Sunteți pe pagina 1din 5

PRELIMINARII.

ALEGEREA SUBIECŢILOR
Experimentul a fost planificat să se desfăşoare pe o perioadă de două săptămâni.
Locul în care închisoarea a fost amenajată a fost subsolul departamentului de
psihologie al Universităţii Stanford. Motivul pentru care Zimbardo a decis să
efectueze acest experiment a fost înţelegerea psihologiei detenţiei.
Alegerea subiecţilor experimentului s-a făcut printr-un anunţ în ziarele locale în care
s-au promis 15 dolari pentru participarea la un studiu referitor la viaţa în închisoare.
Din cele aproximativ 100 de persoane care au răspuns la mesajul din ziare au fost
selectate - în urma unor evaluări psihologice şi a unor interviuri - 24 de studenţi. În
urma selecţiei au fost acceptaţi doar indivizi care erau cât mai aproape de medie din
punct de vedere al profilului psihologic, fără antecedente penale, fără probleme de
ordin psihic. Din cei 24, 18 au participat efectiv la experiment, 9 ca gardieni, 9 ca
deţinuţi.
ARESTAREA ŞI INTRAREA ÎN PUŞCĂRIE
Pentru ca experimentul să pară cât mai credibil, cei 9 studenţi desemnaţi aleator să
fie prizonieri au fost aduşi la sediul închisorii improvizate din Stanford de către poliţie
- care a acceptat să colaboreze cu Zimbardo - sub acuzaţiile de furt şi jaf armat.

După ce au fost aduşi la "închisoare", prizonierii au fost dezbrăcaţi, percheziţionaţi şi


daţi cu spray deparazitant, aşa cum se întâmplă cu prizonierii reali. Aceştia au primit
o cămaşă lungă, li s-a interzis lenjeria intimă, le-a fost legat un lanţ de glezna dreaptă
şi au primit un număr de identificare unic - totul pentru a crea disconfortul pe care
prizonierii îl resimt de obicei la arestare. Prizonierilor li s-a interzis să folosească
numele real, impunându-se regula de a se prezenta doar cu numărul de identificare
primit. Pe cap li s-a pus un fel de cască de plastic transparentă, care avea rolul de
elimina trăsăturile de personalitate pe care, de regulă, le pune în evidenţă frizura.
Închisoarea a fost organizată pe trei celule, fiecare având 3 prizonieri.

Observaţi diferenţa dintre acelaşi individ cu frizură şi ras în cap

Gardienii nu au primit nici o pregătire specială despre ce înseamnă a fi gardian, fiind


liberi să acţioneze cum doreau pentru reuşita misiunii, fiindu-le interzisă totuşi lovirea
"deţinuţilor". A fost stabilit un set de 17 reguli ce trebuia memorat de fiecare deţinut,
urmând ca din când în când aceştia să fie chestionaţi pe această temă.
PRIMA NOAPTE
La orele 2.30 a.m. prizonierii au fost treziţi într-un mod brutal pentru
efectuarea apelului. Acesta avea rolul, pe de o parte, de a familiariza prizonierii cu
numărul de identificare primit, dar era şi un bun prilej pentru exercitarea puterii
gardienilor asupra prizonierilor. În prima noapte o parte dintre prizonieri nu au luat
lucrurile în serios, glumind pe alocuri, conştienţi încă de faptul că totul este un joc. De
asemenea, parte dintre gardieni au tratat deocamdată lucrurile cu detaşare, dar nu
pentru multă vreme... În curând, pe fondul acumulării de oboseală şi scăderii pragului
de rezistenţă la stres, vor apărea semne de revoltă din partea prizonierilor la care
gardienii vor răspunde cu pedepse, ca de pildă flotările.

PRIMA REVOLTĂ ŞI URMĂRILE


Luni dimineaţă (experimentul a început duminică) o parte dintre deţinuţi (o celulă) s-
au baricadat şi nu au mai vrut să iasă din camera lor, ca răspuns la comportamentul
considerat neprietenesc al gardienilor din timpul nopţii. După o analiză rapidă a
situaţiei, gardienii au decis să apeleze la forţă şi restabilirea ordinii în închisoare: au
folosit un extinctor pentru a-i depărta pe cei trei de uşă şi a intra în celula baricadată.
În urma acestui eveniment gardienii au hotărât că trebuie să
stabilească privilegii pentru cei care se comportă bine, acordând drepturi
suplimentare pentru început pentru trei deţinuţi, aflaţi într-una dintre celule, cel mai
puţin implicaţi în revoltă. Ulterior, fără motive clare, prizonieri "neprivilegiaţi" sunt
mutaţi în celula celor "buni", creându-se astfel confuzie în rândul prizonierilor.
Odată cu revolta, s-au consolidat antagonisme evidente între participanţii la
experiment, gardienii privindu-i pe prizonieri ca pe nişte fiinţe problematice ce le
îngreunau activitatea, iar prizonierii, suferind deja diverse pedepse, au început să
aibă comportamente manifeste de dispreţ şi ură faţă de gardieni. Un efect al revoltei
a fost acela că gardienii au impus un control şi mai strict al activităţilor obişnuite ale
deţinuţilor, stabilind ca fiind un privilegiu inclusiv mersul la toaletă; după orele 10.00
p.m. unii prizonieri erau nevoiţi să folosească pentru nevoi o găleată, în interiorul
celulei.
PRIMA ELIBERARE A UNUI DEŢINUT
La mai puţin de 36 de ore de la începutul experimentului, un prizonier a intrat într-o
stare de instabilitate emoţională acută (plâns necontrolat, gândire dezorganizată,
furie exagerată), ceea ce a condus, finalmente, la "eliberarea" acestuia. Interesant de
menţionat este faptul că organizatorii experimentului, care urmăreau tot ce se
întâmpla în închisoare prin intermediul camerelor de filmat şi al microfoanelor
instalate în celule, intraseră şi ei atât de bine în rolul de autorităţi ale închisorii, încât
în primă instanţă l-au tratat pe "prizonierul" ce nu mai putea suporta mediul ca pe
un prefăcut, ce urmărea ca prin minciună să iasă din închisoare, aşa cum ar încerca
un prizonier real.
VIZITA PREOTULUI
Ca răspuns la o favoare mai veche acordată de Zimbardo, un preot cu experienţă în
mediul carceral face o vizită la Stanford pentru a vorbi cu prizonierii şi a-şi face o idee
despre cât de bine şi-au intrat în rol aceştia. Surprinzător este că preotul - deşi ştia
foarte clar că totul este un experiment ce avea să se încheie în câteva zile - a uitat cu
totul că închisoarea este una fictivă, ajungând - în urma discuţiilor cu prizonierii - să
promită implicare şi sprijin pentru eliberarea acestora. Remarcabil este însă
următorul aspect: unul dintre prizonieri nu se lasă absorbit de scenariu, de puterea
contextului, descriind situaţia lucid, ca fiind doar un experiment... Acest fapt va fi
detaliat în partea de concluzii a articolului.
INFORMATORUL
După plecarea "prizonierului" ce a clacat emoţional, Zimbardo dedice să introducă un
alt tânăr, un prieten, sub pretextul înlocuirii celui "eliberat", care urma să
fie informator şi să ajute cu detalii privind starea de spirit şi planurile deţinuţilor;
decizia a fost luată şi ca urmare a faptului că existau indicii că prizonierii plănuiau o
evadare. "Spionul" nu a reuşit să-şi păstreze însă detaşarea faţă de grupul în care a
fost introdus, ajungând să fie depăşit de puterea situaţiei, să empatizeze cu
prizonierii şi să refuze rolul de informator.
TIPURILE DE GARDIENI
O primă categorie de gardieni care s-a format pe timpul experimentului este aceea a
gardienilor "oneşti", care respectau regulile şi executau sarcinile cu rigoare, dar fără
a fi inventivi, fără a acţiona cu scopul înrăutăţirii vieţii prizonierilor.
A doua categorie este aceea a gardienilor "omenoşi", care nu îi pedepseau pe
prizonieri, "îndurau" mici ironii ori acte de nesupunere ale acestora şi, mai mult, le
făceau mici favoruri prizonierilor.
A treia categorie este cea a gardienilor ce se bucurau de exercitarea puterii pe care o
deţineau, care erau imaginativi în crearea unor noi reguli în scopul umilirii şi spre
disconfortul prizonierilor.
A ŞASEA ZI - SFÂRŞITUL EXPERIMENTULUI
În cea de-a cincea noapte unii dintre părinţi, sunaţi de preotul ce vizitase închisoarea
cu puţin timp în urmă, l-au sunat pe Zimbardo cerându-i să-i ajute cu contactarea
unui avocat pentru eliberarea fiilor lor. Pe de altă parte, Christina Raslash, prietena
lui Zimbardo şi absolvent de psihologie, vizitând închisoarea, s-a arătat îngrozită de
suferinţele pe care trebuiau să le suporte deţinuţii şi a cerut terminarea
experimentului, arătând că experimentul s-a transformat radical faţă de ce îşi
propusese şi că efectele mediului închisorii sunt profunde asupra subiecţilor implicaţi.
În acest moment, după propria mărturie, Zimbardo a înţeles că situaţia a degenerat şi
că el şi echipa de conducere a experimentului pierduseră contactul cu realitatea,
absorbiţi de contextul închisorii. Forţele contextului creat în mod deliberat
transformase profund modul în care cei implicaţi în experiment interacţionau,
majoritatea tratând această ficţiune ca şi cum ar fi fost realitatea pură. Prin urmare, a
decis terminarea experimentului, după numai 6 zile, deşi era planificat să dureze 14.
CONCLUZII
FORŢA COPLEŞITOARE A CONTEXTULUI
Deşi la începutul experimentului nu existau diferenţe notabile între grupul gardienilor
şi cel al prizonierilor, după mai puţin de o săptămână cele două grupuri erau complet
diferite. Forţele contextului special în care au fost puşi au generat aceste diferenţe.
Probabil că înţelegerea acestui fapt ar conduce la schimbări fundamentale la nivelul
societăţii, unde, ca regulă, se crede că indivizii sunt cei vinovaţi, păcătoşi, iraţionali,
că vina este a lor în mod exclusiv, iar influenţa mediului este ignorată.
La sfârşitul celui de-al doilea război mondial psihologii s-au întrebat cum este posibil
ca indivizi "normali" înainte de război, să devină ulterior criminali cu sânge rece.
Experimente ulterioare au arătat că este vorba de natura umană, de implacabilul
eşec al acesteia în faţa autorităţii, de forţa formidabilă a contextului asupra
individului.
MAI ARE SENS PEDEAPSA, DACĂ TOŢI SUNTEM NEPUTINCIOŞI ÎN FAŢA
FORŢELOR CONTEXTUALE?
Trebuie spus, înainte de orice, că numai cei implicaţi în împrejurări extraordinare pot
înţelege cu adevărat modul în care fiinţa umană se transformă sub forţele
situaţionale. Altfel, pentru critici de ocazie, cum sunt cei mai mulţi dintre jurnaliştii de
astăzi, regulile despre bine şi rău sunt clare. Dar mecanismele comportamentului
uman sunt mai complexe decât pot înţelege mulţi dintre noi pe baza cunoştinţelor
formate prin lectura ziarelor ori privitul televizorului.
Faptul că forţele situaţionale sunt de multe ori copleşitoare nu înseamnă că cei care
cedează acestora şi săvârşesc acte oribile trebuie iertaţi. Dacă am face astfel, ar
însemna să fim de acord că suntem nişte fiinţe lipsite de raţiune, incapabile de un
minim control asupra vieţii noastre. Pe de altă parte, există, asemenea deţinutului
menţionat mai sus care nu "a intrat în rol", indivizi care îşi păstrează luciditatea şi
care nu se lasă copleşiţi de împrejurări. Aceşti indivizi, chiar dacă puţini sub aspect
procentual, sunt cei care dau adevărata măsură a demnităţii umane. Faptul că ei
există ne indică faptul că, în principiu, toţi putem fi "candidaţi" pentru titlul de fiinţe
înţelepte şi care, puşi în contexte nefaste, am putea rezista ispitei de a acţiona ca
nişte brute.
SUNTEM RĂI ORI BUNI DE LA NATURĂ?
Suntem obişnuiţi să auzim şi, până la urmă, să credem că noi, fiinţele umane,
suntem bune de la natură. Desigur, sunt şi câteva uscături, dar NOI suntem buni.
Ceea ce experimentul închisorii arată, şi nu este singurul experiment de acest tip,
este faptul că cei mai mulţi dintre noi suferă transformări majore în anumite contexte
ce favorizează comportamente considerate aberante în mod normal. Ceea ce ne
imaginăm noi că am face într-o anumită situaţie, de pildă privind la atrocităţile din Irak
ori Afganistan, s-ar putea să nu se potrivească cu ce devenim după ce ajungem pe
câmpul de luptă.
Cei care acţionează aberant au însă justificările lor pentru ceea ce fac. Astfel, un
funcţionar nazist răspunzător de programarea trenurilor către camerele de gazare din
lagărele de concentrare este cu atât mai mulţumit cu cât planificarea sa este
eficientă. La interogatoriu, el nu s-a simţit în nici un fel vinovat, pentru că nu el a
decis ca acei oameni să moară, ci sistemul, el doar îşi îndeplinea obligaţiile funcţiei
cu dăruire, ceea ce, nu-i aşa?, nu poate fi considerat o crimă. Este el un criminal? El,
cel puţin, nu înţelegea de ce ar fi considerat astfel.
CE ROL POT AVEA ÎNCHISORILE ÎN EDUCAREA PRIZONIERILOR REALI?
La sfârşitul experimentului, deşi existau teoretic două grupuri, în privinţa prizonierilor
se poate spune că nu mai exista nici o coeziune. Cei care încercau să se opună
gardienilor erau priviţi cu dispreţ şi indignare de ceilalţi pentru că-i vedeau ca pe un
pericol pentru liniştea lor. Accesul la privilegii, oricât de mărunte, creează o
competiţie între prizonieri care, de asemenea, distruge orice legături de prietenie.
Cum ar putea fi închisorile reale un loc al îndreptării? În fapt acestea sunt locuri
brutale ce scot la iveală ce este mai rău în fiinţa umană, care obişnuiesc individul cu
violenţa şi agresivitatea şi care-l fac să uite de normalitatea majorităţii. Au fost multe
încercări teoretice ori practice pentru a schimba sistemul modern al închisorilor, dar
până astăzi nu există un sistem mulţumitor. Deşi este o idee comună printre
specialişti că actualul sistem de închisori este unul neeficient, un sistem care să-l
înlocuiască nu a fost încă proiectat.
SISTEMUL ORI INDIVIDUL?
Din punctul nostru de vedere, acest punct, deşi nu rezultă direct din experimentul
închisorii, este unul fundamental. Probabil că şi dumneavoastră v-aţi întrebat sau
măcar aţi auzit următoarea întrebare: cum e posibil ca în România aşa de mulţi
politicieni să fie corupţi, dezinteresaţi de interesul public ori, cine ştie, poate incapabili
să producă o schimbare, chiar dacă ar vrea? Ori: cum e posibil ca poliţiştii ori
magistraţii să fie atât de corupţi? Îndeobşte vina este aruncată asupra indivizilor, dar,
credem, problema principală este a sistemului în ansamblul său. Modul în care
sistemul este organizat, relaţia dintre normele şi obiceiurile din interiorul sistemului,
"scăpările" legislative, raporturile dintre superiori şi inferiori - sunt doar o parte din
aspectele care definesc un sistem şi care pot da indicii despre comportamentele
probabile ale indivizilor din interiorul acestuia.
Poliţiştii sunt corupţi - în opinia noastră - pentru că pot fi astfel, pentru că cei pe care
îi cunosc în sistem sunt la rândul lor corupţi, pentru că intrarea în poliţie coincide cu
o iniţiere în corupţie, pentru că forţele puternice ale contextului sunt cele care-i obligă
să se conformeze la regulile existente deja în sistem, pentru că probabilitatea să fie
prinşi este foarte mică, dat fiind faptul că nu există o autoritate eficientă care să
acţioneze pentru reglarea sistemului şi îndepărtarea celor corupţi.
Gândiţi-vă la un medic: odată ajuns rezident, observă cum medicii din jurul lui se
îmbogăţesc de la o zi la alta, nemanifestând niciun fel de jenă în a lua şpagă. Fără
dubii, chiar şi la cei care şi-au promis să fie medici model, se vor naşte conflicte
interne privind comportamentul de urmat. Oricât ar fi salariul, nu-şi va putea permite
ceea ce-şi permit medicii corupţi. Se va obişnui încet încet cu mediul, va observa că
cei care iau şpagă nu păţesc nimic, va accepta până la urmă primii bani drept
mulţumire pentru tratamentul administrat, îşi va justifica fapta prin aceea că nu el a
cerut, ci pacientul a insistat să dea, iar finalmente se va înscrie în logica unui sistem
degradat, în care viaţa se măsoară în numărul bancnotelor.
Încheiem printr-un citat din Hannah Arendt, lucrarea Einchmann la Ierusalim. Un
raport despre banalitatea răului, pe marginea comportamentului lui Adolf Eichmann,
judecat pentru crime împotriva umanităţii, întrucât a contribuit la orchestrarea
genocidului evreilor europeni: "Problema cu Eichmann era tocmai că atât de mulţi
alţii erau ca el şi că majoritatea nu erau nici perverşi şi nici sadici, ci erau şi sunt încă
teribil şi terifiant de normali. Din punctul de vedere al instituţiilor noastre legale şi al
standardelor morale de judecată, această normalitate era mult mai terifiantă decât
toate atrocităţile laolaltă, deoarece implică faptul că acest tip de criminal, care este
de fapt hostis generis humani (inamicul întregii umanităţi, nn.), comite crimele în
circumstanţe care fac aproape imposibil pentru el să ştie sau să simtă că face ceva
rău".