UNIVERSITATEA DE VEST DIN TIMIȘOARA

FACULTATEA DE CHIMIE, BIOLOGIE, GEOGRAFIE

POLIZAHARIDE

Coordonator,
Conf.dr.ing. Bolcu ConstantinStudent,

......Birtoc M
......

TIMIȘOARA,
2013

1
 CUPRINS

1. Generalităţi 3
2. Clasificare 4
3. Nomenclatura 5
4. Reprezentanţi 5
5. CONCLUZII 11
6. BIBLIOGRAFIE 12

2
 POLIZAHARIDE

1. Generalităţi

Zaharidele,numite si zaharuri,hidrati de carbon sau glucidesunt combinaţii

chimice ce conţin în moleculele lor, alături de o grupă aldehidică sau cetonică,
grupe hidroxil.
Termenul de “hidrat de carbon” a apărut, din punct de vedere istoric, din
observaţia că un grup de compuşi izolaţi din surse naturale aveau formule
moleculare care corespundeau formulei generale Cn(H2O)n. După elucidarea
structurilor acestor compuşi au fost descoperite şi alte substanţe a căror constituţie
se încadra în familia hidraţilor de carbon, dar a căror formule moleculare nu
corespundeau. Hidraţii de carbon simpli sunt numiţi zaharuri sau zaharide deoarece
au gust dulce.
Zaharidele nu fac parte din substantele esentiale, ele putând fi sintetizate în
organism din aminoacizi si glicerina, totusi cantitatea minima de glucide în ratia
alimentara trebuie sa fie de 50-60g zilnic.
Insuficienta glucidelor provoaca dereglari metabolice care se caracterizeaza
prin marirea procesului de oxidare a lipidelor endogene cu formarea corpilor
cetonici si intensificarea proceselor de gliconeogeneza cu descompunerea
proteinelor din tesuturi, folosite ca sursa de energie si pentru sinteza glucozei.
Este daunator si surplusul de glucide: provoaca obezitate, infiltratia lipidica
a ficatului. Consumul produselor alimentare bogate în amidon, al fructelor si
legumelor cu continut înalt de glucide are unele prioritati fata de zahar, bomboane
si alte dulciuri. Zaharul este un produs cu energie calorica înalta, lipsit de vitamine,
saruri minerale, fibre vegetale, substante pe care le contin produsele vegetale.

3
 Norma zilnica de glucide în ratia alimentara trebuie sa constituie 300-400g
pentru maturi, inclusiv 50-100g de zaharuri usor asimilabile.
Glucidele vor forma 50-65% din valoarea energetica a ratiei alimentare
zilnice. Persoanele care îndeplinesc munci fizice grele au nevoie de cantitati
sporite de glucide. Astfel, ei pot consuma pâna la 600-700g de glucide zilnic.

2. Clasificare
Zaharurile se împart în:
- monozaharide,
- oligozaharide
- polizaharide.
Monozaharidelesuntpolihidroxi-aldehide şi cetone alifatice, compuse dintr-o
catenă normală, purtând o grupă carbonil şi mai multe grupe hidroxil. Acestea,
împreună cu derivaţii lor funcţionali, oligozaharidele şi polizaharidele, formează
importanta clasă a hidraţilor de carbon.
Monozaharidele sunt polihidroxialdehide şi polihidrxiacetone, în care grupa
carbonil se află sub formă de semiacetal intern şi care prin hidroliză nu se
transformă în unităţi mai mici.
Oligozaharidele sunt formate din 2 – 10 resturi de monozaharide unite prin
legături eterice, la hidroxilul semiacetalic. După numărul de monozaharide pe care-
l dau la hidroliză, oligozaharidele se numesc dizaharide, trizaharide, etc.
Polizaharidele sunt hidraţi de carbon cu structură macromoleculară formaţi
din sute sau mii de resturi de unităţi de monozaharide unite prin legăuri
glicozidice. Polizaharidele cele mai răspândite derivă de la glucoză, prin eliminare
de apă:
n C6H12O6 [C6H10O5] n + nH2O

4
 Polizaharidele sunt răspândite cu deosebire în plante, care le sintetizează şi
în care au rol de a asigura rezistenţa mecanică (intrând în pereţii celulari), fie au rol
de substanţe de rezervă.
Polizaharidele pure sunt solide, insolubile sau greu solubile în apă, cu care
formează soluţii coloidale.
Polizaharidele au structuri microcristaline. La încălzire nu se topesc, ci se
descompun. Nu au gust dulce.

3. Nomenclatura
Cel care incearcă prima dată să denumească glucidele este C. Schmidt în anul
1844, care le denumeşte hidraţi de carbon, datorită raportului observat între atomii
de hidrogen şi oxigen de 2:1. Se propune formula generală de C n(H 2O)n. Formula
propusă are 2 incoveniente:
 hidrogenul şi oxigenul nu sunt legaţi sub forma de molecule de apă de
atomul de carbon
 sunt substanţe de tipul aldehidei formice CH2O, acid lactic, care nu sunt
glucide.
Nomenclatura actuală de glucide provine de la grecescul γλικισ (glikis=dulce).
Nici această denumire nu este riguros ştiinţifică deoarece glucide cu masă mare
(celuloză, amidon) nu au gust dulce.

4. Reprezentanţi
Cele mai importante si mai des intalnite polizaharide sunt:
a. Celuloza
Celuloza (C6H10O5)n este o polizaharidă formată din resturi de D-
glucopiranoză, unite ca şi în celobioză, prin legături, 1,4-β-glicozidice. Celuloza
este hidrolizată de β-glucozidază la celobioză. Datorită legăturilor β-glucozidice
5
dintre resturile de glucoză, fiecare inel de glucopiranoză este rotit cu 180°, unul
faţă de altul, astfel că celuloza formează macromolecule filiforme (Haworth,
Freundenberg).

Formula conformaţională a celulozei corespunde unor forme scaun ale

tetrahidropiranului, cu grupele hidroxilice orientate ecuatorial şi cu legătura β-
glicozidică 1,4 între hidroxili ecuatoriali.
CH2OH CH2OH CH2OH
O O O
O O O O
HO HO HO
OH OH OH

În plante, celuloza se formează prin procese biochimice complicate, care pot

fi exprimate prin ecuaţia:

6nCO2 + 5 nH2O [C6H10O5] n + 6 n O2

Firele de bumbac, de in şi de cânepă conţin până la 95% celuloză, iar în

diferite tipuri de lemn (răşinoasele), conţinutul de celuloză variază între 40 şi 60%.
Celuloza formează fibre în care macromoleculele sunt unite între ele prin
legături de hidrogen stabilite între grupele hidroxilice ale catenelor. Existenţa
legăturilor de hidrogen între macromolecule conferă celulozei o rezistenţă
mecanică deosebită.

6
 Gradul de polimerizare, n, al celulozei variază cu provenienţa şi cu modul de
prelucrare al materialului, în cursul izolării. El poate varia între 300 şi peste 3000.
Celuloza din lemn poate avea grad de polimerizare între 550 şi 1250, fibrele de
bumbac au grade de polimerizare mai mari , de la 1200 la 1300; gradul de
polimerizare cel mai mare îl are bumbacul neînălbit. Mătasea artificială (vâscoza)
obţinută din celuloză are un grad de polimerizare din cele mai mici, 100 – 500.
Deoarece rezistenţa fibrelor este asigurată de legăturile de hidrogen dintre fibre, cu
cât gradul de polimerizare este mai mic şi rezistenţa mecanică a fibrei este mai
redusă
Grupele hidroxil din celuloză, implicate în legături de hidrogen, sunt mai
putin disponibile pentru reacţii chimice. Totuşi celuloza formează eteri (prin
metilare cu dimetilsulfat) şi esteri (prin tratare cu acizi organici sau anorganici);
prin tratare cu soluţii concentrate de hidroxid de sodiu formează combinaţii sodate
numite “alcali-celuloze”.
Alcali-celuloza reacţionează cu CS2 dând xantogenaţi de celuloză sau
vâscoză, o soluţie vâscoasă care se filează într-o baie acidă (H2SO4), regenerând
celuloza.

NaOH CS2
CH OH CH ONa CH O CS SNa

+
H
CH O CS SH CH OH
- CS2

Prin tratarea celulozei cu HNO3 se obţin esteri ai celulozei cu HNO3. După

cantitatea de resturi nitrat raportate la unitatea de glucoză se disting materiale
cunoscute sub numele de fulmicoton (12% N) sau colodin (10%N).

7
 b. Amidonul
Amidonul este polizaharida de rezervă a plantelor; se găseşte sub formă de
granule în tuberculi sau în seminţele unor plante (cartofi, cereale, etc.). Spre
deosebire de celuloză, amidonul nu este o substanţă unitară. El este format din
amiloză (10-20%) şi amilopectină (80-90%).
Amiloza este formată din resturi de D-glucopiranoză unite prin legături
macrocarbonilice 1,4-α-glicozidice (ca şi în maltoză). Catenele au dimensiunu între
300-1000 unităţi, în funcţie de specia vegetală. Macromoleculele nu sunt
ramificate.

Amiloză
Amilopectina este ramificată. Ea este compusă din catene de câte 24 resturi
de glucoză. Ramificarea are loc prin legături glicozidice 1,6 (între hidroxilul
glucozidic şi hidroxilul grupei de alcool primar), la intervale de 20-25 unităţi de
glucoză.

8
 Amilopectină
Cu iodul, amidonul dă la rece, o coloraţie albastră (care dispare la cald).
Coloraţia se datoreşte amilazei, care dă o coloraţie albastră intensă, în urma
formării unui compus de incluziune, prin pătrunderea iodului în spaţiul din
interiorul spirelor macromoleculelor.
Amilopectina dă o coloraţie slabă violaceu- purpurie.
Prin hidroliză amidonul trece în α- D- glucoză.
Amidonul este hidrolizat de enzime din bobul de orez, numite amilaze (α-
amilaza sau amilaza dextrinogenă şi β-amilaza zaharogenă) formând ca produs
final maltoza.
α-Amilaza atacă amiloza şi amilopectina în orice punct al catenei, formând
dextrine (α-dextrine; nu atacă însă punctele de ramificare. α-Amilaza este
inactivă în mediu acid (pH = 3-3,5); β-amilaza este inactivată la cald (70°C).

9
 Amidonul din cartofi sau din cereale este utilizat pentru obţinerea industrială
a etanolului, care necesită parcurgerea a 3 operaţii principale: hidroliza
(zaharificarea), fermentarea şi distilarea. Reacţiile chimice care au loc se pot
exprima schematic astfel:
maltazã zimazã
amilazã din drojdie din drojdie
[C6H10O5] n din malt C12H22O11 de bere C6H12O6 de bere C2H5OH + 2 CO2
Amidon Maltozã Glucozã Etanol

Zaharificare Fermentatie alcoolicã

c. Glicogenul
Glicogenul este polizaharida de rezervă din regnul animal; el este format, ca
şi amidonul din resturi de D-glucopiranoză, unite prin legături 1,4-
monocarbonilice. Glicogenul se aseamănă structural cu amilopectina.

Prin metoda grupelor marginale se apreciază că au loc ramificări de 6-10

resturi de glucoză. Greutatea moleculară a glicogenului atinge 1 milion. El nu
difuzează prin membranele celulare. El conţine o rezervă de energie a
organismului, formându-se din glucoză în prezenţa acidului adenosintrifosforic.
Glucozã + ATP 6- Fosfat de glucozã 1- Fosfat de glucozã Glicogen

În cursul glicolizei, glicogenul reacţionează cu fosfat anorganic sub acţiunea

enzimei fosforilaza formând 1- fosfat de glucoză.

10
 Glicogen + Fosfat anorganic 1- Fosfat de glucozã

Reacţia de fosforilare este reversibilă. Enzima fosforilării este o enzimă

specifică legăturii 1,4-glicozidice. Ramificările sunt catalizate de o altă enzimă,
numită enzima Q (Haworth, 1944).

5. CONCLUZII
Hidraţii de carbon sau zaharurile reprezintă o clasă vastă de produşi naturali
care intră în compoziţia oricărei celule vii, prin prezenţa lor ca element structural al
acizilor nucleici. Hidraţii de carbon sunt, alături de grăsimi, proteine, vitamine şi
unele săruri minerale, componente esenţiale ale hranei.
Ei sunt sintetizaţi de plante din CO2 şi H2O prin procesul de fotosinteză:
nCO2 + nH2O + energie Cn (H2O)n + nO2

Organismul animal degradează oxidativ hidraţii de carbon la CO2 şi H2O. Se

reface astfel CO2 necesar plantelor pentru fotosinteză, restabilind echilibrul natural.
Cn(H2O)n + nO2 nCO2 + nH2O + energie
Glucidele constituie o clasă de substanţe foarte importantă atât pentru
organismele animale cât şi pentru cele vegetale. Sub aspect biochimic şi fiziologic,
glucidele constituie o materie primă pentru sinteza celorlalte substanţe: proteine,
lipide,cetoacizi, acizi organici. De asemenea constituie substanţe de rezervă
utilizate de către celule şi ţesuturi.

6. BIBLIOGRAFIE

1. C.D. Neniţescu, „Chimie Organică”, vol. I şi II, Editura Didactică şi

11
 Pedagogică Bucureşti, 1980.
2. Margareta Avram, „Chimie Organică”, vol. I şi II, Editura Zecasin
Bucureşti, 1994.
3. M. Iovu, „Chimie Organică”, Editura Didactică şi Pedagocgică R.A.
Bucureşti, 1993.
4. C.Bolcu, Corina Duda- Seiman şi Dorina Modra, CHIMIE ORGANICĂ –
Funcţiuni compuse, funcţiuni mixte şi combinaţii heterociclice cu caracter
aromatic cu un heteroatom, Ed. Mirton, Timişoara, 2007.

12