Sunteți pe pagina 1din 7

DEFINIREA CONCEPTULUI DE CREATIVITATE

Prin creativitate se înţelege capacitatea sau aptitudinea de a realiza ceva nou, original. Actul creator este însă un proces de elaborare prin invenţie sau descoperire, cu ajutorul imaginaţiei creatoare, a unor idei, teorii sau produse noi, originale, de mare valoare socială şi aplicabile în diferite domenii de activitate. Creativitatea poate fi educată, dezvoltată şi pusă în valoare. În ziua de azi, creativitatea reprezintă o sursă de putere şi energie superioară tuturor celor existente până în prezent. Creativitatea reprezintă o sursă inepuizabilă ce se multiplică permanent: poate aborda orice problemă căreia îi poate găsi soluţii inedite, are aplicabilitate în toate domeniile de activitate. Antrenamentul creativităţii se realizează cunoscând factorii definitorii ai creativităţii şi blocajele ce împiedică manifestarea acesteia. Creativitatea reprezintă o faţă modernă extraordinară, dar insuficient cunoscută şi valorificată. Termenul de creativitate îşi are originea în cuvântul latin „creare”, care înseamnă „a zămisli”, „a făuri”, „a naşte”. Creativitatea defineşte un proces, un act dinamic care se dezvoltă, se desăvârşeşte şi cuprinde atât originea cât şi scopul. Conceptul de creativitate, unul dintre cele mai fascinante concepte cu care a operat vreodată ştiinţa, este încă insuficient delimitat şi definit. Aceasta se explică prin complexitatea procesului creativ, ca şi prin diversitatea domeniilor în care se realizează creaţia. După unii autori, acest lucru se întâmplă ori de căte ori o noţiune este difuzată de la un grup restrâns de specialişti la o populaţie mai largă, pierzându-şi astfel caracterul univoc, stabilitatea şi rigoarea. Nu este vorba de un proces de degradare, ci de asimilare a gândirii logice individuale la gândirea socială. Etimologia cuvintelor ne demonstrează că termenul de creativitate defineşte un proces, un act dinamic care se dezvoltă, se desăvârşeşte şi cuprinde atât originea cât şi scopul. Termenul şi noţiunea generică au fost introduse pentru prima dată, în anul 1937, de psihologul american G.W. Allpot, care simţise nevoia să transforme adjectivul „creative”, prin nefixare, în „creativity”, lărgind sfera semantică a cuvântului şi impunându-l ca substantiv cu drepturi depline, aşa cum apare mai târziu în literatura şi dicţionarele de specialitate. În anii 170, neologismul preluat din limba engleză s-a impus în majoritatea limbilor de circulaţie internaţională („creativité” în franceză; „kreativität” în germană; „creativita” în italiană, etc.), înlocuind eventualii termeni folosiţi până atunci (în germană se folosea termenul „das

Schöpferische” = „forţa de creaţie”). La noi, D. Caracostea folosea termenul încă din 1943, în lucrarea „Creativitatea eminesciană”, în sensul de originalitate încorporată în opere de artă. Discutarea conceptului de creativitate ridică o problemă de bază a comunicării. Pe de

o parte, întrebuinţarea termenilor de „creativitate” şi de „gândire divergentă” ca sinonime

conduce la admiterea unei relaţii între ele ceea ce nu e dovedit de stările obiective. Pe de altă

parte, este dificil să negăm o asemenea relaţie şi încă să n-o raportăm la cercetarea şi practica

în domeniu când mulţi cercetători şi practicieni care abordează subiectul consideră că termenii

sunt interschimbabili. „Întrucât transferul de deprinderi nu pare să se facă uşor, profesorul trebuie să aplice gândirea divergentă în orice context posibil al curriculumului. Având în vedere valoarea acestor exerciţii în ansamblul programului educaţional, este într-adevăr util pentru formare să fie aplicate oriunde este posibil”. Dar creativitatea nu înseamnă numai atât. Larga putere de iradiere a conceptului este surprinsă numai în practica educaţională. Astăzi, într-o lume de largă deschidere democratică, recunoaştere şi promovarea creativităţii nu este numai un depinderat, ci o reală şi stringentă necesitate. Încă de acum două decenii, psihologul Morris Stein anunţă acest prag de minunată deschidere pentru creativitate şi spiritele creative. „O societate care stimulează creativitatea asigură cetăţenilor săi patru libertăţi de bază: libertatea de studiu şi pregătire, libertatea de explicare şi investigare, libertatea de exprimare şi libertatea de a fi ei înşişi.”

Pe când teologii preamăresc Creaţia Divină, savanţii şi artiştii problematizează neâncetat creativitatea umană. Într-adevăr, problema creativităţii este abordată şi se formulează în funcţie de contextul social (dicţionarele reflectând destul de fidel aceste oscilaţii de interes şi modalităţi de prezentare). Ultima ediţie a dicţionarului enciclopedic (1993) consideră „creativitatea ca trăsătură complexă a pesonalităţii umane, desemnând capacitatea de a realiza ceva imediat, original”. Caracterizarea aparţine psihologilor şi oferă ceva mai mult decât ediţia anterioară; Dicţionarul enciclopedic român (1962) nu trata subiectul ca atare, ci numai „Creaţia Artistică”. Tot ce aflăm sub acest titlu este că opera de artă rezultă dintr-un proces îndatorat talentului şi fanteziei artistului, respectiv concepţiei sale despre lume. Ceva mai simplu se tratează problema în Dicţionarul de Estetică Generală (1972) care

insistă asupra fenomenului de producere a unicatelor şi a diversităţii, interpretărilor lui. Astfel,

în istoria culturii, creaţia artistică apare ca:

-act delirant, chiar demenţial sau mistic, impuls al Divinităţii (Platon); -expresie sensibilă a Ideii Absolute (Hegel);

-activitate spirituală prelogică şi amorală (B. Croce); -revelaţie pură (A. Brémond); -o compensaţie sau manifestare sublimată a refulării instinctuale (S. Freud); -un produs patologic (C. Lombroso) sau al dicteului automat (A. Bréton); -act gratuit, aleatoriu sau simplu joc (K. Gross); -expresie a sintezei armonioase şi superioare a disponibilităţilor vitale (J.M. Guyan); -proces natural continuat pe planul spiritualităţii (G. Séailles), etc. G.W. Allport, introduce termenul „creativitate” în psihologie pentru a desemna o formaţiune de personalitate. În opinia lui, creativitatea nu poate fi limitată doar la unele dintre categoriile de manifestare a personalităţii, respectiv la aptitudini (inteligenţă), atitudini sau trăsături temperamentale. Acesta este unul dintre principalele motive pentru care în dicţionarele de specialitate apărute înainte de 1950, termenul „creativitate” nu este inclus. Cu toate acestea, abordări mai mult sau mai puţin directe ale creativităţii, s-au realizat şi înainte de 1950, noţiunea fiind consemnată sub alte denumiri: inspiraţie, talent, supradotare, geniu, imaginaţie sau fantezie creatoare. Inspiraţia este o stare psihică de tensiune puternică cu o durată variabilă, în cursul căreia se conturează în linii generale viitoarea idee sau soluţie nouă. Atributele esenţiale de inspiraţie sunt: spontaneitatea şi vibraţia afectivă. Cercetările psihologice ulterioare au arătat că inspiraţia este o etapă a procesului de

creaţie.

Cuvântul talent provine din limba greacă „talanton” desemnând o unitate de măsură a greutăţii, sau o monedă având valoarea corespunzătoare unui talant de aur sau de argint. În dicţionarul Larousse sensul psihologic al termenului talent se referă la aptitudinea sau responsabilitatea naturală pentru a face un anumit lucru. În majoritatea dicţionarelor de psihologie, talentul este considerat o formă specială de capacităţi sau abilităţi cum ar fi capacitatea muzicală care este înnăscută sau moştenită şi face posibilă obţinerea unor rezultate superioare. Termenii „supradotare” şi „geniu” se întrepătrund în mare măsură şi de aceea au fost consideraţi ca desemnând fenomene similare. Talentul este o continuare a aptitudinii, o treaptă superioară de dezvoltare a acesteia, caracterizat nu doar prin efectuarea cu succes a unei activităţi, ci şi prin capacitatea de a crea opere originale. După M. Bejat, individul înzestrat cu talent se caracterizează printr-o inteligenţă deosebită, o puternică impresionabilitate, o mare exigenţă faşă de sine dispunând de un puternic spirit autocritic, care-l face să fie permanent nemulţumit de ceea ce creează şi să năzuiască spre perfecţiune.

Persoana supradotată este înzestrată cu „daruri naturale” care îi permit să facă lucruri deosebite, iar „geniul constituie dispoziţia sau aptitudinea naturală de a crea ceva original şi cu totul remarcabil”. În dicţionarele de psihologie „supradotat” este:

cel care posedă într-o mare măsură abilităţi intelectuale sau cel care are un cotient intelectual (QI Inteligence Quotient) mai mare de 140. individul care posedă un talent nonintelectiv cum ar fi cel muzical, la cel mai înalt nivel, în general sau doar într-un anumit domeniu. F. Galton (1869) consideră că oamenii geniali sunt înzestraţi cu aptitudini intelectuale sau mentale excepţionale. J.M. Cattell (1903) a studiat viaţa şi activitatea a o mie de personalităţi eminente consemnate în dicţionare, ajungând la concluzia că aceştia se definesc prin capacităţi intelectuale remarcabile care sunt ereditare. R. Weisberg apreciază că toate persoanele creatoare („unde există creaţie există şi geniu”) au un număr restrâns de trăsături comune printre care se numără: interesele de cunoaştere, independenţa judecăţilor, încrederea în sine, intuiţia şi o fermă percepţie de sine ca individ creativ. Intuiţia se referă la tendinţa de a ajunge la o concluzie sau de a îndeplini o acţiune fără explicaţii amănunţite pentru fiecare pas al procesului. Puternica percepţie de sine ca individ creativ se referă la faptul că geniile sunt convinse de creativitatea lor, această credinţă constituindu-se într-unul dintre principalele motive ale activităţii lor creatoare. Creativitatea se manifestă în toate domeniile cunoaşterii şi vieţii sociale: ştiinţă, tehnică, economie, artistică, mangerială, pedagogică. Creativitatea se poate manifesta în toate etapele de vârstă, pe tot parcursul vieţii, însă cea mai productivă creativitate este între 25-40 de ani. Pe etape de vârstă se pot evidenţia următoarele exemple:

a) performanţe precoce în pregătire -Gauss admis la universitate la 11 ani; -Norbert Wiener –autorul lucrării „Cibernetica” a obţinut licenţa la 14 ani si doctoratul la 19 ani. b) precocitate creativă (creativitatea la vârste timpurii):

-Mozart compune un menuet la 5 ani; -Eminescu a publicatîincepand cu vârsta de 14 ani. c) vârstele tinere sunt cele mai propice creativităţii originale, performanţelor deosebite:

- Enescu „Rapsodia Română” la 20-21 de ani.;

-Henry Coandă avionul cu reacţie la 24 de ani; -Einstein teoria relativităţii la 26 de ani; -Bell telefonul la 29 de ani. d)în ştiinţă, literatură, artă între 30-40 ani es manifestă o puternică creativitate; în politică, creţtia este deosebită între 50-70 de ani. e)si la vârste mature târziu se poate manifesta sau continua creativitatea :

-Bell perfectionează telefonul la 58 de ani, la 70 de ani rezolvă problema stabilităţii avionului; -Alexandre Dumas tatăl a scris romanele sale în jurul vârstei de 70 de ani;

-Goethe si Verdi au creat şi la vârste înaintate. Oamenii de ştiinţă înalt creativi se caracterizează prin: nevoia de a se elibera de reguli (flexibilitate); deschidere la experienţă; sensibilitate la probleme (faţă de cele importante, ei nu îşi pierd timpul cu rezolvarea unor probleme nesimnificative); problematizarea pot vedea

o problemă acolo unde nimeni nu o vede, ducând astfel la apariţia unui domeniu nou, original,

de cercetare. Geniul artistic include abilitatea de a-i sensibiliza emoţional pe alţii, presupunând o mai mare deschidere şi sensibilitate faţă de experienţa emoţională a celorlalţi. Spre deosebire de mulţi autori, Weisberg susţine că în prezent se cunoaşte foarte puţin despre caracteristicile geniului, conceptul de geniu fiind mit. În sprijinul acestei opinii aduce

următoarele argumente:

-indivizii creativi într-un anumit domeniu pot să nu aibă un anumit set de însuşiri care să îi diferenţieze de indivizii noncreativi cu experienţă similară în acelaşi domeniu; -se poate ca trăsăturile psihologice să nu relaţioneze cazual cu activitatea creatoare; -creativitatea nu se manifestă constant nici chiar la cei mai mari artişti sau oameni de ştiinţă, ceea ce indică faptul că geniul nu este o caracteristică constantă; -analiza unor aspecte mai largi privind conceptul de geniu arată că este o greşeală să cauţi geniul numai la nivelul individului sau numai în munca sa. Aceasta deoarece geniul este

o caracteristică pe care societatea o atribuie rezultatelor muncii unui individ. Dacă societatea

devine sensibilă la alte categorii de rezultate ale muncii, la alte dimensiuni sau calităţi ale acesteia, atunci se schimbă şi judecăţile asupra geniului. După părerea multora, Weisberg a încercat să depăşească abordările unilaterale sau extremiste ale creativităţii, însă nu a reuşit să posteze o viziune dialectică asupra diverselor interpretări. De exemplu, nu putem să identificăm un geniu în sens riguros exact sau matematic după un set de caracteristici specifice, dar foarte multe studii şi cercetări empirice

au ajuns să pună în evidenţă trăsăturile comune marilor personalităţi creatoare. Întrebarea pe care şi-o pune Weisberg – de ce pe de o parte, aceste trăsături nu se manifestă constant în activitatea geniului, iar pe de altă parte, aceste trăsături se întâlnesc şi la oameni care nu sunt apreciaţi ca genii – poate fi analizată din perspective diferite. Una dintre explicaţii ar fi că activităţile noastre sunt atât dominant reproductive, cât şi dominant creatoare sau cel puţin cu acţiuni de un anumit tip sau altul. Desigur că persoanele înalt creatoare desfăşoară activităţi predominant creative mai frecvent decât indivizii cu un nivel redus al creativităţii. În psihologie nu putem vorbi de relaţii de tip cazual datorită supercomplexităţii fenomenelor publice între care creativitatea se situează pe unul dintre primele locuri. Esenţa creatorului constă în noutatea şi originalitatea sa. De aceea, nu avem standarde pentru a-l evalua. Într-adevăr, istoria a arătat că un produs cu căt este mai original şi implicaţiile sale sunt mai îndepărtate în timp, cu atât mai aspru va fi judecat de contemporani, fiind calificat drept nebunesc, eronat, inutil etc., dar aceste aprecieri ale societăţii nu împiedică geniile să existe, să se afirme şi să dăinue. Cei mai mulţi autori văd în geniu o forţă creatoare uriaşă, deosebit de originală. Geniul poate fi considerat cea mai înaltă formă de dezvoltare a aptitudinilor. El dispune de o extraordinară capacitate creatoare, care duce la crearea unor produse deosebit de originale, deschizând drumuri noi în domeniul său de activitate. Uneori genialitatea a fost asociată cu precocitate (ex. Mozart a compus un menuet la 5 ani; Enescu a început să cânte la vioară la 4 ani, iar la vârsta de 7 ani a devenit student la Conservatorul din Viena). Una dintre cele mai valoroase interpretări ale creativităţii pe care în linii generale o regăsim în lucrările contemporane, aparţine lui W. Duff şi a fost elaborată în secolul al XVIII- lea. Ipotezele teoriei sale au fost formulate plecând de la analiza intelectului unor genii precum: Platon, Bacon, Shakespeare, Descartes, Newton sau Berkeley. W. Duff a distins trei facilităţi ale minţii creatoare: imaginaţia, judecata şi gustul pe care le consideră principalele componente ale geniului. Imaginaţia este facultatea mintală care elaborează o infinitate de asociaţii noi prin compunere şi descompunere a ideilor, prin combinare şi recombinare a lor, creând în final obiecte care nu au existat niciodată în natură. Judecata permite combinarea ideilor elaborate de imaginaţie, observarea acordului sau dezacordului dintre ele, reunirea în aceeaşi categorie a celor omogene şi respingerea celor discordante, în final urmând să se determine utilitatea şi adevărul invenţiilor şi descoperirilor produse prin puterea imaginaţiei.

Gustul este un simţ intern care permite delimitarea ideilor frumoase de cele urâte, a celor decente de cele ridicole. Din toate ne dăm seama că imaginaţia se aseamănă cu gândirea divergentă, iar judecata cu gândirea convergentă. Gustul este abordat ca un supliment de judecată de factură estetică, care conferă în primul rând eleganţă gândurilor noastre. Se spune că cele trei facultăţi mintale umane implicate în creaţie sunt întâlnite la toţi oamenii, fiind în special prezente la copii, la oameni cu realizări excepţionale, desigur în grade diferite. În România, începând cu anii ’70, s-au efectuat studii multiple şi intervine asupra creativităţii în ştiinţă, artă şi învăţământ. La început studiile asupra cercetivităţii au fost orientate spre factorii motivaţionali, ca de altfel şi în plan internaţional, emoţional-afectiv sau de personalitate în general. Astfel, Rădulescu – Motru se referea la creaţie în termenii personalismului energetic şi al vocaţiei; M. Ralea consideră că originalitatea este mai mult dependentă de sentimente decât de factorii intelectuali; V. Pavelcu aprecia că personalitatea creatoare integrează specific motivaţiile individului. Unii specialişti explică deci, procesul creaţiei prin nivelul gândirii logice, alţii relevă influenţa unor facturi de personalitate (motivaţii, atitudini), iar a treia categorie diminuează sau chiar neagă importanţa inteligenţei, atribuind rol hotărâtor imaginaţiei (Wertheimer). Dacă inteligenţa este o formă superioară de organizare şi de echilibru a structurilor cognitive şi dacă a înţelege şi a inventa sunt principalele ei funcţii (Piaget), atunci nu putem vorbi de nici un proces creativ fără participarea inteligenţei. Pornind de la această idee, orice persoană cu o inteligenţă normal dezvoltată este mai mult sau mai puţin creativă, iar peste un anumit coeficient de inteligenţă (după unii cercetători, peste 120), aceasta nu mai corelează cu creativitatea, rolul important revenind imaginaţiei creatoare şi factorilor de personalitate. Ar fi greşit însă dacă am identifica inteligenţa superioară cu creativitatea, aceasta fiind definită de originalitatea şi valoarea produselor create. Cu alte cuvinte „inteligenţa superioară nu înseamnă neapărat şi creativitate”(Landau), întrucât nu toţi oamenii inteligenţi sunt şi creativi.