Încurajat s ă zboare

Când împlini vârsta necesară, tatăl, un vultur mare și înţelept, îi spuse fiului său:

– Fiul meu, nu toată lumea se naște cu aripi. Și, într-adevăr, nu este obligatoriu să
zbori, dar cred că ar fi păcat să te limitezi la a merge, având aripile pe care bunul
Dumnezeu ți le-a dat.

– Dar nu știu zbor! răspunse fiul îngrijorat.

– Vino! spuse tatăl.

Luându-l de mână au plecat pășind către marginea abisului, pe munte.

– Vezi fiule, acesta este un gol. Oricând vei vrea, vei putea zbura. Trebuie doar să stai
aici, să respiri adânc și să sari în abis. Odată ajuns în aer, întinzi aripile și zbori … își
încurajă fiul.

– Dar, ce se întâmplă dacă eu cad? întrebă fiul cu vocea tremurândă.

– Chiar dacă vei cădea, nu vei muri, vei avea doar unele vânătăi care te vor face mai
puternic pentru următoarea încercare, a răspuns tatăl.

Fiul sa întors în sat, la prietenii și colegii lui, cu care a colaborat toată viața. Cei mai
înguști la minte au spus :

“- Ești nebun? Pentru ce? Tatăl tău delirează … Pentru ce îţi va folosi să zbori? … De
ce nu te oprești din prostii? … Și în plus, cine are nevoie să zboare?”

Şi cei mai lucizi simţeau frică, de asemenea:

“- O fi adevărat? Nu o fi periculos? De ce nu începi încet? Oricum, încearcă să te
arunci de pe o scară. … Sau de la partea de sus a unui copac, dar … nu din vârful
muntelui?”

Tânărul a ascultat sfatul celor ce-l iubeau. Urcă în partea de sus a unui copac și, cu
curaj, sării … Întinse aripile… le flutură în aer cu toată puterea lui … dar… căzu la
pământ …

Cu un cucui mare în frunte merse la tatăl său:

– M-ai mințit! Eu nu pot zbura. Am încercat, și uită-te ce lovitură am primit! Nu sunt

ca tine! Aripile mele sunt ornamentale … scânci dezamăgit băiatul.

– Fiul meu, pentru a zbura, trebuie să creezi spațiul necesar, în aer liber, ca aripile să
se desfacă. Este ca și cum ai sări cu parașuta … ai nevoie de o anumită înălțime
înainte de a sări. Pentru a învăţa să zbori, întotdeauna trebuie să începi prin a-ţi
asuma un risc. Dacă nu vrei să îţi asumi riscuri, ar fi bine să te resemnezi și să
continui să mergi pe jos, ca de obicei! îl sfătui vulturul.
Cum s ă creasc ă?

Un rege a mers la grădina lui și a descoperit că arborii, arbuștii și florile lui erau pe
moarte.

Stejarul ia spus că e pe moarte deoarece nu va putea fi la fel de înalt ca și pinul.

Revenind la pin, el a constatat că acesta era căzut pentru că nu a putut da struguri ca și
Vița-de-vie. Și Vița-de-vie era pe moarte deoarece, nu a putut înflori ca trandafirul.
Trandafirul plângea pentru că nu putea fi înalt și puternic precum stejarul.

Apoi, el a găsit o plantă, o căpșună, înflorită și mai proaspătă ca niciodată.

– Cum se face că tu crești atât de sănătoasă în această grădină uscată și sumbră?

întrebă împăratul .
– Nu știu. Poate pentru că am presupus întotdeauna că atunci când m-ai plantat, ai
vrut căpșuni. Dacă ai fi vrut un stejar sau un trandafir, ai fi plantat. Din acel moment
am spus, „voi încearca să fiu căpșună, cum pot eu mai bine, fără a mă compara cu
altcineva” răspunse căpșuna.

Acum e rândul tău. Ești aici pentru a contribui cu “parfumul” tău. Uită-te doar la
tine. Nu-i nici o șansă de a fi altcineva! Te poţi bucura și înflori udându-te cu
dragoste de sine, sau te poţi vesteji în propria pedeapsă …
Alinu ța și frica ei de întuneric

Alinuța, o fetiță de 4 anișori și ceva, era foarte apreciată de colegii ei de gradiniță, de

către doamna educatoare, de prietenii de la bloc…. dar ceea ce nu știau aceștia, era
faptul că Alinuța, fiindu-i frică de întuneric, mai mereu se trezea în mijlocul nopții,
începea să plângă și nu se liniștea până nu ajungea în patul părinților, adormind pe
pieptul mamei!

Într-o zi de toamnă, fiind aniversarea împlinirii celor 5 anișori, la momentul suflării în

lumânărele, Alinuța suspină profund zicând cu glas ușor: “Ce mult mi-aș dori să nu-
mi mai fie frică de întuneric”. Casa răsuna de glasul și râsetele copiilor și în orice colț
puteai vedea confetii sau baloane.

Ziua a trecut repede și, ca de obicei, Alinuța a adormit mai greu, bineînțeles cu veioza
aprinsă. În mijlocul nopții, parcă trezită de zgomotul unui ceas deșteptător, Alinuța
deschise puțin ochii … îi era frică din nou, dar înainte să înceapă să plângă, o voce
prietenoasă se auzi din dreptul geamului:

– Pâs, Pâs…vino până la fereastră!

Curioasă cum era din fire, se apropie.
– Cine este acolo? întrebă Alinuța.
– Uita-te sus, pe cer! se auzi de afară.
Alinuța, ridică timidă capul și, când privi spre cer, văzu o steluță atât de sclipitoare și
parcă mai aproape ca niciodată, care începu a-i vorbi:
– Bună, eu sunt Sclipici și te privesc în fiecare seară de aici, de sus! spuse steluța.
– Dar nu te-am auzit niciodată, până acum, vorbind! spuse Alinuța.
– Doar astăzi pot vorbi, pentru că te voi ajuta să-ți îndeplinești dorința, să nu-ți mai
fie frică noaptea! De ce nu poți să dormi, de ce anume te temi? întrebă Sclipici.
– Îmi este frică să dorm singură, dacă apare vre-un monstru și eu nu am pe nimeni
alături? borborosi tristă Alinuța.
– Dar niciodată nu ai fost și nu vei fi singură! adăugă steluța.
– Ştiu ca părinții mei sunt în camera de alături, dar și ei dorm! Şi dacă nu vor auzi
dacă vine cineva? păru îngrijorată Alinuța.
– Chiar dacă părinții tăi dorm, tu trebuie să ști că nu ești singură în nici o noapte!
Fiecare copil are o steluță ce îl veghează și îl protejează! Eu sunt steluța ta și sclipesc
pe cer pentru tine! Ori de câte ori te vei simți singură, ridică-ți privirea spre cer și vei
vedea că nu voi lipsi niciodată! Eu nu pot vorbi, dar te pot asculta și mi-ar plăcea ca
în fiecare seară, înainte să adormi, să-mi povestești cum ți-ai petrecut ziua! îi spuse
Sclipici.
Atunci Alinuța, mai liniștită ca niciodată, se băgă în patul ei și adormi numaidecât!

A doua zi, când se trezi, le-a spus fericită părinților:

– De acum în colo nu îmi mai este frică de întuneric, știu că, în afară de voi, mai am
o “prietenă” ce nu doarme niciodată și mă veghează în fiecare noapte, de sus, de pe
cer!
Girafa și prietenia

A venit, în cele din urmă, ziua cea mare. Toate animalele din pădure s-au trezit
devreme pentru că era ziua marii curse de papuci! La ora nouă deja se strânseseră toți
la lac.

De asemenea era și girafa, cea mai înaltă și frumoasă din pădure. Dar era atât de
încrezută, că nu vroia să fie prietenă cu celelalte animale.

Nici nu se adunaseră bine toți la un loc, că girafa începu să râdă de ceilalți:

– Ha ha ha ha … râdea de broasca țestoasă, că era atât de scundă și atât de lentă.

– Ho ho ho ho … râdea de rinocer că era atât de gras.

– Heh heh heh heh … râdea de elefant că avea trompa prea lungă.

Și apoi, a sosit timpul să înceapă cursa.

Vulpea purta papuci cu dungi galbene și roșii, Zebra, unii roșii cu funde foarte mari,
Maimuța avea niște papuci verzi cu pete portocalii. Papucii broaștei țestoase erau albi
ca niște norișori.

Și când era pe cale să înceapă cursa, girafa a început disperată să plângă.

Era atât de înaltă încât nu și-a putut lega șireturile de la papuci!

– Ahhh, Ahhhh, cineva să mă ajute! strigă girafa.

Toate animalele au rămas uitându-se la ea, numai vulpea a mers să vorbească cu ea și

a zis:
– Tu rădeai de celelalte animale, deoarece acestea erau diferite. Adevărat, toți suntem
diferiți, dar fiecare avem ceva bun și am putea fi prieteni și să ne ajutăm atunci când
este nevoie.

Atunci girafa a cerut scuze tuturor pentru că a râs la ei. Apoi au venit furnicile, care au
urcat rapid pe papucii girafei și i-au legat șireturile.

Și, în sfârșit toate animalele s-au așezat la linia de start. Pe locuri, fiți gata, start!

Când au terminat cursa, toată lumea a sărbătorit pentru că au câștigat un nou prieten,
care, de asemenea, a învățat ce înseamnă prietenia. Dacă doriți să aveți mulți
prieteni, acceptați-i așa cum sunt!
U ța broscu ța

– OF! totul îmi iese pe dos! se plângea în mod constant Uța, broscuța țestoasă.
Și nu este de mirare: întotdeauna ajunge târziu, este ultima care își termină treaba,
niciodată nu primește premii pentru rapididate și, culmea, mai este și somnoroasă.

– Acest lucru trebuie să se schimbe! și-a propus într-o bună zi Uța, sătulă de colegii
săi din pădure care o acuzau că nu ar depune suficient efort pentru a-și îndeplini
sarcinile.

Și aceasta a ales că nici măcar să nu mai încerce să realizeze activități, nici măcar cele
simple cum ar fi strângerea frunzelor uscate căzute din copaci toamna, sau eliminarea
pietrelor din drumul către iazului unde se stropeau în zilele fierbinți de vară.

– De ce să mă preocup să fac o treabă care, într-un final o vor termina colegii mei?
Mai bine îmi petrec timpul jucându-mă, sau chiar odihnindu-mă … își spunea în gând
Uța, broscuța țestoasă, ori de câte ori apărea câte ceva de făcut.

– Nu-i o idee grozavă, spuse Ica, o furnică bătrână și înțeleaptă din pădure. Ceea ce
contează cu adevărat nu este să faci treaba într-un timp record, mult mai important
este să-l finalizezi în cel mai bun mod cu putință și așa vei primi mereu răsplata de a fi
reușit ceea ce ți-ai propus. Nu toate muncile au nevoie de muncitori rapizi. Există
activități care necesită timp și efort. Dacă nu încerci, niciodată nu vei ști de ce ești
capabilă și mereu te vei întreba dacă vei reuși vreodată … o sfătui cu înțelepciune Ica
furnica.

– Prin urmare, este mai bine să încerci și să nu reușești, decât să nu încerci și să

trăiești toată viața cu neîncredere! Consecvența și perseverența sunt bune aliate pentru
a realiza ceea ce ne propunem, de aceea eu te sfătuiesc măcar să încerci și, până și tu,
vei fi surprinsă de ceea ce ești capabilă să faci! … o încurajă Ica.
– Vai Ica! exclamă fericită Uța broscuța. Exact de asta aveam nevoie, de cineva care
să mă ajute să înțeleg valoarea efortului! Promit că voi încerca!

Treceau zilele și Uța broscuța își dădea tot interesul în ceea ce făcea. Se simțea
fericită cu sine însăși … în fiecare zi reușea puținul pe care și-l propunea, pentru că
era conștientă că a făcut tot posibilul pentru a termina bine ceea ce avea de făcut!

– Mi-am găsit fericirea … țipă cât putu de tare Uța broscuța, pentru a o auzi toată
pădurea. Ceea ce contează nu este să îți fixezi țeluri mari și imposibile, ci să termini
toate acele mici sarcini, care te ajută la îndeplinirea țelurilor mari.

Un om fericit

Cu mulţi ani în urmă, pe vremea faraonilor, într-o pădure veşnic înverzită, trăia un
bătrân înţelept ce îşi făcuse o căsuţă din lemn pe crengile unui pom frumos mirositor.

El era cunoscut în tot Egiptul, drept un om ce deţinea secretul fericirii veşnice şi

pentru acest lucru mulţi oameni îl invidiau.

Într-o zi plimbându-se prin pădure, un copilaş ajunge la casa lui. Bătrânul când îl zări,
tare îl îndrăgi şi îl invită în casa lui. Copilul foarte curios, ştiind ce se spune despre
bătrânelul simpatic pe la toate colţurile străzilor, îl întrebă:

– Domnule, dacă te-aş ruga frumos, m-ai învăţa şi pe mine secretul fericirii? Înţeleptul
nu a putut rezista inocenţei copilului şi i-a zis:

– Te voi învăța tot ce știu cu condiția ca tu la rândul tău, când vei fi mare, să spui
copiilor tăi!

– Aşa voi face, îţi promit! îi răspunse încântat copilul.

– Pentru a fi fericit toată viața, secretul este să ți cont de următoarele:

– Dumnezeu există, te iubeşte şi va fi tot timpul alături de tine! Pentru a-i simţi
prezenţa, nu trebuie să laşi loc în mintea şi în inima ta, invidiei pentru alte persoane,
nu trebuie să faci rău nimănui şi nu trebuie să iei niciodată ce nu este al tău!

– Iubeşte-te pe tine însuţi! În fiecare dimineaţă şi seara înainte de culcare, spune:

“sunt sănătos, sunt fericit, sunt deştept, sunt iubitor, sunt frumos şi am parte de tot ce
îmi doresc“!

– Trezeşte-te în fiecare dimineaţă zâmbind şi încearcă să aduci o bucurie celor din

jurul tău – o vorbă frumoasă, o mângâiere, o floare – fără să ceri ceva în schimb!

– Gândeşte-te numai la lucruri frumoase, pentru că ele se vor îndeplini!

După ce înţeleptul îi prezintă în ce constă secretul fericirii, copilul merse către casă
hotărât ca din acel moment să facă şi el întocmai cum îl învăţă bătrânul!
Viitorul rege al junglei

Într-o zi maimuța, reprezentantul junglei ales de restul animalelor, convocă o întâlnire

pentru a lua o decizie foarte importantă.
– Dragi prieteni, ne-am adunat astăzi aici pentru a ne alege viitorul rege al junglei!
Ştim cu toții că leul este regele animalelor, dar astăzi ne confruntăm cu o situație fără
precedent! Avem de ales între trei frați lei…spuse îngrijorată maimuța.
– Şi toți trei sunt puternici!…adaugă elefantul.
– Atunci ce ne facem? Pe cine alegem? Cui îi vom da ascultare?…. se auzeau voci din
mulțime!
– Așa este oameni buni, o junglă nu poate avea trei regi! Dar nici noi nu putem să ne
luptăm între noi pentu a demonstra cine este mai puternic … spuse unul dintre lei!
După mai multe sfătuiri între toate animalele, maimuța luă cuvântul pentru a
comunica concluzia la care au ajuns.
– Am luat o decizie simplă pentru a rezolva această problemă! spuse maimuța. Pentru
a afla care va fi regele junglei, cei trei frați lei trebuie să urce pe cel mai înalt munte al
junglei, iar cel ce va reuși să ajungă până sus, va fi câștigătorul!
Provocarea a fost acceptată și cei trei frați lei porniră la drum.
A început primul leu a escalada, dar după puțin timp alunecă istovit la poalele
muntelui. Încercă și cel de-al doilea, dar fără sorț de izbândă. Datorită condițiilor
foarte dificile de a escalada muntele, nici cel de-al treilea leu nu reuși să urce muntele!
Animalele junglei, dezamăgite de rezultat, spuse într-un glas:
– Dacă toți trei au eșuat, care va fi regele junglei?
Un vultur bătrân și înțelept, prezent la reuniune, ceru voie să ia cuvântul:
– Ştiu cine va fi viitorul rege al junglei! spuse vulturul.
– Cum așa? Care va fi acela? se auzeau strigăte din mulțime.
– E simplu! spuse vulturul. Am zburat deasupra leilor și am auzit ce au spus ei în timp
ce se rostogoleau spre poalele muntelui!
Primul leu a spus: „Munte, m-ai învins!”
Cel de-al doilea leu a spus: „Munte, m-ai învins!”
În timp ce, cel de-al treilea leu a spus: „Munte, în acest moment m-ai învins, dar tu ai
ajuns la înălțimea ta finală, iar eu încă mai am de crescut!”
– Diferența este că, adaugă vulturul, cel de-al treilea leu a avut atitudinea unui
învingător! Şi-a recunoscut înfrângerea din momentul respectiv, dar nu a renunțat și
știe că va veni timpul când va fi mai puternic și pregătit să facă față acestei provocări!
El este pregătit să fie viitorul rege al junglei!

MORALA: Dacă la un moment dat, problemele par să te copleșească, nu te ba

bătut! Poate că nu ești pregătit în acel moment să faci față cu bine respectivei
probleme, dar evoluând și acumulând experiență, poți să treci cu bine peste orice

Dou ă broscu țe

Într-un iaz, trăiau două broscuțe, Oac și Oaki, foarte bune prietene, curioase și
nedespărțite. Cât era ziua de lungă colindau împrejurimile, dar cum iazul era destul de
mic, s-au gândit să facă o călătorie până în satul din apropiere. Nu după prea mult
timp de mers pe jos, au ajuns în față unei curți.
– Intrăm? întrebă Oac entuziasmată.
– Bineînțeles! răspunse Oaki , cu o oarecare ezitare.
Şi cum mergeau ele foarte încântate că vor descoperi un teritoriu nou, au ajuns pe
terasa casei…acolo le-a atras atenția o oală mare ce se afla pe masă. Se apropiară ce
se apropiară și … HOP! , fără să scoată vre-un cuvânt, Oac și sări înăuntru…Oaki fără
să mai piardă timpul, HOP!, sări și ea după Oac!

Spre surprinderea lor, oala era plină cu smântână!

Oac, panicându-se, se apucă să măsoare oala și-n lungime, și-n lățime, să măsoare
densitatea smântânii…. și într-un final , după ce a aplicat tot felul formule de calcul
complicate, și-a dat seama că situația în care se aflau era foarte complicată, așa că a
renunțat să mai încerce și s-a scufundat în oala cu smântână.
Oaki, mai optimistă din fire, își spuse : „Nu voi renunța așa de ușor! Acum, sau
niciodată, este momentul să-mi folosesc toată puterea picioarelor mele!”…și începu
să bată din picioare! și bătu, și bătu, și bătu, până ce la un moment dat observă că sub
picioarele ei, smântâna se transforma în unt. Încercând să-și țină și prietena la
suprafață, Oaki bătu neîncetat din picioare, până când își făcu din unt un punct de
sprijin necesar pentru a se împinge și sări afară împreună cu prietena ei!
Văzându-se salvate, ieșite din oala cu smântână, Oac spuse:
– Mulțumesc Oaki! Pentru că tu ai avut încredere în ține și nu ai renunțat până în
ultima clipă, ai găsit soluția și ne-ai salvat pe amândouă!

MORALA: Nu renun ța, oricât de greu ți s-ar p ărea la prima

vedere! Dac ă î ți dai cu adev ărat tot interesul, vei g ăsi
cu siguran ță o solu ție!

Viermi șorul Merlin

A fost odată un viermișor pe nume Merlin, care trăia într-un tufiş verde, luminos și
luxuriant. El a fost acolo din copilărie unde a învăţat să se cațere, să se ascundă de
ploaie pe frunzele tufișului și unde putea mânca și savura cele mai gustoase plante.

Într-o zi el a început să simtă că trupul său a crescut şi a crescut, picioarele sale s-au
făcut mai mari. El a observat că, atunci când alte omizi creșteau, acești viermi se
puneau brusc a face o casă, o casă care era ca un pat rotund, ţesut şi tricotat. Și nu își
explica de ce făceau acest cuib, în care se băgau și se închideau complet. Rămâneau
blocați pentru o lungă perioadă de timp, îi privea fără a putea calcula cât de mult
stăteau acolo. Apoi, brusc, îi vedea ieșind transformați.

– Ce surpriză, acum nu mai sunt viermi, acum pot zbura!, a exclamat el râzând.

Merlin a început să își facă griji pentru ceea ce i se va întâmpla, pentru schimbările ce
urmau. El se gândea şi punea la îndoială că va reuși.

– Cum voi reuşi să-mi schimb aspectul? murmura preocupat. Nu-mi place această
schimbare! Vreau să continui așa cum știu, cu lucrurile pe care le fac și-mi par
distractive!

Într-o zi, pe când mănca o frunză foarte suculentă, a venit un fluture cu aripi foarte
mari, în culori strălucitoare, cu care a început să vorbească despre modul în care i-au
fost create aripile.
Așa că, fluture la întrebat: – Îți mai amintești cum a fost atunci când te-ai născut şi
erai decât o mică larvă?

– Da! strigă Merlin, eram mic și nu puteam să merg mult, picioarele mele erau scurte
şi eram foarte fragil.

– Şi cum ai devenit aşa cum ești acum? întreabă fluturele.

– Ei bine, am mâncat multe frunze, am făcut multe exerciții urcând și coborând pe

plante şi asta ma ajutat să cresc şi să fiu puternic.

În timp ce Merlin povestea, își amintea cum câteodată era surprins că organismul său
se modifica. Își amintea că, cu fiecare schimbare, era capabil să facă lucruri noi. Asta
a crezut și atunci când picioarele lui au crescut şi a avut puterea de a urca mai sus şi
mai rapid. Când trupul i sa alungit, el putea ridica frunzele și ajuta pe alți viermi mai
mici, uneori îi transporta pe spate.

Fluture mișcânduși antenele i-a spus: – Vrei să-ţi spun visul minunat al creării de
aripi?

– Da, sigur! ia spus Merlin, cu curiozitatea şi intriga de a şti ceva nou.

Ei bine, într-o zi începi a mânca şi a mânca pâna te vei face mare şi apoi vei țese, așa
cum ai văzut că fac alţi prieteni, o casă, foarte confortabilă şi specială, în care tot ceea
ce ești tu acum va avea multe schimbări. Când casa aceasta, numită „cocon”, este
completă, te bagi acolo şi ceea ce corpul tău știe, începe a produce schimbarea. Tot
corpul devine un lichid de viaţă, şi apoi, încetul cu încetul se formează diferitele părţi,
picioarele fine și subțiri, corpul mai lung și cu inele, antenele şi, cu timpul, aripile
mari și frumos colorate.

În timp ce fluturele îi povestea, viermișorului Merlin se imagina cum se va schimba

corpul său în cocon şi se întreba: care fi culoarea aripilor lui? Auzind povestea spusă
de fluturaș a recunoscut toată înţelepciunea deținută în natură. El a fost surprins să ştie
că ce a fost până acum putea să găsească altă modalitate de a fi şi simţea forţa
interioară care îl conducea să intre în proces. El a spus:

– Poate că nu ştiu acum culorile pe care le voi avea, dar ştiu că trupului meu îi va
crește aripi şi voi descoperi ceea ce se simte zburând!

Își imagina, ca într-un desen în mintea lui, noile lui picioare subţiri, se gândea la
corpul ce-l va avea şi la noile lui antene, și simți multă plăcere să se gândească la
îngrijirea şi rigoarea cu care avea să găzduiască aripile sale mari pentru a se potrivi în
cocon şi apoi să le poată extinde.
A realizat că schimbarea implica învăţarea și descoperirea de lucruri noi, credea că
trebuie să investigheze cea mai bună poziţie pentru a-și pune picioarele în timp ce
zbura, de exemplu. Se gândea la toate delicatesele pe care ar trebui acum să înveţe să
le mănânce.

De asemenea i-au apărut multe întrebări interesante: Unde va dormi de acum, că va

avea aripi mari? Ce se va întâmpla dacă va fi udat de ploaie? Şi în același timp ce își
punea aceste întrebări, fascinaţia ce angajează schimbarea creștea în inima lui.

Fluturele ia spus: – Ce credezi că se va întâmpla după ce îți vei crea noul corp? Într-o
clipă vei rupe coconul şi vei putea ieși pentru prima dată, vei putea deschide aripile, le
vei întinde şi vei simți că atunci când le miști vântul te va ridica și vei zbura sus, atât
de sus încât vei ajunge pâna la nori.

Merlin își imagina ce minunat poate fi să te poți desprinde de la sol şi să zbori, şi

aştepta cu mare nerăbdare momentul potrivit care-i va arăta că toate modificările au
început, și el se va putea apuca să construiască acasa-cocon, unde se va produce
schimbarea.

Mulțumi fluturașului pentru învățămintele despre propriul corp şi se bucură de toate

schimbările ce vor urma!
Leo – cel ce știe tot

Când iarna era pe sfârşite, în pădure ultimele urme de zăpadă se topeau, crengile
copacilor se încălzeau, iar printre firele de iarbă ieşeau primele floricele ce vesteau
primăvara.

Leo, un leuţ tare încrezut, merse către casa iepuraşului, prietenul lui din copilărie. Ştia
că primăvara el îşi aranjează gradina de legume. Reîntâlniţi după iarna cea lungă, se
îmbrăţişară şi începură a-şi povesti ce s-a mai întâmplat de când nu s-au mai văzut.

Leo observând că Rilă devenea puţin cam gânditor, că avea multă treabă şi trebuia să
termine până se însera, îi spuse :

Leo : – Auzi Rilă, ce ai zice dacă aş rămâne şi te-aş ajuta să-ţi aranjezi gradină de
legume?

Rilă râzând : – Dar tu eşti un leu, iar leii habar nu au să sape pământul, să planteze
seminţe sau să ude plantele!
Leo : – Tocmai pentru că sunt un leu! Leii ştiu tot, nu avem nevoie ca nimeni să ne
înveţe ceva!

Rilă : – Sigur nu vrei măcar să-ţi arăt cum se face?

Leo : – Nu! Eu ştiu tot!

Rilă puţin surprins îi dadu lui Leo săculeţul cu seminţe, lopeţica şi stropitoarea cu apă.
Apoi îşi aminti că trebuie să mai aducă ceva din casă, aşa că îl lăsă pe Leo să înceapă
singur.

Leo luă lopeţica să înceapă să sape pământul şi în scurt timp se auzi:

– Au, au, au …..ţipa Leo care tocmai îşi lovise o lăbuţă cu lopata! Trebuie să am mai
multă grijă de acum în colo!

Începu să aranjeze pământul. Dar o făcu în aşa fel încât în urma lui se vedeau numai
gropi.

– Este gata, spuse mândru Leo!

Ia atunci săculeţul cu seminţe şi aruncă tot ce era înăuntru într-o singură direcţie. Dar,
chiar în acel moment, vântul a început să sufle cu putere încât toate seminţele au
zburat către Leo şi i-au intrat până şi în gură.

– Seminţele astea au un gust ciudat, spuse Leo .

Luă stropitoarea plină cu apă şi până să ajungă să stropească seminţele se împiedică şi

vărsă toată apa.

Între timp s-a întors şi Rilă, care foarte dezamăgit spuse:

– Ce dezastru!

– Îmi pare rău, şopti Leo!

Rilă lasă supărarea la o parte şi îi propune lui Leo să o ia de la capăt. Leo acceptă
bucuros, dar comentariul lui Rilă nu întârzie să apară:

– De data asta sper să fi de acord cu mine, că eu ştiu mai multe despre morcovi şi
varză şi ai să asculţi de sfaturile mele!

Leo ascultă în tocmai ce-i spunea Rilă, aranjară împreună grădina de legume, iar în
toamnă au invitat toţi prietenii pentru a se mândri cu frumoasele legume plantate şi
îngrijite de ei doi.
În acea zi, de care Leo îşi mai aminteşte şi acum, el a învăţat că este mai bine să
recunoşti atunci când nu şti să faci ceva şi să accepţi sfaturile celorlalţi! Toată
viaţa se învaţă lucruri noi!

Mândrul şoricel

Într-o zi de toamnă, pe malul lacului s-au strâns toate berzele din împrejurimi pentru a
se pregăti să plece a doua zi spre ţările calde. În tufiş stătea un şoricel, iar după ce
ascultă discuţia berzelor îşi spuse în gând:

– Tare mult aş vrea să zbor şi eu măcar o dată ….

Gândindu-se mereu la marea lui dorinţă, şoricelul nu a putut sa doarmă toată noaptea,
aşa că dimineaţă cum se lumină de ziuă, prinse curaj şi merse la şefa berzelor căreia i-
a spus:

– Vă rog foarte mult, luaţi-mă şi pe mine cu voi, că vreau să văd şi eu lumea de sus!

Berzele foarte uimite:

– Dar cum să te luăm că tu nu ai aripi ca să poţi zbura, iar dacă te-ai urca pe spatele
nostru ai putea aluneca!

De îndată şoricelului îi veni o idee:

– Dar dacă două berze ţin de un băţ, eu m-aş putea prinde cu dinţii de la jumătate şi aş
putea zbura cu voi!

Berzele au fost de acord, au căutat un băţ, au prins cu ciocul fiecare de câte un capăt,
şoricelul s-a prins cu dinţii de la jumătate, aşa cum plănuise, şi şi-au luat zborul.

Tare uimit şi încântat era şoricelul de cum se vedea lumea de sus. Şi zburând ei tot
aşa, au ajuns pe deasupra unui iaz cu broaşte, care de cum îi zăriră au început a
orăcăii:

– Acela este un şoarece care zboară? Dar cum este posibil aşa ceva? Cui i-o fi venit
ideea asta aşa de interesantă?

Şoricelul auzind aceste vorbe, mândru cum era din fire, nu s-a abţinut şi a vrut să
spună că ideea a fost a lui. Dar cum a deschis gura, a scăpat băţul şi a căzut direct în
apă şi s-a înnecat.

Aşa că, dacă şoricelul nu ar fi fost atât de mândru şi nu ar fi vrut să se dea mare
în faţa broscuţelor ar fi trăit şi până în ziua de azi!

O zi în parc

Ionuţ, un băieţel singur la părinţi, răsfăţat şi învăţat să fie mereu în centrul atenţiei,
ieşea în fiecare după-amiază în parc cu jucăriile lui preferate. Nu se juca decât el cu
jucăriile şi nu lăsa nici un copil, oricât de frumos l-ar fi rugat, nici măcar să le atingă.
Aşa făcea în fiecare zi, până când, ajuns în parc, a văzut un grup de copii ce se jucau
cu lopeţele, grebluţe şi găletuşe la o groapă cu nisip. Ionuţ avea multe jucării
sofisticate şi scumpe, dar parcă nu era aşa de interesant să te joci singur, comparativ
cu jocul celorlalţi la nisip. Se auzea din acea direcţie numai râsete şi voie bună. Aşa că
se apropie şi el şi spuse:

– Vreau să mă joc şi eu cu voi!

Copii s-au mutat în aşa fel încât i-au făcut şi lui Ionuţ un loc lângă ei. Dar acesta avea
doar jucării de pluş, pistoale şi roboţei, cu care nu putea să se joace în nisip. Aşa că a
cerut o lopeţică colegilor de joacă, care supăraţi i-au răspuns:

– Noi când îţi ceream ţie jucării nu ne lăsai nici măcar să le atingem, acum nici noi nu
îţi vom da!

Întristat şi înlăcrimat, Ionuţ a plecat acasă şi a povestit tot ce s-a întâmplat părinţilor.
Aceştia cu blândeţe i-au explicat că pentru a avea prieteni mulţi trebuie să–şi
amintească mereu de vorba: «Ce ţie nu-ţi place, altuia nu-i face!«

A doua zi, dis de dimineaţă, Ionuţ îşi luă ca de obicei jucăriile preferate şi ieşi în parc.
De această dată a făcut schimb de jucării cu toţi copii de la joacă, şi-a făcut prieteni
noi şi nu s-a mai jucat singur niciodată!

Veve și Ri ță

În pădure trăia o veveriţă, Veve, care de când era mică a trăit singură, pitindu-se pe
sub frunze. Era fricoasă şi nu avea prieteni.
Într-o zi, pe când încerca să-şi găsească ceva de mâncare, se întâlni cu o altă veveriţă,
Riţă. Aceasta era foarte veselă, jucăuşă şi avea mulţi prieteni.

Riţă când o zări, se apropie de ea şi îi spuse:

– Bună, eu sunt Riţă şi locuiesc în apropiere. Tu cine eşti?

– Eu sunt Veve şi nu reuşesc să găsesc nimic de mâncare!

Riţă: – Te invit la un ospăţ cu nuci şi alune la mine acasă, în copacul acesta, la a cincia
creangă, spuse entuziasmată Riţă.

Veve speriată: – În copac? Dar eu nu m-am urcat niciodată în copac! Oricât de foame
mi-ar fi, nu pot urca în copac!

Riţă razand: – Dar dacă vei vrea cu adevărat vei putea! Te gândeşti la câtă mâncare
este sus şi vei vedea că nu este greu deloc să urci în copac!

– Voi fi lângă tine în caz că vei avea nevoie, încercă Riţă să o mai liniştească pe Veve!

Foamea care nu-i dădea pace o convinsese până la urmă pe Veve să asculte de noua ei
prietenă. Cu grijă şi convinsă că va putea, a reuşit să urce în copac până la a cincia
creangă, la casa lui Riţă .

Din acea zi Veve şi Riţă au devenit nedespărţite şi împreună au reuşit să facă o

mulţime de lucruri noi, iar Veve nu a mai spus niciodată “nu pot”, ci :

« POT DACĂ VREAU CU ADEVĂRAT ! »

Lara și Mara

Erau odată două fete, bune prietene, pe nume Lara și Mara. Se cunoșteau de când erau
foarte mici și împărțeau întotdeauna totul, una cu cealaltă.
Într-o zi, Lara și Mara au mers la cumpărături. Lara a probat un tricou și i-a cerut
părerea prietenei ei Mara.

– Mara, Mara, uite ce tricou am gasit…ce părere ai, îmi stă bine?

Mara, fără a sta prea mult pe gânduri, i-a spus că nu-i plăcea cum îi stă și a sfătuit-o
pe Lara să caute un alt model.

Atunci Lara, sințindu-se jignită, a ieșit plângând din magazin lăsându-și prietena
acolo.

Mara foarte tristă, regretă reacția prietenei ei. Nu înțelegea de ce s-a supărat, ea în
spusese doar părerea ei legată de tricou…

La sosirea acasă, Lara i-a povestit mamei sale ce sa întâmplat la magazin. Mama ei a
făcut-o să înțeleagă că prietena ei tocmai fusese sinceră cu ea și nu trebuie să o
deranjeze asta.

Lara și-a dat seama că mama avea dreptate, așa că a două zi a fugit să își ceară scuze
Marei, care a iertat-o imediat cu un zâmbet larg.

De atunci, cele două prietene au înțeles că adevărata prietenie se bazează pe

sinceritate.

Broasca țestoas ă și iepurele

În lumea animalelor trăia un iepure foarte mândru și orgolios, care nu a încetat

niciodată să proclame că el este cel mai rapid și să se laude în fața broaștei țestoase
care era foarte lentă.

– Hei, Broscuțo, nu alerga atâta că oricum nu vei ajunge la obiectivul tău! spunea
iepurele râzând de broasca țestoasă.

Într-o zi, broasca țestoasă a venit cu un pariu neobișnuit la iepure:

– Sunt sigură că te pot învinge într-o cursă.

– Pe mine? întrebă mirat iepurele.

– Da, da, pe tine … răspunse broasca țestoasă. Să pariem și să vedem cine va câștiga
cursa.

Iepurele, intrigat, a acceptat pariul.

Așa că, toate animalele s-au adunat pentru a urmări cursa. Bufnița a anunțat punctele
de plecare și de sosire, și fără alte formalităti au început cursa în mijlocul neîncrederii
din partea publicului.

Abil și foarte încrezător în forțele proprii, iepurele a lăsat broasca țestoasă să profite
de un avantaj și a mai stat puțin, râzând de ea. Apoi, el a început să fugă rapid și a
depăsit broasca țestoasă care mergea încet, dar constant. S-a oprit doar la jumătatea
distanței, pe o pajiște verde luxuriantă, unde a decis să se odihnească înainte de a
încheia cursa. Acolo a adormit în timp ce broască testoasă a continuat să meargă, pas
cu pas, încet, dar fără oprire.

Când iepurele s-a trezit, a văzut cu groază că broasca era la o scurtă distanță de linia
de sosire. A început să fugă cu toată puterea lui, dar era prea târziu: broasca țestoasă a
ajuns la final și a câștigat cursa!

În acea zi iepurele a aflat, printr-o mare umilire, că nu trebuie niciodată să radă de

ceilalți. De asemenea, el a aflat că prea multǎ mândrie și excesul de încredere în
sine este un obstacol în calea realizării obiectivelor noastre.

Zbârlici

A fost odată un băiat, pe nume Zbârlici, ce avea un comportament rău, rău de tot. La
orice lucru ce îl deranja câtuși de puțin, începea să țipe, să vorbească urât și chiar să
arunce cu ce prindea în mână.

Într-o zi, tatăl său i-a dat un sac plin de cuie și i-a spus că, de fiecare dată când își
pierde cumpătul, să bată câte un cui în gardul din spatele casei.

În prima zi, Zbârlici bătu 42 de cuie în gard, a două zi 35, a treia zi 15 și din ce în ce
mai puține în zilele următoare. Băiatul a ajuns să realizeze că era mai ușor să-și
controleze temperamentul decât să bată cuie în gard.
În cele din urmă a venit ziua când Zbârlici nu și-a mai pierdut calmul nici o dată și i-a
spus tatălui său că nu trebuie să mai bată nici măcar un cui în gardul din spatele casei.
El a reușit să-și controleze în cele din urmă temperamentul.

Tatăl său, foarte fericit și mulțumit, i-a sugerat fiului său ca pentru fiecare zi în care își
va controla comportamentul să scoată câte un cui din gard.

Zilele au trecut și Zbârlici a ajuns în sfârșit la momentul în care i-a spus tatălui său
că a scos toate cuiele din gard. Atunci, tatăl își luă fiul de mână și, uitându-se la gardul
din spatele casei îi spuse:

– Uite, fiule, ai muncit din greu să bați și să scoți cuiele, dar uită-te la toate găurile
rămase în gard. Niciodată gardul nu va mai fi la fel.

– Ce vrei să spui tată? întrebă mirat Zbârlici.

– Ceea ce vreau să înțelegi este că, atunci când spui sau faci lucruri cu furie, ură sau
comportament urât, lași o cicatrice, asemănătoare acestor găuri din gard. Și nu mai
contează cât de mult îți ceri scuze, rana va fi mereu acolo. O rană verbală este la fel
de dureroasă precum o rană fizică.

Prietenii, la fel ca și părinții și întreaga familie, sunt adevărate bijuterii ce trebuiesc

prețuite. Ei îți zâmbesc și te încurajează să evoluezi. Te ascultă, au un cuvânt de
alinare și întotdeauna te vor primi cu inima deschisă.

Cuvintele tatălui său, precum și experiența cuielor bătute în gard, l-au făcut pe
Zbârlici să se gândească asupra consecințelor caracterului său. De atunci acordă mult
mai multă atenție cuvintelor adresate oricărei persoane, gesturilor arătate și faptelor
sale.