CURS FITNESS

Cuprins

Curs I LOCUL FITNESS-ULUI ÎN ŞTIINŢA SPORTULUI /

1.1. Definiţia noţiunii de fitness /
1.2. Caracteristici şi subsistemele educaţiei fizice /
1.3. Sportul definiţie şi carcateristici /
1.4. Evoluţia, rolul sportului si subsistemele lui /
1.5. Beneficiile şi funcţiile sportului /
1.6. Sportul în activitatea cotidiană şi ecoul social /
Curs II SĂNĂTATEA, CONDIŢIA FIZICĂ ŞI EXERCIŢIUL FIZIC
2.1. Exerciţiul fizic din antichitate până azi /
2.2. Sănătatea, condiţia fizică şi exerciţiul fizic /
2.3. Detalii referitoare la condiţia fizică /
2.4. Factorii care influenţează condiţia fizică /
2.5. Modificări care au loc odată cu înaintarea în vârstă /
2.6. Testarea condiţiei fizice aerobe /
Curs III RELAŢIA DINTRE EXERCIŢIU FIZIC, SĂNĂTATEA ŞI CONDIŢIA FIZICĂ /
3.1. Definirea condiţiei fizice /
3.2. Relaţia de interdependenţă dintre exerciţiu fizic şi sănătate /
3.3. Practicarea exerciţiului fizic şi creşterea condiţiei fizice /
3.4. Combaterea sedentarismului prin practicarea exerciţiului fizic /
Curs IV STRUCTURA CAPACITĂŢII DE PERFORMANŢĂ /
4.1. Antrenamentului sportiv /
4.2. Antrenarea sistemelor generatoare de energie /
4.3. Aptitudinile şi atitudinile /
4.4. Ambianţa /
Întrebări capitolul IV / 85 - Răspunsuri /
Curs V DEZVOLTARE FIZICĂ ŞI COORDONATELE FITNESS –ULUI /
5.1. Definirea categoriilor de creştere şi dezvoltare fizică /
5.2. Caracteristici - Categorii de indici pentru dezvoltarea fizică /
5.3. Coordonatele fitness-ului /
Curs VI EFORTUL ÎN ACTIVITATEA SPORTIVĂ /
6.1. Definirea efortului fizic /
6.2. Parametrii efortului fizic /
6.3. Orientarea efortului /
6.4. Caracterul efortului fizic, relaţia dintre efortul fizic şi efortul psihic /
Curs VII – ROLUL FACTORILOR PSIHOLOGICI ŞI BIOLOGICI ÎN PRACTICAREA
SISTEMATICĂ A EXERCIŢIULUI FIZIC /
7.1. Pregătirea psihologică – definiţie /
7.2. Antrenamentul invizibil (pregătirea biologică) pentru concurs /
Curs VIII PROCESAREA INFORMAŢIEI /
8.1. Sistemul de procesare a informaţiilor /
8.2. Propriocepţia /
8.3. Sisteme mnezice – definiţie /
8.4. Motivaţia şi scopurile /
8.5. Tensiunea psihică în sport /
Curs IX SPORTUL ŞI PERSONALITATEA /
9.1. Tipuri de personalitate /
9.2. Tipuri somatice şi corespondenţa dintre sportul practicat şi alura corpului /
9.3. Imaginea contemporană a corpului ideal /
Curs X FACTORII CARE INFLUENŢEAZĂ PERFORMANŢA /
10.1. Factori fiziologici /

1
10.2. Factori psihologici (mentali)/
10.3. Factori de mediu /
Curs XI REFACEREA DUPĂ EFORT /
11.1. Definiţia şi factorii care influenţează refacerea /
11.2. Mijloace de refacere /
11.3. Refacerea după efortul fizic /
11.4. Definiţia oboselii /
11.5. Fazele oboselii /
Curs XII ASPECTE ALE PREGĂTIRII EDUCAŢIONALE: NOŢIUNI DE IGIENĂ
SPORTIVĂ, ALIMENTAŢIA ŞI SPORTUL /
12.1. Definiţie, obiective, măsuri igienice şi măsuri de prevenire /
12.2. Bazele sportive, instalalţiile şi materialele sportive şi igiena acestora /
12.3. Principiile alimentare /
12.4. Raţia alimentară - rolul ei în alimentaţia sportivă /
12.5. Dieta echilibrată /
12.6. Greutatea corporală şi controlul greutăţii /
12.7. Susţinătoare de efort şi substanţe nutritive necesare corpului /
Curs XIII CĂLIREA ŞI BENEFICIILE EI ASUPRA ORGANISMULUI /
13.1. Definiţia călirii organismului /
13.2. Principiile călirii organismului /
13.3. Proceduri de călire /
Curs XIV FUMATUL, ALCOOLUL, SUBSTANŢELE FARMACOLOGICE DOPANTE,
DROGURILE ŞI ACTIVITATEA SPORTIVĂ /
14.1. Fumatul /
14.2. Alcoolul /
14.3. Substanţe farmacologice dopante /
14.4. Drogurile /
Curs XV MIJLOACE DE CONTROL ŞI AUTOCONTROL AL EVOLUŢIEI
INDIVIDULUI ŞI EFECTELE ANTRENAMENTULUI ASUPRA CORPULUI /
15.1. Mijloace de control şi autocontrol al evoluţiei individului /
15.2. Aparatură, metode, procedee de investigaţie medico-sportivă /
15.3. Indici de apreciere şi formulele lor de calcul /

2
 Curs I
LOCUL FITNESS-ULUI ÎN ŞTIINŢA SPORTULUI

1.1. Definiţia noţiunii de fitness

1.2. Caracteristici şi subsistemele educaţiei fizice
1.3. Sportul definiţie şi carcateristici
1.4. Evoluţia, rolul sportului ;i subsistemele lui
1.5. Beneficiile şi funcţiile sportului
1.6. Sportul în activitatea cotidiană şi ecoul social

Ştiinţa educaţiei fizice şi sportului ( noţiunea superioară – ştiinţa) – înţelesul principal =

Totalitatea cunoştinţelor privind exerciţiile fizice, corelate într-un sistem de noţiuni şi prezentate
într-o teorie proprie, care stabileşte principiile după care se prevăd, se valorifică şi se confirmă
efectele biologice şi spirituale în practica vieţii sociale. Observaţii: Ştiinţa educaţiei fizice şi
sportului prin profilul cunoştinţelor sale de ordin biologic şi pedagogic are un caracter de sinteză.
Obiectul ei de cunoaştere îl constituie omul în procesul său de integrare socială şi cu ajutorul
practicării exerciţiilor fizice, în scopul perfecţionării sale organice şi psihice şi implicit al măririi
randamentului său social.1
Chiar dacă în ţara noastră se foloseşte termenul de „Ştiinţa educaţiei fizice şi
sportului” aproape în întreaga Europă termenul a fost înlocuit cu sintagma “Sports Science” =
Ştiinţa Sportului – pentru a defini domeniul nostru de activitate.
Ceea ce ne-a determinat să abordăm această temă a fost necesitatea încadrării sau stabilirii
locului pe care îl ocupă fitnessul în contextul Ştiinţei Sportului. Faptul că Ştiinţa Sportului a fost
de-a lungul timpului în pedagogie sau medicină ca ramură a acestora, iar azi „se utilizează metode,
tehnici, ipoteze şi din alte ştiinţe cum sunt: biologia, psihologia, antropologia, sociologia” M.,
Epuran2, ne demonstrează că domeniul nostru de activitate a devenit o ştiinţă interdisciplinară.
Valorile care înalţă educaţia fizică şi sportul la rang de ştiinţă pot fi fizice, intelectuale,
morale, sau spirituale. Cu cât aceste activităţi contribuie la sporirea tonusului vital al individului sau
al grupului, cu atât mai mult se va apropia de cultură şi de conceptul de ştiinţă a sportului.
În concepţia lui Parsons, sistemul cultural este legat de sistemul social prin relaţii de
instituţionalizare, iar sistemul personalităţii umane îl internalizează în realitatea socială (Biriş I.,
2000). În societatea postmodernă şi în cea în care globalizarea impune anumite realităţi sociale,
societatea şi cultura se definesc în mod corelativ, „oricine şi orice participant la viaţa socială fiind un
produs cultural”. (Achim Mihu,1996).
Cultura fizică sintetizează toate valorile menite a fructifica exerciţiul fizic în scopul
perfecţionării potenţialului biologic, spiritual şi motric al omului (Cârstea, 1999). Sintagma cultură
fizinlocuită cu succes cu sintagma Ştiinţa Sportului, datorită numeroselor cercetări de valoare
întreprinse pe plan mondial în domeniul nostru de activitate.
Din perspectiva ştiinţei sportului, calitatea vieţii omului este abordată în segmentele sănătate,
învăţământ, educaţie şi ecologie. În acest context sfera ştiinţei sportului cuprinde o diversitate de
valori specifice domeniului, cum sunt:
• valori create în scopul organizării superioare a practicării exerciţiilor fizice;
• valori create în dezvoltarea filogenetică a omului, care se referă mai ales la idealul de
armonie corporală;
• valori de natură materială sau create prin spectacolul sportiv;
• valori de ordin spiritual.
Creaţia de valori reprezintă caracteristica esenţială a ethos-ului uman, expresia unei
inepuizabile voinţe de putere ca manifestare a vieţii, ca afirmare a autodeterminării şi emancipării
omului (Albulescu, 1999).
1
Alexe,N., şi colab.(1974) – Terminologia educaţiei fizice şi Sportului, Bucureşti, Edit Stadion, pg. 115
2
Epuran, M., (1992) – Metodologia cercetării actvităţilor corporale, vol.I şi II, Bucureşti, ANEFS.

3
 În acest context se încadrează definiţia pentru „sport" din „Carta Europeană a Sportului":
„Orice formă de activitate fizică ce are ca obiectiv exprimarea sau îmbunătăţirea condiţiei fizice şi
psihice, dezvoltarea relaţiilor sociale sau obţinerea de rezultate în competiţii la toate nivelurile prin
intermediul unei activităţi organizate sau nu”. Componentele fundamentale ale culturii fizice sunt:
valorile sportive, activitatea fizică (exerciţiul fizic), excelenţa sportivă, evaluarea, infrastructura şi
resursele umane, filosofia sportului.3
Valorile sportive - fair-play-ul, autodepăşirea, tenacitatea, perseverenţa, vitalitatea,
frumuseţea fizică, viabilitatea, echilibrul comportamental, cultul muncii, al angajării, etc. Unele
dintre acestea pot fi interpretate ca valori morale, altele ca valori estetice. Dar valorile morale sunt
valori-scop, pe când valorile sportive sunt valori-mijloc. În cadrul valorilor sportive apare interesul,
dorinţa de victorie, de performanţă; astfel inter-relaţia umană sportivă nu mai este un act pur
dezinteresat, dar nu trebuie să-şi piardă caracterul moral. Forma plenară de existenţă şi dezvoltare a
valorilor sportive se regăseşte cel mai bine în cadrul conceptelor olimpismului.
Activitatea fizică - exerciţiul fizic ca formă naturală de mişcare. În viziunea Consiliului
Europei (prin Manifestul european privind tineretul şi sportul) aceasta este o formă de provocare şi
de recreere bazată pe joc pentru tineri. Principiul care guvernează această categorie de valori este
accesibilitatea. Bunăstarea tânărului şi dobândirea unui mod sănătos de viaţă sunt finalităţi
esenţiale, iar baza acestor activităţi o constituie familia şi şcoala.
În perspectivă întreaga populaţie trebuie să aibă acces la practicarea activităţii fizice cu efecte
benefice. Exerciţiile cu grad adecvat de intensitate exersate minimum 30 de minute pe zi pot realiza
astfel de efecte. Obiectivele prioritare sunt: eficienţa, securitatea, egalitatea şanselor de participare,
rentabilitatea.
În concluzie, acest grup de valori trebuie subordonat principiilor de asigurare a stării de
sănătate şi de integrare socială pentru cei defavorizaţi. Din punct de vedere economic este necesară
implicarea autorităţilor publice (aşa cum sunt ele prevăzute în Carta Europeană a Sportului).
Impactul economic al investiţiei publice în sport este major, iar rolul sponsorizării şi al sectorului
privat trebuie reglementat de legi favorabile.
Excelenţa sportivă se referă la vârful piramidei. În acest context Carta Europeană a Sportului
prevede reglementări cu privire la:
• profesionism;
• contracte;
• dopaj;
• violenţă în sport;
• baze materiale performante.
Evaluarea - este important ca valorile să fie cuantificate. Evaluarea calitativă este cea mai
dificilă, dar recomandările cu privire la politicile de evaluare ale Consiliului Europei, prin Consiliul
Miniştrilor, au fost materializate prin generalizarea celor două teste EUROFIT:
• Teste EUROFIT de aptitudine fizică ce vizează următoarele dimensiuni: rezistenţa
cardio-respiratorie, forţa sub diversele ei forme de manifestare, rezistenţa musculară,
viteza sub diversele ei forme de manifestare, supleţea, echilibrul, măsurători
antropometrice, date de identificare.
• Teste EUROFIT adaptate pentru persoane în vârstă: pentru capacitatea generală de
efort, mobilitatea coloanei vertebrale, mobilitatea articulară, rezistenţa cardio-
respiratorie şi respiratorie.
Infrastructura şi resursele umane - acest capitol are în vedere implicarea economică a
comunităţii pentru asigurarea infrastructurii necesare practicării sportului şi politica de formare a
formatorilor în aşa fel încât să se asigure calificările obligatorii şi necesare.
Filosofia culturii fizice - cuprinde un ansamblu de valori spirituale, care din perspective
pluridisciplinare trebuie să întregească viziunea holistică asupra calităţii vieţii şi devenirii omului.
În „Declaraţia prin consens" elaborată la cel de-al II-lea „Simpozion Internaţional privind
educaţia fizică, condiţia fizică şi sănătatea" desfăşurat la Torino în mai 1992 - termenii care definesc
activitatea de educaţie fizică şi sport în relaţie cu calitatea vieţii sunt:

3
Rusu Flavia (2008) – Note de curs Fitness, multiplicat UBB, Cluj -Napoca

4
 • Activitatea fizică (AF) - orice mişcare realizată cu ajutorul muşchilor scheletici care
determină o creştere substanţială a consumului energetic în repaus;
• Activitatea fizică din timpul liber (AFL) este acceptată ca o activitate extraprofesie;
• Exerciţiul - formă de AFL efectuat în mod obişnuit prin repetarea de-a lungul unei perioade
de timp (antrenament) cu obiectiv extern sau intern specific;
• Sportul în competiţie - sport competiţional;
• Sportul pentru toţi - asimilat cu recrearea şi activitatea fizică ocupaţională;
• Sănătatea pozitivă - bucuria de a trăi;
• Sanătatea negativă - asociată cu morbiditatea;
• Morbiditatea - orice abatere de la buna stare fizică sau psihică;
• Starea de bine - concept holistic care poate fi definit sau descris din diverse perspective:
fizic, psihic, material, conjunctural, etc.
Din această perspectivă sunt studiate şi implicit mai binecunoscute efectele biologice ale
activităţii fizice4:
• Condiţie fizică direcţionată spre performanţă (CFP) - definită prin termenii capacităţii de
performanţă sau în activităţi ocupaţionale. CFP depinde de abilităţi motrice, putere şi
capacitate cardiorespiratorie, forţă musculară, putere, rezistenţă, dimensiuni şi compoziţie
corporală, motivaţie şi status nutriţional;
• Condiţie fizică direcţionată spre sănătate (CFS) - reprezintă componente ale CF asupra
cărora nivelul obişnuit de AF are efecte favorabile sau nefavorabile şi se raportează la statusul
de sănătate. După Ifrim, M. (1986) CFS se caracterizează prin: masa corporală raportată la
înălţime, compoziţia corporală, distribuţia ţesutului adipos subcutanat, adipozitatea viscerelor
abdominale, densitatea oaselor, forţa şi rezistenţa musculaturii abdominale şi dorso-lombare,
funcţionalitatea inimii şi a plămânilor, tensiunea arterială, VO2 max, metabolismul glucozei şi
a insulinei, profilul lipidic şi lipoproteic sanguin, raportul lipide-hidraţi de C oxidaţi;
• Mediul social - format din relaţii sociale, valori sociale, apartenenţă la organizaţii;
• Atribute personale - stil de viaţă, vârstă, sex, statut social-economic.
Sportul este un termen polisemantic. De multe ori activitatea fizică, exerciţiul fizic şi sportul
sunt utilizate ca sinonime în literatură sau mai ales în mass-media. Oricum, când ne referim la sport
în particular, trebuie să aminitim de o anumită ramură sportivă.

1.1.Definiţie fitness-ului

Fitness-ul este un concept care are multiple înţelesuri, în funcţie de nivelul cultural şi
formaţia profesională a celui ce îl utilizează. Fitness-ul este capacitatea de a accede la o calitate
optimă a vieţii, reprezintă deci o condiţie dinamică, multidimensională ce se bazează pe o stare de
sănătate pozitivă şi include în ea mai multe componente: fitness intelectual, social, spiritual şi fizic
(condiţia fizică).
Alături de educaţia intelectuală, educaţia morală, educaţia estetică şi educaţia tehnico-
profesională, educaţia fizică este componentă a educaţiei generale. Considerăm necesar să definim în
continuare noţiunile cele mai importante ale domeniului.
Educaţia fizică ( noţiunea superioară – educaţie) – înţelesul principal = activitatea care
valorifică sistematic ansamblul formelor de practicare a exerciţiilor fizice în scopul măririi, în
principal, a potenţialului biologic al omului în concordanţă cu cerinţele sociale. Observaţii: educaţia
fizică este fiziologică prin natura exerciţiilor sale, pedagogică prin metodă, biologică prin efectele
sale şi socială prin organizare şi activitate în centrul căreia stă omul se constituie ca o categorie de
bază a domeniului, care valorifică extensiv exerciţiul fizic în scopurile amintite. 5
Între toate componentele educaţiei există o strânsă interdependenţă, ele formând un întreg,
un sistem. Este un proces instructiv-educativ atât bilateral cât şi independent, şi anume:
a. Ca proces instructiv - educativ bilateral, educaţia fizică se desfăşoară în timp,
sistematic şi presupune existenţa conducătorului procesului şi a subiecţilor organizaţi în clase, grupe,
etc În cadrul procesului bilateral relaţia conducător-subiect este complexă şi permanentă şi vizează
4
Rusu Flavia (2008) – Note de curs Fitness, multiplicat UBB Cluj –Napoca.
5
Alexe,N., şi colab.(1974) – Terminologia educaţiei fizice şi Sportului, Bucureşti, Edit. Stadion, pg.112.

5
activitatea motrică aceasta fiind totalitatea acţiunilor motrice încadrate într-un sistem de idei, reguli
şi forme de organizare. Finalitatea ei este obţinerea unui efect complex de adaptare a organismului
şi de perfecţionare a dinamicii acestuia. Activitatea se defineşte prin scop şi motivaţie proprie. Ex:
educaţia fizică, antrenamentul sportiv etc.
b. Ca activitate independentă desfăşurată individual sau în grup, se realizează în timpul
liber al subiecţilor şi în absenţa conducătorului.
Presupune folosirea experienţei acumulate în proces bilateral.

1.2. Caracteristicile şi subsitemele educaţiei fizice:

- Este accesibilă tuturor indivizilor ;

- Are un predominant caracter formativ (pregătire pentru viaţă, însuşirea şi respectarea
regulilor competiţiei, profilactic, recuperator) – vezi foto
- Dispune de un mare număr de exerciţii fizice din ramuri şi probe sportive, din deprinderi şi
priceperi motrice de bază şi utilitar aplicative, pentru dezvoltarea capacităţilor (calităţilor) motrice
sau pentru dezvoltarea fizică corectă şi armonioasă.
- Este fiziologică prin natura exerciţiilor: prin practicarea exerciţiului fizic se îmbunătăţesc parametri
de frecvenţă cardiacă, tensiunea arterială, capacitatea pulmonară.
- Este pedagogică prin metode: demonstraţia unei mişcări de către sportivul cel mai bun al clasei,
exerciţiul – prin repetarea de un număr de ori a mişcării.
- Este biologică prin efecte: la cei antrenaţi scade frecveţa cardiacă şi tensiunea arterială şi creşte
capacitatea pulmonară.
- Este socială prin organizare: se desfăşoară în şcoală.
a. Generale, formulate cu precizie şi claritate în documentele oficiale de specialitate: (programe de
studiu, planuri de dezvoltare)
b. Specifice fiecărui subsistem
Subsitemele educaţiei fizice sunt:
- Educaţia fizică a tinerei generaţii (preşcolară, şcolară, studenţească) subsistem considerat ca fiind
nucleul activităţii de educaţie fizică;
- Educaţia fizică militară
- Educaţia fizică a adulţilor,
- Educaţia fizică a vârstei a treia – ceea ce la noi nu se prea realizează. (vezi schiţă).
Definirea tehnicii mişcării ne ajută să înţelegem că actul motric (mişcarea- indiferent de modul ei de
execuţie) stă la baza educaţiei fizice şi a sportului. Actul motric poate fi executat voluntar sau
involuntar.
Tehnica mişcării (noţiunea specifică: - mişcare) - înţelesul principal = structura raţională a
actului motric corespunzătoare scopului urmărit. Observaţii: Tehnica mişcării presupune între altele
şi adaptarea ei la particularităţile individuale ale executantului.
Mişcare voluntară (noţiunea superioară - mişcare) - înţelesul principal = actul motric
efectuat conştient şi orientat spre atingerea unui anumit scop 6. Actul motric este orice exerciţiu fizic
executat conştient. Observaţii: Mecanismul mişcării voluntare constă în activitatea centrilor motrici
corticali în stare de excitabilitate optimă.(vezi foto – Sistemul nervos); exemplu de mişcări
voluntare: alergarea de rezistenţă, ridicarea unor greutăţi....etc.
Mişcare involuntară (noţiunea superioară - mişcare) - înţelesul principal = actul motric
efectuat fără participarea conştiinţei, condus şi reglat pe o cale reflexă.
Involuntary movement (generic notion – movement) - principal meaning = reflexly
conducted and regulated motor act performed without the participation of the conscience.
De exemplu: mersul, alergarea, care se execută în mod normal inconştient. Noi devenim conştienţi
în momentul în care se întâmplă ceva deosebit: alunecare pe gheaţă, existenţa unei gropi sau alte
situaţii neaşteptate.

1.3. Sportul definiţie şi carcateristici

În dicţionare cuvântul SPORT este definit drept ”complex de exerciţii fizice şi de jocuri
practicate în mod metodic, cu scopul de a dezvolta, de a întări şi de a educa voinţa, curajul, iniţiativa
6
Alexe,N., şi colab.(1974) – Terminologia educaţiei fizice şi Sportului, Buucreşti, Edit Stadion, pg. 168.

6
şi disciplina; fiecare dintre formele particulare, reglementate ale acestei activităţi” dar şi ”totalitate
de exerciţii fizice şi de jocuri practicate metodic şi sistematic în vederea întăririi organismului,
dezvoltării voinţei şi a obţinerii unor performanţe. (DEX, 1998)
Fenomenul de practicare al exerciţiilor fizice uimeşte prin varietatea activităţilor. Prin sport,
oamenii se relaxează, sunt distraşi de la probleme apăsătoare şi alte surse de stres, mintea lor,
eliberată de gânduri negre, devine în principiu mai creativă, asociaţiile mentale mai bogate, se nasc
noi strategii de rezolvare a problemelor, astfel încât câştigă şi procesele cognitive.
“Minte sănătoasă în corp sănătos” are o acoperire largă când e vorba de dezvoltarea
personalităţii în ansamblu, cuprinzând şi stima de sine. Prin optimizarea somatică (mai bună
circulaţie sanguină, reglarea ritmului cardiac, echilibru hormonal, întărirea musculară, evitarea
supraponderalităţii etc.), sportul contribuie şi la o mai înaltă preţuire de sine, printr-o mai însemnată
pondere a sinelui fizic (percepţia propriului corp) în concepţia generală de sine.
Dacă realizăm o conexiune între calitatea vieţii de ansamblu a oamenilor şi modalităţile de
petrecere a timpului liber nu e greu de observat faptul că procentele ridicate ale celor care practică
sistematic exerciţiul fizic din rândul populaţiei totale este el însuşi un indicator al unei societăţi cu
un oarecare grad de dezvoltare. Conştientizarea faptului că stilul de viaţă (având şi componenta
activităţilor fizice şi de recreere prin sport) are un impact major - dacă nu covârşitor – asupra
sănătăţii şi prelungirii speranţei de viaţă, este unul din factorii care conduc la această situaţie în
statele avansate. Lucrurile stau însă diferit pentru statele mai sărace. Pe de o parte, oamenii săraci,
mai ales cei din mediul rural sau din categorii socio-profesionale inferioare practică vrând-nevrând
„sportul” supravieţuirii (care le ia foarte mult din timpul zilei), iar în general ei fac efort fizic. Pe de
altă parte, chiar dacă ar vrea să facă sport de plăcere, condiţiile materiale le permit într-o mică
măsură să aleagă un sport care presupune şi costuri. Este vorba, pentru această din urmă categorie,
de un grad scăzut de informare şi educaţie în şi pentru sport, şi de preponderenţa altor valori ale
vieţii personale, mai precis cele centrate în special pe obţinerea mijloacelor de subzistenţă, creşterea
copiilor, respectarea valorilor tradiţionale. Astfel, loisirul (unde se încadrează şi hobby-urile
sportive) e posibil să nu ocupe un loc esenţial în scala valorilor acestor indivizi, el fiind suprapus, în
opţiunile lor de viaţă, tot preocupărilor din sfera familiei, comunităţii, profesiei etc.

Sportul este activitatea specializată de întrecere care se desfăşoară în baza unor regulamente
şi într-un cadru organizatoric determinat, în vederea obţinerii unor performanţe concretizate în
recorduri sau victorii.
„Prin informaţiile ce oglindesc influenţa şi interrelaţiile dintre sistemele de acţionare şi răspunsul
performanţial al sportivului, antrenorul îşi va putea menţine postul de comandă al procesului de
pregătire, dirijându-l spre capacitatea maximă de exprimare” 7
Sport (noţiune superioară – educaţie) – înţelesul principal = activitate specifică de întrecere
în care se valorifică intensiv formele de practicare ale exerciţiilor fizice, în vederea obţinerii de către
individ sau colectiv a perfecţionării posibilităţilor morfofuncţionale şi psihice, concretizate într-un
record, o depăşire proprie sau a partenerului. Observaţii: Sportul, ca şi educaţia fizică şi turismul, şi-
a creat o structură naţională şi internaţională proprie, o bază materială specifică, cadre de
specialitate, sisteme şi principii care îl individualizează faţă de celelate, bazată în primul rînd pe
faptul că valorifică acelaşi mijloc – exerciţiul fizic, într-o manieră proprie.
Sport (generic notion - education) - principal meaning = specific activity of competition
where the practice of physical exercices are intensively revaluated in view to obtain from the
individual or from the collective the improvement of the morpho – functional and psychic
possibilities concretized in a record, a personal surpassing or that or the partner. Remarks: Sport
is, as well as physical education and tourism, a category of the domain which created itself a
personal national and international structure, a specific material basis, specialists, systems and
principles, which are individualizing it from the other categories without denying their relation,
based on the same means - the physical exercise – evidently, in a personal manner. 8
Este activitatea prezentă în toate perioadele istorice, ca element important al pregătirii
tinerei generaţii pentru exigenţele vieţii sociale.
Sportul a apărut în istoria societăţii după educaţia fizică şi nu are dreptul să o anuleze. El a
căpătat o amploare deosebită după reluarea Jocurilor Olimpice în anul 1896 şi sub impulsul acestora.
7
Alexei,M., (2006) – Abordarea interdisciplinară în sport, Editura Napoca Star, Cluj –Napoca, pg., 65
8
Alexe, N. (1974) -Terminologia educaţiei fizice şi sportului, Editura Stadion, Bucureşti, pg. 110-111

7
În secolul al XIX-lea a fost un sport “modern”, racordat la cuceririle tehnice şi ştiinţifice specifice.
În secolul al XX-lea a devenit un sport “contemporan”, cu anumite caracteristici specifice, între care
se remarcă, mai ales, universalismul (din care face parte şi fair-play-ul). Sportul a apărut ca o
necesitate a vieţii sociale prin practicarea deprinderilor motrice naturale (alergări, sărituri, aruncări)
sub formă de întrecere.
Caracteristicile sportului
- Este un fenomen social. A apărut în istoria societăţii umane după educaţia fizică. A luat o
amploare deosebită după reluarea în 1896 a Jocurilor Olimpice.
- Este deosebit de complex.
- Contribuie la asigurarea unei stări optime de sănătate şi a unei dezvoltări fizice corecte şi
armonioase.
- Contribuie la dezvoltarea gustului pentru mişcare (atât ca practicant cât şi ca spectator).
- Contribuie la integrarea socială a individului.
- Are un caracter competitiv.

1.4. Evoluţia, rolul sportului şi subsistemele lui

În comuna primitivă sportul a apărut din necesitatea materială a societăţii omeneşti de a

pregăti omul pentru o anumită activitate. Pe această treaptă a evoluţiei, educaţia fizică (sportul),
devine o parte integrată în fenomenul educaţiei şi legată organic de procesul muncii 9.
Ulterior sportul dobândeşte valenţe noi:
- deplasarea în condiţii improprii omului (înot, schi, patinaj etc.);
- o prelungire a activităţii sociale (pregătirea forţei de muncă) evoluând odată cu ştiinţa şi cu
tehnica (ciclism, tir, auto-moto, paraşutism, etc.);
- în epoca contemporană, datorită industrializării, are rol creativ şi compensator (combaterea
sedentarismului);
- apariţia de ramuri sportive noi;
- apariţia aparaturii de specialitate în pas cu tehnica (cronometraj, prăjini, motociclete,
rachete, panouri de baschet, etc.)
Scopul permanent – perfecţionarea fiinţei umane din punct de vedere biologic, prin
ansamblu de exerciţii anume întocmit.
Există trei motive pentru care se optează pentru recreare fizică:
- exerciţiul: se poate alege crosul sau înotul doar din dorinţa de a fi mai sănătos şi de a avea
o condiţie fizică mai bună;
- plăcerea pentru acest gen de activitate: alegerea de a face o plimbare cu barca sau de a
merge la un club de dans se bazează pe faptul că persoana agreează această activitate;
- motivele sociale: asocierea la o echipă sau la un club oferă şansa de a întâlni persoane şi de
a face noi prietenii, deci de a „socializa”.
În consecinţă, recrearea fizică îmbunătăţeşte starea fizică, mentală şi socială.
- Sportul pentru toţi (fostul sport de masă),
- Sportul la copii şi juniori - baza sportului de performanţă,
- Sportul de performanţă,
- Sportul de înaltă performanţă.
Între cele 4 subsisteme există legături evidente şi logice, dar şi diferenţe specifice.
Sporturile se clasifică după mai multe criterii. O astfel de clasificare propunem şi noi în
cele ce urmează:
- Sporturi pentru bărbaţi (după cum au fost concepute iniţial – vezi motocros) şi sporturi
pentru femei (gimnastica ritmică, înot sincron – vezi foto).
- Sporturi clasice- atletism şi extreme- căţărare şi deltaplanorism
- Sporturi olimpice- gimnastica artistică şi neolimpice- gimnastica aerobică
- Sporturi naţionale - oină, trânta, fotbal american şi internaţionale – fotbalul
- Sporturi individuale, pe echipe şi mixte
- Sporturi de sezon - de iarnă şi pentru tot anul - baschet, fotbal
- Sporturi cu caracter motric, dinamic –canotaj şi cu caracter static (şah, aeromodelism, etc.).

9
Kiriţescu, C-tin. (1964) – Palestrica, Editura Uniunii de Cultură Fizică şi Sport, Bucureşti, pg. 29

8
Conceptul de „viaţă sportivă” este din ce în ce mai folosit în ultima vreme din motive de sănătate,
deoarece a scăzut interesul faţă de mişcare, de practicarea unui sport, iar din lipsa educaţiei
sportive au crescut numărul bolnavilor de boli cronice: diabet, obezitate, boli ale sistemului cardio-
vascular... etc. Toate cercetările din ultima vreme au arătat că prin practicarea mişcării în fiecare zi
se pot evita îmbolnăvirile şi de aici întreaga cheltuială a statelor în sistemul sanitar.
Educaţie sportivă (noţiunea superioară - educaţie) - înţelesul principal = activitatea care
valorifică mijloacele, formele şi caracteristicile educaţionale ale sportului în vederea perfecţionării,
întreţinerii biologice, spirituale a omului şi a integrării lui sociale. Observaţii: Caracterul educaţional
al acestei activităţi o situează pe acelaşi plan cu educaţia fizică iar efectul şi valorile ei generează o
componentă nouă de cultură a omului, cea sportivă, care nu neagă, nu interferează, ci se adaugă şi
completează pe cea a culturii fizice. 10
Sports education (generic notion – education) - principal meaning = activity that renders
valuable the means, forms and educational characteristic features of sport aiming at man’s biologic
and spiritual perfecting and keeping in good condition and at ots social integration. Remarks: The
educational character of his activity is placing it on the same level as physical education and its
effect and values are generating a new component of man‘s culture, the sports culture, which does
not deny or interfere with physical culture, but is added to it and completes it.

1.5. Beneficiile şi funcţiile sportului

a) Beneficiile fizice
- Dacă activitatea este suficient de solicitantă şi este desfăşurată cu regularitate, persoana va
arăta şi se va simţi mai bine.
- Inima şi plămânii funcţionează mai eficient în alimentarea corpului cu oxigen şi astfel
oboseala nu apare atât de uşor (de exemplu la înotători –capacitatea pulmonară este mai mare dacât
la alţi sportivi) .
- Muşchii devin mai puternici şi se contractă mai eficient.
- Prin creşterea tonusului muşchilor abdominali şi dorsali, postura se îmbunătăţeşte (la
haltere – tonusul muscular este evident).
- Depozitele adipoase sunt “arse” rapid şi astfel, alura corpului se îmbunătăţeşte.
- Creşte flexibilitatea articulaţiilor şi ca urmare, mişcările sunt mai uşoare şi repezi.
- Oasele devin mai rezistente. Stresul suplimentar la care sunt supuse, stimulează funcţiile
celulelor osoase11.

b) Beneficiile psihice
- Practicarea unui sport sau a recreării fizice înlătură stresul şi tensiunea şi oferă o cale
inofensivă de eliberare a agresivităţii 12.
- Constituie o provocare, înlătură plictiseala;
- Sunt uitate problemele curente, iar mai târziu, ele nu par la fel de stresante;
- Somnul este bun şi persoana se simte odihnită;
- Dacă persona este destul de bună într-o anumită activitate, creşte încrederea în
propriile forţe. La copii practicarea exerciţiilor fizice se realizează în mare măsură prin folosirea
jocurilor de mişcare (dinamice).
Joc (noţiune superioară – educaţie fizică şi sport) - înţelesul principal = activitate
complexă predominant motrică şi emoţională, desfăşurată spontan sau organizat după reguli
prestabilite, în scop recreativ, sportiv şi totodată de adaptare la realitatea socială..13
Joc de mişcare / joc dinamic (noţiune superioară – joc) - înţelesul principal = gen
de joc compus din acţuni sau structuri preponderent motrice, atractive şi de întrecere care urmăreşte
dezvoltarea psihomotorie a copilului sau recreaţia lui. Observaţii: Jocul de mişcare are reguli
prestabilite care îi delimitează timpul şi spaţiul de desfăşurare, numărul de participaţi şi de
interrelaţii între membrii colectivului care îl realizează.
10
Alexe,N., şi colab.(1974) – Terminologia educaţiei fizice şi Sportului, Bucureşti, Edit. Stadion, pg., 114.
11
Esterson, P., Finke, R.. (1994) – Fitness: A Way of Life, Physical Therapy Association, APTA, pg. 14
(traducere)
12
Kenneth, H. (2000) – Notes on Psysical Fitness, Institut for Aerobics research, Dallas, pg. 18 (traducere)
13
Alexe, N. (1974) Terminologia educaţiei fizice şi sportului, Editura Sadion, Bucureşti, pg. 256

9
 Game of movement / dynamic game (generic notion -game) – principal meaning =
kind of game made up of actions having attractive and competitive preponderantly motor structures
aiming to realize the psycho – motor deveolpment of a child and his pastime. Remarks: The game of
movement has preestablished rules delimiting its time and space of action, the number of
participants and the interrelations between the members of the group who is playing it.. 14
c) Beneficiile sociale
- Practicarea unui sport sau a recreării fizice implică, de cele mai multe ori, înscrierea la o
echipă sau un club;
- Sunt întâlnite persoane care au interese comune şi se leagă noi prietenii;
- Se dezvoltă spiritul de muncă în echipă şi cooperare. Acest lucru este folositor şi în
activitatea extrasportivă;
- Dacă o persoană are calităţi reale pentru o anumită activitate, practicarea ei se poate
transforma în carieră.
”Sportul este deosebit de complex, atât sub aspectul structurii, cât şi al funcţiilor” 15
Funcţiile sportului 16
- Biologică:
- dezvoltarea fizică;
- menţinerea şi întărirea sănătăţii;
- dezvoltarea calităţilor motrice;
- perfecţionarea deprinderilor motrice;
- mărirea capacităţii de efort.
- Emulativă:
- educarea gustului prin mişcare;
- educarea spiritului de autodepăşire.
- Formativă:
- formarea deprinderilor de practicare sistematică a sportului;
- formarea şi afirmarea personalităţii.
- Integrativă:
- educarea sociabilităţii;
- sportul ca profesie – profesionism;
- mondializarea competiţiilor (J.O., C.M.).
- Patriotică:
- afirmarea prestigiului patriei, poporului;
- mândria de a concura pentru culorile partiei.
- Culturală:
- spectacolul sportiv (emoţiile estetice);
- este un act de creaţie;
- influenţe între sportivi şi spectatori (pozitive şi negative).

1.6. Sportul în activitatea cotidiană şi ecoul social

Sportul în activitatea cotidiană şi factorii care influenţează participarea în sport şi recrearea

fizică:
„Analizele psihologice de mare fineţe au scos în evidenţă că activităţile ludice au drept note
definitorii spontaneitatea, atractivitatea, libertatea, constituind stimulentul principal al dezvoltării
psihice al copiilor în pregătirea lor pentru integrarea socială şi o modalitate plăcută de relaxare şi
divertisment pentru tineri şi adulţi.”17
Sportul în relaţie cu alte aspecte sociale poate fi clasificat în felul următor:
- sportul la anumite vârste: de la un an la sfârşitul vieţii;
- sportul şi timpul liber: activitate de loisir, indiferent de profesie;
- sportul în rândul femeilor: prevăzute în aproape toate sporturile;
- sportul şi mass-media: propagandă, programe, transmisii directe, presă, canale TV
14
Alexe, N. (1974) - Terminologia educaţiei fizice şi sportului, Editura Sadion, Bucureşti, pg. 257
15
Cârstea , Gh (2000) – Teoria şi metodica educaţiei fizice şi a sportului, Bucureşti, Editura Universul, pg 23
16
Filip, C şi colaboratorii (2000) – Pregătire sportivă teoretică, Tg. Mureş, Cromatic Tipo, pg 5
17
Epuran , M. (1976) – Psihologia educaţiei fizice, Bucureşti, Ed Sport – Turism, pg., 81

10
speciale, (ex. EUROSPORT);
- sportul şi industria: materiale, echipamente şi instalaţii sportive;
- sportul şi campionii: modele pentru tineri.
Factori care influenţează participarea în sport şi recrearea fizică
Vârsta
Participarea la activităţile sportive scade o dată cu înaintarea în vârstă. Doar aproximativ
33% dintre persoanele de 70 de ani practică o formă de activitate fizică (care poate include şi mersul
pe jos). Aproape 80% din tinerii de 16 ani fac exerciţii fizice. Tipul de activitate se schimbă o dată
cu vârsta. Gimnastica şi rugby-ul nu sunt adecvate pentru o persoană de 70 de ani, dar înotul, mersul
pe jos şi bowling-ul sunt adecvate.
Sexul
Mai puţine femei decât bărbaţi desfăşoară o activitate fizică – 57% femei comparativ cu
72% bărbaţi.
Educaţia
Dacă şcoala are o catedră de educaţie fizică şi sport bine organizată, iar elevii agreează
activităţile sportive şcolare, este posibil ca ei să practice sportul în continuare.
Tradiţia şi cultura
Aceasta afectează atât participarea, cât şi orientarea spre o anumită activitate. De exemplu:-
unele culturi dezaprobă participarea femeilor la recreare fizică, în public sau în grupuri mixte;
- unele naţiuni au tradiţii puternice într-un anumit sport – de exemplu rugby în Africa de
Sud, fotbal american în SUA iar în majoritatea ţărilor din Europa fotbal.
Familia
Este mai probabil ca un tânăr să participe la activităţile sportive, dacă cineva din familie îi
încurajează. Majoritatea tinerilor depind financiar de părinţi în achiziţionarea echipamentului sau
pentru acoperirea cheltuielilor de deplasare la un eveniment sportiv.
„Se spune că leagănul tradiţiilor sportive este familia, dar nu se acţionează prea mult în
direcţia conştientizării părinţilor de necesitatea mişcării.” 18
Presiunea anturajului
Anturajul reprezintă grupul de oameni la care o persoană este asociată, cu acelaşi nivel
cultural, aceleaşi interese şi vârste apropiate. Dacă cei din anturajul unei persoane desfăşoară o
activitate fizică, este probabil ca şi ea să se implice. 19
Politica
Gradul de participare depinde şi de oamenii politici! De exemplu, guvernul poate decide:
- obligativitatea educaţiei fizice în şcoli;
- dotarea bazelor sportive la standarde internaţionale;
Ambele au un impact mare asupra participării la activităţile sportive.
Starea economică
Unele activităţi (practicarea golfului, hipismului, ciclismului – vezi desen) sunt foarte
costisitoare. Nu oricine le poate practica. Uneori, un oraş, o regiune sau o ţară pot să nu dispună de
banii necesari construirii bazelor sportive. Şomerii au mult timp liber, dar de cele mai multe ori nu
dispun de bani. În unele ţări ei au o reducere pentru utilizarea bazelor sportive, în special în orele
mai puţin aglomerate ale zilei.
Accesul
O persoană va fi cu atât mai tentată să frecventeze o bază sportivă, cu cât aceasta se află mai
aproape de aceasta. Dacă cea mai apropiată bază sportivă este la kilometri distanţă sau chiar în afara
ţării, participarea devine dificilă.
Infirmitatea
Ea limitează alegerea unei activităţi fizice. Cu toate acestea, multe sporturi încurajează
persoanele infirme, iar centrele sportive moderne sunt dotate cu rampe pentru scaune cu rotile şi au
vestiare speciale.
Mediul şi clima

18
Epuran , M. (1990) – Modelarea conduitei sportive, Ed. Sport - Turism, pg,,44-45
19
Gallagner, R. M. (2000) – Recapitulări prin diagrame – Educaţie Fizică, Bucureşti, Ed. All Educational,
pg., . 23

11
 Pentru o persoană care locuieşte în apropierea mării sau a unui lac – (vezi foto), practicarea
wind-surfing-ului sau a canotajului este mai uşoară. Dacă trăieşte, într-o zonă rece, îi va fi mai uşor
practice s
Presa
Presa joacă un rol important în popularizarea sportului şi a exerciţiilor de întreţinere a
condiţiei fizice. Prin prezentarea unei activităţi ca interesantă, la modă sau distractivă, ea încurajează
persoanele să o practice. Şi sporturile pot fi demodate. De exemplu, oina (care este socotită ca fiind
joc sportiv national pentru români), nu are azi decât foarte puţini adepţi de a o practica pe când în
anii 50-60 era un sport de care se bucurau toţi locuitorii ţării.
Sportul este un mijloc de afirmare a potenţialului unui popor în marile Competiţii (C.M.,
J.O.), într-o întrecere paşnică.
Ecoul social
Ecoul social este un factor favorizant al capacităţii de performanţă. Între performanţa
sportivă şi societate există o conexiune reciprocă, determinată de:
- Importanţa sportului ca mijloc de destindere, de combatere a sedentarismului şi ca
spectacol;
- Dorinţa naturală a omului de a se autodepăşi sau de a se întrece cu alţii;
- Practicarea sportului ca profesie şi obţinerea unor venituri materiale substanţiale;
- Starea economică a unei societăţi determină în cea mai mare măsură performanţa sportivă;
- Realizarea unor performanţe sportive deosebite duce, de cele mai multe ori, la creşterea
atenţiei pe care statele o acordă practicării sportului de performanţă 20.

Întrebări curs I – LOCUL FITNESS-ULUI ÎN ŞTIINŢA SPORTULUI

1. Ce se înţelege din noţiunea educaţie fizică ?
a. -
b. educaţia fizică este.................. prin natura exerciţiilor sale,
c. -
d. este ................. prin efecte
e. –

2. Care sunt caracteristicile educaţiei fizice ?

a. este ................... tuturor indivizilor ;
b. - ;
c. -.

3. Care dintre conceptele de mai jos a apărut primul în istoria societăţii?

a) sportul;
b) educaţia fizică;
c) amândouă au apărut deodată.

4. De ce natură sunt beneficiile sportului?

a) fizice;
b) fizice şi sociale;
c) psihice.

5. Care sunt funcţiile sportului?

a) biologică, emulativă şi integrativă;
b) biologică, patriotică şi culturală;
c) emulativă, formativă şi integrativă.

6. Care sunt factorii care influenţează participarea în sport şi recrearea fizică?

a) vârsta, sexul, educaţia, tradiţia şi cultura;
b) familia, anturajul, politica, starea economică;
c) accesul, infirmitatea, mediul şi clima, presa.
20
Gallagner, R. M. (2000) – Recapitulări prin diagrame – Educaţie Fizică, Bucureşti, Ed. All Educational, pg.
24

12
7. Care dintre enunţurile de mai jos este adevarat?
a) 50% dintre persoanele de 70 de ani practică o formă de activitate fizică;
b) rugby-ul este adecvat pentru o persoană de 70 de ani;
c) 72% dintre bărbaţi desfăşoară o activitate fizică;
d) unele culturi dezaprobă participarea femeilor la recreare fizică;
e) dintr-un anturaj fac parte persoane care nu au acelaşi nivel cultural şi vârste apropiate, dar au
interese comune;
f) practicarea anumitor activităţi sportive este costisitoare;
g) este mai uşoară practicarea alpinismului de către o persoană care locuieşte în apropierea mării
sau a unui lac decât a celei care locuieşte într-o zonă muntoasă;
h) sporturile pot fi demodate.

8. Ce este ecoul social?

a) un factor care influenţează practicarea activităţilor sportive;
b) o funcţie a sportului;
c) un factor favorizant al capacităţii de performanţă.

9. Ce se înţelege prin sport ?

a. -
b. sportul, ca şi educaţia fizică şi turismul, este o categorie a domeniului, care şi-a creat o structură
naţională şi internaţională proprie o bază materială specifică, cadre de specialitate, sisteme şi
principii care îl individualizează faţă de celelalte,

10. Care sunt caracteristicile sportului?

a. este ...................................... A apărut în istoria societăţii umane după educaţia fizică. A luat o
amploare deosebită după reluarea în 1896 a Jocurilor Olimpice.
b. -.
c. contribuie la asigurarea unei stări optime de sănătate şi a unei dezvoltări fizice corecte şi
armonioase.
d. -.
e. contribuie la integrare socială a individului.
f. are un caracter competitiv.

11. Care sunt subsistemele sportului şi cum se clasifică ?

a. -.
b. -.
c. -.
d. sportul de înaltă performanţă.

12. Care sunt criteriile de clasificare a sportului?

a.-.
b. -.
c. Sporturi olimpice - gimnastica artistică şi neolimpice - gimnastica aerobică
d. -.
e. -.
f. Sporturi de sezon - de iarnă şi pentru tot anul - baschet, fotbal
h. -.

Răspunsuri curs I LOCUL FITNESS-ULUI ÎN ŞTIINŢA SPORTULUI

1. Ce se înţelege din noţiunea educaţie fizică ?
a. este activitatea care valorifică sistematic ansamblul formelor de practicare a exerciţiilor fizice în
scopul măririi în principal a potenţialului biologic al omului în concordanţă cu cerinţele sociale;
b. educaţia fizică este fiziologică prin natura exerciţiilor sale;
c. pedagogică prin metodă;
d. este biologică prin efecte;

13
e. socială prin organizare şi activitate în centrul căreia stă omul. Se constituie ca o categorie de bază
a domeniului, care valorifică extensiv exerciţiul fizic în scopurile amintite.

2. Care sunt caracteristicile educaţiei fizice ?

a. este accesibilă tuturor indivizilor ;
b. are un predominant caracter formativ (pregătire pentru viaţă, însuşirea şi respectarea regulilor
competiţiei, profilactic, recuperator);
c. dispune de un mare număr de exerciţii fizice din ramuri şi probe sportive, din deprinderi şi
priceperi motrice de bază şi utilitar aplicative, pentru dezvoltarea capacităţilor (calităţilor) motrice
sau pentru dezvoltarea fizică corectă şi armonioasă.

3. b;

4. b, c;

5. b, c;

6. a, b, c;

7. c, d, f, h;

8. c;

9. Ce se înţelege prin sport ?

a. este o activitate specifică de întrecere în care se valorifică intensiv formele de practicare a
exerciţiilor fizice în vederea obţinerii de către individ sau colectiv a perfecţionării posibilităţilor
morfofuncţionale şi psihice, concretizate într-un record, o depăşire proprie sau a partenerului;
b. sportul, ca şi educaţia fizică şi turismul, este o categorie a domeniului, care şi-a creat o structură
naţională şi internaţională proprie, o bază materială specifică, cadre de specialitate, sisteme şi
principii care îl individualizează faţă de celelalte.

10. Care sunt caracteristicile sportului?

a. este un fenomen social. A apărut în istoria societăţii umane după educaţia fizică. A luat o
amploare deosebită după reluarea în 1896 a Jocurilor Olimpice;
b. este deosebit de complex,
c. contribuie la asigurarea unei stări optime de sănătate şi a unei dezvoltări fizice corecte şi
armonioase;
d. contribuie la dezvoltarea gustului pentru mişcare (atât ca practicant cât şi ca spectator);
e. contribuie la integrare socială a individului.
f. are un caracter competitiv.

11. Care sunt subsistemele sportului şi cum se clasifică ?

a. sportul pentru toţi (fostul sport de masă);
b. sportul la copii şi juniori - baza sportului de performanţă;
c. sportul de performanţă;
d. sportul de înaltă performanţă.

12. Care sunt criteriile de clasificare a sportului?

a. Sporturi pentru bărbaţi (motocros) şi sporturi pentru femei (gimnastica ritmică, înot sincron);
b. Sporturi clasice- atletism şi extreme- căţărare şi deltaplanorism;
c. Sporturi olimpice - gimnastica artistică şi neolimpice - gimnastica aerobică;
d. Sporturi naţionale - oină, trânta, fotbal american şi internaţionale – fotbalul;
e. Sporturi individuale, pe echipe şi mixte;
f. Sporturi de sezon - de iarnă şi pentru tot anul - baschet, fotbal;
h. Sporturi cu caracter motric, dinamic –canotaj şi cu caracter static (şah, aeromodelism, etc).

14
 Curs II SĂNĂTATEA, CONDIŢIA FIZICĂ ŞI EXERCIŢIUL FIZIC

2.1. Exerciţiul fizic din antichitate până azi

2.2. Sănătatea, condiţia fizică şi exerciţiul fizic
2.3. Detalii referitoare la condiţia fizică
2.4. Factorii care influenţează condiţia fizică
2.5. Modificări care au loc odată cu înaintarea în vârstă
2.6. Testarea condiţiei fizice aerobe

Exerciţiul fizic (noţiunea superioară – mişcare corporală) – înţelesul principal = actul

motric repetat sistematic, care constituie mijlocul principal de realizare a sarcinilor educaţiei fizice şi
sportului. Observaţii: Exerciţiul fizic îşi are originea în actul motric general al omului (în mişcare)
realizat de el pentru a acţiona asupra mediului intern şi extern pentru întreţinerea vieţii de relaţie, a
existenţei sale şi care s-a diversificat, în timp în structuri ( forme) diferite, în funcţie de tehnică
sistematizare şi efectul urmărit.21 „Exerciţiul fizic se mai numeşte şi gest motric, fiind de fapt un act
motric special şi specializat”22.

2.1. Exerciţiul fizic din antichitate până astăzi

Exerciţiul fizic şi sportul s-au menţinut de-a lungul timpului sub diferite forme; pe de-o
parte, prin puterea tradiţiei, a obişnuinţei, pe de altă parte, prin trebuinţa naturală a organismului
pentru o activitate corporală. Ele se manifestă spectaculos in diferite prilejuri festive, dar pentru
aceasta este nevoie de exerciţii pregătitoare.
În diferite faze ale istorie s-au produs însă şi reacţii conştiente împotriva slăbirii vieţii
trupeşti, determinate de cauze economice sau politice care reclamau o creştere a potenţialului
energetic al fiinţei umane. Exerciţiile fizice erau mijloace de a reda corpului forţa şi amplitudinile lui
primordiale23.
În timp exerciţiul a devenit fenomen social ducând la formartea de deprinderi motrice puse
în serviciul producţiei şi al organizării apărării, a însemnat perfecţiunea naturii biologice a omului şi
s-a transformat într-o importantă componentă a vieţii individului.
Revoluţia ştiinţifică şi tehnică contemporană a influenţat profund modul nostru de a gândi şi
de a trăi, iar progresul tehnic accelerat şi creşterea proceselor economice modifică simţitor modul de
viaţă şi de muncă al oamenilor. În zilele noastre, alături de binefăcătoarele daruri oferite de evoluţia
tehnicii şi dezavantajele unei vieţi civilizate se afirmă şi factori cu consecinţe şi influenţe care
acţionează negativ asupra sănătăţii, în sensul că îl eliberează pe om tot mai mult de efortul fizic, dar
îl solicită foarte mult din punct de vedere intelectual prin suprasolicitare nervoasă. Atât munca
sedentară, cât şi inactivitatea fizică continuă frecvent şi în timpul liber, ca urmare a comodităţii în
care mulţi se complac şi se îndepărtează de sursele naturale ale menţinerii sănătăţii, de natură, de
21
Alexe, N.(1974) - Terminologia educaţiei fizice şi a sportului, Bucureşti, Editura Stadion, pg. 108
22
Cârstea , Gh (2000) – Teoria şi metodica educaţiei fizice şi a sportului, Bucureşti, Editura Universul, pg. 28
23
Kiriţescu, C-tin. (1964) – Palestrica, Editura Uniunii de Cultură Fizică şi Sport, Bucureşti, pg. 43

15
mişcare, de activitatea fizică - factori esenţiali pentru intreţinerea vieţii şi a unei dezvoltări
armonioase.

2.2. Sănătatea, condiţia fizică şi exerciţiul fizic

Un stil de viaţă sănătos: Sănătatea, condiţia fizică şi exerciţiul fizic

2.2.1. Ce este sănătatea?

Punctul de vedere modern este acela că, sănătatea are câteva dimensiuni – emoţională,
intelectuală, fizică, socială şi spirituală, fiecare dintre acestea contribuind la condiţia de bunăstare
a unei persoane. Pentru menţinerea unei sănătăţi bune, o persoană trebuie să-şi examineze fiecare din
aceste dimensiuni şi să se orienteze în sensul în care i se permite nu doar să trăiască o perioadă lungă
de timp, ci de asemenea să se bucure de viaţă pe de-a-ntregul.
În 1967, OMS a declarat că sănătatea este o stare totală de bunăstare fizică, mentală şi
socială şi nu în principal absenţa bolii sau a unei infirmităţi 24.

Starea de bine fizică:

- inima, plămânii si alte sisteme ale organismului funcţioneză normal;
- nu există boală sau leziune.
Starea de bine mentală:
- capacitatea de a controla stresul;
- capacitatea de a controla emoţiile;
- capacitatea de a te bucura de viaţă;
- sentimentul de încredere în sine şi autopreţuire.
Starea de bine socială:
- suficiente alimente, îmbrăcăminte şi o locuinţă;
- prieteni şi susţinere;
- convingerea că valorezi ceva pentru societate (şcoală, familie, serviciu).
Toate trei se influentează reciproc.
2.2.2. Ce este condiţia fizică?
Condiţia fizică (noţiune superioară – pregătire fizică) - înţelesul principal = nivel superior
al pregătirii fizice indispensabil valorificării optime a indicilor tehnici şi tactici ai sportivului în
concurs. Observaţii: Folosirea noţiunii scoate în evidenţă, de cele mai multe ori, stadiul superior şi
complex de pregătire a unui sportiv sau a unei echipe care coincide de obicei cu forma sportivă.
Physical condition (generic notion – physical fitness) - principal meaning = superior level
of physical fitness indispensable for an optimal revaluation of sportsman’ s technical and tactical
indexes during the competition. Remartks: The use of this notion makes evident, most of the time,
the superior and complex fitness level of sportsman or a team, which usually coincides with the
sporting form.25
Condiţia fizică reprezintă capacitatea de a răspunde cerinţelor mediului extern 26: să înveţi
la şcoală, să-ţi faci temele pentru acasă, să faci curat în cameră, să mergi la cumpărături, să faci ceea
ce ţi se spune, să-ţi continui munca în parcul central, să exersezi la trombon, să fii bun la
matematică, să mergi la petrecerea de sâmbătă.
Dacă faci faţă tuturor acestor sarcini şi activităţi fără a deveni obosit şi ai încă energie pentru
a rezolva problemele urgente, înseamnă că eşti într-o bună condiţie fizică.
Aprecierea condiţiei fizice este relativă:
- cerinţele sunt diferite pentru fiecare persoană;
- nu toate persoanele necesită atingerea aceluiaşi nivel de condiţie fizică.
Este important să poţi realiza ceea ce în mod normal se aşteaptă de la tine.
Scopul de a-ţi îmbunătăţii condiţia fizică apare din dorinţa de mişcare care este determinată
24
Brown, M. (2004) – The relationship of strength to function in the order adult. Journal of Gerontology
50A:113-119 (traducere).
25
Alexe, N. (1974) - Terminologia educaţiei fizice şi a sportului, Bucureşti, Editura Stadion, pg. 148.
26
Pate, R. (1995) – Physical activity and public health, Journal of the American Medical Association 273(5),
pg. 43 (traducere)

16
de concepţia şi obişnuiţa pe care trăirea şi îndeosebi educaţia individului le formează în perioada lui
de creştere şi dezvolatre fizică şi psihică. Ea răspunde şi unor trebuiţe vitale ale organismului.
Dorinţa de mişcare (noţiune superioară – motivaţia mişcării ) - înţelesul principal =
factor motivaţional, cu carcter preponderent afectiv, care îndeamnă individul să efectueze acte
motrice.
Desire of mouvement (generic notion – motivation of mouvement) - principal meaning =
motivational factor having a preponderantly affective character, impulsioning the individual to
carry out motor acts27.
Bucuria mişcării/ plăcerea mişcării (noţiune superioară – sentimentul mişcării) -
înţelesul principal = stare afectivă, de satisfacţie provocată de execuţia actului motric. Aceasta
constituie un motiv pentru stimularea activităţii motrice.
Joy of mouvement/ pleasure of movement (generic notion – feeling of mouvement ) -
principal meaning = affective state of satisfaction caused by carrying out of a motor act. It is a
motor activity stimulating motive28.
2.2.3. Ce este exerciţiul fizic?
Exerciţiul fizic reprezintă o acţiune efectuată sistematic şi conştient în vederea perfecţionării
dezvoltării fizice a capacităţii motrice a oamenilor 29.
Definiţie:
Exerciţiul fizic este un act motric specializat care îşi are originea în actul motric general (mişcare) 30.
Este mijlocul specific prin care se realizează obiectivele educaţiei fizice şi sportului.
Caracteristicile şi conţinutul exerciţiului fizic
- influenţează atât sfera biologică, cât şi pe cea psihică;
- se repetă sistematic în funcţie de obiective;
- se poate adapta în funcţie de sex, vârstă, grad de pregătire fizică;
- conţinutul exerciţiului fizic este determinat de mişcările corpului sau a segmentelor (vezi
desen – diferentele dintre sexe, determina mişcări „graţioase” diferite);
- se cuantifică prin volum, intensitate şi complexitate.
Conţinutul exerciţiului fizic31
Elementele care definesc conţinutul exerciţiului fizic sunt :
- mişcările corpului;
- efort fizic;
- efort psihic.
Conţinutul exerciţiului fizic este dat şi de32:
- volum,
- intensitate,
- complexitate
Forma exerciţiului fizic
Ţinând cont de modul în care se succed mişcările componente ale exerciţiului fizic, s-au
determinat următoarele caracteristici ale formei acestuia :
- caracteristici spaţiale - care sunt răspunzătoare de poziţii, direcţii, amplitudine, distanţe, etc
- caracteristici temporale - care vizează aspecte legate de ritm, tempo, durată (ciclism,
canotaj).
- caracteristici spaţio-temporale, care sunt determinate de vitezele cu care se efectuează
exerciţiile fizice (gimnastică artistică, gimnastică ritmică);
- caracteristici dinamice, care sunt determinate de forţele care influenţează mişcarea - forţe
interne: forţa muşchilor, rezistenţa ligamentelor şi forţe externe - rezistenţa aerului, rezistenţa apei,
27
Alexe, N.(1974) - Terminologia educaţiei fizice şi a sportului, Bucureşti, Editura Stadion, pg. 172.
28
Alexe, N.(1974) - Terminologia educaţiei fizice şi a sportului, Bucureşti, Editura Stadion, pg. 133
29
Cârstea Ghe., 2000 – Teoria şi metodica educaţiei fizice şi a sportului, Bucureşti, Editura Universul, pg.
38
30
Cârstea Ghe., 2000 – Teoria şi metodica educaţiei fizice şi a sportului, Bucureşti, Editura Universul, pg.
38
31
Cârstea Ghe., 2000 – Teoria şi metodica educaţiei fizice şi a sportului, Bucureşti, Editura Universul, pg.
40
32
Cârstea Ghe., 2000 – Teoria şi metodica educaţiei fizice şi a sportului, Bucureşti, Editura Universul, pg.
40

17
rezistenţa adversarului (jocuri sportive: handbal, volei, fotbal, etc.) 33
Mişcare ciclică (noţiune superioară – mişcare) - înţelesul principal = act motric ale cărui
structuri se repetă periodic. Observaţii: Fiecare ciclu formează o unitate ale cărei faze se succed în
aceeaşi ordine, ele fiind inseparabile întrucât sfârşitul uneia condiţionează începutul celeilate:
mersul, alergarea, pedalarea , vâslitul, înotul, constituie exemple de mişcări ciclice.
Cyclic mouvement (generic notion – movement) - principal meaning = motor whose
structures are periodically repeating themselves. Remarks: Each cycle forms a unit whose phases
are succeding themselves in the same order, being inseparable since the ending of one of them is the
beggining of the other one
(walking, running, pedalling, rowing, swimming are example of cycling movements) 34.

Mişcare aciclică (noţiune superioară – mişcare) - înţelesul principal = act motric ale cărui
structuri nu sunt carcaterizate prin repetare periodică. Săriturile, aruncările constituie exemple de
mişcări aciclice.
Acyclic movement (generic notion – movement) - principal meaning = Motor act whose
structure is not characterized by periodical reiteration. Jumping and throwing are exemples of
acyclic movements35.
Ce este exerciţiul fizic?
Exerciţiul fizic poate fi definit şi ca o activiate prin care se urmăreşte îmbunătăţirea stării de
sănătate şi a condiţiei fizice.
Vezi desen (Contracţii izometrice la braţe”)

2.3. Detalii referitoare la condiţia fizică

Conditia fizica generala consta in abilitatea de a efectua un anumit efort fizic raportat la
tipul constitutional si varsta. O conditie fizica generala buna inseamna capacitatea unei persoane de
a-si desfasura activitatile cotidiene (servici, scoala, gospodarie) fara instalarea unei oboseli precoce
si fara suprasolicitarea functiilor fiziologice ale organismului. O conditie fizica generala optima este
mentinuta de efectuarea regulata a unui efort fizic adecvat (sportul si gimnastica de intretinere)
Condiţia fizică funcţională (fitnessul funcţional)
Una din metodele cele mai bune de a determina nivelul condiţiei fizice generale este
reflectat prin abilitatea fiecarei persoane de a desfăşura cu uşurinţă anumite activităţi pecum mersul,
ridicatul, urcatul scărilor, fără apariţia unor semne supărătoare precum durerea sau disconfortul.
Fitnessul funcţional are la baza un organism sănătos (în special plămânii, inima, sistemul osos,
articular şi muscular). Funcţionalitatea acestor sisteme şi organe sunt buni indicatori ai condiţiei
fizice generale. Efectuarea exercitiilor fizice generale îmbunătăţesc şi menţin condiţia fizică a
organismului, prelungind viaţa (prin îmbunătăţirea funcţionalităţii organelor şi scăderea riscului de
îmbolnăvire).

A. Condiţia fizică generală sau asociată cu starea de sănătate reprezintă capacitatea

corpului de face faţă solicitărilor de zi cu zi.
Condiţia fizică generală are următoarele componente:
- Rezistenţa cardiovasculară constă în capacitatea sistemului de a aproviziona muşchii cu
oxigen. Este numită şi capacitate fizică aerobă.
- Rezistenţa musculară reprezintă capacitatea muşchilor de a se contracta repetat fără să
obosească.
- Vigoarea este capacitatea corpului de funcţiona perioade lungi fără ca oboseala să se
instaleze. Este rezultatul rezistenţei cardiovasculare şi musculare.
- Puterea este forţa exercitată de muşchi în timpul contracţiei.
- Flexibilitatea sau supleţea constituie o măsură a mobilităţii articulaţiilor.
- Viteza reprezintă capacitatea corpului sau a unor părţi ale acestuia de a se mişca cu
rapiditate.
33
Cârstea Ghe., 2000 – Teoria şi metodica educaţiei fizice şi a sportului, Bucureşti, Editura Universul, pg.
41
34
Alexe, N. (1974) - Terminologia educaţiei fizice şi a sportului, Bucureşti, Editura Stadion, pg. 50
35
Alexe, N. (1974) - Terminologia educaţiei fizice şi a sportului, Bucureşti, Editura Stadion, pg. 82

18
 - Compoziţia tisulară a corpului reflectă procentele de ţesut adipos şi fibros.
Dacă ţesutul adipos este prea dezvoltat sau, dimpotrivă, prea slab reprezentat, condiţia fizică
nu este bună.
Orice persoană trebuie să aibă un minim de condiţie fizică la nivelul tuturor regiunilor
menţionate ale corpului.
Nivelul condiţiei fizice depinde de gradul de solicitare la care o persoană este expusă.
Sportivii trebuie să aibă o condiţie fizică generală excelentă.

B. Condiţia fizică generală sau asociată cu perfomanţa sportivă

Pentru a fi bun sportiv trebuie să ai o condiţie fizică generală foarte bună.
Performanţele sportive depind, cel puţin în parte şi de următoarele:
- dezvoltarea rapidă a forţei sau puterea – o combinaţie între forţă şi viteză – în tenis;
- coordonarea – abilitatea de a imprima unor părţi din corp o mişcare fermă şi adecvată
informaţiilor recepţionate de organele de simţ;

- agilitatea – capacitatea de a schimba repede poziţia corpului şi direcţia mişcării – în fotbal ;

- viteza de reacţie – timpul necesar pentru a răspunde la un stimul – plecarea la startul de jos;
- echilibrul - capacitatea de a menţine corpul într-o anumită poziţie fără a te clătina sau cădea;
- buna sincronizare în timp – abilitatea de a acţiona în momentul adecvat - scrimă.
Aprecierea condiţiei fizice este relativă:
- cerinţele sunt diferite pentru fiecare persoană;
- nu toate persoanele necesită atingerea aceluiaşi nivel de condiţie fizică;
- este important să poţi realiza ceea ce în mod normal se aşteapta de la tine.
Cum se planifică un program de antrenament pe 6 săptămâni pentru creşterea
condiţiei fizice

Trebuie să se respecte următoarele etape:

1. Se înregistrează datele personale:
- Ca vârstă are persoana respectivă?
- Din ce motive personale îşi doreşte ameliorarea condiţiei fizice?
- Prezintă leziuni?
- Practică un sport?
- Care este condiţia fizică în prezent?
- Ce probleme de sănătate are?
- Ce tip de exerciţii preferă, pe care le agreează?
- Este o persoană sociabilă?
- Locuieşte în apropierea unui complex sportiv sau a unei săli de antrenament?
2. Se apreciază care aspecte ale condiţiei fizice trebuie ameliorate:
Aceasta depinde de motivul pentru care persoana doreşte o îmbunătăţire a stării sale fizice.
De exemplu:
- mai multă forţă în braţe – vezi desen
- creşterea vitezei şi a agilităţii.

3. Se elaborează programul ţinând cont de FITE36

F = frecvenţă: Cât de des trebuie executat exerciţiul?

I = intensitate: Cât trebuie să dureze fiecare şedinţă de antrenament din puterea totală a
capacităţii de efort a individului ?
T= timpul: Cât trebuie să dureze fiecare şedinţă de antrenament?
E= elementele care compun antrenamentul: Care sunt exerciţiile sau activităţile cele mai
adecvate pentru atingerea scopului individual propus?

36
Gallagner, R. M. (2000) – Recapitulări prin diagrame – Educaţie Fizică, Bucureşti, Ed. All Educational,
pg. 27

19
Exemplu:
Program pentru o persoană în vârstă de 50 de ani, căreia îi place să meargă pe jos,
dar nu are condiţie fizică bună.
Vrea să-şi amelioreze condiţia fizică aerobă.
Săptămâna nr. 1 2 3 4 5 6
Tempo 1/4 1/4 1/4 2/4 2/4 2/4
Timpul (minute) 20 30 40 30 40 40
Distanţa (kilometri) 1,5 2,3 3,1 4,0 5,7 5,7

2.4. Factorii care influenţează condiţia fizică

O buna condiţie fizică presupune o sănătate bună. Toţi aceşti factori influenţează condiţia
fizică.
1. Vârsta: Cel mai înalt nivel al condiţiei fizice este atins la vârsta de douăzeci de ani. După
această vârstă, condiţia fizică scade.
2. Sexul: După vârsta de 11 ani baieţii continuă să crească în înălţime şi devin mai puternici
decât fetele. Fetele au o mai mare flexibilitate.
3. Constituţia corpului: Tipul somatic face ca o persoană să fie mai potrivită pentru unele
activităţi decât pentru altele.
4. Dieta: Condiţia fizică este dependentă de starea de sănătate, deci se impune o dietă
echilibrată, sănătoasă.

5. Exerciţiul fizic este un factor foarte important. Indiferent de vârstă, exerciţiul fizic
consolidează şi menţine condiţia fizică.
6. Infirmităţile fizice: O infirmitate poate face o persoana inapta pentru unele activitati. Dar
sunt sporturi în care persoanele cu infirmităţi pot obţine performanţe.
7. Boala şi extenuarea: Condiţia fizică scade în perioadele de boală sau oboseală. Revenirea
în formă necesită odihnă.
8. Consumul de droguri: Alcoolul, tutunul şi alte droguri, compuşi chimici care afectează
funcţionarea organismului.
9. Stresul scade condiţia fizică deoarece afectează sănătatea. Exerciţiul fizic reduce nivelul
de stres.
10. Mediul înconjurător poate afecta sănătatea şi condiţia fizică.

- poluarea afectează plămânii;

- aerul rarefiat de la altitudini mari face respiraţia dificilă 37.

2.5. Modificări care au loc odată cu înaintarea în vârstă

- muşchii îşi pierd forţa;

- oasele devin mai uşoare;
- ritmul cardiac scade, articulaţiile devin mai rigide;
- mişcările sunt mai lente;
- ţesutul adipos creşte ca pondere.
Exerciţiul fizic poate încetini sau chiar anula aceste modificări.

Comparaţie între bărbaţi şi femei

Hormonul masculin testosteron stimulează creşterea muşchilor şi a oaselor. Din acest motiv
bărbaţii sunt mai mari, mai grei şi mai puternici decât femeile.
Bărbaţii, în general, au inima şi plămânii mai mari şi mai mult sânge. Eritrocitele conţin mai multă
hemoglobină. La bărbaţi, transportul oxigenului este mai bun, de aceea muşchii pot susţine un efort
mai mare pe o durată mai mare de timp. Bărbaţii au, în general, un bazin mai îngust decât femeile.

37
Stofan, J.R. (1998) – Physical activity patterns associated with cardiorespiratory fitness and reduced
mortality, American Journal of Pubilc Health 88(12):1807-1813, pg. 86 (traducere)

20
Aceasta determină o coordonare mai bună între trunchi şi membrele inferioare, utilă în majoritatea
sporturilor. Deoarece bărbaţii au oase mai lungi şi muşchi mai dezvoltaţi, ei pot să alerge mai
repede.
Femeile sunt de obicei, mai flexibile decât bărbaţii de aceeaşi vârstă. Femeile au mai mult
ţesut adipos decât bărbaţii. Grăsimea reprezintă o sarcină suplimentară pentru inimă, muşchi şi
articulaţii.

2.6. Testarea condiţiei fizice aerobe

Monitorizarea si evaluarea functiei anumitor organe si sisteme pot evalua cu succes nivelul
conditiei fizice generale
Induranta cardiorespiratorie, cunoscuta de asemenea si sub numele de fitness aerobic, este
una din metodele cele mai bune in determinarea nivelului conditiei fizice generale. Monitorizarea
functiei cardiorespiratorii, indica cu exactitate cat de bine functioneaza cordul si plamanul si astfel
cat de bine se oxigeneaza restul organismului.
Forta si induranta musculara este importanata deoarece arata cat efort trebuie sa depuna
persoana pentru a efectua anumite activitati fizice. Induranta musculara ne arata cata energie se
consuma si cat efort poate efectua o persoana pana la instalarea oboselii sau durerii musculare
(instalarea febrei musculare ne arata faptul ca persoana in cauza a efectuat un efort fizic mult mai
mare decat ii permite conditia fizica generala. Prin mentinerea unui program regulat de exercitii
fizice se poate imbunatatii conditia fizica generala.
Flexibilitatea consta in abilitatea articulatiilor si ligamentelor de a permite efectuarea
anumitor miscari pe intreaga raza de mobilitate (atat cat este fiziologic posibil). Odata cu inaintarea
in varsta scade si mobilitatea, cu ingustarea spectrului general de miscare si chiar a predispozitiei la
anumite accidentari.
Structura corporala, proportia de ţesut gras si muscular la greutatea totală şi la înălţime, este
importantă în menţinerea unei condiţii fizice optime. Multe afecţiuni (diabetul zaharat, cardiopatia
ischemică sau cancerul) sunt strâns legate de structura corporală şi în special de repartiţia lipidelor în
anumite ţesuturi şi organe38.
Parametrul care caracterizează cel mai exact capacitatea de efort (condiţia fizică) a
subiectului este reprezentat de consumul de oxigen al organismului. Măsurarea exactă a acestuia se
poate face utilizând sisteme de respiraţie în circuit închis; întrucât această metodă este greu
accesibilă, în practică se foloseşte o estimare aproximativă, pe baza unor nomograme şi tabele.
Totuşi condiţia fizică se poate evalua cu ajutorul unor teste sau aparatură standardizate.
Testele prezentate în continuare măsoară condiţia fizică aerobă – starea inimii şi a
plămânilor. Cu cât condiţia fizică este mai bună, cu atât :
- frecvenţa cardiacă va fi mai mică atât în repaus, cât şi în timpul efortului;
- exerciţiul fizic va putea fi efectuat mai mult timp fără să apară oboseala;
- se va utiliza mai mult oxigen în timpul exerciţiului 39.

2.6.1. Măsurarea frecvenţei cardiace

2.6.2. Testul pe bicicleta ergonomică

- setarea vitezei pedalelor la 60 de rotaţii pe minut şi o sarcină de 150W (pentru bărbaţi) sau
100 W (pentru femei);
- încălzire pe bicicletă fără nici o sarcină;
- măsurarea pulsului în ultimele 15 secunde. Cu cât este mai mic, cu atât condiţia fizică este
mai bună;
- pedalare 5 minute.

2.6.3. Testul Harward

38
Sallis, J.F. (1997) – The effects of a 2-year physical education program (SPARK), American Journal of
Public Health, 87(8):1328-1334, pg. 39 (traducere)
39
Kory-Mercea, M., Zamora, E. (2003) – Fiziologia efortului sportiv,Cluj-Napoca, Editura Casa Cărţii de
Ştiinţă, pg. 66

21
 - În ritmul metronomului, subiectul execută urcări şi coborâri pe scăriţa de efort, în ritm de
30/min timp de 5 minute; dacă nu mai poate executa efortul în ritmul impus de metronom se
întrerupe proba, notându-se durata efortului efectuat.
- Imediat după efort, se determină pulsul în 3 perioade, fiecare de 30 de secunde, astfel:
P1 = în primul minut după efort: primele 30”(0-30”)
P2 = în al doilea minut după efort: primele 30”(1’00”- 1’30”)
P3 = în al treilea minut după efort: primele 30”(2’00”- 2’30”)
- Se foloseşte apoi următoarea formulă pentru determinarea indicelui de aptitudine fizică:

- Interpretarea se face astfel:

- sub 55 – condiţie fizică slabă;
- între 55-79 - condiţie fizică medie;
- între 80-89 - condiţie fizică bună;
- peste 90 - condiţie fizică foarte bună;

2.6.4. Testul Cooper

- distanţa alergată timp de 12 minute este folosită pentru testarea condiţiei fizice aerobe.
- alergarea pentru încălzire. La semnalul fluierului se aleargă pe o pistă, cu viteza maximă.
Pauzele vor fi cronometrate.
- oprire după 12 minute. Cu cât distanţa parcursă este mai lungă, cu atât condiţia fizică este
mai bună.

2.6.5. Testul multistadial

Se determină numărul de alergări dus–întors pe o distanţă de 20 de metri, comandate de un
starter. Se calculează cantitatea de oxigen utilizată.
Consumul maxim de oxigen sau VO2, max este exprimat în litri de oxige/ kilogram corp.
- Se aleargă între două marcaje. Piciorul trebuie să fie pe sau să depăşească linia de marcaj la
semnalul starterului.
- Frecvenţa semnalelor creşte la fiecare minut şi odată cu ea viteza alergării.
- Se opreşte exerciţiul când nu se mai poate păstra ritmul.
- Se măsoară frecvenţa semnalelor şi turele efectuate.
- Se determină VO2 maxim după un tabel. Cu cât este mai mare, cu atât condiţia fizică este
mai bună.
Alte teste pentru condiţia fizică
Aceste 9 activităţi pot fi utilizate ca teste. Ele pot fi folosite de asemenea pentru
îmbunătăţirea condiţiei fizice.
- Probele 1-3 testează forţa şi/sau rezistenţa muşchilor de la braţe şi umeri.
- Dacă proba durează mai mult de 30-60 de secunde, ea indică mai mult rezistenţă decât
forţă.
- Pentru fiecare probă se apreciază numărul de execuţii fără oprire.
- testează flexibilitatea articulaţiilor şoldului. Cât de mult depăşesc degetele mâinii vârfurile
picioarelor? Înregistraţi rezultatul.
Probele 6 si 7 testează puterea sau capacitatea muşchilor de la picioare de a dezvolta o forţă
rapidă.
Se înregistrează cea mai înaltă săritură din trei încercări.
8. Alergări dus – întors pe o distanţă de 5 m.
- testul nr. 8 - testează viteza şi agilitatea;
- se aleargă spre linia terminus şi înapoi pentru a completa ciclul. (Ambele picioare trebuie să atingă
ambele linii de marcaj). Se efectueză 5 cicluri. Se notează timpul total.

9. Testul pentru forţă de strângere a mâinii.

- Se utilizează în manometre pentru testarea forţei musculare (nu a rezistenţei).
- Se strânge mânerul unui dinamometru cu forţa maximă.

22
 - Se înregistrează cel mai bun rezultat din trei încercări 40.

Întrebări curs II SĂNĂTATEA, CONDIŢIA FIZICĂ ŞI EXERCIŢIUL FIZIC

1. Ce este rezistenţa cardiovasculară?
a) capacitatea corpului de a se mişca cu rapiditate;
b) reflectarea procentului de ţesut adipos;
c) capacitatea sistemului de a aproviziona muşchii cu oxigen.

2. Care sunt componentele condiţiei fizice generale?

a) rezistenţa cardiovasculară, rezistenţa musculară, vigoarea, puterea;
b) viteza, îndemânarea, rezistenţa, forţa, supleţea musculară şi mobilitatea articulară;
c) flexibilitatea sau supleţea, viteza, compoziţia tisulară.

3. Ce este vigoarea?
a) forţa exercitată de muşchi în timpul contracţiei;
b) capacitatea corpului de funcţiona perioadele lungi fără ca oboseala să se instaleze;
c) capacitatea muşchilor de a se contracta repetat fără să obosească.

4. În ce constă un stil de viaţă sănătos?

a) suficient somn, timp pentru relaxare, exerciţiu;
b) capacitatea de a răspunde cerinţelor mediului extern;
c) distracţie fără ţigări, o dietă sănătoasă, fără abuz de alcool sau medicamente.

5. Care sunt factorii care influenţează condiţia fizică?

a) vârsta, sexul, constituţia corpului, dieta, exerciţiul fizic, infirmităţile fizice, boala şi extenuarea,
consumul de droguri, stresul, mediul înconjurător ;
b) vârsta, sexul, educaţia, tradiţia şi cultura, familia, anturajul;
c) ecoul social, mass-media.

6. Care dintre următoarele teste verifică nivelul condiţiei fizice aerobe?

a) măsurarea frecvenţei cardiace şi testul pe bicicleta ergonomică;
b) testul Harward şi testul Cooper;
c) testul multistadial.

7. Cum definiţi exerciuţiul fizic?

a) exerciţiul fizic este un act motric specializat care îşi are originea în actul motric general
(mişcare);
b) exerciţiul fizic este mijlocul specific prin care se realizează obiectivele educaţiei fizice şi
sportului;
c) exerciţiul fizic reprezintă o activitate prin care se urmăreşte îmbunătăţirea stării de sănătate şi a
condiţiei fizice.

8. La ce se referă caracteristicile spaţio-temporale?

a) sunt determinate de vitezele cu care se efectuează exerciţiile fizice (gimnastică artistică,
gimnastică ritmică);
b) sunt răspunzătoare de poziţii, direcţii, amplitudine, distanţe etc;
c) vizează aspecte legate de ritm, tempo, durată (ciclism, canotaj).

9. Ce fel de dimensiuni caracterizează forma sportivă?

a) caracteristici spaţiale;
b) caracteristici temporale şi caracteristici dinamice;
c) caracteristici spaţio-temporale.

40
Frost, H. (1995) – Randomized controlled trial of evaluation of fitness programe for all ages, British
Medical Journal 310:151-154, pg. 93(traducere).

23
10. De ce este dat conţinutul exerciţiului fizic?
a) mişcările corpului, efortul fizic şi efortul psihic;
b) volumul, intensitatea şi complexitatea;
c) acte, acţiuni şi activităţi motrice.

Răspunsuri curs II SĂNĂTATEA, CONDIŢIA FIZICĂ ŞI EXERCIŢIUL FIZIC

1. c;
2. a, c;
3. b;
4. a, c;
5. a;
6. a, b, c;
7. a, b, c;
8. a;
9. a, b, c;
10. a, b;

Curs III RELAŢIA DINTRE EXERCIŢIU FIZIC, SĂNĂTATEA ŞI CONDIŢIA FIZICĂ

3.1. Definirea condiţiei fizice

3.2. Relaţia de interdependenţă dintre exerciţiu fizic şi sănătate
3.3. Practicarea exerciţiului fizic şi creşterea condiţiei fizice
3.4. Combaterea sedentarismului prin practicarea exerciţiului fizic

3.1. Definirea condiţiei fizice

Condiţia fizică reprezintă capacitatea de a executa un lucru muscular în mod satisfăcător. Ea

poate fi direcţionată spre oricare dintre cele două obiective, performanţa sau sănătatea. Condiţia
fizică raportată la starea de sănătate se referă la acele componente ale condiţiei fizice, asupra cărora
nivelul obişnuit de activitate fizică are efecte favorabile sau nefavorabile şi care se raportează la
statutul de sănătate.
O capacitate fizică adecvată prin practicarea cu regularitate a activităţilor fizice se traduce
printr-o performanţă fizică crescută, încredere în sine şi independenţă în plan fizic şi psihologic,
contribuind şi la calitatea percepută a vieţii.
Caracteristicile fundamentale ale activităţilor fizice pentru a asigura condiţia fizică sunt
următoarele:
• să angajeze grupe musculare mari,
• să impună o sarcină mai mare decât ceea obişnuită,
• să impună un consum energetic substanţial mai mare.
În practică aceasta înseamnă executarea frecventă, (zilnic) a unor exerciţii ritmice, susţinute,
timp de cel, puţin 20-30 de minute.
Vioiciunea mentală şi curiozitatea, capacitatea de a răspunde adecvat din punct de vedere
emoţional, de a stabili şi întreţine relaţii cu alţi oameni, interesul şi implicarea în problemele sociale,
precum şi capacitatea fizică de a îndeplini sarcinile şi ţelurile personale cu vigoare, eficienţă şi fără a
te simţii epuizat, reprezintă elementele esenţiale ale vieţii dar şi ale fitnessului.
Aceste aspecte ale fitness-ului sunt strâns interconectate, un nivel ridicat al uneia dintre
componente, îmbunătăţind nivelul celorlalte şi invers. Aşa se explică de ce, prin faptul că mişcarea,
sportul îmbunătăţesc fitness-ul fizic (condiţia fizică, nivelul de antrenament), implicit se resimt
efecte favorabile şi în plan psihic, spiritual şi profesional.
Beneficii indirecte ale fitness-ului fizic, de bun nivel, fac ca utilitatea socială a muncii
specialistului în mişcare, să fie mai mare decât se consideră în general. Ea trece dincolo de efectele

24
pozitive directe mai cunoscute cum ar fi menţinerea sau recâştigarea greutăţii ideale, a condiţiei
fizice corespunzătoare, plăcerea, relaxarea etc.
Date fiind cele de mai sus, o abordare complexă a subiectului necesită prezentarea
fitnessului fizic din mai multe puncte de vedere.

3.2. Relaţia de interdependenţă dintre exerciţiu fizic şi sănătate

Între cele trei noţiuni: sănătatea , activitatea fizică, sănătatea mentală

există o relaţie de interdependenţă.
Exerciţiul fizic este un act motric prin intermediul căruia se desfăşoară o activitate
(antrenamentul) prin care se urmăreşte îmbunătăţirea stării de sănătate şi a condiţiei fizice.
- exerciţiul îmbunătăţeşte starea de sănătate.
- exerciţiul îmbunătăţeşte condiţia fizică.
Un stilul de viaţă sănătos reprezină un mod de viaţă care asigură o stare bună de sănătate. Sănătatea
este unul dintre cele mai importante lucruri pentru fiinţa umană. Nu mai este necesară nici o
introducere la acest capitol, ci doar amintirea faptului că o stare bună de sănătate nu poate fi
menţinută în lipsa unei bune sănătăţi a spiritului, la fel cum nici angrenarea într-o activitate spirituală
nu dă rezultate în lipsa unei bune stări de sănătate a trupului.In zilele noastre, sănătatea e o problemă
care ar trebui să fie luată în serios, nu doar de cei care studiază domeniul sănătăţii şi al educaţiei
fizice şi al sportului, ci de toată lumea. http://www.see-educoop.net

Definiţia sănătăţii
Sănătatea este definită ca starea de bine fizică, mentală şi socială a fiecărei persoane. Aceste
trei stări se influenţează reciproc la orice vârstă – vezi foto:

3.2.1. Starea de bine fizică răspunde de lipsa oricărei boli sau leziuni, funcţionarea normală
a tuturor sistemelor organismului.
Sănătatea fizică se referă la starea organismului şi la răspunsurile acestuia în faţa
vătămărilor şi a bolii. Pentru menţinerea unei condiţii fizice bune, a unei sănătăţi fizice este
important să adoptăm acele conduite ce ne conferă o bunăstare fizică. De exemplu, evitarea ţigărilor,
a consumului de alcool, alimentaţia moderată sunt doar câteva obiceiuri ce asigură o bună sănătate
fizică. Exerciţiile fizice adecvate (vezi foto) , un efort cât şi un repaus echilibrat, menţinerea unei
greutăţi normale şi alegerea inteligentă a mâncărurilor, evitarea abuzurilor alimentare în timpul
sărbătorilor şi a evenimentelor, ne ajută de asemenea să ne menţinem starea de sănătate a
organismului.
O stare bună de sănătate fizică apare atunci când o persoană acordă atenţie mesajelor
trimise prin simţurile organismului asupra a ceea ce el are nevoie – mai multă odihnă sau diferite
alimente, ca să enumerăm câteva exemple şi, să răspundă la aceste mesaje într-un mod adecvat,
coerent. Aptitudinile fundamentale de auto-îngrijire pot ajuta persoanele să-şi soluţioneze micile
probleme de sănătate. Totuşi, este la fel de important acceptarea responsabilităţilor pentru controale
şi de a şti să abordăm în cunoştinţă de cauză instituţiile şi serviciile de sănătate atunci când apar
probleme serioase medicale.
Activitatea fizică
În bătălia dintre controlul asupra greutaţii şi o stare bună a sănătăţii, o mare parte a atenţiei a
fost îndreptată către tipul şi cantitatea alimentelor şi lichidelor pe care le consumăm. Mai puţină
atenţie a fost acordată cantităţii de energie necesară efectuării activităţii fizice. S-a demonstrat că
70% dintre populaţiile din ţările vestice nu sunt suficient de active pentru a avea o sănătate şi
greutate optimă.
Nutriţia echilibrată stă la baza sănătătăţii pe tremen lung, a frumuseţii şi a
longevităţii.Conform constatărilor oamenilor de ştiinţă, 75% din problemele de sănătate ale
oamenilor moderni sunt provocate de nutriţia neechilibrată, stilul de viaţă nesănătos şi surplusul de
greutate. Necesarul zilnic de alimente se poate urmări mai jos:
3.2.2. Starea de bine mentală este reprezentată prin capacitatea de a controla stresul,
capacitatea de a controla emoţiile, capacitatea de a te bucura de viaţă, încredere în sine şi
autopreţuire.

25
 Medicina modernă precizează că nervii pe căile aferente aduc senzaţiile de la periferia sau
extremităţile coloanei vertebrale; apoi aceste senzaţii trec printr-o zonă aflată în partea posterioară a
capului. De aici ele trec în circumvoluţiunea frontală superioară a creierului, locul presupus al
intelectului sau al minţii. Mintea simte senzaţiile respective şi trimite impulsurile mecanice prin
nervii aferenţi spre diferitele extremităţi ale corpului: mâini, picioare etc.
A da o definiţie sănătăţii pe plan mental-spiritual este o sarcină destul de dificilă, deoarece
trebuie să identificăm cele mai importante calităţi mental-spirituale, care, dacă sunt tulburate, pot
afecta serios echilibrul mental.
Liniştea spirituală poate fi serios afectată de egocentrism-tendinţa de a raporta totul la sine-,
egoism şi necunoaştere. Se poate observa uşor că o persoană foarte egocentristă poate fi foarte
supărată când îi sunt puse la îndoială autoritatea, cunoştinţele sau realizările. Un om modest cu
aceleaşi realizări nu va reacţiona aproape deloc la criticile nedrepte ale celorlalţi şi practic va vedea
partea pozitivă a criticii şi îşi va corecta activitatea în consecinţă.
Într-un mod asemănător, avariţia poate deveni sâmburele tulburării mentale. Este de
asemenea un fapt cert că o persoană preocupată de propriul său ego poate să nu observe obiectivele
şi nici să nu întrezărească adevărul. Crede că întotdeauna ştie totul, iar cunoştinţele sale sunt mai
bune decât ale celorlalţi. Este ciudat totuşi că starea de sănătate mentală poate fi obţinută numai prin
eforturile conştiente ale individului, în timp ce starea de sănătate a corpului este înnăscută.
Dezechilibrul pe care îl simţim pe plan mental-spiritual este probabil cea mai complicată şi
incitantă problemă căreia trebuie să-i facem faţă. Nimeni nu este scutit, deşi există diferite grade de
manifestare. Cu cât egoismul şi egocentrismul individului sunt mai mari, cu atât mai mari sunt
posibilităţile ce duc la o prăbuşire mentală.
Prin urmare, putem defini sănătatea ca libertate faţă de egoism în sfera mentală, având ca
rezultat unificarea cu Adevărul. Emoţia este o combinaţie a gândului şi a dorinţei. Fiecare idee este
încărcată cu un anumit grad de emotivitate. Emoţiile nu reprezintă altceva decât dorinţe străbătute de
diverse gânduri. Vibraţiile emoţiilor vor stârni excitări corespunzătoare în mintea noastră, astfel
încât toate gândurile omului vor fi deranjate şi afectate, în strânsă legatură cu emoţia din acel
moment.
Pe plan emoţional, cea care înrobeşte individul şi care îi captează toată atenţia este pasiunea
excesivă- pasiune în cel mai larg sens al cuvântului.
Pasiunea neobişnuită pentru orice arată un anumit grad de dezechilibru pe plan emoţional.
Pasiunea pentru o cauză, chiar înaltă, care îl determină pe individ la acţiuni distructive împotriva
altora, este mai degrabă o stare de boală, decât idealism justificat. Ni se întâmplă adesea să
confundăm necesităţile şi incertitudinile emoţionale cu dragostea adevarată, cu afecţiunea. Acestea
din urmă presupun altruism fără rezerve. Ataşamentul emoţional este cel care cere constant de la
ceilalţi, pretinzând că de fapt dăruieşte…Desigur nici opusul pasiunii, apatia, nu este de preferat.
Apatia este un stadiu emoţional extrem de nesănătos, foarte mult înrudit cu ideea de moarte. De dorit
este un stadiu de calm, creativ şi dinamic, nu pasiv, indiferent sau distructiv, un stadiu unde
predomină dragostea şi emoţiile pozitive, ca opus al urii şi al altor emoţii negative. Pentru a-şi putea
justifica originea şi destinul, fiinţele umane trebuie să-şi depăşească natura animală, făcând eforturi
conştiente de a evolua, nu atât în corpul fizic, cât în sferele: mentală şi emoţională.
Bunăstarea mentală
Numeroase studii au demonstrat că activitatea fizică poate reduce depresia şi poate fi la fel
de eficace ca şi tratamentele prin psihoterapie. Susţinută în mod constant poate, de asemenea, să
reducă riscul revenirii depresiei.
Activitatea fizică îmbunătăţeşte şi starea psihică a persoanelor care nu suferă de nici o boală
mentală. Sute de studii au demonstrat ameliorări în ceea ce priveşte starea de spirit, emoţiile,
percepţia faţă de sine şi respectul de sine. De asemenea reduce anxietatea, îmbunătăţeşte reacţia la
stres, calitatea şi durata somnului. Exercitiile fizice au un efect benefic şi asupra mentalului,
memoriei, planificării şi a procesului de luare a deciziilor. Activitatea fizică pare a fi foarte benefică
pentru persoanele în vârstă, reducând riscul apariţiei demenţei şi bolii Alzheimer.
http://www.see-educoop.net

3.2.3. Starea de bine socială înseamnă: un habitat optim, alimentaţie corespunzătoare,

socializare adecvată (cunoştinţe, şcoală, prieteni, familie). În prezent, multe probleme de sănătate
sunt cauzate de factori socio-economici, care pot fi însă modificaţi printr-o preocupare şi acţiune

26
colectivă benefică. Ţelul educaţiei pentru sănătate este de a face oamenii să înţeleagă modul în care
comportamentul şi mediul lor le poate afectea starea de sănătate. Educaţia pentru sănătate nu are
limită de vârstă (vezi foto).Scopul ei este acela de a promova prin mijloace naturale „bunăstarea
omului” şi de a oferi mijloace practice de prevenire a bolilor, printr-o hrănire adecvată şi printr-un
mod de viaţă sănătos, care să permită omului modern să depăşească cu succes stările de stres şi
feluritele situaţii care pot genera un posibil dezechilibru corporal.
O parte integrantă a relaţiei medic-pacient este de a educa pacientul cu privire la natura şi
semnificaţia bolii şi cu privire la posibilităţile de modificare benefică a stilului de viaţă. Aceasta
este semnificaţia reală a termenului „doctor”, care provine din latinescul „docere” („a învăţa”). În
prezent, mulţi dintre noi am neglijat această semnificaţie a ipostazei de doctor. Prin urmare, esenţa
unei practici medicale corecte este educaţia pentru sănătate, realizată în scopul promovării unei cât
mai bune stări de sănătate, care să includă modalităţi simple şi la îndemâna oricui de prevenire a
bolilor şi de îngrijire a celor suferinzi. (Articol preluat de pe www.amnro.net)
Sănătatea socială se referă la capacitatea de realizare a rolului din viaţă, cum ar fi rolul de
fiu sau fiica, părinte, soţ, prieten, apropiat sau cetăţean, într-un mod eficient şi confortabil, cu
plăcere, fără a tulbura climatul de ecologie socială, de protecţie al altor persoane. Fiecare dintre
aceste roluri presupune diferite responsabilităţi şi riscuri. Toate necesită o comunicare eficientă de
genul oferă şi ia, căci relaţionările sănătoase niciodată nu se deruleaza într-un singur sens. Împlinirea
trebuinţelor umane pentru dragoste, intimitate, de apartenenţă, constituie un factor important în
realizarea sănătăţii sociale. Persoanele care sunt private de aceste trebuinţe pot dezvolta
comportamente ce pot aduce ameninţare la starea lor de sănătate şi de bună dispoziţie, intrând astfel
în sfera anomiei, devianţei şi patologiei sociale.

3.3. Practicarea exerciţiului fizic şi creşterea condiţiei fizice

Aşa cum l-am definit mai sus : exerciţiul fizic reprezintă o acţiune efectuată sistematic şi
conştient în vederea perfecţionării dezvoltării fizice a capacităţii motrice a oamenilor, exerciţiul fizic
reprezintă şi principalul mijloc al antrenamentului sportiv.
Condiţie fizică (noţiunea specifică - pregătire fizică) – înţelesul principal = nivelul
superior al pregătirii fizice indispensabil valorificării optime a indicilor tehnici şi tactici ai
sportivului în concurs. Observaţii: folosirea noţiunii scoate în evidenţă, de cele mai multe ori, stadiul
superior şi complex de pregătire a unui sportiv sau a unei echipe care coincide de obicei cu forma
sportivă.41
Physical condition (generic notion - physical fitness) – principal meaning = superior level
of physical fitness indispensable for an optomal revaluation of sportsman’s technical and tactical
indexes during the competition.
Condiţia fizică reprezintă capacitatea de a răspunde cerinţelor mediului extern. Vom
prezenta în continuare detalii referitoare la condiţia fizică. Condiţia fizică generală sau asociată cu
starea de sănatate reprezintă capacitatea corpului de face faţă solicitărilor de zi cu zi.

1. Condiţia fizică generală (vezi foto)cuprinde:

• rezistenţa cardiovasculară, constă în capacitatea sistemului de a aproviziona muşchii cu oxigen.
Este numită şi capacitate fizică aerobă.
• rezistenţa musculară, reprezintă capacitatea muşchilor de a se contracta repetat fără să obosească.
• vigoarea,
• puterea,
• flexibilitatea sau supleţea,
• viteza,
• compoziţia tisulară a corpului.
2. Condiţia fizică generală asociată cu performanţa (vezi foto) cuprinde:
• dezvoltarea rapidă a forţei,
• agilitatea

41
Alexe,N., şi colab.(1974) – Terminologia educaţiei fizice şi Sportului, Bucureşti, Editura Stadion., pg., 148.

27
• echilibrul,
• coordonarea,
• viteza de reacţie,
• bună sincronozare în timp.
Exemplu de circuit, realizat pentru creşterea condiţiei fizice, dezvoltarea diferitelor grupe
musculare şi a rezistenţei în regim de forţă realizat în aşa fel încât să se alterneze grupele
musculare care lucrează:
Activitatea fizică se referă la toată energia folosită prin mişcare. Activităţile zilnice, care
implică mişcare, cum ar fi mersul pe jos, bicicleta, urcatul scărilor, sunt factorii majori care
contribuie la procesul de mişcare. Exerciţiul fizic, pe de altă parte, este o încercare planificată pentru
a ne îmbunătăţi forma fizică şi sănătatea. Poate include activităţi precum mersul vioi, ciclism,
aerobic sau hobby-uri active – grădinăritul şi sporturile competiţionale.
Forma fizică este, în mare parte, rezultatul activităţii fizice, dar factorii genetici joacă, de
asemenea, un rol în ceea ce priveşte indivizii care au aptitudini fizice pentru a excela în anumite
activităţi. Acest lucru este notabil în sporturile competiţionale – unde performerii au adesea un corp
bine clădit pe baza unor antrenamente energice. Orice persoană, indiferent că este atletică sau nu,
poate beneficia de pe urma activităţii fizice.
Beneficiile activităţii fizice
Beneficiile sunt numeroase: de la reducerea riscului apariţiei unor boli, până la
îmbunătăţirea stării mentale. Efortul fizic contribuie la perfecţionarea structurală a organelor şi
ţesuturilor, la optimizarea funcţiilor somatice, organice şi psihice, la educarea şi modelarea psiho-
fizică în raport cu cerinţele societăţii, la formarea şi dezvoltarea multilaterală a personalităţii umane.
Factorii care influenţează negativ starea de sănătate şi diminuează capacitatea de muncă a omului:
- sedentarismul;
- ritmul şi gradul înalt de solicitare a sistemului nervos, a proceselor psihice şi a
analizatorilor (vizual, auditiv, etc);
- solicitarea inegală;
- încordările statice prelungite;
- poziţiile vicioase ale corpului în timpul desfăşurării procesului de muncă.
Îi vom urmări în capitolul următor.

3.4. Combaterea sedentarismului prin practicarea exerciţiului fizic

Civilizaţia contemporană, dominată de explozia progresului ştiinţific, tehnic şi

informaţional, creează omului condiţii din ce în ce mai bune de viaţă şi de muncă.
Omul modern, care, prin perfecţionarea neîntreruptă a mijloacelor de muncă, devine tot mai
tehnocrat, începe să fie „ dominat” de creaţiile sale, ceea ce îi modifică profund poziţia în raport cu
mediul fizic şi social. Sedentarismul constituie unul din factorii cu cele mai puternice efecte negative
asupra sănătăţii. El mai este numit şi „ maladia secolului”. Ce se înţelege prin sedentarism şi de ce
acţionează el atât de perfid asupra stării de sănătate?
3.4.1. Sedentarismul, înseamnă în primul rând, diminuarea cantităţii de mişcare din
activitatea profesională, ca şi din cea de fiecare zi, adică o reducere pronunţată a volumului şi
intensităţii efortului fizic. Experienţele au dovedit că absenţa sau diminuarea accentuată a efortului
fizic, chiar în condiţii execepţionale de mediu şi hrană, duce la o pierdere însemnată a elementelor
chimice: Azot, Sulf, Fosfor, Calciu, Potasiu şi Sodiu.
Organismul omenesc nu este un „acumulator” care, în lipsa solicitărilor fizice, „stochează”
energia rezultată din metabolizarea hranei şi şi-o converteşte în lucru mecanic, la un mare interval de
timp. Insuficienţa efortului fizic, a efortului funcţional antrenează organismul într-o stare de
involuţie, de atrofie, caracterizată printr-o „topire” progresivă a ţesutului proteic (muscular) şi o
acumulare treptată de ţesut gras.
Dintre tulburările cele mai frecvente, generate de sedentarism, amintim:
- o slabă capacitate funcţională a aparatului respirator, manifestată prin scăderea capacităţii vitale şi
insuficienţa ventilaţiei pulmonare.Aceasta duce la oxigenarea defectuoasă a celulelor şi ţesuturilor,
arderea incompletă a substanţelor energetice şi la apariţia unor produşi metabolici intermediari,
proasta dispoziţie şi pierderea formei fizice;

28
 - o slabă capacitate funcţională a aparatului cardio-vascular, manifestată prin puls accelerat şi
tensiune arterială ridicată în repaus, oboseală cardiacă, scăderea cantităţii de sânge aflat în circulaţie;
- depunderi adipoase inestetice, obezitate regională sau generală;
- reducerea excreţiilor fiziologice şi tendinţa de formare a calculilor (pietrelor) urinari, ca urmare a
eliminării unor cantităţi sporite de calciu;
- tulburări de tip degenerativ la nivelul siestemului osteoarticular, cu apariţia spondilozelor şi
artrozelor;
- fenomene de iritabilitate crescută, ca urmare a perturbării echilibrului proceselor corticale de
inhibiţie şi excitaţie, precum dereglări ale mecanismului somn- veghe.
Principalul mijloc în combaterea acestui „flagel” îl constituie mişcarea sub forma sa cea mai
bine organizată, adaptată şi dozată pentru a avea eficienţa scontată şi anume exerciţiul fizic.
Exerciţiul fizic contribuie la prevenirea degradării şi degenerării biologice şi măreşte
posibilităţile organismului de a contracara unele stări de tensiune. Influenţele exerciţiului fizic
asupra organismului se răsfrâng nu numai momentan asupra organelor şi funcţiilor solicitate la efort,
ci cumulativ prin repetare capătând influenţe morfogenetice şi fiziologice cu efecte tonifiante de
vigoare şi sănătate. În opoziţie cu acesta, imobilizarea corpului, produce atrofia şi
înscriereaorganismu -lui într-un „cerc vicios” al inactivităţii.
Influenţele exerciţiului fizic aupra aparatului locomotor, respirator, cardio- vascular, precum şi
influenţele asupra digestiei, nutriţiei, excreţiei, dar în special asupra sistemului nervos şi a vieţii
psihice sunt tonifiante şi indispensabile vieţii, echilibrului şi armoniei vieţii omului.
3.4.2. Ritmul şi gradul înalt de solicitare a sistemului nervos, a proceselor psihice şi a
analizatorilor
Perfecţionarea continuă a mijloacelor de muncă, specifice epocii contemporane, care atrage
după sine reducerea continuă a rolului aparatului locomotor şi al analizatorului chinestezic în
desfăşurarea activităţii profesionale, determină, intensificarea efortului perceptiv, precum şi a
proceselor cognitive şi volitive. Automizarea mişcărilor specifice procesului de muncă, care
uşurează până la un anumit nivel munca oamenilor, poate avea efecte negative, deoarece repetarea
continuă a aceloraşi operaţiuni devine monotonă şi favorizează instalarea mai rapidă a proceselor de
inhibiţie din scoarţa cerebrală ducând la oboseala centrilor nervoşi coordonatori, cu repercursiuni
negative asupra procesului de muncă şi a sănătăţii.
3.4.3. Solicitarea unilaterală şi excesivă a unor segmente ale corpului, generează cu
timpul unele decompensări somatice şi funcţionale care scad progresiv capacitatea de muncă şi
puterea de adaptare a organismului la factorii de mediu.
3.4.4. Încordările statice prelungite, după natura lor sunt de două feluri: dinamice şi statice.
Contracţiile musculare dinamice, adică acelea cu ajutorul cărora realizăm deplasarea în spaţiu a
corpului, segmentelor sau a unor obiecte, se prezintă sub 2 aspecte: contracţii musculare de întindere
sau concentrice şi contracţii musculare de cedare sau excentrice. Contracţiile musculare statice, au o
mare importanţă în activitatea fizică a omului, ele sunt utile atunci când se urmăreşte dezvoltarea
unor calităţi fizice de forţă şi rezistenţă..
3.4.5. Poziţiile vicioase ale corpului în timpul desfăşurării procesului de muncă.
Caracteristica principală a poziţiilor de lucru în condiţii civilizaţiei tehnice o constituie tendinţa de a
deveni tot mai stabile şi încordate, omul devenind mai sedentar.
În concluzie: un rol important în menţinerea stării de sănătate îl are modul de viaţă ordonat
(regularitate şi continuitate), concomitent cu :
- exerciţii zilnice, sport, turism;
- alimentaţia raţională şi controlul greutăţii;
- controlul consumului de alimente;
- apărarea împotriva zgomotelor;
- somn suficient şi profund;
- îngrijirea activă a sănătăţii (masaj, apă, soare);
- hotărâre şi autocontrol (program).42

42
Enciclopedia Marshall Cavendish (2004) – „Arborele lumii” Corpul omenesc / Adolescenţa, pg., 146.

29
 Calitatea vieţii este un concept evaluativ 43, fiind rezultanta raportării condiţiilor de viaţă şi a
activităţilor care compun viaţa umană, la necesităţile, valorile, aspiraţiile umane. Se au în vedere
următoarele componente ale calităţii vieţii:
a. calitatea mediului ambiant
b. calitatea umană a muncii (a vieţii de muncă)
c. calitatea relaţiilor interpersonale
d. calitatea vieţii de familie
Din această perspectivă, acest concept se poate suprapune cu cel de fericire. Însă dacă fericirea
(starea de satisfacţie, fericire, împlinire) presupune o stare subiectivă rezultată din trăirea propriei
vieţi, calitatea vieţii se referă în plus la datele/condiţiile obiective în care se constituie viaţa umană,
operaţionalizate în indicatori ai calităţii vieţii. Dacă fericirea se asociază cu o perspectivă
predominant etică şi în esenţa sa subiectivă, psihologică chiar, adică ce strategii trebuie să adopte
individul pentru a-şi maximiza fericirea, calitatea vieţii este asociată mai mult cu o perspectivă
socio-economico-politică. La aceasta din urmă, accentul cade pe determinarea factorilor obiectivi
care sunt responsabili de variaţia calităţii vieţii, şi a strategiilor de acţiune în vederea maximizării ei.
Aşa cum se poate observa, nu e neapărat necesar ca fericirea să fie corelată cu o calitate ridicată a
vieţii. Dar, aşa cum ne-o arată viaţa de zi cu zi, calitatea vieţii sprijină puternic sentimentul de
satisfacţie cu viaţa sau în faţa vieţii. Aceasta pentru că individul uman face permanent comparaţii cu
cei din jur, şi are aşteptări care vizează segmentele sociale superioare lui, sperând ca şi el să le
acceadă într-o bună zi. Cu toate acestea, există oameni care ating starea de fericire cumva
independent de condiţiile nivelului economic de trai. Dar aceştia sunt statistic mult mai puţini decât
cei care conectează mulţumirea personală cu calitatea vieţii lor. Aşa cum se va vedea mai jos,
conceptul de calitatea vieţii este strâns legat de altele apropiate, cum ar fi nivelul de trai şi stilul de
viaţă. Acestea din urmă cuprind şi activităţile umane întreprinse de indivizii din diferite grupuri şi
categorii sociale, printre care şi practicarea sportului, de plăcere sau de performanţă.
Practicarea exerciţiilor fizice pare să fie o componentă marginală a calităţii vieţii, deşi
numeroase studii au arătat că există puternice corelaţii pozitive între nivel de trai, calitatea vieţii şi
nivelul de dezvoltare a instituţiilor sportive naţionale (şi a practicării activităţilor fizice la scară mare
în rândul populaţiei). Din acest motiv noi apreciem că ponderea practicării exerciţiilor fizice poate fi
un indicator indirect, dar real, al calităţii vieţii.
Puternic corelate cu nivelul de trai (ca efecte ale acestuia), chiar dacă nu reprezintă factori
determinanţi primi ai acestuia, sunt indicatorii de sănătate, de mediu (poluarea, protecţia mediului) şi
direct conectat cu aceştia, petrecerea sănătoasă a timpului liber, adică practicarea sportului.
Din păcate, datele statistice nu ne oferă un tablou prea optimist pentru România în acest sens.
Astfel, indicatorii de sănătate a populaţiei indică o situaţie critică, România aflându-se, la mulţi
dintre ei, pe ultimele locuri în Europa. Conform unor aprecieri oficiale, printre care şi Planul
Naţional Anti-Sărăcie şi Promovare a Incluziunii Sociale, situaţia critică a stării de sănătate este dată
de efectul combinat al mai multor factori: sărăcia (lipsa resurselor financiare, alimentaţia deficientă,
condiţii proaste de locuit, lipsa accesului la condiţii de igienă elementară), dezorganizarea socială
(abandonul grijii faţă de propria sănătate, stiluri nesănătoase de viaţă, deficit de cultură şi educaţie
sanitară), deficitul de acces la serviciile medicale, deficitul serviciilor de prevenţie şi tratament
ambulatoriu, dispariţia sistemului de îngrijire medicală bazat pe teritorialitate. Printre grupurile
sociale cu deficit de acces la serviciile medicale se află vârstnicii săraci, mai ales cei din zonele
rurale, şomerii fără alte surse de trai, rromii, tinerii proveniţi din instituţiile de ocrotire, familiile cu
mulţi copii etc.
Fondurile alocate pentru sănătate sunt încă mici, chiar dacă în ultimii ani au fost în creştere. Atât
veniturile globale ale populaţiei cât şi unele deficienţe în sistemul de securitate şi asistenţă socială,
conduc la o ipostază socială prea puţin strălucită în ceea ce priveşte nivelul de trai.
Un nivel de trai scăzut nu aduce nici prea multă diversitate în petrecerea timpului liber. Tinerii
nu par prea dornici nici să activeze în organizaţii sau asociaţii culturale, politice, sportive sau de altă
natură. Lucrurile se prezintă diferit pentru tinerii statelor dezvoltate. Se pare aşadar că activismul de
orice natură se corelează cu nivelul de trai. Rapoartele de Evaluare a Sărăciei ale Băncii Mondiale
(2002, 2003) atestă relaţiile strânse dintre bogăţie şi practicarea la scară largă a diverselor sporturi.
În aceste condiţii, practicarea sportului nu pare să fie, din păcate, o prioritate a românilor. Oferta
de servicii în ceea ce priveşte sportul este şi ea cu mult sub cea prezentă în statele mai dezvoltate,
43
Rusu Flavia (2008) – Note de curs Fitness, mutiplicat UBB, Cluj -Napoca

30
dar superioară celor din aşa-numita „lume a treia”. Se constată totuşi îmbunătăţiri la nivel legislativ
în ultimii ani în ceea ce priveşte activităţile sportive. Fie că e vorba de cluburi de fittness, săli de
aerobic sau cluburi de tenis, acestea cunosc o oarecare dezvoltare. Desigur, categoriile socio-
demografice care apelează la sport ca loisir sunt cele mai avantajate (dar şi cele mai reduse statistic),
iar cele care practică sportul de performanţă fac acest lucru uneori din necesitate, şi nu doar din
simplul „cult al sportului”, adică pe principiul mens sana in corpore sano. Cei care optează pentru
sporturile costisitoare (cum ar fi tenisul de câmp sau schiul) sunt în special cei care au venituri care
să le permită să le practice. Deşi e greu de găsit o evidenţă statistică a numărului practicanţilor unui
anumit sport la nivel naţional (de performanţă sau ca hobby), este de ordinul evidenţei că aceştia
sunt – şi nu doar la noi - cu atât mai puţini cu cât sportul respectiv necesită costuri mai ridicate.
Inclus în programele şcolare, prezent masiv în mass-media şi practicat de unii cu asiduitate,
sportul este un fenomen contemporan care nu poate fi neglijat. Aceasta atât pentru că tot mai mulţi
oameni sunt conştienţi că a asigura o calitate ridicată a vieţii lor implică practicarea de exerciţii
fizice, cât şi deoarece el este realmente o formulă (sănătoasă însă) a modei. O societate care
promovează sportul şi înţelege valoarea lui în viaţă este una care îşi asigură o componentă solidă a
bunăstării şi optimismului social.
Organizaţia Mondială a Sănătăţii a dat o definiţie oficială a sănătăţii, ea fiind formulată
astfel: „Sănătatea este acea stare de complet bine fizic, mintal şi social şi nu constă numai în absenţa
bolii şi a infirmităţii...sănătatea e un element al vieţii cotidiene” (OMS,1986).
Sănătatea înseamnă deci mult mai mult decât absenţa bolii, a anormalităţii fizice şi are un
sens mult mai larg, multidimensional, pe mai multe planuri: fizic, psihic şi social. Este vorba despre
un concept superior, cu un larg orizont, care nu poate fi separat de mediul social, de condiţiile social-
economice în care oamenii trăiesc şi muncesc. Numai societatea în care totul este consacrat
bunăstării omului poate conferi condiţiile optime pentru apărarea şi promovarea sănătăţii. Sănătatea
trebuie concepută şi ca un factor important în determinarea acelui concept complex pe care îl
denumim „calitatea vieţii”.
Pe plan biologic, sănătatea are la bază un echilibru al tuturor funcţiilor organismului, al
compoziţiei chimice a umorilor şi ţesuturilor corpului omenesc. Acest minunat echilibru este
permanent întreţinut şi controlat printr-un mecanism complex în care intră numeroşi factori: chimici,
fizici, psihici, sociali. Între starea de sănătate şi starea de boală, graniţa este uneori greu de stabilit,
între ele existând stări de tranziţie sau de limită (borderline) care se pot transforma pe nesimţite în
stare de boală.
O preocupare a medicinii moderne, preventive, constă tocmai în descoperirea timpurie, prin
metodele cele mai sensibile, ale acestor stări de tranziţie, ale stărilor morbide în stadiul lor
biochimic, înainte de a ajunge în boală clinică.
Pe plan bio-medical, progresele extraordinare făcute în ultimele decenii au permis o
exploatare mult mai profundă a stării de sănătate. Dispunem astăzi de posibilităţi de investigaţie
mult mai fine şi mult mai precise, care depăşesc cu mult simţurile noastre comune de apreciere,
pentru descoperirea cât mai precoce a stărilor anormale, a devierilor de sănătate. Astfel, ştiinţa
modernă face posibilă ca organismul uman să devină astăzi din ce în ce mai transparent şi accesibil
explorărilor morfologice cele mai fine.
În viziunea specialiştilor calitatea vieţii ca parte a sănătăţii fizice şi mentale reprezintă
adoptarea unui mod de viaţă sănătos, creşterea şi dezvoltarea personală, capacitatea de a face faţă
problemelor şi atingerea stării de bine. Fiecare cetăţean trebuie să se integreze într-un anume mediu
în care să se simtă confortabil. În acest mediu – de care se simte atras, a cărei apartenenţă şi-o
reclamă şi în care îşi desfăşoară activitatea cu succes sau nu (în funcţie de aspiraţiile personale) –
pentru atingerea idealurile şi scopurile personale, el îşi formează capacitatea de a se exprima, un
mod de viaţă. Din punct de vedere al sănătăţii fizice o persoană e estimată sănătoasa dacă se bucură
de o sănătate fizică şi de o bună nutriţie, este în bună formă fizică şi e satisfăcută de apartenenţa sa.
Din punct de vedere social, o persoană atinge un nivel de sănătate dacă se bucură de relaţii
bune cu familia, prietenii, cunoştinţele etc.
Din punct de vedere al atingerii maturităţii o persoană este catalogată drept sănătoasă în
momentul în care învaţă noi lucruri, îşi ameliorează relaţiile şi poate înfrunta dificultăţile vieţii.
Definirea conceptului de sănătate, acceptată de Organizaţia Mondială a Sănătăţii şi înscrisă
în preambulul constituţiei acestui for internaţional, subliniază faptul că prin sănătate trebuie înţeleasă

31
„o completă bunăstare fizică, mintală şi socială, care nu constă numai în absenţa bolii sau
infirmităţii”.
Sănătatea este considerată a fi o condiţie umană cu dimensiuni de ordin fizic, social şi
psihologic, fiecare dintre ele caracterizându-se printr-un continuu, cu un pol pozitiv şi altul negativ
(sănătate pozitivă, sănătate negativă).
Sănătatea pozitivă este asociată capacităţii de a resimţi bucuria de a trăi şi de a face faţă
solicitărilor vieţii. Ea nu semnifică doar simpla absenţă a bolilor.
Pentru a spune că cineva beneficiază de o sănătate pozitivă, este nevoie ca fiecare dintre
componentele sănătăţii: fizică, socială şi psihologică a acelei persoane, să se afle la polul său pozitiv.
Starea de bine este un concept holistic, care descrie o stare de sănătate pozitivă a indivizilor şi
include bună-starea fizică, socială şi psihologică.
Sănătatea negativă este asociată cu morbiditatea şi în caz extrem, cu mortalitatea prematură.
Morbiditatea poate fi definită ca fiind orice abatere, subiectivă sau obiectivă, de la bună-starea fizică
sau psihică, mai puţin moartea. Factorii principali care influenţează starea de sănătate sunt numeroşi
şi complecşi: biologici, demografici, sanitari, ecologice, mediul fizic, mediul social etc. Factorii
biologici care exercită o influenţă hotărâtoare asupra unor indicatori ai stării de sănătate sunt:
natalitatea şi fertilitatea, mortalitatea, morbiditatea, dezvoltarea fizică ş.a.
Sportul, activitatea fizică în general are efecte favorabile asupra dezvoltării fizice a
individului şi a comunităţii. Acest adevăr este deja bine cunoscut şi unanim acceptat. Există un
număr din ce în ce mai mare de dovezi şi argumente care sprijină ideea că activitatea fizică prestată
în timpul liber, dar numai, după anumite criterii, ajută la menţinerea, promovarea şi / sau
recâştigarea sănătăţii.
Beneficiile activităţii fizice asupra sănătăţii publice au fost examinate şi recunoscute de mai
multe organisme internaţionale, cum ar fi Organizaţia Mondială a Sănătăţii, Federaţia Internaţională
de Medicină Sportivă, Consiliul Europei. Activitatea fizică sistematică poate să menţină şi să
îmbunătăţească structura diverselor ţesuturi şi organe, să amelioreze funcţiile şi să contracareze
deteriorările care tind inerent să apară datorită inactivităţii (sedentarismului) şi înaintării în vârstă.
Acesta este motivul pentru care în ţările dezvoltate, termenul de „fitness” (condiţie fizică) şi cel de
„health” (sănătate) sunt cvasi-similari, interschimbabili.
Condiţia fizică reprezintă capacitatea de a executa un lucru muscular în mod satisfăcător. Ea
poate fi direcţionată spre oricare dintre cele două obiective, performanţa sau sănătatea. Condiţia
fizică raportată la starea de sănătate se referă la acele componente ale condiţiei fizice, asupra cărora
nivelul obişnuit de activitate fizică are efecte favorabile sau nefavorabile şi care se raportează la
statutul de sănătate. Ea se caracterizează prin ”abilitatea de a efectua cu vigoare activităţi zilnice şi o
prezenţă a trăsăturilor şi capacităţilor asociate cu un risc minor de îmbolnăvire prematură şi de
dezvoltare a stărilor asociate cu inactivitatea fizică obişnuită”.
O capacitate fizică adecvată prin practicarea cu regularitate a activităţilor fizice se traduce
printr-o performanţă fizică crescută, încredere în sine şi independenţă în plan fizic şi psihologic,
contribuind şi la calitatea percepută a vieţii.
Caracteristicile fundamentale ale activităţilor fizice pentru a asigura condiţia fizică sunt
următoarele:
• să angajeze grupe musculare mari,
• să impună o sarcină mai mare decât ceea obişnuită,
• să impună un consum energetic substanţial mai mare.
În practică aceasta înseamnă executarea frecventă, (zilnic) a unor exerciţii ritmice, susţinute,
timp de cel, puţin 20-30 de minute.
Multe forme de activităţi de recreere activă includ exerciţii viguroase. Întotdeauna aceste
activităţi asigură efecte sanogenetice cu condiţia ca ele să fie executate în mod regulat şi cu o pre-
gătire adecvată. La majoritatea adulţilor, mersul alert îndeplineşte aceste condiţii minime. Dacă
mersul este completat cu alte activităţi în vederea exersării musculaturii, majoritatea adulţilor fac
progrese. Efectele sanogenetice ale activităţilor fizice sunt:
• funcţionale, de îmbunătăţire ale funcţiilor tuturor aparatelor şi sistemelor;
• profilactice, de împiedicare a apariţiei bolilor.
Între aceste efecte funcţionale şi profilactice există o strânsă legătură, exemplificată în
tabelul de mai jos:

32
 Aparatul, sistemul Efecte profilactice faţă
Adaptări funcţionale
sau funcţia de:
• Cardiovascular • creşte cantitatea de sânge pe care o • ateroscleroză,
poate împinge inima • cardiopatie
• se măreşte cantitatea de sânge ischemică,
existent în vase • hipertensiune
• sângele devine mai fluid şi circulă arterială
mai uşor prin vene.
• Pulmonar • plămânul devine capabil să • bolile pulmonare
ventileze o cantitate mai mare de cronice
are pe minut
• Muşchii • creşte forţa şi rezistenţa musculară • lombopatii,
scheletici • musculatura se atrofiază mai lent o • fracturi provocate
dată cu vârsta prin cădere
• ţesutul adipos • scade masa totală de grăsime şi din • obezitate
jurul viscerelor
• Metabolismul • creşte capacitatea muşchiului de a • diabet
glucidelor prelua glucoza din sânge
• Metabolismul • creşte capacitatea muşchiului de a • ateroscleroză
grăsimilor prelua grăsimile din sânge şi a le
utiliza pentru procurarea de energie
• Imunitatea • se întăreşte capacitatea sistemului • infecţii
imunitar de a răspunde la o
agresiune microbiană
• Procese • se îmbunătăţeşte tranzitul • cancerul de colon
digestive intestinal, înlăturându-se
constipaţia
• Sistemul nervos • se îmbunătăţeşte coordonarea • fracturi prin
mişcărilor şi echilibrul cădere
• Funcţii • se îmbunătăţeşte viteza de reacţie şi • fracturi prin
cognitive promptitudinea răspunsurilor la cădere
diverşi stimuli
• Comportamentu • se ameliorează imaginea despre • depresie şi
l psiho-social propria persoană, eficacitatea anxietate
profesională, comportamentul
familial, se instaurează „starea de
bine „ şi bucuria de a trăi
Adaptările funcţionale şi efectele profilactice ale activităţilor fizice

Viziunea şi acţiunea preventivă asupra sănătăţii presupune luarea unor măsuri. Pentru
aceasta a fost nevoie să se stabilească modalităţile prin care se pot identifica din timp persoanele ce
prezintă cel mai mare risc de îmbolnăvire.
S-a ajuns, de aceea, la nominalizarea unor aşa numiţi factori de risc, a căror identificare,
cuantificare şi urmărire trebuie făcută sistematic şi periodic. Prin factori de risc se înţelege fie
istoricul (antecedente familiale), fie anumite caracteristici sau comportamente: fumat, sedentarism,
alimentaţie excesivă etc.
Factorii de risc se împart în primari şi secundari, iar din altă perspectivă, în factori de risc ce
pot fi influenţaţi şi factori de risc asupra cărora nu se poate acţiona în nici un fel.
Factorii primari de risc sunt reprezentaţi de acele caracteristici personale sau
comportamentale, care ne plasează sub un mare risc de îmbolnăvire. Deşi sunt foarte virulenţi aceşti
factori de risc prezintă avantajul că depind în mare măsură sau complet de dorinţa noastră de ai face
inofensivi. De menţionat este faptul că efortul, activitatea corporală, constituie practic
„medicamentul” cel mai accesibil şi mai eficient în lupta cu aceşti factori de risc.

33
 3.5. Fitness-ul aerob44

Fitness-ul aerob reprezintă în esenţă capacitatea de a prelua oxigenul din aer la nivelul
plămânilor de al transporta cu ajutorul sângelui şi a-l utiliza la nivelul ţesuturilor. Prin prestarea cu
regularitate de efort fizic fitness-ul aerob se îmbunătăţeşte.
Factorii ce influenţează fitness-ul aerob sunt: ereditatea, sexul, vârsta, cantitatea de grăsime
corporală şi nivelul de activitate fizică. Îmbunătăţirea fitness-ului aerob – se obţine prin
antrenament, care pentru a fi eficient, trebuie să se efectueze la o anumită intensitate a efortului.
Îmbunătăţirea fitness-ului aerob, se poate pune în evidenţă prin testări speciale care permit
măsurarea aşa numitului consum maxim de oxigen (VO2 max). Creşterea VO2 max. este posibilă ca
urmare a modificărilor pe care antrenamentul le produce la nivelul tuturor organelor şi sistemelor
implicate în preluarea transferul şi utilizarea oxigenului.
Cele mai importante modificări se înregistrează la nivelul muşchilor scheletici, deşi şi alte
organe şi sisteme (respirator, cario-vascular) suferă multiple modificări prin antrenament. Astfel la
cei cu un fitness aerob bun muşchii sunt mai bine irigaţi de sânge şi astfel preiau o mai mare
cantitate de oxigen. Pe de altă parte cantitatea de aer ce poate pătrunde în plămânii acestora este şi ea
mai mare, iar inima are un volum crescut şi deci o eficienţă superioară.
Fitness-ul muscular (capacitate fizică musculară) are legătură evidentă cu sănătatea şi cu
calitatea vieţii. De aceea orice persoană care vrea să se menţină activă şi după vârsta de 50 de ani,
trebuie să se ocupe nu numai de fitness-ul aerob ci şi de cel muscular.
Componentele principale ale fitness-ului muscular sunt: forţa, rezistenţa musculară şi
mobilitatea. Alte componente pot fi considerate: viteza, puterea, îndemânarea, echilibrul şi
coordonarea. Persoanele de orice vârstă pot utiliza fitness-ul muscular pentru a-şi îmbunătăţi
performanţele sportive sau al altor activităţi fizice, ori de a arăta mai bine. Persoanele de vârstă
medie trebuie să practice exerciţii de tonificare a muşchilor abdominali şi de îmbunătăţire a
mobilităţii coloanei vertebrale pentru a prevenii sau reduce la minimum lombagopatiile. Cei peste
50-55 de ani mai ales femeile au nevoie de fitness muscular şi aerob pentru a-şi păstra o densitate
mulţumitoare a oaselor şi astfel pentru a se menţine activi şi independenţi.
Orice persoană pierde din forţă pe măsură ce înaintează în vârstă, dar după 55 de ani
declinul forţei este accelerat. Prin forţă se înţelege puterea maximă ce poate fi dezvoltată în cadrul
unei contracţii voluntare unice.
Forţa depinde de o serie de factori:
• numărul de fibre ce se contractă simultan;
• starea lor contractilă (lungimea şi nivelul de oboseală);
• pârghiile mecanice asupra cărora acţionează muşchiul.
Alţi factori sunt: sexul, vârsta şi tipul de fibre ce intră în alcătuirea muşchiului.
Pentru animatorii sportului pentru toţi are o mare importanţă factorul vârstă. Astfel la o
persoană obişnuită forţa atinge maximum după 20 ani după care începe să scadă lent până la 50-55
ani şi accelerat după aceea.
La orice vârstă se poate îmbunătăţii prin antrenament, dar câştigurile de forţă diferă în
funcţie de vârsta la care subiectul începe să se antreneze. Există mai multe tipuri de forţă şi
bineînţeles de moduri de antrenare a forţei: contracţie izometrică, contracţie izotonică şi contracţie
izokinetică.
Antrenamentele de tip izometric nu sunt foarte indicate la persoanele mai în vârstă, iar cele
de tip izokinetic nu se por realiza decât cu ajutorul unor aparate speciale. Cele mai utilizate
antrenamente rămân cele de tip izotonic, în care subiectul execută mişcarea cerându-i-se să învingă o
anumită rezistenţă reprezentată de o greutate propriu-zisă (halteră sau ganteră), de rezistenţa opusă
de un aparat sau greutatea propriului corp.
Cele mai cunoscute metode pentru îmbunătăţirea fitness-ului muscular sunt:
1. Antrenamentul izometric. Contracţia izometrică sau statică produce tensiune arterială ceea
ce o face să fie contraindicată în multe situaţii. Este însă utilă în reabilitarea celor cu imobilizare
gipsată sau la pat.

44
Pop Nicolae (2008) – Note curs Fitness, multiplicat UBB, Cluj -Napoca

34
 2. Antrenamentul izotonic. Se bazează pe ridicări de greutăţi şi are drept rezultat
îmbunătăţirea forţei dinamice. Acest tip de contracţie este specific body-building-ului.
3. Antrenamentul izokinetic combină părţile bune ale celui izometric (prin faptul că opoziţia
pe care trebuie să o învingă muşchiul este maximală) şi a celui izotonic (prin faptul că această
opoziţie maximală acţionează pe tot timpul mişcării).
Fitness-ul alături de alte comportamente sănătoase poate contribui la prelungirea vieţii şi în
special a vieţii active.
Asemenea comportamente sunt:
• odihna suficientă (7-8 h de somn);
• obiceiul de a mânca la ore fixe şi în special dimineaţa;
• controlul permanent al greutăţii;
• evitarea fumatului sau a altor vicii.
Una dintre cheile longevităţii este reprezentată de stilul de viaţă. Gerontologii şi alţi
specialişti care se ocupă de vârstele înaintate, au constatat că atingerea unor asemenea vârste ţine de
anumite caracteristici personale, cum ar fi:
• moderaţia;
• supleţea adaptativă;
• comportamentele sănătoase;
• sociabilitatea;
• interesul pentru ce se întâmplă în jur;
• stilul de viaţă activ din punct de vedere fizic.
Un loc aparte în motivaţia indivizilor pentru activitatea corporală în are conceptul de
„formă” psihică, fizică şi estetică. A fi în putere este dorinţa tuturor. Societatea vrea să rămână
tânără, aceasta este aproape o obsesie pe măsură ce paradoxal, populaţia ţărilor dezvoltate
îmbătrâneşte ineroxabil şi speranţa de viaţă creşte din ce în ce mai mult.
A-ţi construi forma, a devenit o veritabilă cerinţă a societăţii, nemaifiind doar apanajul
sănătăţii fizice şi psihice.
Activităţile fizice au un rol important în iniţierea şi menţinerea stării de bine, şi modificării
reprezentării asupra sinelui datorită influenţării reale a menţinerii sănătăţii, a „formei psihice” prin
înlăturarea stresului, a „formei estetice” prin modelarea propriului corp şi a „formei fizice” evaluată
prin bateria de teste „Eurofit” pentru populaţia adultă.

Întrebări curs III RELAŢIA DINTRE EXERCIŢIU FIZIC, SĂNĂTATE ŞI CONDIŢIA

FIZICĂ
1. Care este relaţia dintre exerciţiu fizic şi starea de sănătate şi arătaţi cum ?
a. relaţie de interdependeţă ?
b. -.

2. Care sunt factorii care ne ajută să menţinem o stare de sănătate a organismului?

a. -.
b. -.
c. controlul consumului de alimente;
d. -.
e. somn suficient şi profund;
f. -.
g. hotărâre şi autocontrol (program).
h. -.

3. Cum definiţi starea de sănătate a organismului şi de câte feluri este ?

a. sănătatea este definită ca starea de…………………
b. -.
c. -.

4. Care sunt factorii care pot influenţa negativ starea de sănătate şi diminuează capacitatea de muncă
a omului?

35
a. sedentarismul
b. -.
c. solicitarea inegală
d. -.
e. -.

5. Ce este condiţia fizică ? De câte feluri este condiţia fizică?

a. -.
b. condiţia fizică generală
c. condiţia fizică generală asociată ....................................................

6. Ce cuprinde condiţia fizică generală?

a. -.
b. -.
c. -.
d. -.
e. flexibilitate sau supleţe,
f. - .
g. - .

7. Ce cuprinde condiţia fizică generală asociată cu performanţa ?

a. -.
b. agilitatea
c. - .
d. coordonarea,
e. - .
f. - .

8. Care sunt tulburările cele mai frecvente generate de sedentarism ?

a. - .
b. - .
c. - .
d. - .
e. tulburări de tip degenerativ la nivelul siestemului osteoarticular, cu apariţia spondilozelor şi
artrozelor.
f. - .
g. dereglări ale mecanismului somn- veghe.

Răspunsuri curs III RELAŢIA DINTRE EXERCIŢIU FIZIC, SĂNĂTATE ŞI CONDIŢIA

FIZICĂ

1. Care este relaţia dintre exerciţiu fizic şi starea de sănătate şi arătaţi cum ?
a. relaţie de interdependeţă ? ( corect)
b. relaţie de influenţă reciprocă la anumite vârste ?

2. Care sunt factorii care ne ajută să menţinem o stare de sănătate a organismului?

a. exerciţii zilnice, sport, turism;
b. alimentaţia raţională şi controlul greutăţii;
c. controlul consumului de alimente;
d. apărarea împotriva zgomotelor;
e. somn suficient şi profund;
f. îngrijirea activă a sănătăţii (masaj, apă, soare);
g. hotărâre şi autocontrol (program);
h. un efort cât şi un repaus echilibrat.

3. Cum definiţi starea de sănătate a organismului şi de câte feluri este ?

36
a. sănătatea este definită ca starea de bine fizică;
b. sănătatea este definită ca starea de bine mentală;
c. sănătatea este definită ca starea de bine socială.

4. Care sunt factorii care pot influenţa negativ starea de sănătate şi diminuează capacitatea de muncă
a omului?
a. sedentarismul;
b. ritmul şi gradul înalt de solicitare a sistemului nervos, a proceselor psihice şi a analizatorilor
(vizual, auditiv, etc);
c. solicitarea inegală;
d. încordările statice prelungite;
e. poziţiile vicioase ale corpului în timpul desfăşurării procesului de muncă.

5. Ce este condiţia fizică ? De câte feluri este condiţia fizică?

a. nivelul superior al pregătirii fizice indispensabil valorificării optime a indicilor tehnici şi tactici ai
sportivului în concurs. Observaţii: Folosirea noţiunii scoate în evidenţă, de cele mai multe ori,
stadiul superior şi complex de pregătire a unui sportiv sau a unei echipe care coincide de obicei cu
forma sportivă;
b. condiţia fizică generală;
c. condiţia fizică generală asociată cu performanţa.

6. Ce cuprinde condiţia fizică generală?

a. rezistenţa cardiovasculară şi constă în capacitatea sistemului de a aproviziona muşchii cu oxigen.
Este numită şi capacitate fizică aerobă;
b. rezistenţa musculară, reprezintă capacitatea muşchilor de a se contracta repetat fără să obosească;
c. vigoarea;
d. puterea;
e. flexibilitate sau supleţea;
f. viteza;
g. compoziţia tisulară a corpului.

7. Ce cuprinde condiţia fizică generală asociată cu performanţa ?

a. dezvoltarea rapidă a forţei,
b. agilitatea
c. echilibrul,
d. coordonarea,
e. viteza de reacţie,
f. bună sincronozare în timp.

8. Care sunt tulburările cele mai frecvente generate de sedentarism ?

a. o slabă capacitate funcţională a aparatului respirator
b. o slabă capacitate funcţională a aparatului cardio-vascular
c. depunderi adipoase inestetice, obezitate regională sau generală.
d. reducerea excreţiilor fiziologice şi tendinţa de formare a calculilor (pietrelor) urinari
e. tulburări de tip degenerativ la nivelul sistemului osteoarticular, cu apariţia spondilozelor şi
artrozelor.
f. fenomene de iritabilitate crescută, ca urmare a perturbării echilibrului proceselor corticale de
inhibiţie şi excitaţie
g. precum dereglări ale mecanismului somn- veghe.

Curs IV STRUCTURA CAPACITĂŢII DE PERFORMANŢĂ

4.1. Antrenamentului sportiv

4.2. Antrenarea sistemelor generatoare de energie

37
4.3. Aptitudinile şi atitudinile
4.4. Ambianţa

Capacitatea de performanţă „este rezultatul interacţiunii unor sisteme biologice, psihice şi

educaţionale, exprimat printr-o manifestare complexă a disponibilităţilor sportivului, materializată
prin performanţe sportive”.45

4.1. Antrenamentului sportiv şi factorii care influenţează adaptarea la efort

Factorii determinanţi ai capacităţii de performanţă sunt: antrenamentul sportiv,

aptitudinile, atitudinile şi ambianţa.
Antrenament (noţiunea superioară – sport) – înţelesul principal = antrenamentul este
procesul pedagogic desfăşurat sistematic şi continuu gradat de adaptare a organismului omenesc la
eforturile fizice şi psihice intense în scopul obţinerii de rezultate înalte, la formele de practicare
competitivă a exerciţiilor fizice.
Sinonime: pregătire sportivă46

4.1.1.Definiţia antrenamentului sportiv

Antrenamentul sportiv este un proces pedagogic desfăşurat sistematic, continuu şi gradat,
de adaptare a organismului uman la eforturi fizice şi psihice intense, în scopul obţinerii de rezultate
înalte într-una din formele de practicare competitivă a exerciţiilor fizice. Lecţia de educaţie
fizică/antrenament sportiv reprezintă forma de bază a procesului de practicare a exerciţiilor fizice.

4.1.2. Caracteristici
Antrenamentul sportiv apare sub două forme de organizare:
• Proces instructiv - educativ bilateral – antrenor - sportiv. Relaţia dintre cele două
laturi este puternică, interdependentă, dinamic - adaptativă şi deosebit de complexă.
• Proces independent - realizat în lipsa fizică a antrenorului, pe baza experienţei
acumulate şi a studiului surselor de informare din domeniu.

4.1.3. Tipologia antrenamentului după prof. Dragnea (2002 ), iar noi le-am concretizat
prin exemple:
A. În funcţie de etapele învăţării motrice lecţia şi antrenament ul l pot fi:
- lecţie de învăţare – de exemplu: învăţarea unei deprinderi - driblingul;
- lecţie de consolidare (fixare) – repetarea unei deprinderi – a driblingului alternativ cu mâna
dreaptă şi cu stânga în linie dreaptă;
- lecţie de perfecţionare - e unei deprinderi - driblingul alternativ printre jaloane
- lecţie de verificare (evaluare) – dribling – pasă - reprimire - aruncare la poartă sau la coş;
- lecţie mixtă - se verifică o deprindere: de exemplu aruncarea la poartă şi se învaţă o
schemă tactică nouă în atac.
B. În funcţie de numărul ramurilor de sport reflectate în teme, lecţia poate fi:
- monosport – un singur joc sportiv: handbal, atletism sau disciplină sportivă: gimnastică,
atletism;
- bisport – din 2 jocuri sportive diferite sau discipline sportive diferite.
C. În funcţie de poziţionarea lecţiei în planul calendaristic
- introductivă (de organizare) – la începutul semestrului sau anului şcolar;
- bilanţ - la sfârşitul semestrului sau anului şcolar.
Adaptarea la antrenament reprezintă suma transformărilor provocate prin exerciţiu repetat
sistematic47. Pregătirea fizică câştigă în parametrii doar atunci când organismul este provocat să se
adapteze la stresul efortului.
45
Filip, C-tin. şi colab.(2000) – Pregătire sportivo-teoretică, Ghid metodologic de aplicare a programei
şcolare, Ministerul educaţiei naţionale, Consiliul Naţional pentru curriculum, pg., 22,
46
Alexe,N., şi colab.(1974) – op. citate, Bucureşti, Editura Stadion, pg., 132.
47
Bompa, T., (2001) - Periodizarea: teoria şi metodologia antrenamentului, editura C.N.F.P.A., Bucureşti,
pg.11;

38
 Timpul necesar instalării unui anumit grad de antrenament este dependent de:
- complexitatea sportului;
- gradul de pregătire al sportivului.
Factori care influenţează adaptarea la efort:
- durata efortului;
- volumul de lucru;
- densitatea în antrenament;
- frcvenţa antrenamentelor;
- intensitatea eforturilor;
- tipul de efort;
- capaciatea de refacere a organismului.
4.1.4.Caracteristicile adaptării48
- amplitudinea sau plasticitatea – este dată de diferenţa dintre nivelul iniţial şi cel final;
- eficienţa sau economicitatea – baza modificărilor survenite în organism ca urmare a
efortului fizic este dată de sinteza proteică de adaptare care are ca efect manifestarea eficientă a
capacităţii de performanţă;
- întinderea sau durata – reprezintă timpul cât este menţinută forma sportivă;
- ascendenţa sau evoluţia – acomodarea în trepte a diferiţilor stimuli, ea realzându-se în
timp (4-6 ani);
- specificitatea şi receptivitatea adaptării – se realizează în funcţie de fiecare individ în
parte;
4.1.5.Tipuri de adaptare în antrenamentul sportiv49
A. Adaptarea de scurtă durată
Adapatrea de scurtă durată se manifestă în timpul şi după efectuarea diferitelor exerciţii,
reacţiile subiecţilor fiind diferite în funcţie de nivelul de pregătire al acestora.
Reacţii imediate:
- se produce iniţial stimualrea diferitelor organe şi sisteme care asigură desfăşurarea
activităţii (creşte frecvenţa cardiacă, ventilaţia pulmonară, consumul de oxigen şi are loc o
acumulare de lactat în sânge);
- apoi se instalează o stare stabilă caracterizată prin desfăşurarea activităţii la un nivel
constant;
- în final are loc o tulburare a echilibrului (a stării stabile) datorat discordanţei dintre
necesarul organismului şi capacitatea organelor şi sistemelor de a face faţă acestor nevoi.
Aceste reacţii, apărute ca urmare a adaptării de scurtă durată reprezintă de fapt stimulii
pentru schimbările adaptative de lungă durată.
B. Adaptarea de lungă durată
Adaptarea de lungă durată este detreminată de antrenamente judicios efectuate pe o perioadă
lungă de timp, ea producâdu-se numai în cazul în care stimulii de sarcină au intensităţi şi durate
optime şi sunt aplicaţi sistematic.
Adaptarea de lungă durată se realizează în etape, pe parcursul mai multor cicluri de pregătire
dintr-un an sau în cadrul pregătirii multianuale.
Adaptarea de lungă durată se desfăşoară în 3 etape:
- mobilizarea sistematică a resurselor funcţionale ale organismului;
- creşterea sistematică şi planificată a eforturilor;
- realizarea adaptării stabile îndelungate.
4.1.6. Adaptarea pentru competiţie
Adaptarea pentru competiţie este o formă superioară de adptare, ea implicând în principal
factori de ordine psiho-socială.
Adaptarea pentru concurs se realizează în:
- antrenament tip competiţie;
- competiţie pregătitoare sau de verificare;
Adaptarea pentru competiţie este dependentă de :
- condiţiile diferite de desfăşurare a competiţiilor;
48
Dragnea, A., C., (2002) - Teoria sportului, Editura FEST, Bucureşti, pg. 166-172;
49
Dragnea, A., C., (2002) - Teoria sportului, Editura FEST, Bucureşti, pg. 172-175;

39
 - nivelul diferit de solicitare;
- excitabilitatea neuro-musculară a sportivilor;
- starea optimă de activare a sportivilor;
- tipul adversarilor (diferiţi ca nivel de pregătire);
- elemente emoţionale care însoţesc concursul (febra de start);
- descărcări ale adrenalinei.
Antrenorul trebuie să cunoască toate datele despre competiţie şi adversar şi să informeze
sportivii cu privire la toate detaliile competiţiei; fapt ce duce la mărirea adaptabilităţii sportivilor.

4.2. Antrenarea sistemelor generatoare de energie

Principalele 3 sisteme energetice

1. Creatin Fosfat (calea imediată, non-oxidativă de reciclare a energiei)
2. Metabolismul Anaerob (calea anaerobică glicolitică, non-oxidativă)
3. Metabolismul Aerob (calea oxidativă a reciclării energiei)
Sistemul metabolic creatin fosfat este procesul de refacere a ATP din CP. CP este depozitat
în celula musculară. Reface foarte repede ATP din ADP. De obicei, după 2-3 secunde de efort la o
intensitate maximă, rezervele de ATP din celulele musculare sunt golite. Apoi CP este angrenat
pentru a reface ATP-ul. Dupa 10-15 secunde de efort maximal rata de refacere a ATP din CP este
foarte mică. Din acest punct de vedere putem spune că sistemul creatin-fosfat este un sistem care
dezvoltă o putere maximă, pentru o foarte scurtă perioadă de timp, ineficient pentru refacerea ATP-
ului.
Sistemul metabolic anaerobic-glicogen este procesul non-oxidativ de refacere a ATP din
glicogen. Glicogenul este depozitat în celulele musculare. Glicogenul este capabil să refacă rezervele
de ATP dar, rata de refacere este mai mică decât cea a sistemului CP. Metabolismul anaerobic
produce lactat. Este principalul sistem energetic pentru eforturile cu o durată între 30 secunde si 3
minute. Când distanţele sunt mai lungi, sistemul aerobic este predominant. Sistemul anaerob-
glicogen are o putere mare, capacitate medie şi o eficienţă scăzută în refacerea ATP-ului.
Sistemul energetic aerob este procesul de refacere a ATP-ului muscular ce se desfăşoară în
prezenţa oxigenului. Este un proces lent de refacere a ATP-ului. Glicogenul pentru sistemul aerob
este depozitat în muşchi, ficat şi sânge. Grăsimile şi proteinele contribuie şi ele la realizarea acestui
proces caracteristic înotului pe distanţe lungi. Sistemul anaerob este principala sursă de energie
pentru eforturile mai lungi de 4 minute. Cu cât distanţele sunt mai lungi cu atât mai predominantă
este această zonă de efort. Sistemul aerobic se desfăşoară în mitocondrii. Acest sistem are o putere
scăzută, capacitate mare şi eficienţă ridicată.
Evaluarea ponderii (%) efortului aerob si anaerob în funcţie de FC după ( Filip, C., -2000 –
pg 113)

Frecvenţa Procentul aerob - anaerob (%) Tip de efort

cu prea puţin efect asupra

<120 băt/min 100 % aerob
sistemelor energetice
120-150 băt/min 90-95 % aerob 5-10 % anaerob

150-165 băt/min 65-85 % aerob 15-35 % anaerob

165 -180 băt/min 50-65 % aerob 35-50 % anaerob

> 180 băt/min <50 % aerob > 50 % anaerob

4.3. Aptitudinile şi atitudinile

4.3.1. Definiţia aptitudinilor şi clasificarea lor:

40
 „Aptitudinile sunt o rezultantă a interacţiunii predispoziţiilor ereditare cu condiţiile
educative de formare a acestora şi activitatea fizică, a subiectului” 50.
Literatura psihologică defineşte următoarele categorii de aptitudini:
- Aptitudini generale - inteligenţă, memorie, atenţie, spirit de observaţie, utile practicării
oricărei activităţi umane.
- Aptitudini speciale - pentru muzică, matematică, pictură, literatură, tehnică, sport, etc. În
sport întâlnim următoarele categorii de aptitudini sportive:
- Aptitudini sportive generale - simţul orientării, echilibru, dorinţă de întrecere,
coordonare, percepţia mişcărilor, a spaţiului, a timpului, etc.
- Aptitudini specifice practicării unei ramuri de sport.
Talentul - Perfecţionarea continuă a aptitudinii devine talent. Talentul este deci o treaptă
superioară a aptitudinii, caracterizat în esenţă prin creaţia originală.
A. Aptitudinile
Aptitudine motrică (noţiunea superioară – aptitudine) – înţelesul principal = capacitatea
individului de a însuşi şi executa cu uşurinţă şi eficienţă actul motric. Observaţii: aptitudinea se
bazează pe predispoziţii cultivate prin activitate specifică. 51
Aptitudinile sunt o rezultantă a interacţiunii dispoziţiilor ereditare cu condiţiile educative de
formare a acestora şi activitatea subiectului; în sens larg vorbind, ele sunt generale (inteligenţă,
memorie, atenţie, spirit de observaţie) sau specifice unor domenii (muzică, matematică, tehnică,
sport)52.
Aptitudinile pentru sport se află în strânsă legătură cu întregul sistem aptitudinal. Un aspect
esenţial în acest sens îl constituie raportul dintre performanţa sportivă şi procesele intelectuale. Deşi
specialiştii în psihologia sportului nu au ajuns încă la o concluzie general acceptată privind ponderea
factorului intelectual în activitatea sportivă, în obţinerea performanţei, considerăm că s-a depăşit
vechea mentalitate potrivit căreia sportul era privit ca activitate non intelectuală şi, ca atare, fără
valenţe deosebite. Performanţa sportivă nu poate fi pusă doar pe seama muşchilor; ceea ce muşchii
sunt pentru sportiv reprezintă ceea ce este ochiul pentru pictor, urechea pentru muzician ori vocea
pentru cântăreţ – un instrument necesar, dar nu suficient. Armonia calităţilor intelectuale şi fizice
duce la armonia personalităţii în ansamblul ei.

Clasificarea aptitudinilor:
- aptitudini sportive generale – sunt caracteristice oricărei activităţi sportive (simţul
orientării, echilibru, dorinţa de întrecere, coordonare, percepţia mişcărilor etc.).
- aptitudini specifice – sunt caracteristice fiecărui ramuri de sport în parte.
Modelul teoretic care stă la baza tuturor aptitudinilor şi care reprezintă suma tuturor
componentelor acestora se numeşte “G” MOTRIC ( G - general).

“G” motric - (M. Epuran, 1968, 1990) Modelarea conduitei sportive 53

50
Filip, C-tin., şi colab.(2000) – Pregătire sportivo-teoretică, Ghid metodologic de aplicare a programei
şcolare, Ministerul educaţiei naţionale, Consiliul Naţional pentru curriculum, pg., 22,
51
Alexe, N. (1974) – op. citate, pg.,231.
52
Filip, C. şi colaboratorii, (2000) - Pregătire Sportivă Teoretică, pg.112.

53
M. Epuran, M., (1990) – Modelarea conduitei sportive, Editura Sport –turism, Bucureşti, pg., 132.

41
 Schema de ansamblu a aptitudinilor performanţiale în sport (M. Epuran, 1990) 54

4.3.2 Semnificaţia cuvântului aptitudine în sport:

1. Aptitudinea este abilitatea, dobândită prin învăţare, de a direcţiona efortul, cu siguranţă
şi eficienţă, spre obţinerea rezultatului dorit.
De exemplu, aptitudinea în tenis se învaţă. Nimeni nu are aptitudinea de lovire din naştere.
Ea se învaţă (vezi foto) Fiecare execuţie trebuie să servească unui scop posibil de atins. Mişcările
executate trebuie să fie eficiente, fără pierdere de energie.
2. Aptitudinea reprezintă o acţiune sau un set de acţiuni. De exemplu, serviciul în tenis sau
stilul de înot craul. Sporturile se bazează pe aptitudinile motorii. (Motor derivă de la cuvântul
mişcare). De exemplu: Alergarea sau săriturile sunt exemple de aptitudini fundamentale.
Aptitudinile fundamentale sunt comune multor sporturi.
Serviciul în tenis şi săritura în înălţime (vezi foto) sunt aptitudini complexe. Aptitudinile
complexe sunt specifice unui anumit sport
3. Aptitudinile motorii pentru sporturile practicate în aer liber sau în săli de sport.
În sporturile practicate în aer liber mişcările variază în funcţie de mediu.În sporturile
practicate în sală, mişcările sunt mereu aceleaşi. Ele nu depind de mediu.
Serviciul în tenis implică executarea aceloraşi acţiuni. Dar jucătorul îşi poate schimba ritmul
sau locul în teren. Deci, acest sport are elemente comune atât cu sporturile în aer liber cât şi cu cele
practicate în săli.
• Ca şi serviciul în tenis, şi alte sporturi prezintă o combinaţie de elemente specifice
sporturilor practicate în aer liber şi în săli de sport.
• Ele pot fi dispuse pe o scală continuă.
• Cu cât sunt mai multe elemente specifice sportului în aer liber cu atât acţiunea
jucătorului este mai condiţionată de mediu.
Sporturile în aer liber şi mediul ambiant:
- în sporturi ca fotbal sau rugby, mediul ambiant include şi adversari de joc. Din această
cauză jucătorul trebuie să se adapteze în permanenţă.

- în windsurfing, mediul ambiant este reprezentat de apă şi vânt, sau în snowkayak Sportivul
trebuie să răspundă continuu la acţiunea acestor factori. (vezi foto)

4. Aptitudinea şi performanţa
- Fiecare reuşită în îmbunătăţirea aptitudinii este numită performanţă.
- Creşterea aptitudinii conduce la performanţe mai bune.
- Scăderea aptitudinii aptitudinii este influenţată de factori cum sunt anxietatea şi oboseala.

54
Epuran, M., (1990) – Modelarea conduitei sportive, Editura Sport –Turism, Bucureşti, pg., 136.

42
 B. Atitudinile

4.3.3. Definiţia atitudinilor şi clasificarea lor:

Atitudinile se exprimă în preferinţele pentru anumite activităţi, ele sunt însoţite de motive.
Weineck, J.,(2001)55, citându-l pe (Hofmann, Schneider 1985, 49) spune:
- „Atitudinea manifestată de un subiect într-un anumit moment, nu este înnăscută, dar se
dezvoltă în timpul activităţii” (antrenamentului – în cazul nostru) se manifestă ca stări de aşteptare
şi prevedere. Sportivul încearcă să cunoască caracteristicile adversarilor: cum sunt în atac, în
apărare, la jocuri sau ce elemente are în compoziţia sa exerciţiul la sporturile compoziţionale: patinaj
artistic, gimnastică artistică, ritmică, aerobică, înot sincron. La atletism - la probele de rezistenţă (de
exemplu) sportivul se informează cât aleargă, ce timpi scoate adversarul şi ce tactică foloseşte de
obicei. Toate acestea constituie fundamentarea pregătirii tactice şi sunt – atitudini cognitive.
- Atitudinea se bazează pe factorii anatomo – fiziologici. De exemplu: anumiţi sportivi cu
înălţimi sau anvergura braţelor diferite vor arunca diferit în aceleaşi condiţii de concurs. Acestea
sunt - atitudini de tip operaţional.
- Atitudinea este determinată de predispoziţii (care sunt înnăscute). Aceste predispoziţii sau
preferinţe de a reacţiona diferit la anumite situaţii şi anumiţi stimuli, sunt dependente de experienţa
sportivului. De exemplu în diferite săli de atletism, compoziţia tartanului sau coritanului este
diferită. În această situaţie fiecare sportiv în funcţie de compoziţia materialului pe care s-a pregătit
acasă va reacţiona diferit. Acestea sunt atitudini de tip efector – operaţional.
- Atitudinile pot fi recunoscute numai în timpul unei activităţi specifice (antrenamentul în
cazul nostru) - sub forma stărilor de preparaţie (anticipative, evaluative). Aceste atitudini se
manifestă prin felul în care sportivii ştiu să-şi facă exerciţiile de la încălzire, ştiu să se comporte în
concurs indiferent dacă pierd sau câştigă. Acestea sunt atitudinile precompetiţionale şi
competiţionale.
- Atitudinile nu sunt rigide şi imobile. Aceasta este cauza pentru care la începutul
antrenamentului de înalt nivel (cu juniorii) nu este posibil să determinăm cu certitudine atitudinea
sportivilor până la vârsta maximei prestaţii în performanţă. Sportivul se autoevaluează, evaluează
coechipierii, adversarii, publicul, arbitrii etc. Acestea sunt atitudini evaluative.
– Se manifestă ca atitudini faţă de echipă, faţă de antrenament, de adversari, de sine etc.
„Principalele trăsături de voinţă ale caracterului sunt: orientarea spre scop, consecvenţa, hotărârea,
dârzenia, stăpânirea de sine, independenţa, disciplina, curajul” 56. Acestea sunt - atitudini ca
expresie a structurii caracterului.
Atitudinea reprezintă componenta fundamentală a caracterului. Atitudinile se exprimă în
preferinţele pentru anumite activităţi, ele sunt însoţite de motive. În funcţie de această atitudine va
avea rezultate bune sau slabe. În strânsă legătură cu atitudinea este motivaţia.
Sunt decizii determinate de convingeri, comportamente, concepţii şi preferinţe pentru
anumite activităţi. în sport întâlnim:
a) atitudini ca expresie a caracterului ele se manifestă ca atitudini faţă de mişcare, de sport,
de antrenament, faţă de echipă, de adversari, de sine etc;
b) atitudini operaţionale acestea depind de experienţa sportivului, sunt preferinţe la diverşi
stimuli şi diferite situaţii;
c) atitudinile cognitive, de cunoaştere, se manifestă ca stări de prevedere, de aşteptare, de
cunoaştere a adversarului, fundamentează gândirea tactică;
d) atitudinile evaluative constau în aceea că individul evaluează partenerii, adversarii,
arbitrii, publicul, etc. şi chiar se autoevaluează;
e) atitudinile precompetiţionale sunt anticipative, evaluative, sub forma stărilor de
preparaţie, unde preparaţia motrică are o importanţă majoră, celelalte, care privesc latura afectivă
sau intelectuală, au rolul de susţinere, stimulare şi reglare a comportamentului motor.

4.4. Ambianţa

55
Weineck, J., (2001) – L’allenamento ottimale, Edizione italiana della decima edizione tedesca a cura di
Pasquale Bellotti, Editori Calzetti Mariucci, Roma, 2001, pg., 107.
56
Epuran, M., (1983) – Psihologia educaţiei fizice ., Vol III, IEFS Bucureşti, pg., 136.

43
 Ambianţa în sport este reprezentată de mediul material şi social care înconjoară sportivul,
căruia îi cere să se adapteze unui sistem complex, denumit în cazul nostru performanţa sportivă.
Condiţiile ambientale, constituite într-un complex de stimuli pozitivi sau negativi,
influenţează performanţa sportivă şi sunt matreializate prin mediul social, familia şcoala şi mediul
sportiv.
Mediul social, constituit din totalitatea relaţiilor sociale, instituţii, organizaţii, cluburi,
asociaţii, federaţii, factori culturali, valori sociale etc, prezintă cea mai mare influenţă asupra
dezvoltării personalităţii sportivului.
Familia, şcoala, mediul sportiv (echipa, clubul, grupa) influenţează performanţa sportivă.
Foarte important pentru relaţiile în cadrul echipelor sportive este capacitatea subiecţilor de a se
autoanaliza şi autoevalua în mod obiectiv, ceea ce determină atitudinea faţă de realitate.
Ambianţa este reprezentată de mediul în care sportivul îşi desfăşoară activitatea cum ar fi:
- familia. Atitudinea familiei este foarte importantă. Prezenţa membrilor familiei: mama,
tata, fraţii la concursuri sau antrenamente poate fi pozitivă sau negativă. Unor sportivi le place să-i
aibă pe cei apropiaţi lângă ei, altora nu. Majoritatea sportivilor le place să aibă suport psihic din
partea familiei;
- şcoala. Legătura cu şcoala este foarte importantă. De obicei un sportiv bun este şi un elev
bun. Dacă un elev nu are rezultate bune la învăţătură trebuie să se concentreze în acelaşi timp şi la
şcoală pentru a trece clasa şi la antrenament;
- mediul sportiv – se referă la echipa din care sportivul face parte, ce motivaţie are fiecare
component al echipei şi cum vede fiecare component performanţa şi viaţa sportivă;
- anturajul – prietenii care nu fac neapărat parte din echipă, pot influenţa în mare măsură
comportamentul şi pot fi de multe ori hotărâtori în performanţa maximă a fiecărui sportiv în parte;
- relaţia cu mass-media este foarte importantă ca imagine a sportivului. Reacţiile din presă
pot influenţa performanţele sportivului. Dacă imaginea este favorabilă sportivului, acesta poate să
meragă mai departe şi să lupte pentru a câştiga. Dacă imaginea este nefavorabilă atrage după sine o
serie de frustrări şi stări conflictuale ale sportivului.
- relaţiile cu suporterii – după cum ştim de multe ori un meci poate fi câştigat în ultimele
secunde. Galeria şi suporterii sunt importanţi ca suport psihologic şi de aceea relaţiile cu ei trebuie
să fie optime.

Întrebări curs IV STRUCTURA CAPACITĂŢII DE PERFORMANŢĂ

1. Ce este capacitatea de performanţă ?

a. -.
b. -.
c. materializată prin performanţe sportive 57

2. Care sunt factorii determinanţi ai capacităţii de performanţă ?

a. -.
b. -.
c. -.
d. -.

3. Ce este antrenamentul sportiv?

a. -.
b. gradat de adaptare a organismului omenesc la eforturile fizice şi psihice intense
c. -.
d. -.

4. Care sunt caracteristicile antrenamentului sportiv?

a. -.
b. -.

57
Filip, C-tin.,(2000) –Pregătire sportivo-teoretică, Ghid metodologic de aplicare a programei şcolare,
Ministerul educaţiei naţionale, Consiliul Naţional pentru curriculum, pg., 22,

44
c. Proces independent - realizat în lipsa fizică a antrenorului, pe baza experienţei acumulate şi a
studiului surselor de informare din domeniu.

5. Care este tipologia antrenamentului sportiv?

a. .......................................................................................lecţia de antrenament poate fi:
- lecţie de învăţare – de exemplu: învăţarea driblingului
- lecţie de consolidare (fixare) – repetarea driblingului alternativ (cu mâna dreaptă şi cu stânga în
linie dreaptă)
- lecţie de perfecţionare - driblingul alternativ printre jaloane
- lecţie de verificare (evaluare) – dribling – pasă - reprimire - aruncare la poartă sau la coş.
- lecţie mixtă.
b. În funcţie de numărul ramurilor de sport reflectate în teme, lecţia poate fi:
- -.
- -.
c. În funcţie de poziţionarea lecţiei în planul calendaristic
- .......................................... – la începutul semestrului sau anului.
- -.

6. Definiţi aptitudinile:
Aptitudinile sunt rezultanta
a. -.
b. -.
c. -.

7. Clasificaţi aptitudinile şi definiţi talentul !

a. aptitudini generale - ......................................................................................
b. ......................................... - pentru muzică, matematică, pictură, literatură, tehnică, sport, etc.
În sport întâlnim următoarele categorii de aptitudini sportive:
c. -.
d. -.
e. talentul - Perfecţionarea continuă a aptitudinii devine talent. Talentul este .................................

8. Ce semnifică cuvântul aptitudine în sport ?

a. ...................................................................................................................................
b. aptitudinea reprezintă o acţiune sau un set de acţiuni. De exemplu, serviciul în tenis sau stilul de
înot craul.
c. -.
d. -.
e. Aptitudinea şi performanţa
- -.
- -.
- creşterea aptitudinii este influenţată şi de alţi factori cum sunt anxietatea şi oboseala.

9. Definiţi şi clasificaţi atitudinile:

a. Atitudinile se exprimă în preferinţele pentru anumite activităţi, ele sunt însoţite
de ........................
b. Atitudinea manifestată de un subiect într-un anumit moment, nu este înnăscută, dar se dezvoltă în
timpul activităţii” (antrenamentului – în cazul nostru) - se manifestă ca stări de aşteptare şi
prevedere. Sportivul încearcă să cunoască caracteristicile adversarilor: cum se comporta în atac, în
apărare, la jocuri sau ce elemente are în compoziţia sa exerciţiul la sporturile compoziţionale:
patinaj artistic, gimnastică artistică, ritmică, aerobică, înot sincron. La atletism - la probele de
rezistenţă (de exemplu) sportivul se informează cât aleargă, ce timpi scoate adversarul şi ce tactică
foloseşte de obicei. Toate acestea constituie fundamentarea pregătirii tactice şi sunt – atitudini
cognitive.
c. ........................................................................................... Acestea sunt atitudini evaluative.

45
d. Se manifestă ca atitudini faţă de echipă, faţă de antrenament, de adversari, de sine etc.
„Principalele trăsături de voinţă ale caracterului sunt: orientarea spre scop, consecvenţa, hotărârea,
dârzenia, stăpânirea de sine, independenţa, curajul”. Acestea sunt - atitudini ca expresie a
structurii caracterului.
e. Atitudinea se bazează pe factorii anatomo – fiziologici. De
exemplu..................................................................................... - atitudini de tip operaţional.
f. -.
g. Atitudinile pot fi recunoscute numai în timpul unei activităţi specifice (antrenamentul în cazul
nostru), sub forma stărilor de preparaţie (anticipative, evaluative). Aceste atitudini se manifestă prin
felul în care sportivii ştiu să-şi facă exerciţiile de la încălzire, ştiu să se comporte în concurs
indiferent dacă pierd sau câştigă. Acestea sunt

10. Ce este ambianţa şi care sunt factorii componenţi ?

a. -.
b. familia - Atitudinea familiei este foarte importantă. Prezenţa membrilor familiei: mama, tata,
fraţii la concursuri sau antrreanamente poate fi pozitivă sau negativă. Unor sportivi le place să-i
aibă pe cei apropiaţi lângă ei, altora nu. Majoritatea sportivilor le place să aibă suport psihic din
partea familiei.
c. -.
d. mediul sportiv – se referă la ....................................................................................
e. -.
f. -.
g. relaţiile cu suporterii – după cum ştim de multe ori un meci poate fi câştigat în ultimele secunde.
Galeria şi suporterii sunt importanţi ca suport psihologic şi de aceea relaţiile cu ei trebuie să fie
optime.

11. Care sunt factorii care influenţează adaptarea la efort ? Enumeraţi şi completaţi:
a). durata efortului;
b). - ;
c). - ;
d). - ;
e). intensitatea eforturilor;
f). tipul de efort;
g). capaciatea de refacere a organismului.

12. Care sunt caracteristicile adaptării , enumeraţi şi completaţi ?

a). amplitudinea sau plasticitatea....................;
b). eficienţa sau economicitatea .................;
c). întinderea sau durata – reprezintă timpul cât este menţinută forma sportivă;
d). ascendenţa sau evoluţia – acomodarea în trepte a diferiţilor stimuli, ea realzându-se în timp (4-6
ani);
e). specificitatea şi receptivitatea adaptării ............................

13. Enumeraţi tipurile de adaptare în antrenamentul sportiv:

a). adaptarea de scurtă durată - se manifestă în timpul şi după efectuarea diferitelor exerciţii,
b). - ;
c). adaptarea pentru competiţie - este o formă superioară de adaptare, ea implicând în principal
factori de ordine psiho-socială.

14. Enumeraţi factorii de care este dependentă adaptarea pentru competiţie:

a). condiţiile diferite de desfăşurare a competiţiilor;
b). - ;
c). - ;
d). - ;
e). tipul adversarilor (diferiţi ca nivel de pregătire);
f). elemente emoţionale care însoţesc concursul (febra de start);

46
g). descărcări ale adrenalinei.

15. Enumeraţi tipuri de antrenament: a) – anaerob; b) – aerob.

a). tipuri de antranamente sprint, ex. la aparate cu greutăţi.
b). tipuri de antranamente aerobe : ……….-.

16.Care sunt efectele antrenamentului aerob „ de rezistenţă musculară” ?

a). putere mărită şi anduranţa musculară;
b). - ;
c). - ;
d). metabolism odihnit. Antrenamentul de rezistenţă musculară va face să se dezvolte ţesutul slab din
corp şi va preveni depunerea celui gras la cei care doresc sa îşi menţină greutatea constantă;
e). - ;
f). creşte capacitatea muşchilor de a folosi grăsimile ca substrat energetic;
g). utilizarea oxigenului este mai eficientă, muşchii pot munci mai mult, o perioadă mai mare de
timp, fără a obosi;
h). Rezultatul global constă în creşterea consumului maxim de oxigen (VO2 max).

17. Care sunt efectele antrenamentului anaerob ?

a). pereţii inimii devin mai groşi pentru a suporta tensiunea generată prin efortul maxim depus;
b). creşte toleranţa muşchilor pentru acidul lactic şi totodată eliminarea sa este mai eficientă. Astfel,
durata contracţiilor musculare poate fi prelungită;
c). - ;
d). pentru a stimula hipertrofia musculară este necesară efectuarea exerciţiilor cu greutăţi
într-un regim lent pe toată traiectoria mişcării astfel încât să simţim muşchiul că lucrează;
e). tendoanele se dezvoltă şi devin mai puternice;
f). antrenamentul determină arderea mai rapidă a grăsimilor chiar şi în perioadele de repaus;
g). arderea grăsimilor se produce mai repede în timpul exerciţiilor, deoarece muşchii devin mai
capabili să folosească grăsimile ca sursă de energie. Ca urmare, corpul devine mai subţire;
h). - ;
i). cartilajele se îngroaşă, evitându-se astfel ciocnirea oaselor;
j). - ;
k). antrenamentul conferă o mai mare rezistenţă a oaselor;
l). celulele care alcătuiesc oasele devin capabile sa funcţioneze bine chiar şi în condiţii de stres.

18. Antrenamentul continuu, enumeraţi a). avantajele şi b). dezavantajele:

Pentru a creşte solicitarea se măresc timpul, distanţa, viteza şi frecvenţa.
a). avantaje: - ........................
b). dezavantaje: - poate fi plictisitor
- nu creşte viteza de sprint necesară în multe activităţi sportive

19. Gimnastica aerobică a).avantaje, b). dezavantaje:

Se lucrează de obicei în sală, în ritmul muzicii.
a). avantaje: - amuzant;
- atmosferă plăcută;
- atractiv pentru multe femei.
b). dezavantaje: ..................- .

20. Antrenamentul Fartlek (pe intervale), enumeraţi: a). avantaje, b). dezavantaje:
Antrenamentul pe inervale prezintă o metodă comună pentru antrenarea sistematică a mecanismelor
energetice.
a). avantaje: ......................- .
b). dezavantaje: - antrenorii nu pot aprecia corect cât de mult munceşte sportivul
- părţile dificile sunt uşor de evitat; necesită multă voinţă.

21. Antrenamentul cu repetări, enumeraţi: a). avantajele, b). dezavantajele:

47
a). avantaje: - existenţa unei game largi de mijloace ce pot fi folosite la această metodă;
- se pot combina exerciţii aerobe cu cele anaerobe;
- este uşor de apreciat nivelul fiecărui sportiv în parte;
- exerciţiile sunt dinamice şi atrăgătoare.
b). dezavantaje:............- .

22. Antrenamentul în circuit (dezvoltarea forţei şi rezistenţei generale), enumeraţi principalele

criterii pentru realizarea unui circuit:
a). se realizează prin efectuarea succesivă, pe ateliere, a unor exerciţii pentru dezvoltarea forţei şi a
rezistenţei;
b). ordinea atelierelor şi exerciţiile sunt stabilite pe criterii precise: solicitarea alternativă a grupelor
musculare şi individualizarea;
c). circuitul este un procedeu metodic creat pentru dezvoltarea forţei principalelor grupe musculare.
d). exerciţiile dintr-un circuit trebuie să fie simple, ca nivel de execuţie şi cunoscute de subiecţi.
e). - ;
f). - ;
g). - ;
h). se solicită, în ideea în care a fost elaborat acest procedeu, ca dozarea să fie individualizată. De
aceea, la circuit se lucrează cu fişe individuale.
i). scopul este solicitarea uniformă a tuturor grupelor musculare şi solicitarea neîntreruptă a
sistemului cardiovascular.

23. Enumeraţi şi completaţi variante de circuit:

a). - ;
b). - ;
c). circuit după metoda exerciţiilor neîntrerupte de lungă durată (pentru rezistenţa generală);
d). circuit pentru formarea de deprinderi motrice pentru acomodare şi experimentare.

24. Care sunt avantajele utilizării metodei în circuit ?

a). antrenamentul cuprinde o mare varietate de exerciţii, ceea ce îl face amuzant;
b). - ;
c). - ;
d). - ;
e). pot fi incluse exerciţii cu gantere sau mersul pe bicicletă.

25. Care sunt dezavantaje utilizării metodei în circuit - completaţi ?

a). realizarea unui circuit necesită timp şi efort.
b). - .

26. Ce este capacitatea de performanţă ?

a). performanţa sportivă reprezintă valoarea bio-psiho-socială realizată în cadrul unor competiţii
oficiale;
b). - ;
c) - ;
d). rezultat a unei capacităţi multiplu determinate şi apreciată pe baza unor criterii sau bareme
riguros stabilite.

27. Care este structura capacităţii de performanţă ? Capacitatea de performanţă este rezultatul
interacţiunii dintre următorii 4 factori:
a). aptitudini; atitudini; antrenament; anturaj.
b). mediul sportiv; anturajul; antrenament; aptitudini.
c). aptitudini; atitudini; antrenament, ambianţă.

28. Împărţiţi în două categorii aptitudinile enumerate mai jos!

a). -;
b). sunt generale şi specifice: inteligenţă, muzică, memorie,matematică, tehnică, atenţie, sport, spirit

48
de observaţie.

29. Divizaţi în două grupe componentele ambianţei (familia, şcoala, echipament, medical –sportive,
factori naturali, echipa, clubul, alimentaţie, refacere, grupul, aparatura) în funcţie de :
a). mediul social;
b). mediul tehnico –material.

30. Care sunt obiectivele principale ale antrenamentului sportiv ?

a). pregătirea sportivilor de a participa cu succes în concursuri;
b). - ;
c). dezvoltarea personalităţii sportivului.

Răspunsuri curs IV STRUCTURA CAPACITĂŢII DE PERFORMANŢĂ

1. Ce este capacitatea de performanţă ?

a. este rezultatul interacţiunii unor sisteme biologice, psihice şi educaţionale,
b. exprimat printr-o manifestare complexă a disponibilităţilor sportivului,
c. materializată prin performanţe sportive 58

2. Care sunt factorii determinanţi ai capacităţii de performanţă ?

a. antrenamentul sportiv,
b. aptitudinile,
c. atitudinile,
d. ambianţa.

3. Ce este antrenamentul sportiv?

a. antrenamentul este procesul pedagogic desfăşurat sistematic şi continuu
b. gradat de adaptare a organismului omenesc la eforturile fizice şi psihice intense
c. în scopul obţinerii de rezultate înalte din formele de practicare competitivă a exerciţiilor fizice.
d. lecţia de educaţie fizică / antrenament sportiv reprezintă forma de bază a procesului de practicare
a exerciţiilor fizice.

4. Care sunt caracteristicile antrenamentului sportiv?

a. Proces instructiv - educativ bilateral – antrenor – sportiv.
b. Relaţia dintre cele două laturi este puternică, interdependentă, dinamic - adaptativă şi deosebit de
complexă.
c. Proces independent - realizat în lipsa fizică a antrenorului, pe baza experienţei acumulate şi a
studiului surselor de informare din domeniu.

5. Care este tipologia antrenamentului sportiv?

a. În funcţie de etapele învăţării motrice lecţia şi lecţia de antrenament poate fi:
- lecţie de învăţare – de exemplu: învăţarea driblingului
- lecţie de consolidare (fixare) – repetarea driblingului alternativ (cu mâna dreaptă şi cu stânga în
linie dreaptă)
- lecţie de perfecţionare - driblingul alternativ printre jaloane
- lecţie de verificare (evaluare) – dribling – pasă - reprimire - aruncare la poartă sau la coş.
- lecţie mixtă.
b. În funcţie de numărul ramurilor de sport reflectate în teme, lecţia poate fi:
- monosport – un singur sport
- bisport – din 2 jocuri sportive diferite.
c. În funcţie de poziţionarea lecţiei în planul calendaristic
- introductivă (de organizare) – la începutul semestrului sau anului.
- bilanţ - la sfârşitul semestrului sau anului.

58
Filip, C-tin.,(2000) –Pregătire sportivo-teoretică, Ghid metodologic de aplicare a programei şcolare,
Ministerul educaţiei naţionale, Consiliul Naţional pentru curriculum, pg., 22,

49
6. Definiţi aptitudinile:
Aptitudinile sunt rezultanta
a. interacţiunii predispoziţiilor ereditare
b. cu condiţiile educative de formare a acestora
c. activitatea fizică efectivă, a subiectului.

7. Clasificaţi aptitudinile şi definiţi talentul !

a. aptitudini generale - inteligenţă, memorie, atenţie, spirit de observaţie, etc., utile
practicării oricărei activităţi umane.
b. aptitudini speciale - pentru muzică, matematică, pictură, literatură, tehnică, sport, etc.
În sport întâlnim următoarele categorii de aptitudini sportive:
c. aptitudini sportive generale - simţul orientării, echilibru, dorinţă de întrecere,
coordonare, percepţia mişcărilor, a spaţiului, a timpului, etc.
d.aptitudini specifice practicării unei ramuri de sport.
e. talentul - Perfecţionarea continuă a aptitudinii devine talent. Talentul este deci o treaptă superioară
a aptitudinii, caracterizat în esenţă prin creaţia originală.

8. Ce semnifică cuvântul aptitudine în sport ?

a. aptitudinea este abilitatea, dobândită prin învăţare, de a direcţiona efortul, cu siguranţă şi eficienţă,
spre obţinerea rezultatului dorit. De exemplu, aptitudinea în tenis se învaţă.
b. aptitudinea reprezintă o acţiune sau un set de acţiuni. De exemplu, serviciul în tenis sau stilul de
înot craul. Este o prescurtare de la aptitudinea motorie.
c. uneori sportul însuşi reprezintă o aptitudine; de exemplu, înotul şi tenisul
d. aptitudinile motorii pentru sporturile practicate în aer liber sau în săli de sport. În sporturile
practicate în aer liber mişcările variază în funcţie de mediu. În sporturile practicate în sală, mişcările
sunt mereu aceleaşi. Ele nu depind de mediu. Procedeul de înot craul este un exemplu.
Cu cât sunt mai multe elemente specifice sportului în aer liber cu atât acţiunea jucătorului este mai
condiţionată de mediu.
e. Aptitudinea şi performanţa
- fiecare reuşită în îmbunătăţirea aptitudinii este numită performanţă.
- creşterea aptitudinii conduce la performanţe mai bune.
- creşterea aptitudinii este influenţată şi de alţi factori cum sunt anxietatea şi oboseala.

9. Definiţi şi clasificaţi atitudinile:

a. Atitudinile se exprimă în preferinţele pentru anumite activităţi, ele sunt însoţite de motive
b. Atitudinea manifestată de un subiect într-un anumit moment, nu este înnăscută, dar se dezvoltă în
timpul activităţii” (antrenamentului – în cazul nostru) - se manifestă ca stări de aşteptare şi
prevedere. Sportivul încearcă să cunoască caracteristicile adversarilor: cum sunt în atac, în apărare, -
la jocuri sau ce elemente are în compoziţia sa exerciţiul la sporturile compoziţionale: patinaj artistic,
gimnastică: artistică, ritmică, aerobică, înot sincron. La atletism - la probele de rezistenţă (de
exemplu) sportivul se informează cât aleargă- ce timpi scoate adversarul şi ce tactică foloseşte de
obicei. Toate acestea constituie fundamentarea pregătirii tactice şi sunt – atitudini cognitive.
c. Atitudinile nu sunt rigide şi imobile. Aceasta este cauza pentru care la începutul antrenamentului
de înalt nivel (cu juniorii) nu este posibil să determinăm cu certitudine atitudinea sportivilor până la
vârsta maximei prestaţii în performanţă. Sportivul se autoevaluează, evaluează coechipierii,
adversarii, publicul, arbitrii etc., Acestea sunt atitudini evaluative.
d. Se manifestă ca atitudini faţă de echipă, faţă de antrenament, de adversari, de sine etc.
„Principalele trăsături de voinţă ale caracterului sunt: orientarea spre scop, consecvenţa, hotărârea,
dârzenia, stăpânirea de sine, independenţa, discipline, curajul”. Acestea sunt - atitudini ca expresie
a structurii caracterului.
e. Atitudinea se bazează pe factorii anatomo – fiziologici. De exemplu: anumiţi sportivi cu
înălţimi sau anvergura braţelor diferite vor arunca diferit în aceleaşi condiţii de concurs. Acestea
sunt - atitudini de tip operaţional.
f. Atitudinea este determinată de predispoziţii (care sunt înnâscute). Se prezintă ca predispoziţii sau
preferinţe de a reacţiona diferit la anumite situaţii şi anumiţi stimuli, fiind dependente de experienţa
sportivului. De exemplu în diferite săli de atletism, compoziţia tartanului sau coritanului este

50
diferită. În această situaţie fiecare sportiv în funcţie de compoziţia materialului pe care s-a pregătit
acasă va reacţiona diferit. Acestea sunt atitudini de tip efector – operaţional.
g. Atitudinile pot fi recunoscute numai în timpul unei activităţi specifice (antrenamentul în cazul
nostru) - sub forma stărilor de preparaţie (anticipative, evaluative). Aceste atitudini se manifestă prin
felul în care sportivii ştiu să-şi facă exerciţiile de la încălzire, ştiu să se comporte în concurs
indiferent dacă pierd sau câştigă. Acestea sunt atitudinile precompetiţionale şi competiţionale.

10. Ce este ambianţa şi care sunt factorii componenţi ?

a. Ambianţa este reprezentată de mediul în care sportivul îşi desfăşoară activitatea cum ar fi:
b. familia - Atitudinea familiei este foarte importantă. Prezenţa membrilor familiei: mama, tata,
fraţii la concursuri sau antrreanamente poate fi pozitivă sau negativă. Unor sportivi le place să-i
aibă pe cei apropiaţi lângă ei, altora nu. Majoritatea sportivilor le place să aibă suport psihic din
partea familiei.
c. şcoala - Legătura cu şcoala este foarte importantă. De obicei un sportiv bun este şi un elev bun.
Dacă un elev nu are rezultate bune la învăţătură trebuie să se concentreze în acelaşi timp şi la şcoală
pentru a trece clasa şi la antrenament.
d. mediul sportiv – se referă la echipa din care sportivul face parte, ce motivaţie are fiecare
component al echipei şi cum vede fiecare component performanţa şi viaţa sportivă.
e. anturajul – prietenii care nu fac neapărat parte din echipă, pot influenţa în mare măsură
comportamentul sportivului şi pot fi de multe ori hotărâtori în performanţa maximă a fiecărui sportiv
în parte.
f. relaţiile cu mass-media este foarte importantă ca imagine a sportivului. Reacţiile din presă pot
influenţa performanţele sportivului. Dacă imaginea este favorabilă sportivului, aceasta poate să
meragă mai departe şi să lupte pentru a câştiga. Dacă imaginea este nefavorabilă atrage după sine o
serie de frustrări şi stări conflictuale ale sportivului.
g. relaţiile cu suporterii – după cum ştim de multe ori un meci poate fi câştigat în ultimele secunde.
Galeria şi suporterii sunt importanţi ca suport psihologic şi de aceea relaţiile cu ei trebuie să fie
optime.

11. b). volumul de lucru;

c). densitatea în antrenament;
d). frecvenţa antrenamentelor;

12.a)......................................– este dată de diferenţa dintre nivelul iniţial şi cel final;

b).................... – baza modificărilor survenite în organism ca urmare a efortului fizic este dată de
sinteza proteică de adaptare care are ca efect manifestarea eficientă a capacităţii de performanţă;
e)......................... – se realzează în funcţie de fiecare individ în parte;

13. b). adaptarea de lungă durată - este determinată de antrenamente judicios efectuate pe o
perioadă lungă de timp;

14.b). nivelul diferit de solicitare;

c). excitabilitatea neuro-musculară a sportivilor;
d). starea optimă de activare a sportivilor;

15.b)................ aerobic, dans, înot, mers, ciclism, jogging.

16. b). risc scăzut de osteoporoză. Antrenamentul ajută la menţinerea masei osoase;
c). stabilitatea articulaţiilor. Acest antrenament ajută atât la întărirea ligamentelor de la articulaţii cât
şi la întărirea tendoanelor musculare care învelesc articulaţiile;
e). se dezvoltă reţeaua de capilare din jurul muşchilor; ca urmare ei primesc mai mult sânge care
transportă oxigen şi substanţe nutritive;

17. c). creşte masa musculară; contracţia este mai puternică. Această creştere în dimensiune se
numeşte hipertrofie;
h). antrenamentul fortifică ligamentele şi articulaţiile;

51
j). exerciţiile regulate de extensie cresc gradul de mobilitate al articulaţiilor.

18. a). - creşte capacitatea fizică aerobă;

- nu necesită echipament special;
- bun pentru înlăturarea ţesutului adipos.

19. b)............... - săriturile pot provoca lezarea articulaţiilor şi a oaselor;

- persoanele care participă la antrenament pot să nu aibă acelaşi nivel de condiţie fizică.
Unele dintre acestea nu pot păstra ritmul.

20. a). avantaje - antrenament bun pentru sporturile care necesită schimbări rapide de viteze;
- se poate alege o combinaţie de mişcări lente şi rapide, în funcţie de sportul practicat;
- permite utilizarea în nenumărate rânduri a sistemului ATP-CP;
- întârzie, în oarecare măsură, instalarea oboselii, neafectând prea mult sistemul lactacid;
- permite o mai mare toleranţă a sistemului faţă de acidul lactic;
- se desfăşoară pe o perioadă lungă, cu intensitate suficientă pentru a permite dezvoltarea sistemului
aerob .

21. b). .......... - având o paletă întreagă de exerciţii la îndemână, dezavantajele sunt aproape
inexistente.

22. e). fiecare subiect trebuie să-şi cunoască posibilităţile maxime la exerciţiile cuprinse în circuit.
f). se recomandă ca dificultatea execiţiilor să crească progresiv de-a lungul circuitului.
g). dozarea efortului în circuit este foarte importantă, poate unul din elementele de esenţă a acestui
procedeu.

23. a). circuit pentru lucru de durată fără pauză dar, cu normă de timp;
b). după numărul de exerciţii: scurte (4-5 exerciţii), medii (6-8 exerciţii) şi lungi (9-12 exerciţii);
după felul exerciţiilor şi gradul de solicitare: uşor (10-20% din posibilităţile maxime), mediu (30-
40% din posibilităţile maxime) şi greu (peste 50% din posibilităţile maxime);

24. b). este adaptabil. Circuitul poate fi creat astfel încât să permită dezvoltarea unuia sau mai multor
aspecte ale condiţiei fizice sau să fie adecvat unui anumit sport;
c). timpul pentru antrenament este utilizat eficient;
d). circuitele pot fi create în săli de sport sau în aer liber. Un circuit eficient poate fi realizat chiar şi
în propria locuinţă;

25.b). în cazul în care participă mai multe persoane, este nevoie de o bună planificare pentru ca ele
să nu se stânjenească reciproc.

26. b). o manifestare complexă a disponibilităţilor sportivului;

c). materializată în performanţe sportive: în puncte, locuri clasamente, goluri marcate, kilograme
ridicate, promovări.

27. c).

28. a). aptitudini generale:inteligenţă, memorie, atenţie, spirit de observaţie;

b). aptitudini specifice: muzică, matematică, tehnică, sport.

29. a). Mediul social - care reprezintă totalitatea relaţiilor sociale care crează o atmosferă propice
desfăşurării activităţilor sportive (familia, şcoala, medical sportive, echipa, grupul, clubul).
b). Mediul tehnico - material - (alimentaţie, refacere, echipament, aparatură, factori naturali);

30. b). dezvoltarea la maxim a capacităţii de performanţă într-o probă sportivă sau într-o ramură, ori
grup de probe;

52
 Curs V
DEZVOLTARE FIZICĂ ŞI COORDONATELE FITNESS –ULUI

5.1. Definirea categoriilor de creştere şi dezvoltare fizică

5.2. Caracteristici - Categorii de indici pentru dezvoltarea fizică
5.3. Coordonatele fitness-ului

5.1. Definirea categoriilor de creştere şi dezvoltare fizică

Creşterea fizică este nivelul cantitativ al indicilor somatici ai individului, rezultat cumulativ al
factorilor ereditari şi de mediu, având un caracter predominant natural.
Creştere fizică (noţiunea superioară –
morfologic) – înţelesul principal = nivelul cantitativ al indicilor somatici ai individului, rezultat
cumulativ al factorilor ereditari şi de mediu predominant natural. 59
Physical growth (generic notion – morphology) - principal meaning = the quantitative level
of the individual’s somatic indexes, a cumulative result of the hereditary factors and of the natural
predominant environment.
Dezvoltarea fizică / Corpul omenesc60
- comparaţie între scheletul la adult (stânga) şi a copilului nou –născut (dreapta, creat la aceeaşi scară).
Durează câteva luni până când scheletul poate susţine membrele unui copil.
Dezvoltarea fizică este rezultatul precum şi acţiunea îndreptată spre influenţarea creşterii
corecte şi armonioase a organismului uman, concretizată în indici morfologici (somatici) şi
funcţionali, cantitativi şi calitativi, cât mai apropiaţi de valorile caracteristice organismului sănătos,
la vârste diferite. Dezvoltarea fizică este nivelul calitativ al indicilor somatici ai individului, rezultat
cumulativ al factorilor ereditari şi de mediu natural şi predominant social, în care practicarea exerciţiilor fizice
are un rol însemnat.
Dezvoltare fizică (noţiunea superioară – morfologic) – înţelesul principal = nivelul calitativ
al factorilor somatici ai individului, rezultat cumulativ al factorilor ereditari de mediul natural
predominant social în care practicarea exerciţiilor fizice are un rol însemnat. 61
Physical development ( generic notion – morphology ) - principal meaning = the
qualitative level of the individual’s somatic indexes, a cumulative result of hereditary factors and of
the natural and socially predominant environment where the physical exercises practice is playing an
important part.
Obiective:
■ Realizarea armoniei între cele două categorii de indici: somatici (morfologici) şi funcţionali
(fiziologici).
■ Realizarea armoniei, proporţionalităţii în cadrul fiecărei categorii de indici.
■ Menţinerea unui tonus muscular optim.
■ Obţinerea şi menţinerea unei atitudini corporale, globale şi segmentare, corecte, în
desfăşurarea diverselor acte motrice.
■ Prevenirea şi după caz, corectarea tuturor atitudinilor fizice deficiente şi a unor deficienţe
fizice de grad uşor şi mediu.
■ Optimizarea marilor funcţii ale organismului şi în mod special a funcţiei respiratorii.

5.2. Caracteristici - Categorii de indicatori pentru dezvoltarea fizică

5.2.1. Indicatori somatici( morfologici): se văd, se observă cu ochiul liber, se obţin prin
măsurători: talia, greutatea., perimetre şi diametre la diferite niveluri, lungimea segmentelor. Aceşti
indici se pot urmări în structura următoarelor sisteme pe care le vom descrie mai jos:
Sistemul osos (I): este alcătuit din oasele şi articulaţiile. În absenţa oaselor corpul ar fi lipsit
de formă. Articulaţiile permit mişcarea.
59
Alexe,N., şi colab.(1974) – Terminologia educaţiei fizice şi Sportului, Bucureşti, Edit. Stadion, pg., 144.
60
Enciclopedia Marshall Cavendish (2004) – „Arborele lumii” Corpul omenesc / Dezvoltare fizică, pg., 42.
61
Alexe,N., şi colab.(1974) –op.citate, pg., 145.

53
 Articulaţiile : reprezintă legătura dintre oase = articulaţie
Sistemul muscular II: muşchii somatici scheletici reprezintă ţesuturile prezente în jurul
oaselor. Ei acţionează asupra oaselor, determinând mobilizarea lor.
5.2.2. Indiatori funcţionali (fiziologici) sunt motorul organismului, nu se observă cu ochiul
liber. Se pun în evidenţă cu mijloace specifice de investigaţie privind: frecvenţa cardiacă, frecvenţa
respiratorie, capacitatea vitală, tensiunea arterială 62. Aceşti indici pot fi urmăriţi în structura
următoarelor sisteme: nervos, circulator, respirator.
Sistemul nervos (III): encefalul, măduva spinarii şi reţeaua de nervi cranieni şi spinali.
Sistemul nervos a). somatic – care asigură unitatea organism – mediu.
Sistemul nervos b). vegetativ – unitatea funcţională a organismului.
Sistemul nervos îndeplineşte 2 funcţii a). de conducere – aferente şi eferente, căi ale
sensibilităţii şi motricităţii; b). reflexă.
Sistemul circulator (IV): Alcătuit din sistemul cardiovascular şi cel limfatic
Sistemul cardiovascular: sângele, inima şi vasele sanguine (artere, capilare, vene). Funcţia sa
constă în alimentarea organismului cu hrană şi oxigen şi în îndepărtarea compuşilor reziduali.
Sistemul limfatic : este un alt sistem, de vase, al corpului care transportă limfa. Funcţionând
în strânsă legătură cu sistemul circulator, el asigură un serviciu vital secundar de transport, scurgere şi
regenerare.63
Sistemul respirator (V): plămânii şi căile respiratorii. Are rolul de a prelua oxigenul din
atmosferă şi elimină dioxidul de carbon.
O a doua grupă de sisteme este: endocrin (hormonal), digestiv, excretor, limfatic.
Sistemul hormonal (VI): un set de glande care secretă hormoni. Aceşti compuşi chimici
participă la controlul proceselor de creştere şi metabolism ce se desfaşoară în organism.
Sistemul digestiv ( VII): tubul digestiv şi glandele anexe. Rolul lui este de a descompune
alimentele în compuşi necesari pentru obţinerea de energie şi pentru creşterea şi regenerarea
organismului.
Sistemul excretor (VIII): rinichii. Alte organe: plămânii, tegumentul, ...... Funcţia sa constă în
îndepărtarea (excreţia) reziduurilor din organism. De exemplu, prin respiraţie se elimină dioxidul de
carbon. Noi adăugăm aici şi pielea., care prin transpiraţie îndeplineşte un rol de excreţie şi de
eliminarea a toxinelor.

I. Sistemul osos

Sistemul osos alcătuieşte scheletul format din oase şi articulaţii şi este structura de bază ce
susţine corpul uman. Oasele oferă un suport rigid ţesuturilor moi ale corpului şi formează pârghii ce
se mişcă cu ajutorul contracţiilor musculare. Totalitatea oaselor din corp (aproximativ 206 – 230 la
număr), legate între ele prin articulaţii, formează scheletul corpului. El reprezintă partea pasivă a
aparatului locomotor.
Forma, structura şi modul de legatură a oaselor corpului uman reprezintă expresia adaptării
la (postura bipedă) şi locomoţie. Raportată la principalele regiuni ale corpului, distingem: scheletul
capului, scheletul trunchiului şi scheletul membrelor.
Oasele membrelor unui individ adult, predomină oasele lungi care au următoarea alcătuire.
Capetele osului se numesc epifiză şi corpul diafiză. Corpul osului este alcătuit din periost, ţesut osos
compact şi canalul medular.
Capetele oaselor conţin ţesut compact la exterior cu cartilaj articular şi ţesut spongios în interior.
- cartilaj alb, neted şi alunecos. Protejează regiunile terminale ale osului;
- ţesut osos compact dur şi rezistent. Este alcătuit din fibre cimentate cu săruri de calciu;
- canal medular umplut cu o materie moale şi galbenă numită măduvă;
- periost o teacă fibroasă rigidă care acoperă integral osul, cu excepţia regiunilor terminale.
- ţesut osos spongios dur, uşor şi rezistent. Compus din fibre şi săruri de calciu. În unele ţesuturi
osoase spongioase, spaţiile sunt umplute cu măduvă roşie cu rol în formarea celulelor sanguine.
a. Scheletul capului este alcătuit din neurocraniu, care adăposteşte encefalul, şi
62
Filip, C-tin., şi colab. (2000) –Pregătire sportivă teoretică, ghid metodologic de aplicare a programei
şcolare, Ministerul Educaţiei Naţionale, Cosiliul Naţional pentru Curriculum, Bucureşti, pg. 14.
63
Enciclopedia Marshall Cavendish (2004) – „Arborele lumii” Corpul omenesc / Sistemul limfatic, pg., 43.

54
viscerocraniu, care formează oasele feţei şi conţine segmentele periferice ale unor analizatori şi
segmentele iniţiale ale sistemelor respirator şi digestiv. La alcătuirea neurocraniului iau parte 8 oase:
patru neperechi- frontal şi etmoid, sfenoid şi occipital, şi două perechi- temporale şi parietale.
b. Scheletul trunchiului este alcătuit din coloana vertebrală şi 12
perechi de coaste.
c. Coloana vertebrală susţine părţile componente ale corpului, permite aplecarea şi rotirea
trunchiului şi protejează măduva spinării. Este alcătuită din 33 de vertebre
d. Coastele

Diferitele forme ale oaselor

- Oasele au conformaţii şi dimensiuni variate.
- Oasele lungi sunt alcătuite din diafiză, epifiză şi un canal central.
Exemple: humerus, femur, radius, ulna, metacarpiene, falange.
- Oasele scurte sunt mici, uşoare şi foarte rezistente.
Exemple: carpiene şi tarsiene.
- Oasele late au o suprafaţă mare
Exemple: oasele craniului şi scapula.
- Suprafaţa scapulei trebuie să permită, inserarea mai multor muşchi.
- Craniul trebuie să fie mare pentru a proteja creierul.
- Oasele neregulate au forme speciale care corespund funcţiei exercitate.
Exemple - patela şi vertebrele.
Articulaţiile sunt o componentă a sistemului osos care face legătura între oase. Majoritatea
articulaţiilor sunt mobile, permiţând mişcarea oaselor.
Articulaţiile sunt alcătuite din:
• cartilaj - la articulaţii, oasele sunt învelite într-un cartilaj foarte rezistent. Acesta
este un ţesut de legătură, alcătuit din celule şi fibre, fiind foarte rezistent. Cartilajul ajută la
reducerea frecării datorate mişcarii oaselor;
• membrana sinovială – este un ţesut care înconjoară articulaţia închizând-o într-o
capsulă. Membrana sinovială secretă lichid sinovial pentru lubrifierea articulaţiei;
• ligamentele – sunt puternice reprezentate prin benzi dure, elastice de ţesut de
legatură. Ele înconjoară articulaţia pentru a o susţine şi a-i limita mişcările;
• tendoanele - sunt un alt tip de ţesut de legatură, care leagă fiecare parte a articulaţiei
de muşchii care îi controlează mişcarea;
• burse - săculeţe umplute cu fluid situate între oase, ligamente sau alte structuri
adiacente care ajută la reducerea frecării datorită mişcării.
• fluid sinovial - un lichid clar, lipicios secretat de membrana sinovială;
• menisc - o bucata curbata de cartilaj pe care o găsim la genunchi şi alte articulaţii.
Exemple: articulaţia şoldului şi articulaţia genunchiului.
Tipuri de articulaţii:
Există mai multe tipuri de articulaţii. Ele sunt clasificate în funcţie de structura şi
posibilităţile lor de mişcare. Articulaţiile care nu se mişcă sunt numite "fixe". Anumite articulaţii se
mişcă foarte puţin, cum ar fi vertebrele. Exemple de articulaţii:
- articulaţiile sferice - la umăr şi şold - permit mişcări înainte, înapoi, lateral şi de rotaţie;
- articulaţiile de tip "balama"- la degete, genunchi şi coate- permit numai mişcări de îndoire
şi îndreptare;
- articulaţiile de tip "pivot"- articulaţiile gâtului - permit mişcări limitate de rotaţie;
- articulaţiile elipsiodale - la încheietura mâinii- permit toate tipurile de mişcări mai puţin
cele de pivotare.
II. Sistemul muscular

Muşchii sunt un ţesut care înconjoară oasele. Ei acţionează asupra oaselor, determinând
mobilizarea lor. Orice mişcare a corpului este dependentă de muşchi. Ei acţionează prin scurtare sau
contracţie. Muşchii sunt organele active ale aparatului locomotor.
Există trei tipuri de muşchi: involuntari, voluntari şi cardiac:
1. Involuntari – funcţionează independent, fără a necesita o comandă conştientă.
- sunt numiţi muşchi netezi;

55
 - sunt prezenţi în pereţii organelor interne: stomac, intestine precum şi în artere;
Când musculatura pereţilor arteriali se contractă, sângele înaintează în vasul sangvin. Când
musculatura din peretele intestinal se contractă alimentele sunt împinse în lungul tractului digestiv.

2. Voluntari – ataşaţi de oase (reprezintă carnea roşie de pe oase);

- acţionează ca urmare a unei comenzi conştiente, de exemplu când vrem să
alergăm sau să sărim;
- sunt numiţi şi muşchi striaţi sau scheletici;
Muşchii care determină mişcările oaselor, în timpul exerciţiilor fizice, sunt muşchii
voluntari.
Cei mai importanţi muşchi voluntari ai corpului sunt:
1. Deltoizi (3 muşchi) - ridică braţele înainte, înapoi şi lateral de la nivelul umărului;
2. Biceps – îndoaie braţul de la nivelul cotului;
3. Abdominali (4 muşchi) – retrage abdomenul, flectează coloana vertebrală permiţând
aplecarea trunchiului spre înainte;
4. Cvadriceps (4 muşchi) – realizează extensia piciorului la nivelul genunchiului şi îl
menţine extins când stăm în picioare;
5. Pectorali (2 muşchi) – ridică braţele de la nivelul umerilor, aduce braţele în faţa
pieptului;
6. Dorsal mare – coboară braţele de la nivelul umerilor, aduce braţele în spate;
7. Trapez – susţine şi roteşte umerii, mişcă capul în spate şi lateral;
8. Triceps brahial – Extinde braţele de la nivelul articulaţiei cotului;
9. Fesieri (3 muşchi) – trage piciorul în spate de la nivelul şoldului şi îl ridică lateral;
10. Biceps femural (3 muşchi)– flectează piciorul de la nivelul genunchiului;
11. Gastrocnemian – extinde muşchii gleznei, permiţând ridicarea în vârful picioarelor.
Principalele grupe de muşchi

o Muşchii capului:
• Muşchii mimicii (cutanaţi), frontali şi occipitali;

• Muşchii din jurul orificiilor nazale şi bucale, constrictori şi dilatatori;

• Muşchii masticatori.

o Muşchii gâtului şi cefei:

• Pielos al gâtului;

• Sternocleidomastoidieni;

• Hioidieni.

o Muşchii trunchiului:

• Pe faţa posterioară a trunchiului sunt muşchii trapezi, marii dorsali şi muşchii şanturilor vertebrale
(în plan profund);

• Pe faţa antero-laterală sunt muşchii toracici (pectorali, dinţaţi, intercostali) şi abdominali (drepţi şi
oblici);

• Prin contracţie, muşchii abdominali participă la defecaţie, micţiune şi expiraţie;

• Între torace şi abdomen se găseşte muşchiul diafragmă care este boltit spre torace.

56
 o Musculatura membrelor superioare:

• Muşchii de pe centura scapulară;

• Muşchii membrului propriu-zis: braţ (biceps, triceps), antebraţ (flexor şi extensori ai mâinii,
pronatori şi supinători), muşchii mâinii.

o Musculatura membrelor inferioare:

• Muşchi de pe oasele centurii pelviene (fesierii);

• Musculatura membrului propriu-zis: musculatura coapsei (cvadricepsul, croitorul, aductorul,

bicepsul femural), musculatura gambei (muşchii gambei extensori ai piciorului, pronatori
supinători, iar posterior se găseşte tricepsul sural.

3. Muşchiul Cardiac – alcătuieşte pereţii inimii

- funcţionează fără întrerupere, pe toată durata vieţii
- este şi involuntar şi striat
- are un sistem propriu de alimentare cu sânge
Când se contractă el pompează sângele în afara inimii, în întreg corpul.
În desenele de mai jos se pot urmări principalii muşchi scheleltici cu vedere din faţă şi vedere din
spate.64

Detalii privind exerciţiile de antrenament muscular

Detalii privind muşchii scheletici

Din ce sunt alcătuiţi?

 Muşchiul scheletic conţine:
- fascicule de celule numite fibre musculare;
- nervi care transportă mesaje de la, în şi spre creier.
 Un muşchi se contractă când mesajele de la creier sunt conduse prin nervi spre fibre,
determinând scurtarea acestora.
 Muşchiul se relaxează când mesajele comandă revenirea fibrei la lungimea iniţială.
Cum se produce mişcarea?
 Originea reprezintă locul de fixare al muşchiului pe osul fix.
 Inserţia este locul de fixare pe osul mobil. În mpul contracţiei inserţia se deplasează spre
origine.
 Muşchiul acţionează de obicei, la nivelul articulaţiilor. Un capăt este ataşat de os fix,
celălalt de un os mobil.
 Când muşchiul se contractă el deplasează osul mobil.
 Muşchii lucrează în perechi sau în grupuri. Ei lucrează în perechi pentru că un muşchi
poate doar ori să tragă ori să împingă.(vezi la handbal – la arunacrea la poartă – care
muşchi lucrează?)
 De exemplu: Bicepsul şi tricepsul lucrează împreună, aceasta este numită acţiune
musculară antagonistă.
 Muşchiul care se contractă sau se scurtează este numit agonist
 Muşchiul care se relaxează este antagonist
 Muşchii care se contractă simultan cu agonistul pentru a susţine mişcarea se
numesc sinergici

64
Enciclopedia Marshall Cavendish (2005) – „Arborele lumii” Corpul omenesc / Muşchii pg., 9-10.

57
 Tendoanele
Sunt benzi sau corzi albe flexibile. Un capăt este înglobat în periost asigurând o bună
fixare.
Tonusul muscular
Reprezintă starea de contracţie parţială (semicontracţie), chiar în stare de repaus muşchii
sunt contractaţi. Fără acest tonus muscular corpul s-ar prăbuşi. În contracţia parţială, grupuri de
fibre se contractă pe rând, în acest fel muşchii nu obosesc.
Fibre cu contracţie rapidă şi lentă
Toţi muşchii au un număr de fibre cu contracţie rapidă cât şi fibre cu contracţie lentă –
acest raport depinde de influenţa genetică şi de sportul practicat.
Fibrele cu contracţie rapidă
 se contractă puternic, rapid
 obosesc repede.
 sunt utile în activităţi care implică declanşare bruscă de forţă. De exemplu:
alergările de sprint din atletism sau de la sanie sau bob şi ridicarea greutăţilor (haltere), salturile la
gimnastica artistică, şutul la fotbal
Fibrele cu contracţie lentă
 se contractă cu mai puţină forţă,
 nu obosesc uşor
 sunt utile în activităţi care implică rezistenţă.
Combinaţia ….
 variază de la muşchi la muşchi şi de la persoană la persoană
 este moştenită şi nu poate fi schimbată. Ambele tipuri de fibre pot fi antrenate
pentru a lucra mai bine. De exemplu: Exerciţiile aerobe pentru fibrele lente şi anaerobe pentru fibre
rapide.
 poate afecta performanţa. Un procent mare de fibre rapide în musculatura
piciorului reprezintă un avantaj pentru sprinteri.

III. Sistemul nervos

Sistemul nervos recepţionează, transmite şi integrează informaţiile din mediul extern şi
intern, pe baza cărora elaborează răspunsuri adecvate, motorii şi secretorii. Prin funcţia reflexă, care
stă la baza activităţii sale, sistemul nervos contribuie la realizarea unităţii funcţionale a organismului
şi a echilibrului dinamic dintre organism şi mediul înconjurător.
Sistemul nervos, unitar ca structură şi funcţie, este subîmpărţit în:
• sistemul nervos al vieţii de relaţie (somatic), care asigură echilibrul organismului cu condiţiile
variabile ale mediului;
• sistemul nervos al vieţii vegetative, care reglează permanent activitatea organelor interne.

IV. Sistemul cardiovascular

Componentele sistemului cardiovascular sunt: inima, vasele de sânge şi sângele. Toate

formează aparatul circulator. Rolul său este de a conduce oxigenul, substanţele hrănitoare şi alte
substanţe prin organism. O schemă a aparatului circulator este prezentată – vezi desenul de mai sus

 Inima este o pompă dublă : aspiro - respingătoare

 Partea dreaptă pompează sângele spre plămâni pentru a fi oxigenat, iar partea stângă pompează
sângele oxigenat spre restul corpului.
 Vasele de sânge:
 Arterele transportă sângele oxigenat de la inimă spre corp. Aorta este cea mai mare arteră.
 Venele transportă sângele spre inimă.
 Venele pulmonare transportă sânge oxigenat.
 Artera pulmonară este singura arteră care transportă sânge dezoxigenat.
 Reţineţi sensul fluxului sangvin: D > plămâni > S (circulaţia mică)

58
 S > corp > D (circulaţia mare) unde S = partea stângă a inimii
 Etapele 1-3 se repetă ciclic şi reperezintă un ciclu cardiac
 O bătaie a inimii este un ciclu complet
 Frecvenţa cardiacă este numărul de bătăi pe minut
 Debitul sitolic este volumul de sânge pompat de ventriculi cu fiecare sistolă şi are
valoare de 70- 90 ml sânge, la o frecvenţă de 70 bătăi / minut.
 Debitul cardiac reprezintă cantitatea de sânge pompată de inimă în circulaţie în decurs
de un minut.
 Debitul cardiac = debitul sistolic x frecvenţă cardiacă pe minut şi are valori în jur
de 4 -5 l, la o frecvenţă de 70 bătăi / minut. În efortul sportiv debitul cardiac creşte rapid până la 30 – 40 l
şi revine la normal după încetarea efortului.65
Sistemul circulator este format din inimă, vasele sangvine şi limfatice care alcătuiesc o
unitate funcţională coordonată şi permanent adaptată nevoilor organismului.
Inima este un organ musculos, cavitar, tetracameral, care pompează ritmic în artere sângele
pe care îl primeşte prin vene. Deşi la om cântăreşte aproximativ 300 g şi are mărimea pumnului unui
adult, inima efectuează o activitate uriaşă, zilnic contractându-se de peste 100.000 de ori şi pompând
peste 7.200 de l de sânge. Secţionând inima, se constată că este construită din două atrii şi două
ventricule, separate complet prin septurile interatrial şi iterventricular. Fiecare atriu comunică cu
ventriculul respectiv prin orificiile atrio-ventriculare prevăzute cu valve, care se deschid doar într-un
anumit sens, spre venticule: stâng (biscupidă) şi drept (triscupidă)
Structura histologică a inimii. Inima este alcătuită din trei straturi concentrice: endocard, miocard
şi epicard.
Endocardul este constituit dintr-un endoteliu situat pe o
membrană bazală ce se continuă cu stratul subendotelial, format din fibre colagene, fibre de
reticulină, fibre elastice, rare celule conjuctive şi numeroase terminaţii nervoase senzitive.
http://www.see-educoop.net

Miocardul este constituit din fascicule de fibre musculare cardiace, orientate circular în
peretele atriilor, şi din fibre oblic-spiralate în ventricule.
În peretele inimii. În afara celulelor miocardice, mai există celule specializate în generarea şi
conducerea impulsulilor de contracţie acestea constituie ţesutul excitoconductornodal.
Epicardul este o membrană epitelio-conjuctivă subţire ce acoperă suprafaţa cardiacă şi
constituie foiţa viscerală a pericardului. Vezi desen 66Între foiţele pericardului se găseşte cavitatea
pericardică cu o lamă subţire de lichid, care favorizează alunecarea în timpul activitaţii cardiace.
Vascularizaţia inimii, extrem de bogată este asigurată de cele două artere coronare care se
desprind de la originea aortei şi se împart în ramuri care nu se anastomozează între ele. Obstrucţia
unei coronare sau a ramurilor sale provoacă necroza teritoriului cardiac deservit. Inervaţia extrinsecă
a inimii este realizată prin fibre vegetative simpatice şi parasimpatice formând plexul cardiac.
Fibrele simpatice provin din ganglionii paravertebrali cervicali şi exercită efecte stimulatoare asupra
miocardului şi vasodilatatoare coronariene. Fibrele parasimpatice provin din nervii vagi, enervează
predominant nodulii sinoatrial şi atrioventricular şi au ca efect diminuarea activitaţii cordului.
Proprietăţile muşchiului cardiac:
Miocardul, care din punct de vedere structural este un muşchi striat, are proprietăţi comune
cu muşchii striaţi, dar şi o serie de proprietăţi caracteristice.
- Ritmicitatea este proprietatea cordului de a se contracta succesiv ca urmare a impulsurilor
contractile generate de nodul sinoatrial. Aceste impulsuri sunt urmarea unor modificări metabolice
care au loc în sistemul excitoconductor.
-Conductibilitatea este proprietatea miocardului în special a ţesutului nodal de a conduce unde de
contracţie de la nivelul nodului sinoatrial în întreg cordul.
- Excitabilitatea este proprietatea miocardului de a răspunde printr-o contracţie la stimuli adecvaţi
- Contractibilitatea este proprietatea miocardului de a se contracta atunci când este stimulat adecvat.
Contracţiile miocardului se numesc sistole, iar relaxările diastole.
65
Kory – Mercea Marilena (2003) – Elemente de fiziologie generală, Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj –
Napoca, pg., 22-23.
66
http://www.see-educoop.net

59
 Transportul sângelui în corp:
1. Inima pompează cu presiune mare sângele în artere.
2. Artera: pereţii sunt alcătuiţi din muşchi netezi şi ţesut elastic.Ei se dilată, când sângele este pompat în
arteră, apoi se contractă, împingând sângele în circulaţie.
3. Artera se ramifica în alte ramuri mai mici numite arteriole.
4. Arteriolele se ramifică în vase şi mai mici numite capilare. Pereţii subţiri ai capilarelor permit
substanţelor nutritive şi oxigenului să treacă spre celulule corpului, iar dioxidului de carbon şi produşilor
reziduali să intre în vas.
5. În continuare sângele circulă prin tuburi mai mari, numite venule.El a cedat oxigenul este dezoxigenat.
6. Din venule, sângele trece în vene care îl trasportă, înapoi spre inimă.
Din ce este alcătuit sângele:
Plasmă – este un lichid galben format din apă + substanţe dizolvate (glucoză şi alţi nutrienţi
pentru celule, hormoni, dioxid de carbon de la celule. Serul este plasmă fără factorii coagulării. Vezi
desen 67 – “Unde sunt produse celulele sanguine “
Eritrocite ( globule roşii sau hematii) cu rol în transportul oxigenului.
Hemoglobina din hematii se combină cu oxigenul . Hematiile sunt de ordinul milioanelor în
fiecare picătura de sânge.
Leucocite - globule albe cu rol în apărare. Mult mai puţine decât eritrocitele, în unele afecţiuni
numărul lor este crescut. Există mai multe tipuri de leucocite: cele care sintetizează anticorpi compuşi
care omoară germenii; şi cele care traversează peretele capilarelor, înconjoară germenul şi îl digeră.
Trombocite - plăcuţe sanguine, cu rol în coagulare. Acestea sunt fragmente celulare. Se
aglutinează la nivelul plăgilor şi stimulează formarea unor structuri fibrilare subţiri. Eritrocitele sunt
capatate între aceste fibre şi se formează cheagul de sânge. Acesta se trasformă în crustă.

V. Sistemul limfatic 68

Sistemul limfatic este compus din vase limfatice, care încep printr-o reţea de capilare
limfatice, organe şi ţesuturi limfatice specializate, incluzând timusul, splina şi amigdalele.Vasele
limfatice – cele mai mici numite capilare limfatice – sunt dispuse alături de artere şi vene. Ele adună
din ţesuturi surplusul de lichid, cunoscut sub numele de limfă. „Limfa este un lichid incolor uşor
alcalin din sistemul lacunar şi din vasele limfatice, care are rolul de transport între sânge şi ţesuturi”
(Mic dicţionar enciclopedic)
Pereţii capilarelor sunt foarte subţiri şi permeabili, astfel încât moleculele şi particlulele mari,
incluzând bacteriile, care nu pot pătrunde în capilarele sanguine, sunt transportate prin limfă.
Sistemul nostru limfatic este complementar sistemului de circulaţie a sângelui, dar complet
separat de acesta şi funcţionează în moduri complet diferite. Muşchii prin care trece sistemul
limfatic se contractă pentru a menţine circulaţia limfei. Capilarele limfatice se unesc şi formează
vasele limfatice. Ele se adună în ganglionii limfatici, de la care pleacă venele limfatice, care se
varsă în marea venă limfatică şi în canalul toracic, prin intermediul cărora limfa ajunge din nou în
circulaţia venoasă. Există două vase limfatice mari: ductul limfatic drept şi ductul toracic. Ductul
limfatic drept aduce limfa adunată din jumătatea superioară a părţii drepte a corpului, iar ductul
toracic aduce limfa din cealaltă parte a corpului.
Compoziţia limfei depinde de locul unde se află în reţea. De exemplu, vasele limfatice care
canalizează membrele, conţin surplusul de lichide necesare pentru organism, fiind bogată în
proteine. „În schimb limfa din intestine conţine multă grăsime, numită chil, pe care a absrobit-o din
intestine în timpul digestiei”69. Această limfă este de culoarea laptelui. Limfa suferă în timpul
digestiei o serie de transformări devenind lichid lăptos, opalescent, datorită încărcării cu grăsimi la
niveleul vilozităţilor intestinale – din cauza absorbţiei.
Pe lângă faptul că ajută la menţinerea unui volum constant de sânge, limfa contribuie şi la
transportul substaţelor nutritive prin corp. „Căile limfatice au pe lângă rolul de absorbţie a
grăsimilor şi cel de a absorbi o serie de substanţe introduse accidental (toxine, microbi) sau în
scopuri terapeutice (injecţii)”70. Ganglionii limfatici interpuşi opresc aceste substanţele străine. Cea
mai importantă funcţiei a limfei este combaterea infecţiilor. În diferite puncte ale reţelei, vasele
67
Enciclopedia Marshall Cavendish (2005) – „Arborele lumii” Corpul omenesc / Sângele , pg., 36.
68
Enciclopedia Marshall Cavendish (2005) – „Arborele lumii” Corpul omenesc / Sistem limfatic , pg., 43.
69
Enciclopedia Marshall Cavendish (2005) – op. citate., pg., 43-44.

60
limfatice se unesc cu un nod de ţesut cunoscut sub numele de glandă limfatică (ganglioni limfatici).
De aici, limfocitele celulele albe ale sângelui, care combat infecţiile pornesc prin tot corpul prin
intermediul vaselor sanguine şi limfatice. În glandele limfatice bacteriile şi alte particule străine,
care sunt prezente în limfă şi trec prin aceste glande, sunt filtrate şi distruse. Când iese din glande,
limfa conţine limfocite şi anticorpi. Când avem o infecţie, glandele limfatice ni se pot umfla şi pot
deveni dureroase, încercând să lupte împotriva organismelor străine şi a celulelor albe ale sângelui,
distruse de infecţie.

VI. Sistemul respirator

Sistemul respirator şi schimbul de gaze

Căile respiartorii: nasul, faringele, traheea, bronhiile şi plămânii formează sistemul respirator.
(vezi desen) 71Rolul său constă în aportul de oxigen pentru miliardele de celule ale corpului şi
eliminarea dioxidului de carbon.
Respiraţia este o funcţie vitală a organismului, care nu poate stoca oxigenul, dar are nevoie
de aportul continuu al lui pentru un număr mare de reacţii biochimice. Reacţiile de combustie din
interiorul celulelor asigură degradarea alimentelor şi producerea de energie.

Aparatul respirator este alcătuit din :

• căile respiratorii- organe care au rol în vehicularea aerului; cavitatea nazală şi
faringele formează căile respiratorii superioare, iar laringee, traheea şi bronhiile - căile respiratorii
inferioare.
• plămânii, organe la nivelul cărora are loc schimbul de gaze (oxigen şi dioxid de
carbon).
Căile respiratorii ( vezi desen mai jos)72
Cavitatea nazală – primul segment al căilor respiratorii.
Ea este divizată de septul nazal în două cavităţi simetrice numite fose nazale. Fosele nazale
se afla parţial în piramida nazală care are rol estetic şi de protecţie.
Faringele - al doilea organ al căilor respiratorii, este un organ cu dublă funcţie, respiratorie
şi digestivă.
Laringe –este organul fonator în cadrul sistemului respirator. Laringele este situat în partea
anterioară a gâtului, sub osul hioid, deasupra traheei, proeminând sub piele. El reprezintă organul
fonator în cadrul sistemului respirator. Are un schelet cartilaginos, format din trei cartilaje neperechi
(cartilajul tiroid, cricoid, epiglotic) şi trei perechi (cartilajele aritonoide, corniculate şi cuneiforme)
unite între ele prin ligamente sau articulaţii. La interior este căptuşit de o mucoasă care formează în
cavitatea laringelui, patru plici numite corzi vocale, două superioare şi două inferioare.
Traheea - este un conduct fibro cartilaginos, întins de la marginea anterioară a laringelui
până la bifurcarea ei în cele doua bronhii principale. Este situată anterior de esofag. Are două
segmente; cervical şi toracal. Inelele bifrocartilaginoase sunt incomplete posterior, unde se află o
membrană musculabifroelastică care permite dilatarea esofagului şi înaintarea bolului alimentar în
timpul deglutiţiei. La exterior se află ţesut conjunctiv, iar la interior mucoasa traheală, formată dintr-
un epiteliu pseudostratificat cilindric ciliat, având şi celule care secretă mucus.
Bronhiile principale - Sunt două conducte fibrocartilaginoase, rezultate din bifurcarea
traheei. În locul de bifurcare, în interiorul traheei se află pintenele traheal. Bronhiile principale
ajung la lobul pulmonar prin care pătrund în plămân, ramnificându-se şi formând astfel arborele
bronşic. Structura bronhiilor este aceiaşi cu a traheei. Vezi desen: “Gimnastica respiratorie”
Plămânii- reprezintă principalele organe ale sistemului respirator şi sunt situaţi în cavitatea
toracică, deasupra diafragmului. Au forma unor jumătăţi de con secţionat de la vârf spre bază, masa
medie a celor doi plămâni este de 1300g.
Respiraţia- reprezintă una din funcţiile esenţiale ale organismelor vii în general, funcţie
prin care se realizează raportul de oxigen din aerul ambiant până la nivelul celular, în paralel cu
70
Ulmeanu, Fl., C. (1966) – Noţiuni de fiziologie cu aplicaţii la exerciţiile fizice, Editura Uniunii de cultură
fizică şi sport, pg.66.
71
http://www.see-educoop.net
72
http://www.see-educoop.net

61
eliminarea în atmosferă a dioxidului de carbon, realizat din metabolismul celular. Această funcţie
complexă se realizează cu participarea unor sisteme morfofuncţionale în mai multe etape strâns
corelate, într-o strictă succesiune, iar acestea sunt: ventilaţie pulmonară, difuziunea şi schimbul de
gaze la nivelul membranei alveolo-capilare, transportul gazelor în sânge şi respiraţia celulară. Vezi
schiţă – de mai sus.
Ventilaţia pulmonară- este procesul prin care se realizează circulaţia alternativă a aerului
între mediu ambiant şi alveolele pulmonare, antrenând astfel pătrunderea aerului bogat în oxigen
către alveole şi eliminarea dioxidului de carbon către exterior.
Mişcările ventilatorii- circulaţia alternativă a aerului se realizează ca urmare a variaţiilor
ciclice ale volumului cutiei toracice urmate fidel de mişcarea în acelaşi sens a plămânului care este
solidarizat de aceasta prin intermediul foiţelor pleurale. Variaţiile ciclice ale volumului sistemului
toraco-pulmonar se realizează în cursul a două mişcări de sens opus, definite ca mişcarea inspiratorie
şi mişcarea expiratorie.
În timpul mişcării inspiratorii are loc creşterea volumului cutiei toracice şi o creştere a
volumului pulmonar. Creşterea volumului cutiei toracice se realizează ca o consecinţă a creşterii
celor trei diametre ale sale anteroposterior, longitudinal şi transversal. Odată cu creşterea volumului
cutiei toracice are loc o expansiune a plamânilor, favorizată de bogăţia fibrelor elastice din structura
parenchimului pulmonar şi determinată de existenţa unei aderenţe funcţionale între cutia toracică şi
plămân.
Expansiunea plămânilor şi creşterea volumului lor în cursul inspiraţiei au drept consecinţe o
scădere a presiunii aerului din interiorul plămânului, sub presiunea atmosferică (aproximativ cu 2-3
mm Hg) realizându-se astfel o diferenţă de presiune datorită căruia aerul atmosferic patrunde în
interiorul plămânilor.
Mişcarea expiratorie (expiraţia) reprezintă mişcarea de sens contrar inspiraţiei, în cursul
căreia are loc revenirea la volumul iniţial al cutiei toracice şi al plămânului. În condiţii de repaus,
expiraţia este un act pasiv ce nu necesită contracţia musculaturii respiratorii. Revenirea cutiei
toracice şi a plămânului la volumul iniţial este consecinţa inspiraţiei şi care eliberează sub formă de
energie cinetică energia potenţială acumulată.
Volumele şi capacităţile pulmonare- în cursul mişcărilor ventilatorii, pătrund şi ies din
plămâni cantităţi de aer a căror mărime este în funcţie de talia persoanei, de vârstă, de sex, de
postură, etc şi a căror cuantificare poate aduce informaţii asupra integrităţii aparatului toraco-
pulmonar. Evaluarea volumelor se face prin spirometrie şi mai ales prin spirografie. Spirometria se
efectuează cu ajutorul spirometrelor. Spirometrele sunt de mai multe feluri: spirometre cu apă şi
spirometre uscate.
Volumul curent (VC) - reprezintă volumul de aer care pătrunde în plămâni, în cursul unei
inspiraţii şi unei expiraţii de repaus, valoarea lui medie la persoanele adulte este de 500 ml.
Volumul inspirator de rezervă (VIR) - reprezintă volumul maxim de aer ce poate fi
inspirat la sfârşitul unei inspiraţii de repaus. Valoarea lui medie la adulţi este de 3000/ ml ceea ce
reprezintă 60% din capacitatea vitală.
Volumul expirator de rezervă (VER) - reprezintă volumul maxim de aer care poate fi
expirat la sfârşitul unei expiraţii de repaus.Valoarea lui medie la adulţi este de 1200/ml, adică
aproximativ 25% din capacitatea vitală.
Volumul rezidual (VR)- reprezintă volumul de aer care rămâne în plămân la sfârşitul unei
expiraţii maximale.Valoarea lui medie la adulţi este de 1300/ml ceea ce reprezintă aproximativ 25%
din capacitatea vitală.
• Capacitatea pulmonară totală (CPT), reprezintă volumul de aer cuprins în plămân
la sfârşitul unei inspiraţii maxime, însumând toate volumele pulmonare menţionate.Valoarea ei
variază în funcţie de talie, sex, vârstă, în medie luându-se în consideraţie o valoare de 6000 ml.
• Capacitatea vitală (CV) reprezintă volumul de aer ce poate fi scos din plămân
printr-o expiraţie forţată efectuată după o inspiraţie maximă. Ea este egală cu suma a trei volume
pulmonare (VRI) + (VER) +(VR) şi are în medie o valoare de aproximativ 4700 ml., reprezentând în
jur de 75% din CPT;
• Capacitatea reziduală funcţională (CRF) reprezintă volumul de aer care rămâne
în plămân la sfârşitul unei expiraţii de repaus. Valoarea ei se poate obţine prin însumarea VER +
VR, ea reprezentând aproximativ 50% din CPT;

62
 • Capacitatea inspiratorie (CI) reprezintă volumul de aer ce poate fi introdus în
plămân printr-o inspiraţie maximă care începe la sfârşitul unei expiraţii de repaus. Valoarea ei este
echivalentă cu suma dintre VT şi VER şi reprezintă 50% din CPT.
Debitele ventilatorii - Dacă măsurarea volumelor pulmonare conferă o serie de parametri
statistici ce caracterizează sistemul toraco-pulmonar, pentru obţinerea unei informaţii legate de
funcţia ventilatorie se utilizează măsura debitelor ventilatorii.
Debitul ventilator de repaus (V)- reprezintă cantitatea de aer ventilat în timp de un minut
în condiţii de repaus şi poate fi obţinut prin produsul dintre volumul curent şi frecvenţa oscilaţiei.
Debitul ventilator maxim (Vmax)- reprezintă cantitatea de aer –maximă ce poate fi
ventilată ca urmare a creşterii maximale a frecvenţei şi amplitudinii respiratorii, el poate atinge
valori de până la 150l /min. la persoanele antrenate.
Ventilaţia alveolară: La sfârşitul unei respiraţii de repaus, în interiorul plămânilor
se află aproximativ 2500 ml aer; din aceştia doar în jur de 2350 ml participă la schimbul de gaze,
aflându-se în interiorul alveolelor (aer alveolar), restul de aproximativ 150 ml este condus în căile
respiratorii la nivelul cărora nu au loc schimburi de gaze, fapt pentru care acest spaţiu a fost numit
spaţiu mort anatomic.
Din cei 500 ml ce pătrund în plămâni în cursul unei inspiraţii de repaus, 150ml vor primeni aerul din
spaţiul mort anatomic, iar restul de 350 ml se adaugă aerului alveolar. Cu alte cuvinte ventilaţia
alveolară (Va) va exprima cantitatea de aer care pătrunde în plămâni dupa scăderea volumului
spaţiului mort anatomic (Vsma) în timp de un minut.
Va = V – Vsma x f
 Aerul este introdus prin nas, unde este filtrat de către firele de păr, încălzit şi umezit de către
mucus.
 Cutia vocală sau laringele produce sunete necesare vorbirii.
 Traheea este un tub flexibil, menţinut deschis prin inele cartilaginoase.
 În plămâni traheea se ramifică în două bronhii.( vezi desen – laringe, trahee, bronhii)
 Bronhiile se ramifică în tuburi mai mici numite bronhiole.
 Bronhiolele se termină în mănunchiuri de mici saci cu aer, numiţi alveole. Peretele lor este atât de
subţire încât permite schimbul de gaze.
 Epiglota este o clapă cartilaginoasă care împiedică alimentele să pătrundă în trahee.
 Plămânii sunt moi şi buretoşi. Ei se găsesc într-un spaţiu numit cavitate toracică. ( stern+
coaste+coloană vertebrală+toracală)
 Membrana pleurală este un înveliş intern, lunecos al cavităţii toracice. Ea protejează plămânii
pentru a nu lua contact cu coastele. Pleura viscerală acoperă plămânii.
 Muşchii intercostali situaţi între coaste permit mişcările respiratorii.
 Diafragma este o structură musculară aflată sub plămâni. Are rol în respiraţie. sEpară cavitatea
toracică de cea abdominală.
Alveolele :
 În alveole au loc schimburile de gaze.
 Pereţii lor sunt subţiri şi umezi favorizând trecerea oxigenului şi
al dioxidului de carbon.
 Mănunchiurile de alveole sunt înconjurate de capilare.
 Capilarele au pereţii subţiri care permit trecerea gazelor
 Fiecare alveolă este mai mică decât un grăunte de sare.
Schimbul de gaze în alveole
Eliminarea dioxidului de carbon
1. Sângele transportă dioxid de carbon din celule spre alveole, prin capilare. El este pompat de inimă.
2. Dioxidul de carbon traversează peretele capilar şi pătrunde în alveole.
3. Din alveole el circulă, în afara plămânilor, spre trahee. De aici este expirat.
Aportul de oxigen
4. Oxigenul din aerul atmosferic intră în plămâni şi circulă spre alveole.
5. Oxigenul traversează pereţii alveolelor şi ajunge în capilare.
6. Sângele transportă oxigenul la celulele corpului, trecând prin inimă.
Detalii privind respiraţia

63
Prin respiraţie pulmonară se captează oxigenul şi se elimină dioxidul de carbon prin membrana alveolo
capilară .Nu trebuie confundată cu respiraţia la nivel celular., pătrunderea O2 în celule şi eliminarea CO2
din celule.
În inspiraţie
1. Muşchii intercostali se contractă. Ei împing cutia toracică spre exterior. Astfel
cutia toracică se măreşte
2. Diafragma se contractă. Aceasta determină coborârea şi aplatizarea sa, ceea ce
lărgeşte şi mai mult cutia toracică.
3. Plămânii se măresc şi ei deoarece sunt ataşaţi, prin pleură, de cutia toracică.
4. Astfel, aerul este condus prin trahee în plămâni.
În expiraţie - Au loc procese inverse
1. Muşchii intercostali se relaxează. Aceştia coboară coastele şi micşorează cutia toracică.
2. Diafragma se relaxează şi redevine curbată, ceea ce micşorează şi mai mult cutia toracică.
3. Plămânii comprimaţi forţează ieşirea aerului spre exterior.
Modificarea compoziţiei aerului în plămâni
 Aerul inspirat conţine: aproximativ 21% oxigen, aproximativ 79% azot, cantităţi mici
de dioxid de carbon şi puţini vapori de apă.
 Aerul expirat conţine: aproximativ 17% oxigen, aproximativ 79% azot, 3% dioxid de
carbon şi mulţi vapori de apă

Cât aer respirăm?

Volumul curent este volumul de aer inspirat sau expirat cu fiecare respiraţie şi are o valoare
normală de 0,5 litri.
Frecvenţa respiratorie este numărul de inspiraţii pe minut
Minutul volumului este volumul de aer respirat într-un minut
Toate aceste trei cresc în timpul efortului. Pentru o persoană de 18 ani.
• Volumul curent în poziţia şezând este de 0,5 litri, iar în timpul efortului este de 2,5 litri.
• Frecvenţa respiratorie în poziţia şezând este de 12 respiraţii pe minut, iar în timpul efortului de 30
de respiraţii pe minut.
• Minutul volum în poziţia de aşezat este de 6 litri pe minut, iar în timpul efortului de 75 litri pe
minut.
Minut volum = Volum curent x frecvenţa respiratorie

Cât de mari sunt plămânii?

Capacitatea vitală este volumul maxim de aer care poate fi inspirat după o expiraţie forţată,
aproximativ 4,5 – 5 litri. Antrenamentul creşte capacitatea vitală..
Volumul rezidual este cantitatea de aer rămas în plămâni după o expiraţie forţată, aproximativ
1,5 litri. Plămânii nu pot fi complet goliţi.

VI. Sistemul endocrin

Sistemul hormonal este reprezentat de glandele endocrine care prin secreţia lor (hormonii)
participă la controlul proceselor ce se desfăşoară în organism. (vezi desen – Sistemul endocrin –
glandele endocrine)73
Glandele endocrine sunt organe formate din mai multe celule care pot secreta hormoni şi
sunt localizate în diferite regiuni ale corpului alcătuind sistemul endocrin. Fiecare glanda endocrină
are o funcţie specifică care contribuie la menţinerea echilibrului mediului intern şi a supravieţuirii
organismului uman.
Glande endocrine majore sau centrii de control ai sistemului endocrin:
- epifiza – glandă pineală (gr.epi – deasupra, physis – creştere) 74
- hipofiza sau glanda pituitară este principala glandă a organismului. Ea nu numai ca îşi
produce proprii hormoni, dar influenţează, de asemenea, secreţia hormonală a altor glande. Glanda
hipofiză se găseşte la baza creierului. Ea este conectată cu hipotalamusul printr-o tijă de ţesut nervos

73
http://www.see-educoop.net
74
Marcu Florin, Maneca Constantin (1988) - Dicţionar de neologisme, pg., 400.

64
şi funcţionează în strânsă legătură cu această zonă a creierului. Împreună hipofiza şi hipotalamusul
controlează multe aspecte ale metabolismului, înţelegând prin aceasta diferitele procese chimice al
căror rol este de a menţine în funcţie fiecare parte a organismului.
- hipotalamusul realizează conexiunea dintre sistemul nervos şi glandele endocrine. Una
din funcţiile sale majore este cea de releu pentru impulsurile dintre creier şi alte organe cum ar fi
rinichiul. Acest lucru se realizează prin intermediul unora dintre mediatorii chimici eliberaţi de
celulele nervoase din creier şi, ca răspuns la stimulare, se eliberează hormoni.
- suprarenalele, sunt situate imediat deasupra rinichilor, aşezate ca nişte căciuliţe pe polul
superior al fiecărui rinichi. Fiecare glandă este constituită din două părţi distincte: medulară la
interior şi învelişul extern, denumit cortex. Aceste zone secretă diferiţi hormoni, fiecare cu o funcţie
proprie. Medulara este partea glandei care secretă adrenalina şi compusul asemanător, noradrenalina.
Împreună, sunt cunoscuţi ca hormoni de “luptă şi fugă”, deoarece ei pregătesc organismul pentru
efortul suplimentar cerut pentru intâmpinarea pericolului, acomodarea la stres sau rezolvarea unei
sarcini dificile.
- tiroida, se găseşte la nivelul gâtului, imediat înaintea laringe. Glanda are doi lobi, care se
află anterior şi lateral de trahee. Cei doi lobi sunt uniţi printr-o punte mică de ţesut şi poate exista un
lob central mai mic denumit piramidal. La adulţi, glanda are o greutate de aproximativ 20 gr- 30gr.
Funcţia glandei este producerea hormonului tiroidian, tiroxina. Efectul global al hormonului este
creşterea cantităţii de energie utilizată de celule; creşte de asemenea cantitatea de proteine prelucrate
de celule. Deşi rolul exact al hormonului în interiorul celulei nu este cunoscut, el este esenţial pentru
viaţă.
- paratiroidele sunt patru glande mici situate în spatele glandei tiroide. Ele joacă un rol
major în controlul nivelului calciului din organism. Calciul este un mineral vital, nu doar pentru că
este elementul structural principal în formarea oaselor şi a dinţilor, dar şi pentru că joacă un rol
central în funcţionarea muşchilor şi a celulelor nervoase. Nivelul calciului din organism trebuie
menţinut în limite relativ constante, altfel muşchii îşi încetează acţiunea. Aici intervin glandele
paratiroide: ele menţin un nivel stabil al calciului. 75 vezi desen: „Sistemul hormonal”.
- pancreasul endocrin, una din cele mai mari glande din corp, este glandă mixtă exo-endocrină.
Aproape toate celulele sale au o funcţie de secreţie. El este o glandă endocrină cu secreţie de
hormoni, din care insulina este cel mai important. Este, de asemenea, o glandă exocrină, ce îşi
elimină secreţia în intestin (sau altă cavitate a corpului), mai degrabă decât în sânge.Pancreasul este
situat transversal în partea superioară a abdomenului, anterior de coloana vertebrală, aortă şi vena
cavă (artera şi vena principală a corpului). Duodenul înconjoară capul pancreasului. Restul
pancreasului este constituit din corp şi coadă, care se întinde mult la stânga coloanei vertebrale.
Pancreasul are un rol dublu: produce hormonii pancreatici, insulina şi glucagonul, care ajută la
menţinerea echilibrului glucozei în sânge. De asemenea, are o importantă funcţie în digestie,
deoarece secretă sucul pancreatic cu enzime digestive în intestinul subţire.
- testiculele – sunt glande mixte. Adultul normal de sex masculin are două testicule care se
dezvoltă în embrion dintr-o creastă de ţesut în partea posterioară a abdomenului. Testiculelele au o
funcţie dublă. Mai întâi, reprezintă sediul de producere al spermatozoizilor; fiecare spermatozoid
conţine toată informaţia genetică a individului respectiv. În al doilea rând, testiculele conţin celule
care secretă testosteronul, hormon sexual masculin, şi determină, în consecinţă, caracteristicile
masculine cum ar fi vocea profundă, distribuţia tipică a părului şi a ţesutului adipos.
- ovarele – sunt glande mixte. Sunt componente ale sistemului de reproducere feminin, care
au rolul de a produce şi elibera ovulul matur (sau oul). Momentul când ovulul este fertilizat de către
un spermatozoid marchează începutul unei vieţi umane. De la prima menstruaţie până la menopauză,
ovarele eliberează un ovul în fiecare lună. Ele sunt, de asemenea, componente esenţiale ale
sistemului hormonal sau endocrin al organismului.

VII. Sistem digestiv

Digestia are loc în tubul digestiv de aproximativ 9 m. Părţile principale ale tubului digestiv
sunt:
- cavitatea bucală este căptuşită cu o membrană mucoasă ce conţine glande producătoare
75
Enciclopedia Marshall Cavendish (2005) – „Arborele lumii” Corpul omenesc / Sist. hormonal, pg., 51.

65
de mucus. Secreţia continuă a acestor glande menţine umiditatea cavităţii bucale, împreună cu
secreţia glandelor salivare mari, anexe ale cavităţii bucale.
- faringele. Porţiunea inferioară a faringelui este implicată în întregime în deglutiţie.
Această porţiune este situată imediat posterior faţă de laringe şi mucoasa ei continuă cu cea a
cartilajelor cricoid şi tiroid, ale căror mişcări contribuie la emiterea sunetelor. Acţiunile acestor
muşchi ajută la propulsarea alimentelor prin această zonă a faringelui pe tractul digestiv.
- esofagul, partea superioară a acestuia se găseşte imediat posterior de trahee. Sub nivelul
manubriului sternal, esofagul are un traseu uşor către stânga şi trece în spatele bronhiei stângi. După
aceea, traversează diafragmul şi se deschide în porţiunea superioară a stomacului.
- stomacul este un organ muscular cavitar situat în partea superioară a abdomenului. Este
legat la extremitatea superioară de esofag şi la cea inferioară de duoden (porţiunea iniţială a
intestinului subţire). În primul rând stomacul acţionează ca un rezervor pentru hrană. Membrana
delimitantă produce o secreţie specifică ce conţine acizi şi enzime ce degradează hrana şi astfel ajută
digestia. În stomac, hrana este amestecată cu sucurile digestive până când se formeayă o masă
păstoasă, care este trecută apoi în duoden.
- intestinele. Unit cu partea superioară a stomacului, duodenul este porţiunea iniţială a
intestinului subţire cu rol în digestia eficientă a hranei. Are o formă de potcoavă ce înconjoară
capul glandei pancreatice. Duodenul, jejunul şi ileonul formează intestinul subţire, structura finală a
sistemului digestiv. Intestinul gros face parte din canalul alimentar dar are funcţie doar în procesul
de excreţie.
Tubul digestiv este responsabil de:
- deplasarea alimentelor prin tractul alimentar;
- secreţia sucurilor digestive şi digestia alimentelor;
- absorbţia produşilor de digestie, a apei şi a electroliţilor;
- circulaţia sângelui prin segmentele tubului digestiv în vederea transportului substanţelor absorbite;
- controlul acestor funcţii prin intermediul sistemului nervos şi endocrin.

VIII. Sistemul excretor

După unii autori sistemul excretor este format din: plămâni, rinichi, intestin,
la care se adaugă şi pielea ca fiind o altă componentă a sistemului excretor.
Metabolismul celular produce CO2 şi anumite substanţe finale, provenite în special din catabolismul
proteic76Se crează cantităţi excesive de anumiţi constituenţi care trebuie eliminate. Plămânii elimină
CO2 şi alte substanţe volatile, iar substanţele nevolatile inutilizabile sau în exces sunt eliminate,
împreună cu o anumită cantitate de apă, în cea mai mare parte prin rinichi ( aparatul urinar) şi
accesoriu, sudoare – prin piele şi fecale- prin intestinul gros. (Desen cu aparatul urinar ) 77

5.3. Coordonatele fitness-ului78

Sistemul muscular
Musculatura scheletică sau striată prezintă o clasificare multiplă, în funcţie de structura
morfologică, sistem energetic solicitat, viteză de contracţie, etc.
Forţa, puterea şi rezistenţa sunt parametrii musculari în timpul exerciţiului fizic.
Forţa maximală de contracţie se poate calcula după indicele de 3-4 kg forţă/cm 2 de muşchi
în secţiune transversală (Guyton şc. 2006).
Puterea se defineşte ca lucrul total realizat de unitatea musculară într-un interval de timp,
deci poate fi calculat ca distanţa contracţiei şi numărul de contracţii/min, adică kg-m/min.
Puterea maximă dezvoltată de întreg sistemul muscular, în cazul unei persoane „fit” este în
primele 8-10s de 7000 kg-m/min, în următorul minut de 4000kg-m/min, iar în următoarele 30 min
de 1700kg-m/min (Guyton şc. 2006).
Rezistenţa este coordonata care în mare măsură depinde de suportul nutritiv asigurat prin
aportul exogen de substanţe nutritive.
76
http://www.see-educoop.net
77
http://www.see-educoop.net
78
Flavia Rusu (2008) – Note de curs Fitness, multiplicat UBB, Cluj -Napoca

66
 Sistemul respirator
Respiraţia include trei etape: respiraţia pulmonară, transportul gazelor, respiraţia tisulară. În
eforturile intense şi de scurtă durată aportul de oxigen este mai puţin important, spre deosebire de
eforturile de lungă durată şi de intensitate medie, eforturi specifice fitness-ului. În repaus consumul
normal de oxigen este de 250 ml/min. În efort submaximal un adult tânăr neantrenat ajunge la un
consum de oxigen de 3600 ml/min, în timp ce un adult tânăr antrenat ajunge la 4000 ml/min, iar un
maratonist pană la 5100 ml/min. Cantitatea de oxigen necesară unui maratonist, de exemplu, este
asigurată de un ritm de ventilare pulmonară de aprox. 100 - 110 l/min.
Diferenţa de „fitness respirator” dintre o persoană sedentară şi un maratonist este de aprox.
45%, în condiţiile în care capacitatea respiratorie maximă este cu 50% mai mare (150-170 l/min)
decât nivelul maximal de ventilare pulmonară.
Sistemul cardio-vascular
Sistemul cardiovascular are funcţia de a asigura necesarul de oxigen şi substanţe nutritive la
nivel muscular în timpul exerciţiului fizic. În repaus fluxul cardiac este de 5.5 l/min în cazul unui
tânăr, iar în timpul efortului un tânăr cu un fitness scăzut are un flux cardiac de 23 l/min spre
deosebire de un tânăr cu un fitness bun – maratonist (30 l/min) şi chiar mai ridicat în ciclism.
Diferenţa de aproape 40% în favoarea persoanelor cu un fitness bun rezultă din adaptarea la efort a
sistemului cardiovascular prin creşterea volumului camerelor inimii (atrii si ventricole) şi a masei
acesteia cu 40%. Hipertrofia muşchiului cardiac se realizează în eforturi de anduranţă.
Sexul
În general, valorile cantitative ale diferiţilor indicatori pentru femei (forţă musculară,
ventilaţie pulmonară, pompa cardiacă) reprezintă aprox. ¾ din valorile înregistrate la bărbaţi. Totuşi
valorile forţei de contracţie maximală, măsurate pe centimetru pătrat de secţiune musculară
transversală sunt cuprinse între aceleaşi valori (3-4 kg/cm 2), în cazul ambelor sexe. În cazul
performanţei musculare totale, diferenţa constă în faptul că, în cazul bărbaţilor, un procent superior
din masa corporală sunt muşchi. Această diferenţă are o explicaţie endocrină:
• testosteronul – este un hormon specific masculin şi are un puternic efect anabolizant,
fovorizează creşterea depozitelor proteice în tot corpul, dar mai ales în muşchi;
• estrogenul – este hormon specific feminin care stimulează depunerile de ţesut adipos în
special la nivelul sânilor, şoldurilor şi subcutanat.
Vârsta
Nivelul fitness-ului diferă în funcţie de obiectivele fiecărei categorii de vârstă. Pentru un
tânăr fitness înseamnă capacitatea de a face faţă efortului impus de activitatea scolară şi socială
specifică vârstei, în cazul unui sedentar; în cazul unui sportiv, la aceasta se adaugă şi atingerea unor
performanţe sportive.
Pentru un adult tânăr fitness înseamnă capacitatea de a finaliza o zi de muncă, sau o
săptămână, cu o activitate fizică în mod regulat; în fine la vârsta a III-a fitness înseamnă capacitatea
de a desfăşura, fără ajutor, activităţile zilnice şi de a trece cât mai uşor peste perioadele de boală, mai
frecvente la această vârstă.

Întrebări curs V DEZVOLTAREA FIZICĂ ŞI COORDONATELE FITNESS-ULUI

1. Care sunt obiectivele creşterii şi dezvoltării fizice ?
a. -.
b. realizarea armoniei, proporţionalităţii în cadrul fiecărei categorii de indici.
c. -.
d. obţinerea şi menţinerea unei .................................................................... corecte, în desfăşurarea
diverselor acte motrice.
e. -.
f. optimizarea ...................................... ale organismului şi în mod special al funcţiei respiratorii.

2. Ce sunt şi care sunt indicii somatici (morfologici) ?

a. indici somatici (morfologici): se văd, se observă cu ochiul liber, se obţin prin
măsurători: .........................................................................................................lungimea segmentelor.
b. -.
c. -.
d. sistemul muscular: muşchii reprezintă................................................... ..............................

67
3. Ce sunt şi care sunt indicii funcţionali (fiziologici) ?
a. indici funcţionali (fiziologici) sunt motorul organismului, nu se observă cu ochiul liber. Se pun în
evidenţă cu mijloace specifice de investigaţie privind: ................................................................
b. ...................................................................................... El controlează şi coordonează mişcarea.
c. sistemul cardiovascular sângele, inima şi vasele sanguine. Funcţia sa constă în alimentarea
organismului cu hrană şi oxigen şi în îndepartarea compuşilor reziduali. (descris mai sus)
d. -.
e. -.
f. sistemul hormonal: un set de glande care secreta hormoni. Aceşti compuşi chimici participă la
controlul proceselor ce se desfaşoară în organism.
g.. - ............................................................................................ Rolul lui este de a descompune
alimentatele în compuşi necesari pentru obţinerea de energie şi pentru creşterea şi regenerarea
organismului.
h..-........................................................................................................................................................ De
exemplu, prin respiraţie se elimină dioxidul de carbon. Noi adăugăm aici şi pielea., care prin
transpiraţie îndeplineşte un rol de excreţie şi de eliminarea a toxinelor.

4. Rolul sistemului osos în dezvoltarea umană ?

a. -.
b. -.
c. -.

5. Rolul sistemului muscular ?

a. -.
b.-.

6. Ce rol au muşchii voluntari ai corpului şi care sunt cei mai importanţi ?

a. -.
b. acţionează ca urmare a unei comenzi conştiente, de exemplu când vrem să alergăm sau să sărim.
c. sunt numiţi .........................................................................
b. deltoizi, biceps, abdominali, cvadriceps, pectorali, dorsal mare, trapez, triceps brahial, fesieri,
biceps femural, gastrocnemian.

7. Cum se produce mişcarea?

a. originea reprezintă ..........................................................................
b. inserţia este locul de fixare pe osul mobil. În timpul contracţiei inserţia se deplasează spre
origine.
c. -.
d. când muşchiul se contractă el deplasează osul...............
e. muşchii lucrează .............................................................................................

8. Care este rolul sistemului nervos ?

a. -.
b. prin funcţia reflexă, care stă la baza activitaţii sale, sistemul nervos contribuie la realizarea unităţii
funcţionale a organismului şi a echilibrului dinamic dintre organism şi mediul înconjurător.
c. Sistemul nervos, unitar ca structură şi funcţie, este subîmpărţit în:
• sistemul nervos al vieţii ...................................
• sistemul nervos al vieţii ..................................

9. Care sunt componentele sistemului cardiovascular şi care este rolul său ?

a. -.
b. -.

10. Care sunt proprietăţile muşchiului cardiac?

a. - .

68
b. conductibilitatea este proprietatea miocardului ..............................................
c. -.
d. contractibilitatea este proprietatea miocardului de a se contracta atunci când este stimulat adecvat.
Contracţiile miocardului se numesc.....................................

11. Din ce este alcătuit sângele ?

a. -.
b. -.
c. din gaze.

12. Din ce este compus sistemul limfatic şi care este rolul lui ?
a. -.
b. vasele limfatice ....................................................
c. sistemul nostru limfatic este complementar sistemului .................................
d. pe lângă faptul că ajută la menţinerea unui volum constant de sânge, limfa contribuie şi
la .............................................................................................
e. căile limfatice au pe lângă rolul de ......................................................................
f. cea mai importantă funcţiei a limfei este...............................................

13. Din ce este compus şi care este rolul sistemului respirator ?

a. ............................................................................................ formează sistemul respirator
b. rolul său constă în .........................................................................................
c. respiraţia este ................................................................................................... Reacţiile de
combustie din interiorul celulelor asigură degradarea alimentelor şi producerea de energie.

14. Cum se produce procesul de inspiraţie şi expiraţie ?

a. În timpul mişcării inspiratorii are loc ............................................................
b. Mişcarea expiratorie (expiraţia) reprezintă ................................................................

15. Rolul sistemului hormonal, care este ?

a. sistemul hormonal este reprezentat de glandele endocrine care prin secreţia lor (hormonii)
participă la ......................................................................................
b. ...........................................................................................................alcătuind sistemul endocrin.
c. fiecare glandă are ......................................................................................

16. De ce este responsabil tubul digestiv?

a. -.
b. -.
c. -.
d. circulaţia sângelui prin segmentele tubului digestiv în vederea transportului substanţelor absorbite;
e. controlul ........................................................................

17. Care este rolul sistemului excretor ?

a. -.
b. elimină prin: piele, şi intestine a reziduurilor rezultate

18. Care sunt coordonatele fitness-ului ?

Răspunsuri curs V DEZVOLTAREA FIZICĂ ŞI COORDONATELE FITNESS-ULUI

1. Care sunt obiectivele creşterii şi dezvoltării fizice ?
a. realizarea armoniei între cele două categorii de indici: somatici (morfologici) şi funcţionali (fiziologici);
b. realizarea armoniei, proporţionalităţii în cadrul fiecărei categorii de indici;
c. menţinerea unui tonus muscular optim;
d. obţinerea şi menţinerea unei atitudini corporale, globale şi segmentare, corecte, în desfăşurarea
diverselor acte motrice;
e. prevenirea şi după caz, corectarea tuturor atitudinilor fizice deficiente şi a unor deficienţe fizice de grad

69
uşor şi mediu;
f. optimizarea marilor funcţii ale organismului şi în mod special al funcţiei respiratorii.

2. Ce sunt şi care sunt indicii somatici (morfologici) ?

a. indicii somatici (morfologici) se văd, se observă cu ochiul liber, se obţin prin măsurători: talia,
greutatea, perimetre şi diametre la diferite niveluri, lungimea segmentelor;
b. sistemul osos (I): oasele şi articulaţiile. În absenţa oaselor corpul ar fi lipsit de formă;
c. sistemul articular : zonele unde se întâlnesc două oase;
d. sistemul muscular (II) : muşchii reprezintă ţesuturile prezente în jurul oaselor. Ei acţionează asupra
oaselor, determinând mobilizarea lor.

3. Ce sunt şi care sunt indicii funcţionali (fiziologici) ?

a. indicii funcţionali (fiziologici) sunt motorul organismului, nu se observă cu ochiul liber. Se pun în
evidenţă cu mijloace specifice de investigaţie privind frecvenţa cardiacă, frecvenţa respiratorie,
capacitatea vitală, tensiunea arterială;
b. sistemul nervos (III): creierul, măduva spinarii şi reţeaua de nervi. El controlează şi coordonează
mişcarea;
c. sistemul cardiovascular: sângele, inima şi vasele sanguine. Funcţia sa constă în alimentarea
organismului cu hrană şi oxigen şi în îndepărtarea compuşilor reziduali;
d. sistemul limfatic (V): este un alt sistem de vase al corpului care conduce limfa prin corp.
Funcţionând în strânsă legătură cu sistemul circulator, el asigură un serviciu vital secundar de
transport, scurgere şi regenerare;
e. sistemul respirator (V): plămânii şi căile respiratorii. Are rolul de a prelua oxigenul din atmosfera;
f. sistemul hormonal (VI): un set de glande care secretă hormoni. Aceşti compuşi chimici participă la
controlul proceselor ce se desfaşoară în organism,
g. sistemul digestiv ( VII): tubul digestiv şi glandele anexe. Rolul lui este de a descompune
alimentatele în compuşi necesari pentru obţinerea de energie şi pentru creşterea şi regenerarea
organismului;
h. sistemul excretor (VIII): plamânii (sunt trataţi de unii autori ca facând parte din componenţa
aparatului excretor), rinichii şi intestinul. Funcţia sa constă în îndepărtarea (excreţia) reziduurilor din
organism. De exemplu, prin respiraţie se elimină dioxidul de carbon. Noi adăugăm aici şi pielea., care
prin transpiraţie îndeplineşte un rol de excreţie şi de eliminarea a toxinelor.

4. Rolul sistemului osos în dezvoltarea umană ?

a. este structura de bază care susţine corpul uman;
b. sau reprezintă expresia adaptării la staţiunea bipedă şi locomoţie;
c. articulaţiile permit mişcarea.

5. Rolul sistemului muscular ?.

a. muşchii reprezintă ţesuturi prezente în jurul oaselor
b. muşchii acţionează asupra oaselor, determinând mobilizarea lor şi permit mişcarea.

6. Ce rol au muşchii voluntari ai corpului şi care sunt cei mai importanţi ?

a. sunt muşchii ataşaţi de oase şi care determină mişcările lor, în timpul exerciţiilor fizice;
b. acţionează ca urmare a unei comenzi conştiente, de exemplu când vrem să alergăm sau să sărim;
c. sunt numiţi şi muşchi striaţi sau scheletici;
b. deltoizi, biceps, abdominali, cvadriceps, pectorali, dorsal mare, trapez, triceps brahial, fesieri,
biceps femural, gastrocnemian.

7. Cum se produce mişcarea?

a. originea reprezintă locul de fixare al muşchiului pe osul fix;
b. inserţia este locul de fixare pe osul mobil. În timpul contracţiei inserţia se deplasează spre
origine;
c. muşchiul acţionează de obicei, la nivelul articulaţiilor. Un capăt este ataşat de os fix, celălalt de
un os mobil;
d. când muşchiul se contractă el deplasează osul mobil;

70
e. muşchii lucrează în perechi sau în grupuri. Ei lucrează în perechi pentru că un muşchi poate
doar ori să tragă ori să împingă.

8. Care este rolul sistemului nervos ?

a. recepţionează, transmite şi integrează informaţiile din mediul extern şi intern, pe baza cărora
elaborează răspunsuri adecvate, motorii şi secretorii;
b. prin funcţia reflexă, care stă la baza activitaţii sale, sistemul nervos contribuie la realizarea unităţii
funcţionale a organismului şi a echilibrului dinamic dintre organism şi mediul înconjurător;
c. Sistemul nervos, unitar ca structură şi funcţie, este subîmpărţit în:
• sistemul nervos al vieţii de relaţie (somatic), care asigură echilibrul organismului cu
condiţiile variabile ale mediului;
• sistemul nervos al vieţii vegetative, care reglează permanent activitatea organelor
interne.

9. Care sunt componentele sistemului cardiovascular şi care este rolul său ?

a. componentele sistemului cardiovascular sunt: inima, vasele de sânge şi sângele formează aparatul
circulator;
b. rolul său este de a conduce oxigenul, şi substsnţele hrănitoare prin organism.

10. Care sunt proprietăţile muşchiului cardiac?

a. ritmicitatea este proprietatea cordului de a se contracta succesiv ca urmare a impulsurilor
contractile generate de nodul sinoatrial. Aceste impulsuri sunt urmarea unor modificări metabolice
care au loc în sistemul excitoconductor;
b. conductibilitatea este proprietatea miocardului în special a ţesutului nodal de a conduce unde de
contracţie de la nivelul nodului sinoatrial în întreg cordul;
c. excitabilitatea este proprietatea miocardului de a răspunde printr-o contracţie la stimuli adecvaţi;
d. contractibilitatea este proprietatea miocardului de a se contracta atunci când este stimulat adecvat.
Contracţiile miocardului se numesc sistole, iar relaxările diastole.

11. Din ce este alcătuit sângele ?

a. plasmă, eritrocite, hemoglobină, leucocite, trombocite;
b. hemoglobină;
c. din gaze.

12. Din ce este compus sistemul limfatic şi care este rolul lui ?
a. sistemul limfatic este compus dintr-o reţea de vase limfatice, organe şi ţesuturi limfatice
specializate, incluzând timusul, splina şi amigdalele;
b. vasele limfatice adună din ţesuturi surplusul de lichid, cunoscut sub numele de limfă. Pereţii
capilarelor sunt foarte subţiri şi permeabili, astfel încât moleculele şi particlulele mari, incluzând
bacteriile, care nu pot pătrunde în capilarele sanguine, sunt transportate prin limfă;
c. sistemul nostru limfatic este complementar sistemului de circulaţie a sângelui, dar complet separat
de acesta şi funcţionează în moduri complet diferite;
d. pe lângă faptul că ajută la menţinerea unui volum constant de sânge, limfa contribuie şi la
transportul substaţelor nutritive prin corp;
e. căile limfatice au pe lângă rolul de absorbţie a grăsimilor şi cel de a absorbi o serie de substanţe
introduse accidental (toxine, microbi) sau în scopuri terapeutice (injecţii). Ganglionii limfatici
interpuşi opresc aceste substanţele străine;
f. cea mai importantă funcţiei a limfei este combaterea infecţiilor.

13. Din ce este compus şi care este rolul sistemului respirator ?

a. nasul, faringele, traheea, bronhiile şi plămânii şi căile respiratorii formează sistemul respirator;
b. rolul său constă în aportul de oxigen pentru miliardele de celule ale corpului şi eliminarea dioxidului
de carbon;