Sunteți pe pagina 1din 9

INTRODUCERE

Prezenta lucrare are la bază modul în care funcţionează, este organizată administraţia publică locală
şi principiile pe care se întemeiază aceasta, cu ajutorul autorităţilor publice locale şi a resurselor necesare.
Această lucrare este foarte importantă deoarece administraţia publică satisface interesul public, cum
administraţia asigură organizarea executării şi executarea în concret a legilor, precum şi principiile pe care se
fundamentează administraţia publică locală.
În această lucrare am prezentat principiile pe care se organizează şi funcţionează administraţia publică
locală. Aceste principii reprezintă un ansamblu de reguli de bază care trebuie respectate cu stricteţe pentru ca
administraţia publică să fie eficientă în sistemul ei, cele mai importante fiind: principiul descentralizării,al
autonomiei localeşi al deconcentrării serviciilor publice.
Principiul descentralizării a fost consacrat în art. 120 alin. (1) din Constituţia României din anul
1991,în urma revizuirii acesteia prin Legea nr. 429/2003. Descentralizarea reprezintă procesul transferului de
autoritate şi responsabilitate administrativă şi financiară de la nivel central la nivel local.
Principiul autonomiei locale se referă la dreptul şi capacitatea efectivă a autorităţilor administraţiei
publice locale de a soluţiona şi de a gestiona, în numele şi în interesul colectivităţilor locale pe care le
reprezintă, treburile publice, în condiţiile legii.
Principiul deconcetrării serviciilor publice constă în transferarea unora din atribuţiile autorităţilor
administraţiei publice centrale de specialitate către un serviciu determinat al lor în unităţile administrativ-
teritoriale.

PRINCIPIILE ADMINISTRAŢIEI PUBLICE


1. PRINCIPIUL DESCENTRALIZĂRII
Constituţia României din anul 1991, revizuită prin Legea nr. 429/2003, ARTICOLUL 120
(1) Administraţia publică din unităţile administrativ-teritoriale se întemeiază pe principiile
descentralizării, autonomiei locale şi deconcentrării serviciilor publice.
Legea administraţiei publice locale 215/2001, ARTICOLUL 2
(1) Administraţia publică în unităţile administrativ-teritoriale se organizează şi funcţionează în temeiul
principiilor descentralizării, autonomiei locale, deconcentrării serviciilor publice, eligibilităţii autorităţilor
administraţiei publice locale, legalităţii şi al consultării cetăţenilor în soluţionarea problemelor locale de interes
deosebit.
1.1.CONŢINUTUL PRINCIPIULUI DESCENTRALIZĂRII
În sens generic, descentralizarea implică depărtarea de centru sau deplasarea de la centru către
margine.
În contextul administraţie publice, descentralizare înseamnă transferul vertical de autoritate sau
responsabilităţi de la guvernul naţional către autorităţile administraţiei publice locale1. Autorităţile centrale
transferă astfel întreaga arie de competenţe inclusiv competenţele decizionale însoţite de resursele necesare,
competenţele de control, manageriale şi execuţionale.
Descentralizarea reprezintă astfel procesul prin care se tinde către realizarea autonomiei locale prin
transferarea unei arii cât mai mari de competenţe de la nivelul naţional către puterile locale: comune (sate şi
cătune), oraşe (municipii, oraşe, reşedinţe de judeţ) şi judeţe.
Legea cadru a descentralizării Legea 195/2006, în art. 2 lit.(1) sintetizează definiţia descentralizării
ca fiind transferul de competenţă administrativă şi financiară de la nivelul administraţiei publice centrale la
nivelul administraţiei publice locale sau către sectorul privat.
Unitatea Centrală pentru Reforma Administraţiei Publicedin cadrul Ministerului Internelor şi
Reformei subliniază că: descentralizarea reprezintă transferul de competenţe administrative şi financiare de la
nivelul administraţiei publice centrale către nivelul administraţiei publice locale sau către sectorul privat.
1.2. CADRUL LEGISLATIV AL DESCENTRALIZĂRII
Cadrul legislativ al descentralizării a cunoscut o evoluţie pozitivă începând cu adoptarea unei noi
Constituţii în anul 1991, continuând cu ratificarea Cartei europene a autonomiei locale şi adoptarea şi
îmbunătăţirea permanentă a legislaţiei specifice administraţie publice locale: Legea nr. 69/1991, Legeanr.
215/2001, Legea nr. 286/2006, fiecare dintre actele normative menţionate conferind o atenţie specială
principiului descentralizării.
Bazele constituţionale ale principiului descentralizării le regăsim în art. 120 care consacră principiul
descentralizării ca principiu de bază pe care se întemeiază administraţia publică din unităţile administrativ-
teritoriale alături de principiile autonomiei locale şi deconcentrării serviciilor publice.
La rândul său, Legea nr. 215 /2001, Legea administraţiei publice locale prevede la art. 2 alin. (1) cele
şase principii de bază, stipulând că administraţia publică în unităţile administrativ-teritoriale se organizează şi

1
Mădălina Voican, op. cit., p. 21.
funcţionează în temeiul principiilor descentralizării, autonomiei locale, deconcentrării serviciilor publice,
eligibilităţii autorităţilor administraţiei publice locale, legalităţii şi al consultării cetăţenilor în soluţionarea
problemelor locale de interes deosebit.
Principiile de bază ale acestui proces, regulile şi cadrul instituţional al descentralizării sunt detaliat
reglementate în cadrul Legii nr. 195/2006 Lege-cadru privind descentralizarea2.
Fiind un proces esenţial pentru reforma generală a administraţiei publice din România,
descentralizarea este unul dintre obiectiveleprioritare cuprinse şi în documentele strategice, ultimul în seria
strategiilor de Reformă a Administraţiei Publice fiind Strategia actualizată a Guvernului României privind
accelerarea reformei în administraţia publică 2004-20063, adoptată prin H.G. nr. 699/2004.
1.3. BENEFICIILE DESCENTRALIZĂRII
Descentralizarea nu este un scop în sine, ci un instrument pentru a realiza democratizarea
administraţiei publice şi de a oferi servicii publice mai eficiente. Descentralizarea este procesul prin care se
tinde la atingerea unui grad cât mai mare de independenţă administrativă şi financiară a comunităţilor locale
prin transferul de competenţe de la autorităţile centrale, descentralizarea fiind astfel un instrument de realizare
a principiului autonomiei locale.
Descentralizarea înseamnă, pe scurt, apropierea deciziei de beneficiarii serviciului public. Autorităţile
publice locale cunosc cel mai bine nevoile comunităţilor şi sunt în măsură să le satisfacă în modul cel mai
adecvat. Descentralizarea este nu numai un mijloc de a asigura o mai bună satisfacere a nevoilor cetăţenilor,
dar şi o modalitate de a responsabiliza autorităţile publice locale.
Descentralizarea desemnează orice împărţire sau transfer de autoritate între Guvern şi oricare dintre
autorităţile care îşi desfăşoară activitatea la nivel local fară a distinge între autorităţile descentralizate ori cele
deconcentrate.
Rezolvarea problemelor de către autorităţile aflate cel mai aproape de cetăţean conduc nu numai la
alegerea celor mai bune soluţii dar şi la reducerea birocraţiei implicând reducerea timpului şi a resurselor
consumate. Astfel, economia de bani şi celeritatea în rezolvare optimizează procesul de gestionare a afacerilor
comunităţilor locale rezultând o mai bună guvernare, dezvoltare locală, creşterea nivelului de trai şi deci
satisfacţia cetăţenilor localnici.
Descentralizarea presupune deplasarea prin transferul competenţelor de la nivelul administrativ
superior către nivelele administrative inferioare. Transferul de competenţe se poate realiza fie către un nivel
inferior imediat următor fíe spre alte nivele inferioare.
Domeniile de activitate ale administraţiei publice şi subcomponentele specifice pentru care trebuie
examinată oportunitatea descentralizării sunt sintetizate mai jos:
Principalele servicii publice de interes general.
Educaţie: preşcolară, primară, secundară, liceu, facultate, cercetare;
Sănătate: asistenţă primară, prevenire, spitale, sănătate publică, medicina de urgenţă;
Cultură, recreere, sport: teatre, muzee, biblioteci, parcuri, recreere, menţinerea clădirilor pentru
evenimente sportive şi culturale;
Serviciipublice: aprovizionarea cu apă, colectarea deşeurilor, electricitate, gaz, încălzire;
Mediu şi sănătate publică: colectarea deşeurilor, reciclarea deşeurilor, cimitire, curăţenia străzilor,
protecţia mediului;
Trafic şi transport: menţinerea drumurilor, iluminatul public, transportul public;
Urbanizare şi dezvoltarea teritoriului: planificarea urbană, planificarea regională şi spaţială,
dezvoltarea economică, turism;
Administraţie generală: evidenţa populaţiei şi acte de identitate, licenţe, administrarea problemelor
electorale, politici locale, pompieri, apărare civilă, protecţia consumatorului, statistică; apă, canalizare, energie
termică, salubritate, transport local, taximetrie, metrou, iluminat public, cadastru şi publicitate imobiliară,
informatizarea administraţiei publice.
1.4. TRANSFERUL DE COMPETENŢE ÎN CADRUL PROCESULUI DE DESCENTRALIZARE
Teoria de bază a managementului a identificat că funcţionarea efectivă a unei organizaţii implică
exercitarea a trei mari categorii de competenţe: decizia, implementarea şi controlul.
Cele trei mari categorii de competenţe sunt exercitate de structuri corespunzătoare. În cadrul
procesului de descentralizare, acestea sunt elementele care fac obiectul transferului de la nivel central la nivelul
local, dezideratul final fiind obţinerea autonomiei locale sub toate cele trei aspecte menţionate.
Transferul puterii decizionale

2
Abrogă Legea nr. 339/ 2004 Lege-cadru privind descentralizarea.
3
Odată cu începerea negocierilor din cadrul procesului de aderare al României la Uniunea Europeană, Guvernul
a depus un efort constant de Reformă a Administraţiei Publice, astfel că Strategia actualizată a Guvernului
României privind accelerarea reformei în administraţia publică 2004-2006, a fost precedată de alte două
strategii formulate în 2001 şi 2003.

2
Decizia înseamnă puterea de a hotărî destinele comunităţii locale, abilitatea de a alege care dintre
soluţiile posibile este cea mai adecvată pentru soluţionarea unei probleme locale. O componentă importantă a
funcţiei de decizie include şi puterea de reglementare.
La fel ca şi în cazul autonomiei locale, procesul de descentralizare necesită corelarea transferului de
putere decizională cu puterea financiară. Punerea în aplicare a deciziilor trebuie însoţită de transferul resurselor:
financiare, umane, informaţionale şi transferul puterii financiare (pârghiile de asigurare a finanţării).
Pentru a evita orice confuzie, Legiuitorul ridică regula corelării deciziei cu resursele, la rang de
principiu, instituind prin art. 3 lit. b) dinLegea nr. 195/2006 a descentralizării, principiul asigurării resurselor
corespunzătoare competenţelor transferate.
Transferul puterii de implementare
Implementarea presupune transpunerea în practică a deciziilor şi planurilor generale formulate în faza
de decizie. Funcţia de implementare necesită realizarea a două componente:
- componenta managerială
- componenta execuţională.
Componenta managerială înseamnă organizarea executării deciziilor prin mobilizarea resurselor
umane şi materiale.
Funcţia managerială presupune, de asemenea:
- determinarea necesităţilor, analiza resurselor disponibile, repartizarea resurselor, folosirea resurselor
în vederea satisfacerii nevoilor;
- elaborarea planurilor detaliate cu acţiunile specifice programate în avans pentru fiecare lună,
săptămână şi chiar zi de lucru pentru varianta aleasă spre implementare;
-organizarea implementării activităţilor din planul de acţiune, eventual formularea unor planuri de
acţiune pentru fiecare activitate în parte.
Componenta execuţională înseamnă executarea în concret a activităţilor.
Transferul puterii de control
Executarea unei decizii se împleteşte cu activitatea de control care este unul dintre instrumentele cele
mai eficiente folosite de manager.Controlul înseamnă de fapt verificarea şi compararea rezultatelor actuale cu
cele programate iniţial, analizarea diferenţelor, evaluarea posibilelor alternative şi luarea măsurilor de corectare
necesare, în scopul asigurării unei bune gestionări a resurselor organizaţiei.
Controlul se bazează pe procesul numit feedback4 şi include:
- monitorizarea, care constă în culegerea de informaţii pe tot parcursul implementării pentru
compararea rezultatelor programate cu cele actuale
- evaluarea, adică formularea unor concluzii finale cu privire la modul de implementare.
Controlul are şi o importantă funcţie de prevenţie pentru că atunci oamenii ştiu de la început că
performanţele lor vor fi măsurate, controlate şi judecate, ei vor acţiona altfel decât dacă ar şti că nimeni nu-i
supraveghează.

2. PRINCIPIUL AUTONOMIEI LOCALE


Constituţia României din anul 1991, revizuită prin Legea nr. 429/2003, ARTICOLUL 120
(1) Administraţia publică din unităţile administrativ-teritoriale se întemeiază pe principiile
descentralizării, autonomiei locale şi deconcentrării serviciilor publice.
Legea administraţiei publice locale 215/2001, ARTICOLUL 2
(1) Administraţia publică în unităţile administrativ-teritoriale se organizează şi funcţionează în temeiul
principiilor descentralizării, autonomiei locale, deconcentrării serviciilor publice, eligibilităţii autorităţilor
administraţiei publice locale, legalităţii şi al consultării cetăţenilor în soluţionarea problemelor locale de interes
deosebit.
2.1.CONŢINUTUL PRINCIPIULUI
Autonomia locală (sau auto-guvernarea) este dreptul unităţilor administrativ-teritoriale de a-şi
realiza propriile interese, în limitele impuse de Constituţia României şi de legile ţării.Legea nr. 215/2001Legea
administraţiei publice locale în art. 18 arată că judeţele, oraşele şi comunele, sunt unităţile administrativ-
teritoriale în care se exercită autonomia locală şi în care seorganizează şi funcţionează autorităţile administraţiei
publice locale.
2.2.CADRUL LEGISLATIV AL PRINCIPIULUI AUTONOMIEI LOCALE
În România, cadrul legislativ5 al autonomiei locale a cunoscut o evoluţie pozitivă în perioada post-
revoluţionară, începând cu adoptarea unei noi Constituţii în anul 1991, continuând cu ratificarea

4
În tehnică, procesul numit feedback se referă la circuitele care sunt astfel construite încât permit ca o
informaţie să fie utilizată astfel încât ulterior să determine schimbarea modului de funcţionare al unei
componente.
5
Cadrul Legislativ al Principiului autonomiei locale:

3
Carteieuropene a autonomiei locale şi adoptarea şi îmbunătăţirea permanentă a legislaţiei specifice
administraţiei publice locale (Legea nr. 69/1991,Legea nr.215/2001, Legea nr. 286/2006), fiecare dintre actele
normative menţionate conferind o atenţie specială principiului autonomiei locale.
Primul pas în realizarea principiului autonomiei locale este prevederea sa în Constituţia României din
anul 1991, revizuită prin Legea nr. 429/2003, în art. 120. Deşi Constituţia din 1991 se limitează numai la a
enumera principiul autonomiei locale ca fiind unul dintre principiile de bazăpecare se întemeiază administraţia
publică din unităţile administrativ-teritoriale, definirea conceptului de autonomie locală este cuprins în Legea
nr. 199/1997 pentru ratificarea Cartei europene a autonomiei locale.
În contextul european conceptul de autonomie locală a fost definit pentru prima dată de Carta
europeană a autonomiei locale6.
După doisprezece ani de la adoptarea sa la Strasbourg, CartaEuropeană a autonomiei locale a fost
ratificată de statul român şi introdusă în dreptul intern prin Legea nr. 199/1997, conceptul de autonomie locală
fiind definit astfel:
Art. 3(1) Prin autonomie locală se înţelege dreptul şi capacitatea efectivă ale autorităţilor
administraţiei publice locale de a soluţiona şi de a gestiona, în cadrul legii, în nume propriu şi în interesul
populaţiei locale, o parte importantă a treburilor publice.
Principiul autonomiei locale este preluat şi de Legea 215/2001Legea administraţiei publice locale
cu modificările aduse prin Legea 286/2006, care în art. 2 statuează că administraţia publică în unităţile
administrativ-teritoriale se organizează şi funcţionează în temeiul principiilor descentralizării, autonomiei
locale, deconcentrării serviciilor publice, eligibilităţii autorităţilor administraţiei publice locale, legalităţii şi al
consultării cetăţenilor în soluţionarea problemelor locale de interes deosebit.
2.3. AUTORITĂŢILE PUBLICE LOCALE PURTĂTOARE ALE AUTONOMIEI LOCALE
Cel mai apropiat sens semantic al noţiunii de autonomie este independenţă, în timp ce la polul opus,
găsim noţiunea de subordonare. Astfel, autonomia locală se referă la autonomia pe care o au colectivităţile
locale în raport cu statul suveran.
În România purtătorii autonomiei locale sunt autorităţile locale alese prin sufragiu liber, secret, egal
direct şi universal:7
- Consiliul judeţean şi preşedintele consiliului judeţean - la nivelul judeţelor;
- Consiliul local şi primarul - nivelul oraşelor;
- Consiliul local şi primarul - nivelul comunelor.
Conform Constituţiei României din anul 1991, revizuită prin Legea nr. 429/2003, populaţia unei
unităţi administrativ-teritoriale alege consiliul local ca organ de auto-guvernare, care reprezintă interesele
comunităţii şi ia deciziile de bună gestionare a problemelor locale. Consiliul local, respectiv consiliul judeţean,
sunt parlamentele locale care adoptă legi locale,hotărâri ale consiliului local, respectiv, hotărâri ale consiliului
judeţean.
Hotărârile consiliului local sunt puse în practică de primar, care este şeful administraţiei locale şi
organul executiv al consiliuluilocal. Primarul ca organ executiv, autoritate publică locală, este la rândul său
ales prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat, potrivit legii electorale. Hotărârile consiliului
judeţean sunt puse în practică de preşedintele consiliului judeţean, care este şeful administraţiei. Conform
ultimelor modificări introduse prin legea votului uninominal, Legea nr. 35/2008 8, preşedintele consiliului
judeţean este la rândul său ales prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat.
Cât priveşte aplicarea principiului autonomiei locale între palierele administrative subnaţionale,
Constituţia României din anul 1991, revizuită prin Legea nr. 429/2003, subliniază că între prefect şi celelalte

- Constituţia României din anul 1991, revizuită prin Legea nr. 429/2003 (art. 120 ),
- Legea nr. 199/1997 pentru ratificarea Cartei europene a autonomiei locale,
-Legea nr. 215/2001 legea administraţiei publice locale cu modificările aduse de Legea nr. 286/2006.
6
Carta europeană a autonomiei locale a fost adoptată la Strasbourg la 15octombrie 1985 şi redactată din
iniţiativa Conferinţei Permanente a Puterilor Locale şi Regionale din Europa, din cadrul Consiliului Europei.
7
Conform art. 3alin. (2)din Legea nr. 199/1997.
8
Legea nr. 35/2008 pentru alegerea Camerei Deputaţilor şi a Senatului şi pentru modificarea şi completarea
Legii nr. 67/2004 pentru alegerea autorităţilor administraţiei publice locale, a Legii administraţiei publice
locale nr. 215/2001 şi a Legii nr. 393/2004 privind Statutul aleşilor locali, publicată în M. Of., Partea I, nr. 196
din 13.03.2008 la art. 77 statuează că: Legea nr. 67/2004 pentru alegerea autorităţilor administraţiei publice
locale, se modifică şi se completează după cum urmează:
1. La art. 1, alin. 1, 2, 4 şi 5 se modifică şi vor avea următorul cuprins:
„Art. 1. - (1) Prezenta lege reglementează regimul alegerilor pentru autorităţile administraţiei publice locale -
consilii locale, consilii judeţene, primari şi preşedinţi ai consiliilor judeţene.
(2) Consiliile locale şi consiliile judeţene, primarii şi preşedinţii consiliilor judeţene se aleg prin vot universal,
egal, direct, secret şi liber exprimat.

4
autorităţi publice locale nu există raporturi de subordonare. În detalierea dispoziţiilor constituţionale, Legea nr.
215/2001 precizează în mod clar şi fără echivoc că, în temeiul principiului autonomiei locale, între autorităţile
administraţiei publice care gestionează interesele locale nu există subordonare şi deci nu putem vorbi de o
aranjare într-o ordine ierarhică.
Aşadar, conform art. 6 alin. 2 în relaţiile dintre autorităţile administraţiei publice locale şi Consiliul
Judeţean, pe de o parte, precum şi între Consiliul Local şi primar, pe de altă parte, nu există raporturi de
subordonare.

3.PRINCIPIUL DECONCENTRĂRII SERVICIILOR PUBLICE


Constituţia României din anul 1991, revizuită prin Legea nr. 429/2003, ARTICOLUL 120
(1) Administraţia publică din unităţile administrativ-teritoriale se întemeiază pe principiile
descentralizării, autonomiei locale şi deconcentrării serviciilor publice.
Legea administraţiei publice locale nr. 215/2001, ARTICOLUL 2
(1) Administraţia publică în unităţile administrativ-teritoriale se organizează şi funcţionează în temeiul
principiilor descentralizării, autonomiei locale, deconcentrării serviciilor publice, eligibilităţii autorităţilor
administraţiei publice locale, legalităţii şi al consultării cetăţenilor în soluţionarea problemelor locale de interes
deosebit.
3.1. CONŢINUTUL PRINCIPIULUI
În sens generic deconcentrarea, ca şi descentralizarea implică depărtarea de centru sau deplasarea de
la centru către margine. Deconcentrarea serviciilor publice presupune acordarea structurilor teritoriale ale
statului de puteri publice pentru a fi exercitate în numele statului, însă la nivel teritorial, fiind prin urmare o
variantă a centralizării.
Întrucât implementarea reformei administraţiei publice în România s-a făcut prin aplicarea simultană
a principiului descentralizării împreună cu cel al deconcentrării, diferenţa dintre cele două noţiuni nu este cu
totul clarificată.
Pentru a lămuri confuziile terminologice între descentralizare şi deconcentrare s-au propus
următoarele definiţii:
 Deconcentrarea presupune transferul de autoritate sau responsabilitate către o sub-structură aflată în
componenţa unei organizaţii mai mari. Deconcentrarea se face prin transferul de competenţe
administrative şi financiare de către ministere şi celelalte organe de specialitate ale administraţiei
publice centrale către propriile structuri de specialitate din teritoriu. Deconcentrarea se limitează la
transferul puterii manageriale şi asigurarea resurselor necesare, dar nu şi la transferul puterii de
decizie.
 În timp ce descentralizare presupune transferul vertical de autoritate sau responsabilităţi de la
guvernul naţional către autorităţile administraţiei publice locale, (transferul puterii decizionale,
manageriale şi puterii financiare). Descentralizarea se face prin transferul de competenţă decizională,
administrativă şi financiară de la nivelul administraţiei publice la nivelul administraţiei publice locale
autonome sau către sectorul privat.
Principala deosebire dintre descentralizare şi deconcentrare este că în cadrul procesului de
descentralizare competenţele se transferă de la nivelul naţional la nivel sub-naţional local prin autorităţile
descentralizate. În cazul deconcentrării competenţele rămân la acelaşi nivel, nivelul naţional,dar sunt
implementate la nivel local printr-un sistem de organe înfiinţate în teritoriu. Aceste servicii deconcentrate sunt
însă parte ale aceluiaşi sistem de organe centrale, serviciile deconcentrate nu au putere de decizie şi nici resurse
proprii, aşa cum este cazul autorităţilor descentralizate. Deconcentrarea asigură o mai bună implementare în
teritoriu a deciziilor luate la centru.
3.2.CADRUL LEGISLATIV AL PRINCIPIULUI DECONCENTRĂRII
Conform Constituţiei României din anul 1991, revizuită prin Legea nr. 429/2003,
s-a prevăzut că pe lângă principiile descentralizării şi al autonomiei locale, administraţia publică se întemeiază
şi pe principiul deconcentrării serviciilor publice. De asemenea, s-a subliniat că între Prefect şi celelalte
autorităţi publice locale nu există raporturi de subordonare.
Aşadar, bazele constituţionale ale principiului deconcentrării serviciilor publice le regăsim în art.
120 şi art. 117 alin. (2). Pe de o parte art. 120 consacră principiul deconcentrării ca principiu de bază pe care
se întemeiază administraţia publică din unităţile administrativ-teritoriale alături de principiile descentralizării,
autonomiei locale. Pe de altă parte art. 117 alin. (2) conferă Guvernului şi ministerelor, cu avizul Curţii de
Conturi, dreptul de a înfiinţa în teritoriu organe de specialitate, în subordinea lor, dacă legea le recunoaşte
această competenţă.
Legea nr. 215/2001 Legea administraţiei publice locale nu reglementează organizarea şi funcţionarea
serviciilor deconcentrate pentru că o astfel de reglementare nu ar fi de apanajul reglementărilor privind
administraţia publică locală ci al normelor ce vizează administraţia publică centrală, respectiv Legea nr.
90/2001 privind organizarea şi funcţionarea Guvernului României şi a ministerelor.

5
Dacă reglementarea principiului descentralizării este realizată în mod detaliat în cadrul Legii nr.
195/2006 Lege-cadru privind descentralizarea9, în ceea ce priveşte deconcentrarea lipsesc prevederile
esenţiale similare celor corespunzătoare descentralizării.
Deconcentrarea nu primeşte o reglementare şi o atenţie individualizată nici în cadrul documentelor
strategice, de cele mai multe ori fiind corelată cu descentralizarea, aşa cum este şi în cadrul Strategiei
actualizată a Guvernului României privind accelerarea reformei în administraţia publica 2004-2006, adoptată
prin H.G. nr. 699/2004.
Cele două procese, descentralizarea şi deconcentrarea sunt amintite mai tot timpul în pereche, în formulări
precum:
 Analizele efectuate au scos în evidenţă următoarele disfuncţionalităţi şi aspecte negative înregistrate
în derularea procesului de descentralizare şi deconcentrare, precum şi în funcţionarea serviciilor
publice descentralizate şi deconcentrate.
 Clarificarea repartizării competenţelor între ministere, servicii publice deconcentrate şi autorităţi
publice locale (descentralizate), în cadrul unui proces bine structurat şi larg participativ.
3.3. TERMINOLOGIA DIN SFERA DECONCENTRĂRII
După mai bine de 12 ani de ambiguitate terminologică şi lipsa definirii termenilor, ca factori ce au
contribuit la sublinierea ideii de insecuritate juridică, revizuirea Constituţiei României din anul 1991 în anul
2003 prin Legea nr. 429/2003, a fostului articol 122 alin. (2), a eliminat şi confuzia care se făcea între noţiunea
de descentralizare şi deconcentrare. În actuala formulare se precizează că „prefectul este reprezentantul
Guvernului pe plan local şi conduce serviciile publice deconcentrate ale ministerelor şi ale celorlalte
organe ale administraţiei publice centrale din unităţile administrativ-teritoriale”.
Pentru că în ciuda precizării terminologice de sorginte constituţională, confuzia terminologică dintre
descentralizare şi deconcentrare a persistat, Legea nr. 286/2006 pentru modificarea şi completarea Legii
administraţiei publicelocalenr. 215/2001 revine asupra acestui aspect şi subliniază în mod explicit prin
introducerea art. 156 că: „...denumirea servicii descentralizate ale ministerelor se înlocuieşte, în cuprinsul
tuturor actelor normative în vigoare, cu denumirea servicii publice deconcentrate ale ministerelor şi ale
celorlalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale.”
3.4. ATRIBUŢIILE SERVICIILOR PUBLICE DECONCENTRATE
Aşa cum am precizat în cadrul capitolului destinat descentralizării, funcţionarea efectivă a unei
organizaţii implică exercitarea a trei funcţii de bază, trei mari categorii de competenţe: decizia, implementarea
şi controlul.
Astfel, atribuţiile pe care le exercită în teritoriu serviciile publice deconcentrate se încadrează într-una
dintre aceste categorii şi pot fi:
 Exercitarea funcţiei decizionale prin: elaborarea normelor, elaborarea strategiilor, avizare;
 Exercitarea funcţiei de implementare prin: implementarea strategiilor de coordonare, furnizare de
servicii, organizarea activităţii;
 Exercitarea controlului intern şi extern prin: evidenţă, informare, monitorizare, evaluare, control şi
verificare, aplicarea sancţiunilor.
3.5. SERVICIILE PUBLICE CARE FAC OBIECTUL DECONCENTRĂRII
Întrucât noţiunea servicii publice are o arie foarte largă de cuprindere fiind tratată atât din perspectiva
juridică dar şi economico-managerială este important să definim aria serviciilor publice care fac subiectul
aplicării principiului deconcentrării în spiritul reglementărilor constituţionale cuprinse în art. 120 referitoare la
principiul deconcentrării serviciilor publice.
Etimologic, noţiunea de serviciu îşi are sorgintea în cuvântul latin „servitum”, care are semnificaţia
de sclav, de aici dându-i-se interpretarea de „a fi în serviciul cuiva”, „a face un serviciu”, sau „de a pune în
serviciu”, evocând ideea de „utilitate publică”, sau „serviciu public”.10
Unităţile administrativ-teritoriale (judeţul, oraşul, comuna) şi statul, în ansamblul său, au menirea de
a asigura comunităţilor locale condiţii cât mai bune de convieţuire sub aspect economic, social, cultural, de
securitate, etc. În acest scop autorităţile publice centrale furnizează o multitudine de servicii publice de putere
publică corespunzător celor trei puteri ale statului, astfel:
 Servicii publice de legiferare asigurate de Camera Deputaţilor şi Senat - ce au ca obiect adoptarea
unor norme juridice general obligatorii, care să reglementeze, în mod uniform, raporturile sociale
dintre membrii societăţii;
 Serviciile publice judiciare, asigurate de instanţele judecătoreşti - judecătorii, tribunale judeţene şi ale
municipiului Bucureşti, Curţi de apel şi Curtea Supremă de Justiţie - ce au ca obiect soluţionarea
conflictelor ce apar între membrii societăţii;

9
Abrogă Legea nr. 339/ 2004 Lege-cadru privind descentralizarea.
10
Rodica Narcisa Petrescu, op. cit., p. 99.

6
 Serviciile publice administrative, asigurate de autorităţile administraţiei publice centrale şi locale ce
asigură organizarea executării şi executarea în concret a legilor, precum şi satisfacerea cerinţelor de
viaţă şi de muncă ale populaţiei - securitate, sănătate, instruire, cultură, etc.
Astfel, ministerele care au organizate în subordinea lor instituţii în teritoriu, adică servicii
deconcentrate sunt:
 Ministerul Economiei şi Finanţelor
 Ministerul Justiţiei
 Ministerul Internelor şi Reformei Administrative
 Ministerul Apărării Naţionale
 Ministerul Transporturilor
 Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Tineretului
 Ministerul Muncii, Familiei şi Egalităţii de Şanse
 Ministerul pentru Imn, Comerţ, Turism şi Profesii Liberale
 Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale
 Ministerul Sănătăţii Publice
 Ministerul Dezvoltării, Lucrărilor Publice şi Locuinţelor
 Ministerul Mediului şi Dezvoltării Durabile
 Ministerul Culturii şi Cultelor
 Ministerul Comunicaţiilor şi Tehnologiei Informaţiei
3.6. PREFECTUL – CONDUCĂTORUL SERVICIILOR DECONCENTRATE DIN TERITORIU
Cadrul legislativ
Prin revizuirea Constituţiei României din 1991 în anul 2003, în art. 122 se precizează că „prefectul
este reprezentantul Guvernului pe plan local şi conduce serviciile publice deconcentrate ale ministerelor şi ale
celorlalte organe ale administraţiei publice centrale din unităţile administrativ-teritoriale”.
Aşadar, aşa cum reiese din art. 122 al Constituţiei României din anul 1991, revizuită prin Legea nr.
429/2003, prefectul are trei calităţi:
- reprezentantul Guvernului pe plan local, la nivel judeţean;
- şef al serviciilor publice deconcentrate ale ministerelor şi ale celorlalte organe ale administraţiei
publice centrale din unităţile administrativ-teritoriale;
- autoritate de tutelă administrativă faţă de autorităţile administraţiei publice locale
descentralizate.
Legea nr. 340/2004 Lege privind instituţia prefectului modificată prin O.U.G. nr. 179/2005 este legea
care reglementează rolul şi atribuţiile prefectului, inclusiv cu privire la atribuţiile sale în privinţa serviciilor
deconcentrate.

CONCLUZII

Administraţia publică reprezintă acea activitate desfăşurată de către stat, care are ca scop principal
satisfacerea interesului general al cetăţeanului.
Prin administraţia publică locală se inţelege totalitatea autorităţilor publice locale, adică acele
autorităţi publice care îşi desfăşoară activitatea pe teritoriul unei comune, a unui oraş, sau a unei unităţi
teritoriale autonome, pentru promovarea anumitor interese generale şi soluţionarea unor probleme ale
locuitorilor respectivei unităţi administrativ-teritoriale.
Pentru o mai bună eficienţă în administraţia publică locală, este nevoie de anumite principii de
organizare şi funcţionare a acesteia, prin care autorităţile administraţiei publice locale îşi exercită mandatul şi
atribuţiile ce le revin în competenţa lor. Aceste principii trebuie respectate cu stricteţe de către aceste autorităţi,
astfel încât să se ajungă la un rezultat pozitiv al eficienţei administraţiei publice.
Autonomia locală este unul din cele mai importante principii de organizare şi funcţionare ale
administraţiei publice locale. Prin acest principiu, autorităţile administraţiei publice locale au dreptul şi
capacitatea necesară pentru a rezolva şi gestiona, interesele şi treburile cetăţenilor, asumându-şi astfel, propria
lor răspundere asupra acestor acţiuni pe care le întreprind.
Confrom principiului descentralizării atribuţiile sunt transferate din plan central în plan local,
serviciile publice se bucură de independenţă faţă de autorităţile centrale sau locale şi le conferă acestora
personalitate juridică.Astfel avantajele de care se bucură administraţia publică locală prin acest principiu sunt:
- serviciile publice locale sunt independente, ele pot fi foarte bine conduse de autorităţile locale (care
nu mai sunt nevoite să aştepte aprobările măsurilor şi deciziilor luate, de la centru), dar nu sunt obligate
să se conformeze ordinelor şi instrucţiunilor autorităţilor centrale;

7
- resursele umane, materiale şi financiare sunt folosite mult mai eficient decât cele de la nivel central;
- prin desemnarea autorităţilor publice locale, locuitorii devin mult mai responsabili luând iniţiativă
în ceea ce priveşte viaţa publică a acestora, prin rezolvarea problemelor cu care se confruntă.
Cu privire la dezavantajele descentralizării, am identificat următoarele:
- acţiunea desfăşurată de puterile centrale este îngreunată în cazul în care descentralizarea este mai
pronunţată;
- alegerea autorităţilor descentralizate poate fi câteodată un inconvenient, datorită lipsei de competenţă
şi răspundere, a demagogiei şi a servilismului acestora;
- dificultatea în ceea ce priveşte găsirea de buni specialişti în administraţia publică, mai ales în
localităţile mai mici.
Deconcentrarea serviciilor publice reprezintă un alt principiu important pentru organizarea şi
funcţionarea administraţiei publice locale, putându-se spune cu alte cuvinte că este o descentralizare mai slabă,
deoarece autorităţile locale au competenţa de a rezolva problemele locale, fără acordul şefului său ierarhic de
la centru, însă sunt supuse controlului şi obligativităţii conformării actelor acestuia.
Ca o ultimă concluzie, putem spune că administraţia publică locală din ţara noastră nu ar putea
funcţiona şi organiza dacă nu ar exista principiile care să o fundamenteze, resursele necesare (servicii publice,
funcţionari publici, personal auxiliar, sumele de bani alocate, etc.) şi autorităţile administraţiei publice locale.

BIBLIOGRAFIE
CĂRŢI, TRATATE, MONOGRAFII
Bălan Emil, Instituţii administrative, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2008.
Dănişor Dan Claudiu, Drept constituţional şi instituţii politice, vol. I, Teoria generală, Editura C.H.
Beck, Bucureşti, 2007.
Gârleşteanu George, Principii fundamentale de organizare şi funcţionare a administraţiei publice din
România, Editura Sitech, Craiova, 2008.
Ghencea Florin, Descentralizarea şi deconcentrarea administrativă - principii de organizare a
administraţiei publice locale, Institutul de Ştiinţe Administrative Paul Negulescu, Caietul Ştiinţific nr. 6/
2004.
Gorun Adrian, Gorun Tiberiu Horaţiu, Mareş Petre, Elemente de administraţie publică- Studii
Comparative, Editura Biblioteca, Târgovişte, 2009.
Gorun Adrian, Gorun Horaţiu Tiberiu, Elemente de epistemologie juridică. Administraţia publică şi
mediul ei. Actele administrative, Editura Academica Brâncuşi, Târgu-Jiu, 2010.
Ioan Alexandru, Administraţie publică - Teorii, realităţi, perspective, ed. a IV-a revăzută şi adăugită,
Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2007.
Iorgovan Antonie, Tratat de drept administrativ, vol. I, ed. a 4-a, Editura All Beck, Bucureşti, 2005.
Manda Corneliu, Drept administrativ, Tratat elementar, ed. a IV-a, revizuită şi adăugită, Editura Lumina
Lex, Bucureşti, 2007.
Miulescu Nicoleta, Curs de drept administrativ, Editura Universitaria Craiova, Craiova, 2006.
Petrescu Rodica Narcisa, Drept Administrativ, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2009.
Popescu Emanoil, Drept Administrativ, Ediţia a II-a revăzută şi actualizată, Editura Universitas,
Bucureşti, 2009.
Preda Mircea, Drept administrativ - partea generală, ed. a IV-a, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2006.
Rusu Ion, Drept Administrativ, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001.
Tofan Dana Apostol, Drept administrativ, vol. I, ed. a 2-a, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2008.
Trăilescu Anton, Drept Administrativ, Ediţia a 3-a, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2008.
1. Vedinaş Verginia, Drept administrativ, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2007.
2. Voican Mădălina, Principiile cadru ale administraţiei publice locale, Editura Universul Juridic,
Bucureşti, 2008.
3. Zaharia T. Gheorghe, Drept administrativ, ed. a IV-a revăzută şi completată, Editura Junimea, Iaşi,
2002.
LEGISLAŢIE
4. Constituţia României din anul 1991, revizuită prin Legea nr. 429/2003.
5. Declaraţia Universală a Drepturilor Omului.
6. Legea nr. 69/1991 Legea administraţiei publice locale.
7. Legea nr. 70/1991 Legea privind alegerile locale.

8
8. Legea nr. 199/1997 pentru ratificarea Cartei europene a autonomiei locale.
9. Legea nr. 189/1998 privind finanţele publice locale.
10. Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici.
11. Legea nr. 189/1999 privind exercitarea iniţiativei legislative de către cetăţeni.
12. Legea nr. 3/2000 privind organizarea şi desfăşurarea referendumului.
13. Legea nr. 215/2001 privind administraţia publică locală.
14. Legea nr. 544/2001 privind liberul acces la informaţia de interes public.
15. Legea nr. 52/2003 privind transparenţa actului decizional în administraţia publică.
16. Legea nr. 429/2003 privind revizuirea Constituţiei României.
17. Legea nr. 67/2004 Legea pentru alegerea autorităţilor administraţiei publice locale.
18. Legea nr. 373/2004 pentru alegerea Camerei Deputaţilor şi a Senatului.
19. Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.
20. Legea nr. 195/2006 Lege-cadru privind descentralizarea.
21. Legea nr. 286/2006 pentru modificarea si completarea Legii administratiei publice locale nr.
215/2001.
22. Legea nr. 67/2007 privind alegerea autorităţilor administraţiei publice locale.
23. Legea nr. 35/2008 pentru alegerea Camerei Deputaţilor şi a Senatului.
24. H.G. nr. 123/2002 pentru aprobarea normelor metodologice de aplicare a Legii 544/2001.
25. H.G. nr. 775/2005 care cuprinde Regulamentul privind procedurile de elaborare, monitorizare şi
evaluare a politicilor publice la nivel central.
26. O.G. nr. 20/2008 privind unele măsuri pentru organizarea şi desfăşurarea alegerilor pentru
autorităţile administraţiei publice locale.