Țara mea

Țara mea? Țara mea este iubirea atât de profundă, încât mii de scriitori nu o pot
descrie, dragostea pentru tradiție și reinventare ce ne alunecă prin vene, obiceiurile vechi
sălăjduite de strămoșii noștri vestiți ce încă ne împodobesc cultura. De-a lungul veacurilor,
tradiția română s-a împietrit în sufletele oamenilor, undeva adânc în existența noastră încât
cunoaștem ordinea prestabilită precum știm colindele. Datinile ne definesc drept popor și
ne-au călăuzit viața tuturor din vremea acadelelor și „Țară, țară vrem ostași”.
Țara mea este emoția copiilor când pleacă la urat și mirosul de cozonac din bucătăria
bunicii. Merele coapte și obrajii rozalii îmi încânta privirea în fiecare an când stau proptită pe
pervaz și aștept colindătorii. Deși îi văd anual, aceeași trupă de mici oameni cu corzile vocale
înghețate, le zâmbesc larg, pentru că îmi dau șansa să mă bucur de aerul sărbătorilor, de
spiritul vremii reci, dar pline de căldură.
Țara mea este adrenalina din ziua afișării rezultatelor. Privirile înmărmurite de spaima
eșecului sunt prezente în fiecare vară, urmate de ochii înlăcrimați ai părinților ce văd reușita
copiilor și facultatea bătând la ușă. Cu mari oftaturi și inima deschisă, următoarea generație
și-a deschis brațele spre crearea viitorului, unul mareț pentru micul stat european. Câțiva,
cei ce nu stau, încă se întrebă dacă merită să plece, însă dezamăgiți de ceea ce li se oferă, se
îmbarcă în avion cu un vis, să repare țara ce le este mamă. ”Îi vom revedea”, se consolează
părinții între ei, știind că noua generație se va întâlni peste ani, de această dată în costume
scumpe și stând pe scaune importante.
Țara mea este zâmbetul doamnelor asistente ce ar vrea să te ajute, dar anii printr-un
sistem ce le dă îndoieli dacă mâine vor avea parte de o masă caldă, le lasă reci. Sentimentul
sfâșietor cu care trăiesc în suflet le macină la fiecare consult, căci cunosc toate misterele
copului omenesc și, totuși, nu dețin aparatele necesare. Noaptea, când luna protejează
străzile lăturalnice, gânduri pline de durere le zboară prin minte, doar dacă ar fi avut
resursele...
Țara mea este vocea răsunătoarea a domnilor profesori ce pavează viitorul sutelor de
elevi pe care îi văd zilnic. An de an explică teorema lui Pitagora, propozițiile subordonate și
rolul celulelor vegetale prin idei noi și zâmbete vechi, la fel de calde ca pe vremea când se
aflau dânșii într-un pupitru. Acum, corecteză teancuri de teste printre alte teancuri de
informații, dar ceea ce predau cu adevărat... Profesorii predau legile vieții într-o formă
interactivă, ușor acoperită de stratul de cunoștințe.
Țara mea este căldura absurdă din August și strigătele acute ale vânzătorilor
ambulanți. De pe meleaguri îndepărtate se întorc agricultorii români cu cireșe și căpșuni, cu
palme taiate și murdare. Cu pielea arsă de soarele necruțător, te ademenesc cu vorbe dulci,
la fel de delcioase precum munca lor acerbă. Se chinuie neîncetat, făcând ce au învățat cu
decenii în urmă, aceeși sămânță, același pământ. Toate acestea pentru o sumă minimă și o
urare tradițională Să te ajute Dumnezeu!
Țara mea este istoria ascunsă printe coridoare lungi în palate discutate la nivel
județean. Uși înalte ocrotesc mistere de mult pierdute, lupte de mult uitate și strategii de
mult aruncate. O cultură atât de captivantă nu poate supravițui între pereții unei vechi
locuințe regale, ci recitată de pe vârful plămânilor în piețele oamenilor. Cunoașterea este
putere, putere ce ne-a fost furată cu ghiare vicioase.
Țara mea este talentul prezent în colțuri de stradă și Sala Palatului. Sărituri înalte pe
langă adversare și minți geniale ne ridică pe podiumul internațional. Să nu uităm de atacurile
iuți ale spadasinilor și întoarcerile grațioase ale gimnaștilor ce ne arată perspectiva
învingătorilor. Campioni din nenumărate domenii urcă scara reușitei, cărând un ghiozdan
mare cu o panglică în trei culori.
Țara mea este lupta neîncetată din capitală. Ființe de rând își cer țara înapoi, iar
veninul rușinos din ochii conducătorilor încearcă să îi reprime la tăcere cum au făcut de
atâtea ori. Ceea ce ei nu știu este că românii poartă sângele lui Decebal și ambiția lui Traian,
puterea lui Burebista, adevărul lui Țepeș, curajul lui Viteazul și iubirea lui Cuza. Sufletele de
războinici nu s-au plecat în fața minciunii, ci au luptat pentru liberatatea lor cu voință între
dinți.
Țara mea este frumusețea oamenilor- iubirea, inteligența și bunătatea lor. Bucuria în
pofida războaielor sociale ne caracterizează, căci am găsit mereu lumina stelelor în noaptea
înnorată. Mozaicul de tipuri omenești împânzesc câmpiile române, toți legați cu aceeași
sfoara roșie: dragostea pentru patrie.