea
al Palatinatului, au pus pe picioare, în anul 1608, Uniunea Protestantă, în sprijinul căreia au intervenit militar,
pe parcursul războiului, Franța, Olanda, Danemarca, Suedia - cu regele Gustav Adolf și Transilvania. De
partea cealaltă, principele elector Maximilian I de Bavaria a organizat, în anul 1609, coaliția intitulată Liga
Catolică, proimperială.
Războiul a fost declanșat prin incidentul din Praga, când doi reprezentanți ai împăratului și notarul acestora au
fost aruncați pe fereastră (defenestrați) de stările cehe nemulțumite. Aceasta a fost scânteia începerii războiului
care a urmat. Frederic al V-lea("Regele de o iarnă"), cel care a fost ales de stările protestante de la Praga ca
rege al Boemiei, în ciuda împotrivirii reprezentanților imperiali (care au fost aruncați pe fereastră, dar au
supraviețuit), nu s-a putut menține la putere decât până în anul 1620. În Bătălia de la Muntele Alb (Bila Hora),
armatele stărilor protestante cehe, aflate sub conducerea lui Frederic al V-lea, au fost înfrânte de trupele
imperiale comandate de generalul Johann von Tilly și Wallenstein. Astfel, Frederic al V-lea a fost nevoit să
fugă în Olanda, iar împăratul Ferdinand al II-lea și-a impus pretențiile asupra coroanei Boemiei.
Războiul s-a desfășurat, în cea mai mare parte, pe teritoriul Sfântului Imperiu Roman, provocând pagube
economice imense. Localități și bunuri materiale au fost distruse, foametea și epidemiile au dus la dispariția
aproape totală a populației din regiunile implicate în război. În sudul Germaniei numai o treime din populație a
supraviețuit acestui război nimicitor, fiind necesar mai mult de un secol pentru refacerea pierderilor provocate.

Cauze ale războiului


Reforma protestantă, inițiată în 1517 de Martin Luther, divide cea mai mare parte a Europei Occidentale în
două tabere: catolici și protestanți. Războiul a început ca un conflict religios, de felul celor din Franța sau
din Țările de Jos, numai că a luat proporții internaționale, întinzându-se din Danemarca până în Transilvania.
Aceasta a fost cu putință din două motive. Pe de o parte, calviniștii cehi din Cehia, care nu voiau să se lase
conduși de germani, formau un grup influent în politica și economia țării lor. Pe de altă parte, a apărut
problema Mării Baltice.
În regiunea Balticii, puterea dominantă, la începutul secolului al XVII-lea, era Danemarca, de
care Norvegia nu era încă despărțită. Suedia deținea Finlanda și Estonia. Cu forța ei militară, sub conducerea
tânărului și viteazului rege Gustav Adolf, a închis, pentru o sută de ani, ieșirea la mare a Rusiei. De asemenea,
a redus posesiunile regatului polon de pe o fâșie întinsă a țărmului baltic. Domnia lui Gustav Adolf (1611-
1632) a avut drept consecință construirea unui stat puternic, prin reforme legislative și militare, prin stimularea
economiei și a culturii, prin dezvoltarea marinei comerciale.
Interese de negoț (comerciale) în bazinul Balticii nu aveau numai statele germane din nord și orașele
hanseatice (Hamburg, Lübeck, Danzig - astăzi Gdansk, în Polonia), ci și Anglia, Olanda, chiar
și Spania, pentru bogățiile zonei: grâne, pește, lemn, minereu de fier și aramă...

Desfășurarea conflictelor
Începută în 1618, la Praga, prin aruncarea pe fereastră a doi dregători imperiali, revolta Cehiei a fost înăbușită
de trupele lui Ferdinand al II-lea. Bătălia de la Muntele Alb (1620) a fost urmată de o represiune sângeroasă,
de confiscarea averilor nobilimii, de convertirea cu sila la catolicism. Urmărindu-și planurile de a slăbi puterea
împăratului, Anglia, Olanda și Franța s-au străduit, cu bani și diplomație, să provoace în nordul Germaniei,
mai întâi, o intervenție daneză. Împăratul Christian al IV-lea este înfrânt de Wallenstein la Dessau si de
comandantul belgian Tilly, la Lutter, in 1626, apoi, una suedeză.
Gustav Adolf a murit în lupta de la Lützen (1632). Dar și dușmanul său, Wallenstein, care-și formase o armată
de mercenari, va fi ucis din ordinul împăratului. Ca și Mihai Viteazul, Wallenstein a căzut victimă
Habsburgilor, ostili oricărei politici independente în zona pe care o dominau. Din 1635 intra în luptă și Franța,
care-i avea ca adversari pe spanioli (atât în sud, cât și în nord, în Flandra). Ea trimitea trupe în Germania, dar și
ajutoare bănești în Portugalia și Catalonia, alimentând, astfel, focare de revoltă împotriva Spaniei.

Participarea la război a românilor din Vlahia Moravă


Din cauza ostilității Imperiului Habsburgic față de protestanții cehi, românii din Moravia au luptat alături de
cehi împotriva Imperiului în războiul de 30 de ani. Au luptat în acel timp alături de danezii și suedezii
protestanți având centrul rezistenței la Vsetín în Vlahia Moravă. Generalul Wallenstein a condus cele mai
multe acțiuni militare împotriva acestor români. Imperialii au reușind să-i înfrângă în 1644. După această dată,
imperialii au executat sute de români și au ars Vsetín-ul și satele considerate dușmane. Tot imperialii au forțat
românii din Moravia să treacă la catolicism.[1]

Încheierea războiului de 30 de ani


Războiului de 30 de ani i-a fost pus capăt prin pacea din Westfalia. Acest document a marcat începutul
sistemului statal european bazat pe state naționale. Cu toate acestea, Sfântul Imperiu Roman a continuat să
existe (până în 1806), însă cu puteri mult slăbite față de perioada medievală.

Urmările războiului de Treizeci de Ani

În Germania, formarea națiunii a întârziat față de alte părți ale apusului Europei, deoarece existau vreo 400-
500 de state (stătulețe) mari și mici, adeseori foarte mici. Această fărâmițare politică a fost statornicită de către
„păcile din Westfalia”, prin care războiul a luat sfârșit în 1648. A fost slăbită autoritatea Imperiului asupra
micilor state care, încă din Evul Mediu, aveau tradiții și instituții proprii. Dinastia din care de două sute de ani
se alegeau împărații, Habsburgii, fiind împiedicată să dea Germaniei forma unei monarhii absolute, a
manifestat această tendință numai în Austria și în celelalte provincii unde domnea direct. De atunci, a început
să se despartă istoria austriacă de cea a Germaniei, unde protestanții au primit libertatea religioasă pentru care
luptaseră. În schimb, acolo unde Habsburgii erau stăpâni, s-a impus, în continuare, catolicismul cel mai
intolerant.
Opera distrugătoare a războiului a adus Germaniei îndelungate suferințe și i-a schimbat, parțial, harta politică.
A asigurat cultelor protestante libertatea pe care Habsburgii le-o refuzau, dar a stors de vlagă țara și a creat trei
poli de concentrare a forțelor pentru viitor: Austria, Bavaria și Brandenburg-Prusia.

S-ar putea să vă placă și