Sunteți pe pagina 1din 10

MANAGEMENTUL PENITENCIARELOR DIN UNIUNEA EUROPEANĂ

1.1. Introducere
Dezvoltarea şi promovarea colaborării cu sistemele penitenciare din străinătate şi
organizaţiile internaţionale ce-şi desfăşoară activitatea în domeniul executării pedepselor penale
a căpătat o amploare deosebită prin schimbul de experienţă şi practicilor pozitive care au
contribuit esenţial la intensificarea procesului de reformare şi ajustare la standardele
internaţionale ale sistemului penitenciar naţional.
În prezent, toate administraţiile penitenciare se confruntă cu dificultăţi, ale căror soluţii
nu sunt întotdeauna de domeniul financiar.
Studii aprofundate au arătat că nu reuşim să păstrăm un echilibru între reforma legilor şi
numărul de persoane din închisori, că nu reuşim să prevedem acele măsuri să pedepsească fără a
închide în penitenciare, că nu reuşim să prevenim mai mult decât să sancţionăm, etc. Eforturile
trebuie îndreptate în direcţiile în care suntem deficitari – pedeapsa fără închisoare.
Deşi trimiterea în închisoare a infractorilor afectează anual în fiecare ţară sute de mii de
persoane – familie, rude, prieteni – chiar şi instituţii în care aceştia lucrau sau le-au produs
pagube, într-un viitor previzibil penitenciarul nu va dispărea ca instituţie, el rămânând
deocamdată mijlocul privilegiat de reacţie împotriva crimelor grave, cel puţin.
Analiza profundă a tuturor regulilor cu privire la pedepse şi aplicarea acestora în mediul
carceral a condus comunitatea europeană să elaboreze la 11 ianuarie 2006 Recomandarea REC
(2006) 2 a Comitetului de Miniştri ai statelor membre cu privire la Regulile penitenciare
europene. Modernizarea regulilor penitenciare europene a condus la schimbarea politicii penale
europene în materia răspunderii penale, a pedepselor, a pedepselor penale necarcerale, a
măsurilor educative pentru infracţiunile comise de minori. Apariţia acestor noi reglementări din
anul 2006 au condus la schimbări deosebite şi în legile pentru executarea pedepselor din ţările
europene inclusiv în România.1
În sistemele ţărilor europene, categoriile de pedepse sunt îndreptate spre realizarea
constrângerii, a ordinii de drept penal, precum şi pentru reeducarea, resocializarea şi reinserţia
persoanelor care au fost pedepsite penal şi au executat aceste măsuri.2

1
http://www.prisonstudies.org/info/worldbrief/?search=europe&x=Europe – International Centre for Prison Studies
2
A. Bălan, E. Stănişor, R. Elaş – Administraţiile penitenciare europene, Edit. Oscar Print, Bucureşti 2002, p. 6
1
Constituţiile, Codurile penale şi de procedură penală ale fiecărui stat în parte care
constituie baza legislativă a organizării şi reglementării sistemelor sancţionatoare, incluzând aici
sistemele de răspundere penală, majoritatea administraţiilor penitenciare dispun de legi specifice
pentru punerea în aplicare a pedepselor aplicate de instanţele de judecată, astfel:
- Act privind executarea sentinţelor cu închisoarea sau Act penitenciar în Austria(1969),
Danemarca, Finlanda(1995), Germania(1990), Irlanda(1980), Norvegia(1958 cu modificări
ulterioare), Olanda(1951 cu modificări ulterioare), Regatul Unit al Marii Britanii(1952 cu
modificări ulterioare), Suedia(1996);
- Cod execuţional penal sau Cod al detenţiei în Belarus(1997), Cehia(1994 cu modificări
ulterioare), Grecia, Letonia, Turcia;
- Legi penitenciare sau Legea executării sancţiunilor în Bulgaria(1969 cu 12 modificări
ulterioare), Lituania(1971 schimbată structural peste 70%), Luxemburg(1984 cu modificări
ulterioare), Macedonia, Portugalia(1969 cu modificări multiple), Slovacia, Slovenia, Spania
(1979), Ungaria;
- Reguli referitoare la Ordinul penitenciar şi de executare a măsurilor care restricţionează
libertatea în Italia(1974).
Apropiate ca mod de organizare, concepţii şi filozofie penală unele sisteme de pedepsire
au fost surse de inspiraţie pentru conceperea legislaţiei penale, execuţional penale şi procedural
penale pentru ţara noastră, astfel că analizându-le chiar şi sumar, putem să înţelegem mai bine
stadiul dezvoltării ştiinţelor penale din ţara noastră, raţiunile care au stat la baza modificării
deosebite a sistemului răspunderii penale de la noi.
Progresele gândirii politico juridice din ţara noastră se datorează şi evoluţiei paralele din
ultimii treizeci de ani a ştiinţelor penale din ţările din Europa, mai ales în concretizarea acestor
evoluţii în legislaţia Franţei, Spaniei, Germaniei, care au inspirat colectivele de cercetători din
Institutul de Cercetări Juridice al Academiei Române, cadre didactice, judecători, procurori,
cercetători şi reprezentanţi ai Consiliului Legislativ.
Forurile Europene ale Penitenciarelor doresc să stabilească un ansamblu de reguli tip,
care să fie adoptate de guvernele statelor membre, pentru toate aspectele administrației
penitenciarelor, urmărind asigurarea unor condiții decente și umane de detenție și unui tratament
pozitiv în cadrul unui sistem modern și progresiv.
În cadrul acestor reguli, se pune accentul pe noțiunile de demnitate umană, dorința
administrației penitenciarului de a aplica un tratament uman și eficient, importanța rolului

2
angajaților și un tip eficient și modern de management. Un asemenea document a fost adoptat de
către Comitetul Minștrilor Consiliului Europei la data de 12 februarie 1987 și cuprinde cinci
părți:
Partea I – „Principii Fundamentale”: vizează asigurarea unor condiții materiale și morale
care să asigure respectul demnității umane pentru persoanele private de libertate, caracterizate
prin imparțialitate, respectarea credințelor religioase și principiilor morale, permițând acestuia
reintegrarea în societate.
Partea a II-a – „Administrarea închisorilor” : această parte cuprinde numeroase aspecte și
anume: necesitatea evidenței fiecărui deținut prin întocmirea unui dosar individual, de al cărui
caracter confidențial trebuie ținut cont; repartizarea deținutilor în funcție de sex, gravitatea
pedepsei, vârstă; corespunderea condițiilor din locurile de detenție cu exigențele sanitare și de
igienă; menținerea curățeniei corporale prin dispunerea de apă și de articole de toaletă;
asigurarea de haine și așternuturi curate și păstrarea acestora în stare bună; asigurarea unei
alimentații care să corespundă calitativ și cantitativ regulilor dietetice și igienice moderne;
dispunerea de către medici specialiști; interzicerea sancțiunilor inumane, informarea deţinuților
și dreptul de a face plângere; permiterea, pe cât posibil, a contactului cu lumea exterioară;
dreptul la asistență religioasă și morală; păstrarea proprietății deținutilor, a bunurilor personale;
notificarea în caz de boală, deces sau transfer.
Partea a III-a – „Personalul” : se referă la importanța personalului pentru administrarea
corectă a instituțiilor și pentru realizarea obiectivelor organizatorice și de tratament, instruirea
permanentă a acestora; asigurarea unor condiții de angajare atractive; asigurarea unei pregătiri
tehnice speciale cu ajutorul căreia să poată controla deținuţii violenți.
Partea a IV-a – „Obiectivele tratamentului și regimul”: această parte dorește să
reglementeze condițiile de detenție și regimul din închisoare, impunând reducerea la minim a
prejudiciilor astfel încât deținuții să nu-și piardă respectul de sine sau simțul responsabilității
personale; participarea la activități care pot duce la dezvoltarea simțului responsabilității,
încrederii în sine și interesului activ față de propriul lor tratament; participarea la programe care
să îi pregătească pentru revenirea în societate; beneficierea de educație, sport și recreere.
Partea a V-a – „Reguli adiționale aplicabile anumitor categorii de deținuți”: conține
prevederi referitoare la deținuții în prevenție, deținuții alienați mental sau anormali, deținuții
condamnați printr-o procedură nepenală.

3
Regulile Europene ale Penitenciarelor doresc să acopere toate aspectele necesare unei
bune organizări și funcționări administrative a închisorilor.
În ultima decadă a crescut semnificativ numărul penitenciarelor private şi numărul persoanelor
condamnate la pedeapsa închisorii. Aceste penitenciare au apărut în spaţiul anglo-saxon în
următoarele ţări: Statele Unite, Regatul Unit, Australia, Noua Zeelandă şi în câteva state din
Canada.
Asemenea iniţiative s-au extins şi în Europa continentală, dar au rămas la stadiul de
încercări, apărând astfel închisorile semi-private din Franţa şi Belgia. Întrebarea care apare este
pentru ce motiv închisorile private s-au dezvoltat în lumea anglo-saxonă şi dacă în lumea
ortodoxă, în continuare predominantă în Europa şi în lume, este posibil să apară astfel de
penitenciare.
Ministerul responsabil de sistemul penitenciar
În ţări precum: Austria, Belgia, Bulgaria, Cehia, Danemarca, Finlanda, Grecia, Italia,
Olanda sau Regatul Unit al Marii Britanii, administraţiile penitenciare sunt în subordinea
Ministerului de Justiţie. În alte ţări se află în subordinea altor ministere, spre exemplu, în
Germania sub coordonarea Ministerului de Justiţie al Landurilor, iar Ungaria – Ministerul
Justiţiei şi al Aplicării Legii.
O situaţie particulară se găseşte în Grecia, ţară în care responsabilitatea revine
ministerelor de Justiţie pentru administrarea internă a închisorilor şi ministerelor de Interne în
ceea ce priveşte securitatea externă a acestora şi transportul deţinuţilor.
O situaţie inedită se întâlneşte în Luxemburg, unde, datorită suprafeţei teritoriale reduse,
administraţia penitenciară are competenţă naţională, fără a mai exista altă subdiviziune locală
sau funcţională. În Spania, legislaţia penitenciară permite aplicarea prevederilor privind
executarea pedepselor între comunităţile autonome, care pot prelua competenţa executorie. Doar
Comunitatea Autonomă din Catalonia a solicitat şi obţinut transferul acestei competenţe.3
1.2. Parteneriatul public-privat în penitenciare
Nu există o definiţie generală a parteneriatului public privat în Europa. Ca un rezultat,
parteneriatul public privat este un fel de “noţiune de umbrelă” acoperind o gamă largă de
acorduri între instituţiile publice şi sectorul privat în scopul de a conduce infrastructuri publice
sau de a furniza servicii publice. Legislaţia europeană existentă nu reglementează parteneriatul
public privat, singurele care stabilesc unele orientări cu privire la acest subiect sunt principiile
din Tratatul EC şi legislaţia specifică secundară despre procedurile de achiziţii publice şi
3
http://www.prisonstudies.org/info/worldbrief/?search=europe&x=Europe – International Centre for Prison Studies
4
concesiune. Totuşi, parteneriatul public privat devine un lucru des întâlnit în Europa, cu modele
variate în statele membre, în funcţie de cadrul legal şi sectorul de aplicare.4
Populaţia are deseori opinii puternice asupra domeniilor care ar trebui să fie în
responsabilitatea guvernului. Problema devine mai delicată când resursele umane sunt direct
implicate, iar funcţionarii publici se tem că implicând sectorul privat se poate ajunge la
concedieri şi o calitate mai proastă a serviciilor. În plus, este prea devreme pentru a trage
concluzii cu privire la creşterea bunăstării parteneriatului public-privat în aceste sectoare, din
moment ce exemplele existente sunt prea recente.
În ceea ce priveşte adoptarea parteneriatului public-privat, statele membre europene se
împart în trei grupuri: cele care au adoptat parteneriatul public-privat şi se află într-un stadiu
avansat, precum Marea Britanie şi într-o anumită măsură, Franţa, Germania, Irlanda şi Italia; 5
cele care au adoptat parteneriatul public-privat şi se află într-un stadiu intermediar, precum
Spania sau Portugalia care au atins rezultate considerabile, dar nu în toate sectoarele; şi în cele
din urmă, „întârziaţii/statele care l-au adoptat recent”, unde utilizarea parteneriatului public-
privat este încă într-un stadiu foarte timpuriu.
În ciuda gradului inevitabil de simplicitate, această taxonomie oferă o perspectivă de
ansamblu a diverselor niveluri de dezvoltare şi a gradelor de răspândire a parteneriatelor
publice-private în cadrul Uniunii Europene. Ţările din Comunitatea Europeană formează un
grup separat datorită caracteristicilor economice şi politice diferite.
„Statele care au adoptat parteneriatul public-privat şi care se află într-un stadiu avansat”
au experimentat acest tip de parteneriate în multe sectoare, pornind de la asigurarea
infrastructurii publice de bază, precum şosele şi căi ferate, ajungându-se la cele mai inovative şi
provocatoare domenii, cum ar fi asistenţă medicală, şcoală şi serviciile penitenciare.
Aceste ţări se pot baza pe un număr substanţial de proiecte încheiate şi au dezvoltat deja
o idee destul de clară asupra acelor sectoare în care parteneriatele publice-private se potrivesc
cel mai bine şi asupra acelora în care parteneriatele publice-private se confruntă cu probleme
substanţiale. Aceste state au introdus, deja, o legislaţie naţională şi uneori, regională, adecvată
parteneriatelor publice-private şi utilizează instrumente specifice care să evalueze, cu anticipaţie,
rentabilitatea acestor proiecte. Unele ţări, precum Irlanda, au creat departamente guvernamentale
ad-hoc pentru a se asigura că expertiza parteneriatelor publice-private a fost dezvoltată şi
centralizată. În anumite cazuri, precum Regatul Unit, instrumentele tradiţionale de evaluare a

4
http://www.eurofedop.org/IMG/pdf/Privegevangenissen_in_Europa_-_Het_VK_is_de_koploper_en_fr_nl.pdf
5
http://en.wikipedia.org/wiki/Private_prison#External_links
5
eficienţei şi a potenţialului de mărire a bunăstării parteneriatelor publice-private sunt revizuite,
iar în prezent sunt discutate soluţii inovative.
„Statele care au adoptat parteneriatul public-privat şi care se află într-un stadiu
intermediar” precum Spania, Portugalia şi într-o anumită măsură, Olanda, au înregistrat un
progres semnificativ în ceea ce priveşte adoptarea parteneriatelor în vederea asigurării
infrastructurii, având deja multe proiecte procurate, iar unele încheiate. Totuşi, extinderea
parteneriatelor publice-private în alte sectoare s-a dovedit a fi mai dificilă datorită prevederilor
ambigue din legislaţia existentă sau datorită schimbărilor frecvente din cadrul guvernelor sau
datorită atitudinilor politice faţă de acest instrument.6
Grupul „întârziaţilor” include acele state membre – precum Luxemburg sau Suedia – în
care parteneriatele publice-private aproape că lipsesc din toate sectoarele sau se află doar într-un
stadiu preliminar de adoptare. Posibilele motive constau într-o abordare diferită, mai rigidă a
rolului pe care îl are statul în asigurarea infrastructurii publice centrale; sau într-un management
mai bun al bugetului la nivel public, care reduce nevoia şi stimulentul de a apela la surse private
de finanţare în vederea asigurării serviciilor şi acţiunilor.
Comparativ cu experienţa ţărilor membre „vechi”, în ţările post-comuniste parteneriatele
publice-private trebuie să învingă provocări semnificative cauzate de absenţa resurselor umane
care să deţină competenţe adecvate şi expertiză în modul de abordare a acestui tip de contracte,
de pieţe de capital subdezvoltate şi de existenţa unei înclinaţii puternice către achiziţionarea
tradiţională asociată fondurilor Uniunii Europene.
Privatizarea locurilor de detenţie presupune numeroase aspecte care trebuie luate în
considerare, urmărind tendinţele şi modelele internaţionale care ne oferă astfel un răspuns la
iniţiativele noastre. Privatizarea gestiunii unităţilor penitenciare cunoaşte o tot mai mare pondere
în mai multe ţări.
Pe plan mondial capacitatea de primire, în cazul penitenciarelor administrate de sector
privat, a depăşit 15.300 de locuri în anul 1990 şi 145.160 de locuri în anul 1999. Este adevărat
că sistemele private nu operează decât un număr mic din procentul populaţiei carcerale
mondiale.
În Anglia şi Ţara Galilor, în 1990 au existat tulburări serioase în unele închisori, printre
care şi Penitenciarul Strangeways din Manchester, care au produs pagube de milioane de lire. În
urma acestor tulburări, ministrul justiţiei a sugerat crearea unor penitenciare comunitare în
scopul limitării supraaglomerării şi a unei coordonări mai bune între diferitele aspecte ale
6
http://www.prisonstudies.org/info/worldbrief/?search=europe&x=Europe – International Centre for Prison Studies
6
justiţiei şi sistemul penal. Evadările deţinuţilor din Penitenciarele de Maximă Securitate
Whitemoor (1994) şi Parkhurst (1995), ca şi rapoartele ulterioare asupra acestor evenimente au
ridicat semne de întrebare asupra securităţii din penitenciare. S-a ajuns la concluzia că trebuie
investit în această problemă.7
O cercetare publică făcută în anul 2001 de Bureau of Justice Asssistance susţine că nu
există date fiabile care să poată stabili cu exactitate care dintre cele două sectoare (public sau
privat) este mai mult sau mai puţin eficient sau care are servicii mai bune. Datele cele mai
relevante au fost că în sectorul privat s-au constatat reduceri de costuri în domeniul
administrativ.
Marea Britanie poate fi considerată, fără îndoială, un pionier în ceea ce priveşte
adoptarea parteneriatului public-privat. Schemele parteneriatului public-privat au fost introduse
în 1992, odată cu aşa-numita Iniţiativă de Finanţare Privată (IFP) care a abolit legea privind
restricţionarea utilizării capitalului privat la finanţarea bunurilor publice. Din acel moment,
parteneriatul public-privat a progresat mult şi până la sfârşitul anului 2004, au fost încheiate 677
de astfel de parteneriate în Marea Britanie.
O particularitate a experienţei Marii Britanii este implementarea timpurie a planurilor de
parteneriat public-privat din sectorul apărării, care este, deseori, considerată ca fiind una din
zonele în care se aşteaptă o rezistenţă mai mare.
În Franţa există un serviciu public penitenciar format din 194 unităţi, din care un număr
de 21 includ participarea instituţiilor private în anumite departamente ale penitenciarului.
Este vorba despre gestionarea mixtă care constă în concesionarea pe o perioadă de 10/15/30 ani
pentru o anumită zonă geografică a 4 grupe de sectoare privatizate: întreţinerea, cantina,
sănătatea, munca şi formarea profesională.
Conform Ministerului Justiţiei francez, acest tip de gestiune a permis creşterea capacităţii
de cazare, evitând supraaglomerarea, a permis închiderea unor unităţi învechite sau insalubre, a
permis chiar creşterea eficienţei personalului. Acest tip de gestionare a răspuns totodată creşterii
cererii de tehnicizare mai ales în ceea ce priveşte întreţinerea atât la nivelul materialelor
logistice, dar ale altor servicii în materie de securitate (utilizarea noii tehnologii prin controlul
electronic).
Un alt mare avantaj al acestui tip de gestiune a fost deschiderea spre societatea civilă cu
instituţii exterioare care au permis o reală confruntare între elementele logistice private faţă de
cele publice, făcând astfel din instituţia parteneră privată un adevărat partener al serviciului
7
Ghe. Florian – Dinamică penitenciară, Edit. Oscar print, Bucureşti, 1998, p. 303-327
7
public penitenciar. Această deschidere a fost însoţită şi de o nouă implicare ale altor ministere
(educaţie, cultură, tineret şi sport, sănătate) ceea ce a facilitat gradul de responsabilitate al
societăţii.
Un alt model de succes privind parteneriatul public-privat îl întâlnim în ţara vecină
Ungaria, unde au fost construite două noi penitenciare în parteneriat public-privat (PPP), anume
penitenciarele Tiszalök şi Szombathely,8 fiecare cu o capacitate 700 locuri. Aceste penitenciare
au fost construite în perioada 2004-2007 şi date în folosinţă la începutul anului 2008.
Conform modelului parteneriatului public-privat, în cazul celor două penitenciare, Administraţia
Naţională a Instituţiilor Penale Maghiare a încheiat un contract cu o firmă privată, pe o perioadă
de 15 ani. Selecţia firmei respective s-a făcut prin licitaţie publică.
Penitenciarul Tiszalök, cu o suprafaţă de aproximativ 32 hectare, a fost finalizat la data
de 01 octombrie 2007 şi populat la începutul anului 2008. Organigrama unităţii cuprinde 280 de
posturi, însă în prezent acestea nu sunt ocupate decât în proporţie de aproximativ 85%. În cadrul
unităţii îşi desfăşoară activitatea 254 cadre, din care 45 ofiţeri, 196 agenţi şi 13 salariaţi civili.
În contractul încheiat cu firma constructoare s-au stabilit detaliile tehnice de construcţie,
precum şi furnizarea de către firmă a următoarelor servicii (hrană şi medicamente pentru
persoanele private de libertate, întreţinerea parcului auto, a spălătoriei, a echipamentelor
electronice de siguranţă, electricitatea, gazul, combustibilul, igienizarea spaţiilor, munca şi
instruirea profesională a persoanelor private de libertate etc.) timp de 15 ani, contra unei sume
fixe de aproximativ 500.000 euro plătită lunar de către guvern.
S-a estimat că în cei 15 ani de durată a contractului, statul maghiar va plăti cu circa 15-
20% mai mult decât dacă ar fi suportat de la început costurile de construcţie, dotare şi
întreţinere, fapt imposibil de realizat numai de penitenciar datorită restricţiilor bugetare. Totuşi,
există avantajul că firma contractantă are obligaţia de a înlocui sau repara orice echipament
defect, indiferent de cauză, inclusiv cele distruse de persoanele private de libertate.
În cadrul contractului este prevăzut şi un sistem de monitorizare şi evaluare a serviciilor
firmei, rezultatele acestui proces reflectându-se în factura lunară plătită firmei contractoare.
Astfel, specialiştii penitenciarului identifică disfuncţionalităţile constatate în funcţionarea
echipamentelor sau obiectelor deteriorate care necesită înlocuire şi acordă firmei un anumit
punctaj, în funcţie de promptitudinea intervenţiilor de remediere, fiind prevăzute penalităţi
pentru întârziere.

8
http://www.prisonstudies.org/info/worldbrief/?search=europe&x=Europe – International Centre for Prison Studies
8
Penitenciarul dispune de camere de detenţie pentru una sau două persoane private de
libertate, cu mobilier şi dotări standard, inclusiv pentru persoane cu dizabilităţi. În fiecare
cameră de detenţie sunt instalate trei sisteme electronice: de bruiaj al telefoniei mobile, de
apărare contra incendiilor şi de închidere centralizată a uşii.
În interiorul spaţiului de deţinere sunt amenajate două ateliere unde, la momentul vizitei, 120
persoane private de libertate desfăşurau activităţi productive, serviciile acestora fiind contractate
tot de firma care a construit aşezământul.
O întrebare frecventă care apare în cazul privatizării penitenciarelor, este cea legată de
siguranţa deţinerii şi supraveghere. Ţinând cont de experienţele deja existente, acest serviciu nu
este considerat a fi unul precar în unităţile privatizate. Modelul American arată că acest serviciu
este asigurat de oameni care urmează cursuri de pregătire profesională specializată şi acest lucru
nu este condiţionat de şcoli publice sau private. Franţa însă a păstrat agenţii de supraveghere
specializaţi de serviciul public, acesta fiind un sector care nu s-a privatizat.
În ceea ce priveşte introducerea noilor colaboratori din sectorul privat din cadrul
educaţiei, sănătăţii sau culturii s-a dovedit a fi o mişcare pozitivă bine primită de majoritatea
deţinuţilor. Acest aport însă al gestiunii mixte nu a fost luat în considerare cu seriozitate în
evaluarea sistemelor penitenciare dacă este să ţinem cont de teoriile şi metodologiile existente în
toate studiile făcute până acum.
Totuşi, ar trebui luate în considerare fără a fi marcaţi de teama deprofesionalizării, care
se pare că este principalul motiv pentru care se evită acest aspect.
Gestionarea încarcerării, a pedepselor este o problemă care priveşte întreaga societate şi ea nu
mai poate fi considerată partea ruşinoasă a statului şi nu trebuie lăsată să fie gestionată de un
sistem obsedat de secretizare.
În ceea ce priveşte costurile, este evidentă reducerea acestora apelând la sectorul privat,
chiar dacă utilizarea acestor metode nu pare a fi neapărat superioară celor publice. Legislaţia
este aceeaşi, drepturile persoanelor sunt aceleaşi, iar aplicabilitatea lor nu este condiţionată de
parteneriatul public-privat al gestiunii.
Cooperarea dintre stat şi sectorul privat, sub forma aşa numitului parteneriat public-
privat, preconizează economii semnificative, în special dacă se iau în calcul costurile
operaţionale. Avantajele construirii parteneriatului public-privat sunt susţinute şi de calculele
efectuate pe baza valorilor curente, care includ costuri de dezvoltare şi oferă mai multe valori
sigure la momentul la care indicatorii financiari trebuie comparaţi. Aceasta sugerează că atât

9
construcţia clădirii penitenciarului cât şi operaţionalizarea parţială în sistem parteneriatului
public-privat implică cheltuieli mai mici.
Dacă ideea parteneriatului public-privat va fi implementată în sistemul penitenciar
românesc, sperăm să obţinem o scădere semnificativă a supraaglomerării din unităţile noastre.
De asemenea, sperăm ca îmbunătăţirea oportunităţilor de angajare, educaţie şi instruire să aibă
un efect pozitiv asupra resocializării deţinuţilor. În parteneriat cu capitalul privat vom face ca
penitenciarele să fie mai eficiente şi mai rentabile din punctul de vedere al costurilor – un fapt
care poate fi stimulativ şi pentru instituţiile „în întregime administrate de către stat”.
Privatizarea penitenciarelor reprezintă azi o provocare în evoluţia unei societăţi fie ea
modernă fie ea pe cale să se modernizeze, iar reinserţia deţinuţilor şi calitatea programelor
educative care li se aplică în timpul detenţiei priveşte pe fiecare dintre noi în parte. Oricare ar fi
tipul de gestiune, preocuparea fiecărui penitenciar este aceea de a ajuta deţinuţii să-şi găsească
propria cale, iar astfel protecţia societăţii să fie asigurată.

10