Sunteți pe pagina 1din 10

Rugăciunea

dr. Alexis Carrel

PREFAŢĂ

Autorul acestor rânduri a scris în anul 1940, în limba engleză, un articol despre puterea rugăciunii.
Acest articol era destinat magazinului american Reader's Digest.

El a fost publicat la începutul anului 1941, după ce fusese prescurtat şi remaniat de către unul dintre
editori. Apoi articolul a fost tradus în limba franceză, probabil în Elveţia, şi a apărut în "Journal de
Geneve". Mai târziu, publicaţia franceză "La Semaine Religieuse" l-a inserat din nou în paginile sale.

Numai atunci autorul a luat cunoştinţă de această traducere. Fiind nemulţumit de nivelul acesteia a
hotărît să scrie un nou eseu asupra Rugăciunii.

Autorul nu este nici teolog, nici filosof. El se exprimă în limbajul comun şi utilizează cuvintele în
sensul lor obişnuit, iar uneori în sensul lor ştiinţific. Teologilor el le cere să îi acorde aceeaşi
îngăduinţă pe care el le-ar acorda-o dacă aceştia ar avea de tratat un subiect din domeniul
psihologiei. Acest studiu asupra rugăciunii este un foarte scurt rezumat al unei vaste cantităţi de
observaţii, culese în decursul unei lungi cariere printre oameni provenind din medii diferite: oameni
din Apus sau din Răsărit; bolnavi sau sănătoşi; preoţi catolici, călugări şi călugăriţe din toate ordinele
religioase, pastori protestanţi din toate denominaţiile, rabini; medici şi asistenţi medicali - de toate
profesiunile şi din toate clasele sociale. Pe de altă parte, experienţa sa de medic chirurg şi fiziolog,
studiile de laborator cărora li s-a dedicat ani în şir i-au permis să evalueze anumite efecte curative ale
rugăciunii. El vorbeşte numai despre lucruri pe care le-a verificat sau pe care le-a aflat de la oameni
capabili de a face observaţii pertinente şi precise. A preferat să fie incomplet mai degrabă decât să
citeze fapte insuficient dovedite. Înainte de toate el s-a străduit să rămână pe tărâmul solid al
realităţii.

A vorbi despre rugăciune oamenilor moderni pare a fi, la prima vedere, un efort zadarnic. Dar nu este
oare, cu toate acestea, indispensabil ca noi să cunoaştem toate activităţile pentru care suntem apţi?
Căci nu putem evita niciuna dintre aceste activităţi fără grave pericole pentru noi sau pentru urmaşii
noştri. Slăbirea simţului spiritual şi al celui moral ni se pare tot atât de dăunătoare ca şi slăbirea
inteligenţei. Aceste rânduri se adresează deci tuturor - atât celor credincioşi cât şi celor necredincioşi
- deoarece viaţa ne impune, deopotrivă, aceleaşi obligaţii. Ea ne cere să ne comportăm în
conformitate cu structura noastră umană. Iată de ce nimeni nu trebuie să ignore cerinţele cele mai
subtile ale naturii noastre omeneşti.

pr. Radu Roşcanu

INTRODUCERE

Nouă, apusenilor, raţiunea ni se pare a fi mult superioară intuiţiei. Preferinţa noastră se îndreaptă mai
mult către inteligenţă decât către sentiment. Ştiinţa înfloreşte, în timp ce religia stagnează. Îl urmăm
pe Descartes şi-l părăsim pe Pascal.

În acest sens, căutăm îndeosebi să ne dezvoltăm inteligenţa. Cât despre activităţile spirituale,
morale, etice, acestea sunt neglijate aproape complet. Slăbirea acestor activităţi fundamentale face
din omul modern o fiinţă oarbă din punct de vedere spiritual. Această infirmitate nu-i permite să fie un
bun element constitutiv al societăţii. Putem atribui prăbuşirea civilizaţiei noastre slabei calităţi a
individului. De fapt, domeniul spiritual se arată tot atât de necesar reuşitei vieţii ca şi cel intelectual şi
cel material.

Este deci necesar să ne stimulăm activităţile intelectuale, care conferă puterea personalităţii noastre.
Cel mai ignorat dintre ele este simţul spiritual. Simţul religios se exprimă mai cu seamă prin
rugăciune. Rugăciunea este în mod evident un fenomen spiritual. Ori, lumea spirituală nu poate fi
investigată prin mijloace ştiinţifice. Cum să dobândim deci o înţelegere reală a rugăciunii? Ştiinţa
cuprinde, din fericire, totalitatea lumii materiale. Aceasta poate, prin intermediul psihologiei, să fie
extinsă până la manifestările spirituale. Vom învăţa deci în ce constă fenomenul rugăciunii, tehnica
practicării acesteia şi efectele ei, prin observarea sistematică a omului care se roagă.

DEFINIŢIA RUGĂCIUNII

În esenţă, rugăciunea pare să fie o tensiune a spiritului către substratul imaterial al lumii. În general,
ea constă într-o plângere, într-un strigăt de nelinişte, într-o cerere de ajutor. Uneori ea devine o
contemplare senină a principiului imanent şi transcendent al tuturor lucrurilor. O putem defini, de
asemenea, ca fiind o înălţare a sufletului către Dumnezeu, asemenea unui act de dragoste şi de
adorare către cel care este izvorul minunii numită viaţă. Rugăciunea reprezintă, de fapt, efortul omului
de a intra în comuniune cu o fiinţă nevăzută, creatoare a tot ce există - înţelepciune supremă, forţă şi
frumuseţe, Tată şi Mântuitor al fiecăruia dintre noi. Departe de a fi o simplă recitare de formule,
adevărata rugăciune este o stare mistică în care conştiinţa se absoarbe în Dumnezeu. Această stare
nu este de natură intelectuală. Oamenii simpli îl simt pe Dumnezeu în mod tot atât de natural cum
simt căldura soarelui sau parfumul unei flori. Dar Dumnezeu, care este atât de accesibil celui care
ştie să iubească, rămâne ascuns celui care nu reuşeşte să-L înţeleagă. Gândirea şi cuvântul nu sunt
suficiente atunci când e vorba de a-L descrie. Iată motivul pentru care rugăciunea îşi găseşte cea mai
înaltă expresie într-un avânt al dragostei prin labirintul inteligenţei.

TEHNICA RUGĂCIUNII. CUM SĂ NE RUGĂM

Cum trebuie să ne rugăm? Tehnica rugăciunii am învăţat-o de la misticii creştini, începând cu Sfântul
Pavel până la Sfântul Benedict, precum şi de la mulţimea apostolilor necunoscuţi, care de douăzeci
de veacuri au iniţiat popoarele Apusului în tainele trăirii vieţii religioase. Dumnezeul lui Platon era
inaccesibil în măreţia lui. Cel al lui Epictet se confunda cu sufletul lucrurilor. Iehova era un despot
oriental care inspira teroarea şi nicidecum dragostea. Dimpotrivă, creştinismul L-a apropiat pe
Dumnezeu omului; I-a dat o înfăţişare. A făcut din El tatăl nostru, fratele nostru, Mântuitorul nostru.
Pentru a ajunge la Dumnezeu nu mai sunt necesare ceremoniale şi sacrificii sângeroase. Tehnica
rugăciunii s-a simplificat.

Pentru a ne ruga trebuie doar să facem efortul de a tinde către Dumnezeu. Acest efort trebuie să fie
afectiv, nu intelectual. De exemplu, o meditaţie asupra măreţiei lui Dumnezeu este o rugăciune numai
dacă ea este în acelaşi timp o expresie a dragostei şi a credinţei. Astfel, rugăciunea făcută după
metoda Sfântului La Salle pleacă de la o consideraţie intelectuală pentru a deveni, de îndată,
afectivă. Fie rugăciunea scurtă sau lungă, rostită sau numai gândită, ea trebuie să fie asemenea
conversaţiei unui copil cu tatăl său. "Ne prezentăm aşa cum suntem", spunea într-o zi o Soră a Milei,
care de treizeci de ani îşi consuma viaţa în slujba săracilor. De fapt ne rugăm în acelaşi fel în care
iubim, adică cu toată fiinţa noastră.
Cât despre forma rugăciunii, aceasta diferă de la scurta aspiraţie către Dumnezeu până la
contemplare, de la cuvintele simple, pronunţate de ţăranca oprită înaintea Calvarului aflat la
răscrucea drumurilor şi până la măreţia cântecului gregorian ce răsună sub bolţile catedralelor.
Solemnitatea, măreţia şi frumuseţea nu sunt obligatorii pentru eficienţa rugăciunilor. Puţini oameni au
ştiut să se roage ca Sfântul Bernard de Clairvaux. Dar nu trebuie să fii convingător pentru a fi mântuit.
Când judecăm valoarea rugăciunii după rezultatele ei, cele mai umile cuvinte de cerere şi de
preamărire par la fel de acceptabile Stăpânului tuturor fiinţelor ca şi cele mai frumoase invocări.
Unele formule care sunt recitate mecanic sunt într-un anumit fel rugăciuni, la fel ca flacăra unei
lumânări. Ajunge ca formulele acestea neînsufleţite şi această flacără materială să simbolizeze
aspiraţia unei fiinţe omeneşti către Dumnezeu. Ne rugăm de asemenea prin acţiunile noastre. Sfântul
Ludovic de Gonzaga spunea că îndeplinirea datoriei este echivalentă rugăciunii. Modalitatea cea mai
bună de a se pune în comuniune cu Dumnezeu este, fără îndoială, aceea de a-I îndeplini în totalitate
voinţa. "Tatăl nostru, fie împărăţia Ta, facă-se voia Ta, precum în Cer, aşa şi pe pământ..." A face voia
lui Dumnezeu constă, neîndoielnic în a asculta de legile vieţii, aşa cum sunt ele înscrise în fiinţa şi în
spiritul nostru.

Rugăciunile care se înalţă de la suprafaţa pământului, ca un nor imens, se deosebesc unele de altele
la fel cum se deosebesc între ele personalităţile celor care se roagă. Ele constau însă în variaţiuni pe
două teme, care sunt mereu aceleaşi - necazul şi dragostea. Este în întregime legitim să implorăm
ajutorul lui Dumnezeu pentru a obţine ceea ce ne este necesar. Cu toate acestea, ar fi absurd să
cerem satisfacerea unui capriciu sau obţinerea unui lucru care poate fi dobândit prin propriul nostru
efort. Cererea inoportună, insistentă, agresivă dă rezultate. Un orb aşezat la marginea drumului îşi
striga păsurile din ce în ce mai tare, cu toate că oamenii încercau să-l facă să tacă. "Credinţa ta te-a
mântuit", îi spuse Isus care trecea pe acolo. În forma sa cea mai înaltă, rugăciunea încetează să fie o
cerere. Omul îi spune Stăpânului tuturor lucrurilor că îl iubeşte, că îi mulţumeşte de darurile Sale, că
este gata să-I îndeplinească voinţa. Rugăciunea devine contemplaţie. Un ţăran bătrân stătea în
ultima bancă a unei biserici goale. "Ce aştepţi?", îl întrebă cineva. "Îl privesc - răspunse el - şi El mă
priveşte."

Valoarea tehnică a unei ştiinţe se măsoară prin rezultatele sale. Orice tehnică a rugăciunii e bună
atunci când reuşeşte să facă legătura între om şi Dumnezeu.

UNDE ŞI CUM SĂ NE RUGĂM

Unde şi cum să ne rugăm? Ne putem ruga oriunde: pe stradă, în automobil, în vagonul unui tren, la
birou, la şcoală, în uzină. Dar ne putem ruga mai bine pe câmp, în munţi, în păduri sau în
singurătatea camerei noastre. Există de asemenea rugăciunile liturgice, care se fac în biserică. Dar,
oricare ar fi locul rugăciunii, Dumnezeu nu vorbeşte omului decât dacă acesta face linişte în sine
însuşi. Liniştea interioară depinde în acelaşi timp de starea fizică şi psihică a omului, precum şi de
mediul în care acesta se află. Pacea trupului şi a spiritului sunt greu de obţinut într-un mediu confuz,
zgomotos al marilor oraşe moderne. Astăzi este nevoie de locuri de rugăciune, de preferinţă biserici,
unde locuitorii oraşelor să poată găsi, măcar pentru o clipă, condiţiile necesare liniştii lor interioare. N-
ar fi nici greu şi nici costisitor să fie create insule de pace, primitoare şi frumoase, în tumultul oraşelor.
În tăcerea acestor refugii oamenii ar putea, înălţându-şi gândurile către Dumnezeu, să-şi odihnească
trupul şi să-şi destindă spiritul, să-şi liniştească judecata şi să dobândească forţa de a suporta viaţa
aspră cu care-i copleşeşte civilizaţia noastră.

Prin faptul că devine obişnuinţă, rugăciunea influenţează caracterul. Trebuie deci să ne rugăm mereu.
"Gândeşte-te la Dumnezeu mai des decât respiri", spunea Epictet. E absurd să te rogi dimineaţa, iar
în restul zilei să te comporţi ca un barbar. Gânduri sau invocări mentale îl pot menţine pe om în
prezenţa lui Dumnezeu. Tot comportamentul va fi în acest caz inspirat de rugăciune. Înţeleasă în felul
acesta, rugăciunea devine un mod de a trăi.

EFECTELE RUGĂCIUNII

Rugăciunea este urmată întotdeauna de un rezultat, dacă ea este făcută în mod corect. "Nici un om
nu s-a rugat vreodată fără a învăţa ceva", scrie Emerson. Cu toate acestea, rugăciunea este
considerată de oamenii moderni ca fiind un obicei desuet, barbar, o superstiţie zadarnică. În realitate
nu cunoaştem aproape deloc efectele ei.

Care sunt cauzele ignoranţei noastre? În primul rând, ne rugăm prea rar. Simţul sfinţeniei este pe
cale de dispariţie la oamenii contemporani. Este probabil ca numărul francezilor care se roagă cu
regularitate să nu depăşească 4 sau 5 la sută din populaţie. Apoi rugăciunea este adesea ineficientă
deoarece cea mai mare parte dintre cei care se roagă sunt egoişti, mincinoşi, orgolioşi, farisei
incapabili de credinţă şi de dragoste. În sfârşit, efectele ei, atunci când se produc, ne scapă foarte
adesea. Răspunsul la cererile şi la dragostea noastră este dat de obicei lent, insensibil, aproape
imperceptibil. Vocea stinsă care murmură acest răspuns în interiorul nostru este uşor înăbuşită de
zgomotele lumii. Rezultatele materiale ale rugăciunii sunt şi ele obscure. Ele se confundă în general
cu alte fenomene. Puţini oameni, chiar şi dintre preoţi, au avut ocazia să le observe în mod exact. Iar
medicii, din lipsă de interes, lasă deseori nestudiate cazurile care se află la îndemâna lor. Dealtfel,
observatorii sunt adesea derutaţi de faptul că răspunsul la rugăciune este departe de a fi întotdeauna
cel aşteptat. De exemplu, cineva care cere să fie vindecat de o boală organică rămâne în continuare
bolnav, dar suferă o inexplicabilă transformare morală. Totuşi, obişnuinţa rugăciunii, deşi are un
caracter de excepţie în ansamblul populaţiei, este relativ frecventă în grupurile rămase credincioase
religiei strămoşeşti. În aceste grupuri se mai poate încă studia influenţa rugăciunii. Printre
nenumăratele ei efecte, medicul are mai cu seamă ocazia să le observe pe acelea pe care le numim
efecte psiho-fiziologice şi curative.

EFECTELE PSIHO-FIZIOLOGICE

Rugăciunea acţionează asupra spiritului şi asupra trupului într-un fel care pare să depindă de
calitatea, de intensitatea şi de frecvenţa ei. E uşor de recunoscut care este frecvenţa rugăciunii şi,
într-o anumită măsură, intensitatea acesteia. Calitatea ei rămâne însă necunoscută, căci noi nu avem
mijloace de măsurare a credinţei şi a capacităţii de dragoste a aproapelui nostru. Cu toate acestea,
felul în care trăieşte cel ce se roagă poate să ne lămurească asupra calităţii invocaţiilor pe care le
adresează lui Dumnezeu. Chiar şi atunci când constă mai cu seamă în recitarea automată a unor
formule, ea exercită un efect asupra comportamentului, întăreşte în acelaşi timp simţul spiritual şi
moral. Mediile în care rugăciunea este practicată se caracterizează printr-o persistenţă a
sentimentului datoriei şi a răspunderii, printr-un nivel mai scăzut al egoismului şi al urii, prin mai
marea bunătate arătată celorlalţi. Pare să fie demonstrat faptul că, la indivizi cu o dezvoltare
intelectuală egală, caracterul şi valoarea morală sunt superioare în rândul celor care se roagă spre
deosebire de cei care nu se roagă.

Atunci când rugăciunea este rostită cu regularitate, influenţa ei devine evidentă şi este comparabilă
cu influenţa binefăcătoare a unor glande cu o funcţionalitate normală. Ea determină un fel de
transformare mentală şi organică, care se produce progresiv. S-ar putea spune că în conştiinţă se
aprinde o flacără. Omul îşi vede adevăratul chip. El îşi descoperă egoismul, lăcomia, greşelile de
judecată şi orgoliul. El se supune îndatoririlor morale, încearcă să dobândească umilinţa intelectuală;
astfel se deschide în faţa lui Împărăţia Milei. Încetul cu încetul se instalează o linişte interioară, o
armonie morală şi spirituală, o mai mare putere de a îndura sărăcia, calomnia, grijile, de a suporta
mai uşor prierderea celor dragi, de a suporta mai uşor durerea, boala şi moartea. Astfel, faptul că
medicul vede un bolnav rugându-se, poate constitui un motiv de bucurie. Liniştea generată de
rugăciune devine un puternic ajutor terapeutic.

Cu toate acestea, rugăciunea nu trebuie să fie asemuită morfinei, căci ea influenţează în acelaşi timp
cu calmul o integrare a activităţilor mentale, un fel de regenerare a personalităţii. Uneori ea
generează curajul, imprimă asupra credincioşilor o influenţă deosebită. Seninătatea privirii, liniştea
atitudinii, seninătatea comportamentului şi, când este necesar, acceptarea cu seninătate a morţii, pun
în evidenţă prezenţa comorii ascunse în adâncul trupului şi al sufletului. Sub această influenţă până şi
ignoranţii, retardaţii, îşi folosesc mai bine forţele intelectuale şi morale. Rugăciunea îi ridică pe
oameni deasupra nivelului lor intelectual dobândit prin ereditate şi prin educaţie.

Această legătură spirituală cu Dumnezeu îi umple de pace sufletească care iradiază din ei şi le
însoţeşte paşii peste tot. Din păcate, în prezent numărul celor care se roagă corect este foarte redus.

EFECTELE CURATIVE

În toate timpurile ceea ce a atras mai cu seamă atenţia oamenilor a fost aspectul efectului curativ al
rugăciunii.

În mediile în care se practică rugăciunea se vorbeşte şi astăzi destul de frecvent despre vindecările
obţinute ca efect al cererilor îndreptate către Dumnezeu sau către sfinţii Săi. Dar atunci când este
vorba despre boli care pot fi vindecate spontan sau cu ajutorul unei medicaţii obişnuite, este greu de
ştiut care a fost adevăratul agent al vindecării. Numai în cazurile în care orice terapie este ineficientă,
sau unde aceasta a dat greş, vindecarea se poate atribui rugăciunii. Biroul medical de la Lourdes a
adus ştiinţei un mare serviciu demonstrând veridicitatea acestor vindecări. Unii bolnavi au fost
vindecaţi aproape instantaneu de afecţiuni cum ar fi lupusul feţei, cancerul, infecţiile renale, ulcerul,
tuberculoza pulmonară şi osoasă. Fenomenul se produce aproape întotdeauna în acelaşi fel - o
durere puternică, apoi senzaţia de vindecare. Într-un timp relativ scurt simptomele şi leziunile
anatomice dispar. Fenomenul se explică printr-o accelerare extremă a proceselor normale de
vindecare. O asemenea accelerare n-a fost obsevată demonstrată până în prezent de către chirurgi
şi fiziologi în decursul practicii lor medicale.

Pentru ca aceste fenomene să se producă nu e necesar ca bolnavul să se roage. La Lourdes s-au


vindecat şi copii mici, care nu ştiau încă să vorbească, şi chiar oameni necredincioşi. În preajma lor,
însă, acolo, cineva se ruga. Rugăciunea pe care o face altcineva este întotdeauna mai eficientă decât
cea făcută pentru sine. Efectul rugăciunii pare să depindă de intensitatea şi calitatea ei. La Lourdes
minunile sunt mai puţin frecvente acum decât cu 40-50 de ani în urmă. Aceasta pentru că bolnavii nu
mai află acolo atmosfera de adâncă reculegere care domnea odinioară. Pelerinii au devenit turişti, iar
rugăciunile lor au devenit ineficiente.

Acestea sunt rezultatele rugăciunii despre care am dobândit o cunoaştere sigură. Pe lângă acestea
mai sunt însă multe altele. Vieţile sfinţilor, chiar ale celor din zilele noastre, relatează multe fapte
minunate. Este incontestabil faptul că cele mai multe dintre minunile atribuite preotului din Ars, de
exemplu, sunt adevărate. Ansamblul acestor fenomene ne introduce într-o lume a cărei explorare n-a
fost încă începută şi care va fi bogată în surprize. Ceea ce ştim deja în mod cert este că rugăciunea
produce efecte vizibile. Oricât de ciudat poate părea acest lucru, noi trebuie să acceptăm ca fiind
adevărat faptul că oricine cere primeşte şi că celui ce bate la uşă i se va deschide.

SEMNIFICAŢIA RUGĂCIUNII
În rezumat, totul se petrece ca un dialog între Dumnezeu şi om. Efectele rugăciunii nu sunt o
amăgire. Nu putem să reducem sentimentul sfinţeniei la spaima pe care omul o încearcă în faţa
pericolelor ce-l înconjoară şi-n faţa tainelor universului. Nu trebuie, însă, să considerăm rugăciunea
un medicament, un remediu împotriva fricii de suferinţă, de boală şi de moarte. Care este deci
semnificaţia sentimentului sfinţeniei, şi ce loc ocupă natura rugăciunii în viaţa noastră? Acest loc este
foarte important. Aproape în toate epocile oamenii din Apus s-au rugat, în antichitate oraşul era în
primul rând o instituţie religioasă. Romanii ridicau temple pretutindeni. Strămoşii noştri din Evul Mediu
au presărat pământul creştinătăţii cu catedrale şi cu capele gotice. Chiar şi în zilele noastre, în fiecare
sat se înalţă câte o clopotniţă. Pelerinii veniţi din Europa au instaurat civilizaţia Apuseană în lumea
nouă prin intermediul bisericilor, al universităţilor, al uzinelor. În decursul istoriei noastre, rugăciunea a
devenit o nevoie tot atât de frecventă ca şi aceea de a progresa, de a munci, de a construi sau de a
iubi. Sentimentul sfinţeniei pare a fi un impuls venit din intimitatea naturii noastre, pare a constitui o
activitate de bază. Diversităţile sale într-un grup de indivizi sunt aproape întotdeauna legate de
diversitatea celorlalte activităţi de bază, de simţul moral şi de caracterul esteticului. Noi am acceptat
diminuarea şi, uneori, chiar dispariţia din noi a acestui simţ atât de important.

Trebuie să ştim că omul nu poate să se comporte după bunul plac al fanteziei sale, fără a risca.
Pentru o reuşită în viaţă el trebuie să se conformeze regulilor neschimbătoare care depind de însăşi
structura ei. Ne asumăm un mare risc atunci când lăsăm să moară în noi o activitate fundamentală,
fie ea de ordin fiziologic, fie intelectual sau spiritual. De exemplu, dezvoltarea nearmonioasă a
corpului şi a activităţilor curente ale unor intelectuali este tot atât de dăunătoare ca şi degenerarea
inteligenţei şi a simţului moral la unii atleţi. Există nenumărate exemple de familii care nu au dat decât
copii degeneraţi, ori s-au stins după dispariţia credinţelor ancestrale şi a cultului onoarei. Noi am
învăţat, dintr-o aspră experienţă, că dacă majoritatea elementelor active ale unei societăţi îşi pierde
simţul moral şi cel spiritual, aceasta conduce la decăderea acelei naţiuni. Căderea Greciei antice, de
pildă, a fost precedată de un fenomen analog. Renunţarea la activitatea intelectuală este
incompatibilă cu reuşita vieţii.

În practică, activităţile morale şi religioase sunt legate între ele. Simţul moral dispare inevitabil după
dispariţia simţului sfinţeniei. Omul nu a reuşit să construiască - aşa cum vroia Socrate - un sistem de
morală independent de orice doctrină religioasă. Societăţile în care dispare nevoia de rugăciune sunt
sortite degenerării. Iată de ce toţi oamenii civilizaţi - credincioşi şi necredincioşi - trebuie să manifeste
interes pentru această importantă problemă a dezvoltării fiecărei activităţi de bază, de care fiinţa
omenească este capabilă.

Care este motivul pentru care simţul sfinţeniei joacă un rol atât de important în reuşita vieţii? Prin ce
mecanism acţionează rugăciunea asupra noastră? Aici, părăsim domeniul observaţiei şi intrăm în cel
al ipotezei. Ipoteza, chiar cea întâmplătoare, este necesară pentru progresul cunoaşterii. Trebuie să
ne amintim, în primul rând, că omul este un tot indivizibil, alcătuit din materie şi din conştiinţă. El se
crede independent de mediul său material, adică de universul cosmic, dar în realitate el nu poate trăi
rupt de acesta. Omul este legat de mediu prin nevoia neîncetată de a respira şi de a se nutri. Pe de
altă parte, fiinţa umană nu constă numai din trup ci şi din spirit, iar spiritul, cu toate că îşi are originea
în corpul nostru, se extinde dincolo de cele patru dimensiuni ale spaţiului şi timpului. Ne este îngăduit
să credem că locuim în acelaşi timp în lumea cosmică şi într-un mediu intangibil, invizibil, imaterial,
având o natură asemănătoare celei ce alcătuieşte conştiinţa, şi de care nu reuşim să ne dispensăm
fără daune, tot aşa cum nu reuşim să ne despărţim, fără daune, de universul material şi uman. Acest
mediu nu ar fi altul decât fiinţa imanentă tuturor fiinţelor, care le transcende pe toate - numită
Dumnezeu. Am putea deci să comparăm simţul sfinţeniei cu nevoia de oxigen, iar rugăciunea ar
prezenta o oarecare asemănare cu funcţia respiratorie. Ea ar trebui considerată ca agent al
legăturilor naturale între conştiinţă şi mediu, ca o activitate biologică ce depinde de structura noastră.
Altfel spus, ca o funcţie normală a trupului şi a spiritului nostru.

CONCLUZII

În concluzie, simţul sfinţeniei are, în raport cu alte activităţi ale spiritului, o importanţă deosebită, căci
el ne pune în legătură cu imensul mister al lumii spirituale. Prin rugăciune omul se îndreaptă spre
Dumnezeu, iar Dumnezeu intră în om. Rugăciunea devine indispensabilă dezvoltării noastre optime.
Nu trebuie să considerăm rugăciunea ca fiind un act căruia i se dăruiesc cei slabi cu duhul, cerşetorii,
sau cei laşi. "Este ruşinos să te rogi" scria Nietzsche. De fapt, nu este mai ruşinos să te rogi decât să
te hrăneşti, decât să bei apă sau decât să respiri. Omul are nevoie de Dumnezeu tot aşa cum are
nevoie de apă şi de oxigen. Adăugat la intuiţie, la simţul moral, la simţul frumosului şi la lumina
inteligenţei, simţul sfinţeniei dă personalităţii deplina sa dezvoltare. Este neîndoielnic că reuşita vieţii
cere dezvoltarea integrală a fiecăreia dintre activităţile noastre fiziologice, intelectuale, afective şi
spirituale. Spiritul este în acelaşi timp raţiune şi sentiment. Trebuie să iubim deci frumuseţea ştiinţei şi
de asemenea frumuseţea lui Dumnezeu. Trebuie să-l ascultăm pe Pascal cu aceeaşi fervoare cu
care-l ascultăm pe Descartes.

--------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
-

Terapia sufletului

"Nu există dificultate pe care o iubire îndestulătoare să n-o învingă; nici boală pe
care destulă iubire să n-o vindece; nici uşă pe care destulă iubire să n-o deschidă; nici
distanţă pe care destulă iubire să n-o străbată; nici zid pe care destulă iubire să nu-l
dărâme; nici păcat pe care destulă iubire să nu-l mântuiască...
Nu contează cât de adânc înrădăcinat este necazul; cât de lipsită de speranţe e
perspectiva; cât de încurcate sunt lucrurile; cât de mare este greşeala. O realizare
îndestulătoare a iubirii le va face să dispară. Dacă aţi putea iubi destul, aţi fi cele mai
fericite şi mai puternice fiinţe de pe pământ.” (Emmet Fox).
„Terapia sufletului” înseamnă de fapt terapia spirituală, înseamnă împăcarea cu
sine însuşi şi cu ceilalţi, pentru a se putea obţine astfel vindecarea completă. De multe
ori, aceasta se petrece atunci când omul îşi găseşte refugiul în divinitate, în sacru,
indiferent de credinţele sale religioase.
Pentru noi, creştini fiind, cel mai la îndemână este rugăciunea şi apelarea, de câte
ori simţim nevoia, la un părinte duhovnic. Există numeroase cazuri de vindecări
„miraculoase”, în care puterea credinţei şi-a spus cuvântul. Căci iubirea, iubirea de
Dumnezeu (a-l pune întotdeauna pe Dumnezeu pe primul loc), realizarea faptelor bune,
ne fac să translatăm din condiţia noastră de oameni limitaţi, supuşi durerii şi bolii, într-o
existenţă transfigurată, în care scopul devine chiar această iubire de Dumnezeu.
Iată că şi revista Medicina familiei din Timişoara, în numărul 49 din luna martie
2004, publică un mic articol despre „Rolul terapeutic al rugăciunii” (autor Andrei
Coman), în care spune: „Psihoterapia ortodoxă ne învaţă că absolut orice boală sau
suferinţă are cauze de natură duhovnicească şi tot ea ne pune la îndemână mijloacele
potrivite pentru vindecarea sufletului”.
„Dumnezeu este suprema frumuseţe. El este Binele şi Frumosul. Tot ce este bun şi
frumos în El, vine de la El şi prin El. Tot ceea ce este frumos este astfel doar prin
participarea la Frumuseţea supremă. Dumnezeu este cel care a dat fiecărei creaturi
frumuseţea şi putinţa de a fi frumoasă.” (Sf. Augustin).
„Orice respiraţie a mea este un dar mereu înnoit al vieţii ce-mi vine din partea lui
Dumnezeu.” (Părintele Dumitru Stăniloaie).
Medicul francez Alexis Carrel, laureat al Premiului Nobel pentru fiziologie, a scris în
1944 un mic eseu despre puterea rugăciunii în procesul de vindecare, din care cităm:
„Oamenii pot să-şi ridice gândurile către Dumnezeu, să-şi destindă spiritul, să-şi
limpezească judecata şi să primească puterea de a îndura viaţa cea grea, cu care-i
copleşeşte civilizaţia, în timp ce-şi odihnesc trupurile obosite.
Rugăciunea acţionează asupra caracterului doar atunci când devine o deprindere,
un obicei. Trebuie să ne rugăm des. «Gândeşte-te la Dumnezeu mai des decât respiri»,
spunea Epictet. E absurd să te rogi dimineaţa şi să te comporţi în restul zilei ca un
sălbatic sau ca un păgân. Gânduri foarte scurte sau invocaţii mentale pot să menţină un
om în prezenţa lui Dumnezeu. Toată puterea lui este atunci inspirată de rugăciune. Astfel
înţeleasă, rugăciunea devine un mod de a trăi.
[…] Rezultatele rugăciunii pot fi constatate cu certitudine numai în cazurile în care
orice terapeutică este de prisos sau a dat greş. Biroul medical din Lourdes a adus un
mare serviciu ştiinţei, demonstrând realitatea acestor vindecări.
Rugăciunea are uneori un efect – ca să spunem aşa – exploziv. Au fost bolnavi care
s-au vindecat aproape instantaneu de boli ca: lupus al feţei, cancer, infecţii renale,
ulcere, tuberculoză pulmonară, osoasă sau peritonită. Fenomenul se produce aproape
întotdeauna cam în acelaşi mod: mai întâi o mare durere, apoi apariţia sentimentului de
a fi vindecat. În câteva secunde, cel mult în câteva ore, simptomele dispar şi leziunile
anatomice se repară. Miracolul este caracterizat printr-o accelerare grozavă a procesului
normal de vindecare.
[…] Acest ansamblu de fenomene ne introduce într-o lume nouă, a cărei cercetare
nu a început încă şi care va fi bogată în surprize. Ceea ce ştim însă în mod cert este că
rugăciunea produce efecte tangibile. Oricât de ciudat ar părea acest lucru, trebuie să-l
privim drept un adevăr şi anume: «I se dă celui care cere şi i se deschide celui care
bate».”

-----------------------------------------

Stiinta si miracolul rugaciunii

Mare chirurg si biolog francez, ALEXIS CARREL si-a dobandit celebritatea stiintifica
prin exceptionalele sale descoperiri in domeniul vaselor de sange si al transplantului
de organe. Asta nu l-a impiedicat sa creada in miraculoasa putere de vindecare a
rugaciunii, pe care a creditat-o cu renumele sau. Rasplatit cu premiul Nobel pentru
opera sa stiintifica, Carrel este si autorul unor pagini celebre, dedicate influentei
covarsitoare pe care credinta o are asupra sanatatii sufletesti si trupesti.
Mort la Paris, dupa o lunga cariera americana, a lasat mostenire nu doar o opera
fundamentala, ci si o viata exemplara, asezata sub motto-ul: “Omul are nevoie de
Dumnezeu asa cum are nevoie de oxigen”. Speram ca textele pe care le publicam sa
ofere o credibilitate in plus paginilor noastre dedicate miracolului credintei si-al
rugaciunii

“O transfuzie de viata divina”

“A vorbi omului modern despre rugaciune ar parea la prima vedere un lucru inutil.
Oamenii moderni considera rugaciunea ca un fapt desuet, o superstitie, un misticism, un rest
de barbarie sau de primitivism. In realitate, omul modern ignora aproape cu desavarsire
rugaciunea si efectele ei. Cauza principala a acestei ignorante este faptul ca simtul sacrului
s-a atrofiat in sufletul omului modern si ca rugaciunea a devenit o raritate. Foarte putini se
roaga si, mai ales, foarte putini se roaga cu adevarat. Rugaciunea multora este sterila,
deoarece nu traiesc sensul rugaciunii: sunt egoisti, falsi, mincinosi, farisei, orgoliosi,
incapabili de credinta si iubire. In general, rugaciunea este un tipat de durere, un strigat de
ajutor. Uneori insa, ea devine o contemplatie senina a principiului imanent si transcendent al
lucrurilor. Un act de iubire si de adoratie fata de Acela de la care provine minunea vietii. De
fapt, rugaciunea este un efort al omului de a comunica cu Fiinta invizibila, cu Acela care este
Creatorul a tot ce exista. Departe de a fi o recitare mecanica de formule, adevarata
rugaciune este transfuzie de viata divina in sufletul credinciosului, o absorbtie a constiintei
acestuia in Dumnezeu. Dar acest fenomen, in esenta, nu este de natura intelectuala
sesizabila, de aceea ramane inaccesibil atat filosofilor, cat si savantilor. Caci, precum simtul
frumosului si al iubirii nu depind de nici o cunostinta intelectuala, tot asa, simtul sacrului -
simt al rugaciunii - nu depinde de silogisme intelectuale. Un om simplu, indiferent de gradul
lui de inteligenta, il poate simti pe Dumnezeu tot atat de bine cum simte caldura soarelui sau
parfumul florilor. Dar acest Dumnezeu, atat de accesibil celui care-L iubeste, se ascunde
celui ce nu stie a simti si a iubi, ci doar cunoaste si intelege. Pentru a te apropia de
Dumnezeu nu ai nevoie de ceremonii complexe ori de jertfe sangeroase. Pentru a te ruga,
nu ai nevoie decat de a face un efort de a tinde spre Dumnezeu. Acest efort trebuie sa fie
mai mult afectiv decat intelectual. Scurta sau lunga, cu voce tare sau mentala, rugaciunea
trebuie sa fie asemenea unei conversatii intre copil si tatal sau. Ne prezentam in fata lui
Dumnezeu asa cum suntem. Te rogi in masura in care iubesti cu toata fiinta ta. Forma
rugaciunii variaza de la cuvinte simple, spuse de taran in fata Rastignitului de la
rascrucea drumurilor, pana la maretia coralelor si Liturghiilor solemne, care rasuna sub
boltile catedralelor. Stapanul lumii accepta si cele mai smerite cuvinte de lauda, ca si cele
mai frumoase invocatii. Ba chiar si rugaciunile rostite in mod mecanic si chiar numai
aprinderea unei lumanari pot prezenta, desi in forma redusa, elanul spre Dumnezeu al unei
fiinte omenesti.
Cel ce se roaga sa fie vindecat de o boala organica poate ramane mai departe bolnav; in
schimb, daca s-a rugat serios, trece printr-o transformare morala. Incetul cu incetul,
rugaciunea produce in suflet calm, liniste interioara, armonie intre activitatea nervoasa si
activitatea morala, o putere mai mare de a suporta incercarile vietii: saracia, boala si
moartea. Echilibrul cauzat de rugaciune devine un puternic ajutor terapeutic pentru omul
bolnav... Contactul cu Dumnezeu imprima in sufletul omului o pace care apoi radiaza din el si
difuzeaza pretutindeni. Prin rugaciune, omul merge la Dumnezeu, iar Dumnezeu vine la om.
Rugaciunea apare ca indispensabila dezvoltarii noastre integrale si armonioase. Omul are
nevoie de Dumnezeu asa cum are nevoie de hrana si de oxigen.”
““Sportul” cel mai bun pentru organism este credinta”

“Se constata ca la cel ce are simtul sacrului si se roaga, scade consumul de proteine si o
energie noua, necunoscuta, tine locul unei hrane abundente... Un exemplu printre altele:
aveam o pacienta care suferea de cancer al uterului si nu mai putea fi salvata. Dintr-o data,
s-a trezit in ea simtul sacrului. N-a mai mancat nimic timp de 40 de zile, iar in acest timp se
ruga cate 13 ore pe zi. Dupa 40 de zile, ne-a dat voie sa o consultam. N-am mai depistat
cancerul pentru care inchisesem la loc operatia. Era vindecata si intinerita. Au trecut de
atunci zece ani si continua sa fie sanatoasa. O alta vibratie s-a nascut in ea. Simturile
pervertite pana mai ieri de placeri gastronomice si sexuale isi revin prin rugaciune, se refac,
se odihnesc. Odihna simturilor este necesara nu numai pacientului, ci si celui ce vrea sa
evite sau sa previna imbolnavirea. E vorba de a dezvolta o noua deprindere, si anume:
aceea de a reduce la tacere vuietul fiziologic, cascada de excitatii si de forte egoiste.”
“Forta rugaciunii declanseaza biocurenti electrici”, spune Carrel. “Biocurentii corpului
omenesc sunt inferiori, ca potential, curentului electric produs de dinam, dar, din punct de
vedere calitativ, ei sunt superiori, deoarece intretin viata si o cauzeaza. Electrofiziologia a
descoperit cauzele bolilor intr-un plan mult mai subtil. Ea ne explica de ce violenta creeaza
boli, de ce visele pot imbolnavi la fel de bine ca microbii, de ce virusurile sunt atat de
puternice si de ce oamenii religiosi au o mai mare forta de rezistenta, desi sunt blanzi,
moderati, generosi. Iubirea, nu cea erotica, ci aceea pe care a predicat-o Iisus si care implica
servirea aproapelui, este un generator de biocurenti. “Sportul” cel mai bun pentru organism
este cel al credintei, al rugaciunii, deoarece prin aceasta, bioelectricitatea umana nu se
concentreaza numai pe o portiune a scoartei cerebrale, ci se difuzeaza pretutindeni in
organism...”
“Realitatea este ca cei vindecati prin rugaciune devin dupa aceea cu totul alti oameni; parca
ar fi primit botezul spiritului sfant: li se schimba chiar si temperamentul si caracterul, ba chiar
si liniamentul corpului. Ma intreb de ce nu am folosi rugaciunea pentru a ne vindeca de bolile
sociale, de rautatea lumii, de meschinariile educatiei noastre, de carierism, de avaritie, de
erotism si de cerinta de dominare. Cu ajutorul rugaciunii, atomii omului, fiziologia lui intra in
substratul divin al vietii. Bazat pe o serie de date anatomice si fiziologice, cred ca stimulul
rugaciunii ajunge in neuroni, se propaga prin circuitele neuronale si cortico-subcorticale, si
de acolo se comunica ansamblului fiziologic. Celor ce se vindecau Hristos le spunea:
“Credinta ta te-a mantuit”, si adesea adauga: “De acum sa nu mai pacatuiesti, ca sa nu ti se
intample ceva mai rau”. Caci, intr-adevar, boala este in cele mai multe cazuri o urmare a
transgresiunii legilor firii, o neascultare de legile mantuirii. Cand inima omului se impietreste
fata de legile naturale si se intoarce spre josnicie, boala se apropie cu pasi repezi. Mania,
razbunarea, invidia, rautatea, remuscarea etc. produc in organismul uman o stare toxica,
lucru evident pentru medic. Caci trupul omului, ca si sufletul lui, a fost facut sa fie bun;
rautatea il imbolnaveste. Si din acest motiv, dusmania si ura sunt pacate grave. Iisus ne
indeamna sa ne rugam si pentru “vrajmasii nostri”. Rugaciunea este o forta care restabileste
echilibrul organic, reasezand toate celulele si functiunile corpului in fata puterii infinite a lui
Dumnezeu.”