Emil Diaconescu, Dumitru Matei ALEXANDRU CEL BUN (1400 -1432), Editura Militară, Bucureşti - 1979

Coperta: STIHI BOGDAN

Redactor: AL. MARCU Tehnoredactor: M. NICOLAE
Sun de tipar 25.12.197S. Apărut 1979. Tiraj 26 800 ex. Coli tipar 4 H2 -I-12 planşe (pag. Colifă) tipar tnail. B 229.
TlDarul executat sub comanda nr. 2488 la întreprinderea poligrafică „13 Decembrie 1918" str. Grlgore Alexandrescu nr. 89-97 Bucureşti, Republica Socialistă România

Cuvânt înainte

În galeria marilor voievozi ce s-au aflat în scaunul domnesc al Moldovei, personalitatea lui Alexandru cel Bun ocupă un loc plin de distincţie. Coborâtor din glorioasa familie a Muşatinilor, care
de-a lungul a două veacuri a fost puternic ancorată la cârma destinelor tinărului stat românesc din estul carpatin, Alexandru cel Bun a rămas în conştiinţa veacurilor ca unul dintre cei mai
străluciţi conducători de ţară. Având o domnie îndelungată şi relativ paşnică, Alexandru cel Bun a dat o temeinică organizare internă ţării sale şi printr-o abilă politică externă a reuşit să asigure
Moldovei prestighd cuvenit, precum şi preţuirea altor state europene, în special a celor vecine.
Deşi Ţara Moldovei „s-a aflat în calea răutăţilor" 1 aşa cum consemna marele cărturar Grigore Ureche în al său Letopiseţ peste pă-mînturile ei, ce se întindeau de pe coastele Car-paţilor, spre
răsărit, până la mare, perindîn-du-se, în timpul primului mileniu al erei noastre, mai multe seminţii nestatornice, dovezi istorice de necontestat, între care un loc important îl ocupă cele arheologice,
arată că strămoşii noştri au fost singurii, unicii şi permanenţii stăpâni ai acestui leagăn de viaţă şi de ţară românească.
Prezenţa românilor pe teritoriul Moldovei în primele secole ale celui de-al doilea mileniu este dovedită în mod neîndoielnic atât prin mai multe acte şi documente, cât şi printr-o gamă largă de
obiecte descoperite în urma săpăturilor arheologice. Se ştie bunăoară că la 1164 Andronic, văr al împăratului bizantin Manuil Comnenul, fugind spre nord a fost prins „la hotarul Galiţiei de nişte
vlahi". Izvoare scrise atestă, de asemenea, faptul că în anul 1166 valahii erau aliaţi cu bizantinii împotriva ungurilor. În mod concret documentele arată că „o ceată numeroasă de valahi, vechi
coloni din Italia" au ajutat bizantinii împotriva coroanei maghiare.
În secolul al XIH-lea, tendinţa regilor maghiari de a acapara teritoriile de la răsărit de Carpaţi, împletită cu expansiunea catolico-pa-pală, a întâmpinat o dârză rezistenţă din partea populaţiei
româneşti din Moldova, care sub conducerea unor căpetenii locale şi-a apărat libertatea politică şi religioasă. De la Dimitrie Cantemir aflăm că, în acele vremuri, în Vran-cea se constituise un
anumit tip de organizare politico-administrativă, un fel de „republică" în care populaţia din acea zonă, în totalitatea ei, îşi păstra, prin tradiţie, o stare de autonomie, bucurându-se de anumite
privilegii, cum era de exemplu cel al exploatării sării. Se ştie, de asemenea, că în partea de nord a Moldovei, în regiunea localităţii Câmpulung Moldovenesc, ca şi înspre codrii Tigheciului şi în
zona Lăpuş-nei existau anumite forme de organizare politică administrativă. Luptând pentru a-şi apăra autonomia, populaţia din Moldova a cunoscut un proces continuu şi ascendent de organizare
politico-administrativă. În acte papale, ca şi în cele ale cancelariei regatului maghiar se fac menţiuni cu privire la ţara Brodnicilor, oameni de la vaduri, localizată în sudul Moldovei, fie la
aşezările Bolohovenilor, „Villa Valachorum Dicta" (satul românilor) aflate în vecinătatea cnezatului de Halici. În cronici ruseşti se menţionează încă din secolul XII existenţa în regiunea Bîrladului
şi peste Prut a unei populaţii româneşti a „Berladnicilor". Dealtfel, statul de la Kiev, ca şi cnezatul de Halici de mai târziu au făcut repetate încercări urmărind a-şi extinde dominaţia spre Carpaţi,
dar aici au întâmpinat rezistenţa dârză a populaţiei româneşti din Moldova.
) Deşi în cele din urmă ostile regilor maghiari reuşiseră să treacă la est de Carpaţi, stăpânirea acestora a fost cu totul vremelnică datorită invaziei tătare care s-a produs la începutul anului 1241.
Stăpânirea Hoardei de Aur, însoţită de o accentuată împilare a maselor ţărăneşti îndeosebi, a însemnat, într-o bună măsură, ' o piedică în calea procesului normal de dezvoltare social-economică şi
politică a românilor din Moldova. Certurile interne din sânul Hoardei de Aur, ca şi conflictele dintre tătarii vremelnic stăpânitori şi coroana maghiară au favorizat în cele din urmă procesul de
emancipare a românilor din Moldova pe calea organizării lor politico-administrative.
În 1329 polonii au fost ajutaţi împotriva comitelui de Brandenburg de valahii din Moldova, ceea ce atestă pe de o parte existenţa lor în vecinătatea statului polon, iar pe de altă parte faptul că
încă înainte de Dragoş ei cunoşteau un început de organizare statală. (Dealtfel, când dominaţia maghiară s-a înăsprit în Transilvania, numeroşi românit de aici au găsit un adăpost bun în Moldova]
în acest context, masele populare din răsăritul Carpaţilor au sprijinit acţiunea de „unificare" statală exercitată de Dragoş, fără a-şi ascunde însă teama şi grijă, ştiind că acesta şi urmaşii săi
direcţi se aflau în stare de dependenţă faţă de coroană maghiară, în asemenea condiţii, sarcina lui Bogdan şi a oamenilor săi din Maramureş a fost mult uşurată în lupta pe care au dus-o împotriva
lui Sas, urmaşul lui Dragoş, şi a celorlalte căpetenii feudale aflate în slujba regelui maghiar. Găsind o largă adeziune în rândurile populaţiei româneşti de la est de Carpaţi şi a căpeteniilor feudale
locale, Bogdan s-a putut declara domn al Moldovei ca stat de-sine-stătător, nedepinzînd de nici o putere străină. Lărgind aria noului stat românesc de la est de Carpaţi, domnitorul Bogdan şi-a
recrutat, din rândul feudalilor autohtoni, sfatul boierilor care-l seconda în conducerea statului. Încercările lui Ludovic, regele Ungariei, în anul 1365, de a-l înlătura pe Bogdan şi de a trece
Moldova sub suzeranitatea sa, s-au izbit de îndârjirea luptătorilor moldoveni şi maramureşeni, care prin victoria obţinută împotriva oastei maghiare au consolidat independenţa statului românesc
Moldova.
Urmaşul lui Bogdan la domnie a fost fiul său - Laţcu (1369-1376). Luptând împotriva tendinţelor de dominaţie o coroanei maghiare, Laţcu a căutat să-şi asigure sprijinul Poloniei. Dar
încercările sale n-au avut urmările scontate, deoarece în anul 1370 regele Ludovic I al Ungariei devine şi rege al Poloniei.
Sfârşitul domniei lui Laţcu, survenit odată cu moartea sa la 1376, a însemnat de fapt începutul la domnie a unei noi dinastii, aceea a Muşa-tinilor, care a dat pe unii din cei mai de frunte voievozi
din trecutul neamului românesc ca: Petru Muşat, Alexandru cel Bun, Ştefan cel Mare, Petru Rareş, Ion Vodă cel Viteaz şi alţii. De numele primului domn din această dinastie - Petru I Muşat (1376-
1392) - este legată bătălia de la Plonini (1377), în care ostile moldovene, luptând într-o regiune păduroasă, s-au folosit de această împrejurare tăind trunchiurile copacilor pe care le-au prăvălit
peste năvălitorii poloni.
După moartea lui Ludovic I (1382), Petru Muşat a ajuns la o înţelegere cu noul rege al Poloniei, Vladislav Iagello, înlesnind chiar încheierea unei alianţe între regele polon şi Mir-cea cel
Bătrân, domnul Valahiei, cu care voievodul Moldovei întreţinea cele mai bune relaţii.
Lui Petru I Muşat i-a urmat la domnie fratele său Roman l (1392-1394) care prima oară în istoria Moldovei s-a intitulat „mare domn, singur stăpânitor al ţării Moldovei, de la munte până la
mare".1 Ca şi fratele său Petru I, noul domn a întreţinut mai departe legături strânse cu regele Poloniei. Lui Roman i-a urmat la tron Ştefan I (1394-1399), din aceeaşi familie a mu'şatinilor. După
ce în anul 1395, cu sprijinul regelui polon, obţinu o strălucită victorie la Ghinăăoani - jud. Neamţ, împotriva ungurilor, Ştefan I a murit în bătălia de la Worskla (12 august 1399), în care ostile
polone şi lituaniene ajutate şi de români au suferit o grea Infringer-e din partea tătarilor. Domnia lui Iuga, urmaşul lui Ştefan 1, a avut un caracter efemer şi ea nu a reprezentat decât pragul trecerii
spre lunga şi rodnica domnie a lui Alexandru cel Bun.

SITUAŢIA POLITICĂ DIN RĂSĂRITUL EUROPEI ÎN PREAJMA DOMNIEI LUI ALEXANDRU CEL BUN

În ultimii ani ai secolului al XIV-lea, în preajma domniei lui Alexandru cel Bun, Moldova se învecina spre apus cu Ungaria, care stăpânea şi Transilvania, spre nord cu Polonia, spre nord-est şi est
cu Lituania şi cu tătarii, a căror stăpânire se întindea din Crimeea până la răsărit de Nistru, şi în sfârşit la sud cu Valahia (Muntenia), celălalt stat românesc independent .
În aceşti ani, atât regii Ungariei, cât şi cei ai Poloniei şi chiar ducii Lituaniei nu încetau să-şi manifeste deschis sau pe ascuns tendinţele de expansiune asupra ţărilor române, dar rezistenţa dârză a
populaţiei, împletită de cele mai multe ori cu o politică dibace a domnitorilor români au dus la consolidarea independenţei Ţării Româneşti şi a Moldovei. În aceste împrejurări, suveranii poloni au
trebuit să se mulţumească cu o suzeranitate formală asupra Moldovei, care şi-a afirmat fără ocol independenţa şi suveranitatea de stat.
În Ungaria, moartea lui Ludovic I de Anjou (1382), devenit din 1370 şi rege al Poloniei, a stârnit multă nelinişte, căci suveranul maghiar, neavând nici un băiat, lăsase moştenirea politică în mină a
două fiice, care nici pe departe nu aveau autoritatea necesară ca să poată struni pretenţiile nobilimii din cele două ţări faţă de coroană. Una dintre ele, Maria, s-a căsătorit cu Sigismund de
Luxemburg, care trebuind să înfrângă mai întâi adversităţile nobililor, pentru a-1 recunoaşte ca rege, n-a putut întări prea mult poziţia politică a Ungariei faţă de cele două ţări româneşti. Cealaltă
fiică, Hedviga, s-a căsătorit cu Vladislav Iagello, mare cneaz al Lituaniei, devenit şi rege al Poloniei prin moştenirea căpătată de soţia sa. Folosindu-se de frământările şi anarhia care cuprinsese
Ungaria, Vladislav Jagello a reuşit să despartă Polonia de Ungaria şi să realizeze o uniune între Lituania şi statul polonez. Cele două state unite şi-au întins apoi stăpânirea în Ucraina spre Kiev,
realipindu-şi şi Haliciul de unde au fost înlăturaţi dregătorii unguri, în momentul când Polonia a ajuns la o graniţă comună cu Moldova, domnii tânărului stat românesc s-au orientat către o politică de
prietenie cu aceasta, pentru a putea face faţă tendinţelor expansioniste şi de dominaţie ale statului maghiar. Rivalitatea de după moartea lui Ludovic I de Anjou a folosit cauzei independenţei şi
suveranităţii Principatelor române Valahia şi Moldova 1.
Sigismund de Luxemburg ar fi vrut să domine şi poate chiar să stăpânească Moldova, dar nu putea să-i înfrunte în acelaşi timp şi pe poloni. El a căutat cu multă perseverenţă să folosească cursul
Dunării pentru ca negustorii din oraşele ungureşti şi germane să întreţină un comerţ activ cu porturile de la Marea Neagră şi Dunăre - Chilia, Cetatea Albă, Caffa din Crimeea şi Pera -, urmărind să
poată comunica astfel cu Bizanţul şi Orientul Apropiat. Stăruinţa regelui maghiar se lovea însă de prezenţa Veneţiei în Mediterana orientală. Pentru aceste motive Sigismund voia să elimine
activitatea Veneţiei, cu care se întîlnise şi pe coasta dalmatină, fără însă a o putea înlătura. Ceva mai mult, chiar şi Germania se depărta de alianţa cu el, ceea ce slăbi şi mai mult influenţa Ungariei
spre partea estică a continentului european.
În schimb, turcii găsiră prilejul să-şi accentueze presiunea politică la Dunărea de Jos, ocupând mai târziu Dobrogea şi oraşe fortificate ca Giurgiu, Isaccea, Ienisala, vizând apoi Chilia (1420) şi
Cetatea Albă, de unde au fost respinşi de Alexandru cel Bun. Totuşi, aflîndu-se în imediata vecinătate a Moldovei, apropierea lor constituia desigur o primejdie pentru această ţară românească.
După Ştefan I, Roman I a mai încercat, însă zadarnic, să reocupe tronul Moldovei; domn a fost înscăunat atunci Iuga-Vodă, zis Ologul, care apare ca fiul lui Roman I, deşi documentele emise de
cancelaria domnească nu-1 menţionează că atare. În cele câteva acte emise de el, Iuga menţiona că „fraţi” ai lui pe Alexandru şi pe Bogdan , informaţie ce nu este confirmată de actele alexandrine şi
nici de alte documente contemporane2.
Domnia lui Iuga-Vodă a fost de foarte scurtă durată; Alexandru cel Bun bucurându-se de ajutorul lui Mircea cel Bătrân şi al unor boieri din Moldova a reuşit să ocupe scaunul domnesc în februarie
1400, ca fiu al Iui Roman I Muşat şi al doamnei Anastasia. Iuga a fost luat „la sine” de către domnul Ţării Româneşti, dar odată cu aceasta luptele pentru domnie în Moldova nu au încetat pe deplin.
Alexandru cel Bun a devenit domn împotriva voinţei regelui Vladislav Iagello, a feudalilor poloni şi lituanieni şi a lui Vitold, mare cneaz al Lituaniei. Aceştia ar fi vrut să înscăuneze în Moldova
pe Ivaşcu, fiul lui Petru Muşat, care se intitula „moştenitor” al Ţării Moldovei. Aflându-se în acei ani la curtea lituaniană, Ivaşcu depusese jurământ de credinţă regelui Poloniei şi lui Vitold, la 25
martie 1400, la Berest, în Polonia, renunţând la Ţara Şepeniţului, cu toate oraşele ce erau în ea şi la suma împrumutată lui Vladislav Iagello de către Petru Muşat , numai ca să poată lua domnia
Moldovei, cu ajutorul lor, fiind susţinut mai ales de Vitold 3. Era desigur un act de umilinţă din partea unui pretendent domnesc, care şi-a creat numai antipatii printre românii moldoveni . Din cauza
unor mişcări ţărăneşti ce frământau propria lor ţară, feudalii polonezi n-au putut să-şi susţină protejatul, fiind nevoiţi să ajungă la înţelegere cu noul domn al Moldovei.
Într-adevăr, la 12 martie 1402, Alexandru cel Bun reînnoieşte legăturile înaintaşilor săi cu polonii, asigurându-şi astfel o domnie liniştită şi de durată 4. El a avut câtva timp alături pe fratele său
Bogdan, care apare menţionat în câteva acte, până la 28 iunie 1411 5.
Cu Alexandru cel Bun a început o epocă de strălucire în trecutul Moldovei, dominată de personalitatea lui, mai pregnantă decât a înaintaşilor, în vremea lui Moldova a avut un rol politic însemnat
în răsăritul Europei. Ca domn nu s-a avântat în războaie, căutând să trăiască în pace cu vecinii, afirmând, ori de câte ori a avut prilejul, independenţa ţării sale, făcând ca Moldova să devină un factor
important în relaţiile externe. Dotat cu un deosebit spirit organizator şi multă pondere diplomatică, având în jur o boierime înstărită, care când era paşnică era ataşată ţării şi domniei, aşa cum erau,
spre exemplu, marii boieri Mihail de la Dorohoi, Giurgiu Ungureanul, Stanislav Ro-tompan, Ivan Cupcici, loan Oană, Stan Bîrlici şi mulţi alţii, Alexandru cel Bun a domnit „asemenea unui rege”,
precum scrie Miron Costin1 şi căruia Ion Neculce îi spune „Alexandru Vodă cel Mare şi Bun” 6. Alexandru cel Bun a apărat hotarele ţării împotriva vrăjmaşilor, oricare au fost ei, şi de aceea poporul,
preţuindu-1, i-a spus cu dreptate „cel Bun", aşa cum a rămas în istoria ţării noastre şi în conştiinţa neamului românesc. Astfel 1-a numit şi Grigore Ureche cronicarul, „cel Bătrân şi Bun”. Căci după
întemeierea ţării, el a fost cel mai însemnat domn până la Ştefan cel Mare 7.

1 Grigore Ureche, Letopiseţul Ţării Moldovei, ediţie P. P. Panailescu, Editura de stat pentru literatură şi artă, Bucureşti, 1955, p. 61.
2 Mihai Costăchescu, op. cit., II, p. 619—620 ; D. Onciul, Din Istoria României, Bucureşti, 1906, p. 3.
3 M. Costăchescu. Observări cu privire hi uricile lui Juna Vodă (1400), Iaşi, 1926, extras, p. 11 ; D. On-ciul. Datele cronicilor moldoveneşti asupra anilor de domnie ai lui Alexandru cel Bun, în : „An. Ac. Rom. Mem. Secţ. Ist,," s. TT, t. XXVII (1904-
1905), p. 11
4 Ibidem, II, p. 621-622.
5 Ibidem, I, p. 57-58, 84-86. Citat Bogdan la 8 martie 1407, apoi în documentul din 28 iunie 1411, care pare suspect editorului. Bogdan a fost înmor-mîntat şi el la Rădăuţi, unde Ştefan cel Mare i-a aşezat şi lui o piatră pe mormînt ; D. Onciul, op. cit., p.
13, nota 1.
6 Ion Neculce, Cronica, ed. Al. Procopovici, vol. I, Craiova, 1942, p. 72.
7 Miron Costin, op. cit., p. 235 ; Gr. Ureche, op. oit., p. 69.
 În timpul îndelungatei, dar şi autoritarei lui domnii, Moldova şi-a asigurat graniţe statornice pe cursuri de apă sau creşte muntoase, cuprinzând între ele, în cea mai mare parte populaţie
românească. Înspre nord-vest apele Serafineţului, Ceremuşului şi Colacihului despărţeau teritoriul statului Moldova de cel al Pocuţiei; urma apoi la nord-est şi est cursul Nistrului până la vărsarea
acestuia în Marea Neagră. În continuare, hotarul Moldovei se desfăşura de-a lungul Limanului Nistrului, a nordului Mării Negre şi a braţului dunărean Chilia. De aici, hotarul moldovean se continua
trecând Prutul şi Şiretul, apoi pe cursul Putnei şi albia Milcovului prin Vrancea. Culmile Car-paţilor, pe linia de despărţire a apelor 1, constituiau hotarul apusean al Moldovei spre ţara soră
Transilvania.
Cetatea Chilia, cunoscută în documentele vremii şi sub numele de Licostomo, stăpânită de genovezi până în anul 1403, a fost ocupată în anul următor de Mircea cel Bătrân, domnul Ţării
Româneşti, împreună cu un teritoriu în Bugeac la nordul gurilor Dunării. Acest teritoriu s-a numit atunci, conform părerii unor istorici, Basarabia, după numele dinastiei domnitoare din Valahia şi din
care făcea parte însuşi Mircea cel Bătrân. Alţi cercetători, din ce în ce mai mulţi în ultima vreme, susţin că faptul s-a petrecut în urma lui Basarab I (mai puţin cucerirea Chiliei).
În legătură cu hotarul dinspre nord şi nordest, în secolul al XVII-Iea, cu prilejul delimitării frontierei dintre Moldova şi poloni, aceştia au putut spune că „însuşi Dumnezeu a făcut că cursul
Nistrului să fie frontieră între Moldova şi Polonia”8. „Inter nos et Valachiam ipse deus flumine Tyra dislimitavit”9.
Mai sus era Ceremuşul Alb, de la izvor până la vărsarea sa în Ceremuş, de unde graniţa mergea pe cursul acestei ape până la Prut. Între pârâul Colacin, Nistru şi Munţii Carpaţi era Pocuţia
stăpânită de Alexandru cel Bun după 1413.
După bătălia de la Kalca (1223) au început să vină genovezii, care au clădit Caffa în Crimeea şi s-au aşezat apoi la Cetatea Albă, denumită de bizantini Maurokastron sau Moncastro. Sub Roman I,
Cetatea Albă este eliberată din mâna tătarilor, trecând sub ascultarea domnului Moldovei. La începutul domniei lui Alexandru cel Bun, la Cetatea Albă se bătea monedă, oraşul fiind stăpânit de el
prin pârcălabi domneşti. A devenit un oraş foarte înfloritor şi, se afirmă, că la un moment dat ajunsese la o populaţie de peste zece mii de locuitori. Era cel mai însemnat centru de import, export şi de
tranzit al ţării pentru comerţul între apus şi răsărit, cu o mare circulaţie monetară. Ştefan II, fiul lui Alexandru cel Bun, a avut chiar câtva timp reşedinţa la Cetatea Albă, pe care a întărit-o contra
tătarilor şi a turcilor10.
Este adevărat că la dezvoltarea vieţii economice un rol aparte îl aveau şi genovezii. Aceştia pretindeau să aibă un fel de patronat economic şi asupra Chiliei, dar Alexandru cel Bun îşi instalase o
garnizoană în cetate11.
Astfel se poate spune, pe bună dreptate, că Alexandru cel Bun. Într-o domnie îndelungată, ca şi aceea a lui Mircea cel Bătrân în Valahia, a întregit hotarele Moldovei, în care şi-a întărit pe deplin
autoritatea. El. A realizat o operă civilizatoare şi n-a râvnit la nici o uzurpare de teritoriu în afara hotarelor ţării.

ORGANIZAREA STATULUI ŞI A INSTITUŢIILOR SALE ÎN TIMPUL DOMNIEI LUI ALEXANDRU CEL BUN
DOMNUL ŞI DREGÀTORIILE
Organizarea ţărilor române a avut un caracter unitar şi centralizat, încă de la începuturile lor. Această situaţie a fost impusă în primul rând de nevoia apărării ţării. Puterea domnească era dominată
de ideea de stat, repre-zentînd interesele superioare ale acestuia. Stabilitatea politică în timpul lungii domnii a lui Alexandru cel Bun. ca şi prosperitatea economică a ţării au făcut ca el să poată aplica
măsuri eficace pentru consolidarea statului feudal şi mărirea prestigiului şi autorităţii domnului. Organizarea politică, administrativă, militară şi financiară a Moldovei s-a făcut în concordanţă cu
orânduirea feudală din acea vreme, factorii locali nefiind deloc neglijabili.
În fruntea statului era domnul, a cărui autoritate era limitată iniţial de puterea feudalilor, stăpânitori de sate şi moşii întinse. Dar Alexandru cel Bun şi-a consolidat puterea căutând să domine pe
marii boieri. În activitatea sa de conducere politică-administrativă, Alexandru cel Bun a fost sprijinit de către biserică, căreia i-a acordat în schimb diferite danii şi imunităţi. Rolul preponderent al
bisericii la începutul domniei lui Alexandru cel Bun este atestat şi de un act din 7 ianuarie 1407, în care mitropolitul Iosif era citat înaintea Domnului şi numai după el venea „Fiul vlădiciei mele loan
Alexandru Voevod, domn al Moldovei" 12, Cu timpul domnul şi-a întărit considerabil autoritatea, inclusiv asupra bisericii. Astfel că la 1428, într-o danie către mănăstirea Bistriţa, el dispunea ca „nici
un mitropolit şi nici slugile lui să nu se amestece în orânduirea acestei danii”. Pe bună dreptate se poate spune că titlul de „domn” reflectă faptul că Alexandru cel Bun avea putere deplină asupra
supuşilor de pe întregul teritoriu al ţării, exprimând în acelaşi timp ideea de deplină suveranitate pe planul relaţiilor externe.
Domnul era şeful administraţiei ţării, numea pe dregătorii mari şi pe cârmuitorii ţinuturilor, el era comandantul suprem al armatei - voievod -, încheia tratate, declara război şi încheia pace şi era
judecător suprem împreună cu sfatul domnesc. El putea confisca averile boierilor în caz de „hiclenie" şi-i moştenea în cazul când nu aveau urmaşi; de asemenea, putea confisca averi pentru neplata
dărilor.
Veniturile domniei şi ale visteriei se realizau în bani şi în produse în natură, provenite din munca locuitorilor satelor, precum şi din dările, dijmele şi muncile la care era obligată populaţia târgurilor
şi satelor libere. Venituri însemnate mai aduceau vămile şi ocnele ţării, precum şi amenzile - gloabele aplicate şi încasate de la locuitori. Din veniturile realizate domnul construia şi întreţinea cetăţile
şi podurile de peste râuri, procura armamentul pe care nu şi-1 puteau confecţiona singuri ţăranii, construia biserici şi mănăstiri şi făcea danii boierilor şi vitejilor. Din aceleaşi venituri domnul
întreţinea şi Curtea domnească, locul unde se concentra de fapt întreaga viaţă politică şi militară a ţării.
Termenul de boier definea o anumită categorie din ierarhia socială a ţării pe bază de avere şi de atribuţii în viaţa politică şi militară. Boieria era dregătoria ocupată de un boier. Boierii au apărut ca
o clasă socială afirmată în Moldova înainte de întemeiere, iar ca dregători sunt menţionaţi în documentele din vremea lui Petru şi Roman Muşat, dar în număr restrâns: ca cel de vornic, stolnic, pîrcă-
lab, staroste şi paharnic; cei mai mulţi apar în documente fără titluri, până în vremea lui Alexandru cel Bun. Ei aveau atribuţii administrative, judecătoreşti şi militare.
În vremea lui Alexandru cel Bun, ca urmare a dezvoltării şi consolidării statului şi a instituţiilor sale, numărul dregătorilor s-a înmulţit. Ei erau aproape la fel ca denumire şi atribuţii în cele două
ţări româneşti. Dregătorii mari êrau numiţi boieri, dar erau şi unii boieri mai mici în slujbele domneşti.
Cel mai însemnat dintre ei era marele logofăt, care ţinea pecetea ţării şi conducea cancelaria domnească, veghind la întocmirea uricelor, pe care uneori le scria chiar el, atârnând apoi şi pecetea
ţării.
El avea ca ajutor grămătici, dieci şi pisari, care redactau hrisoavele domneşti după indicaţiile sale. În actele latineşti, Marele logofăt era denumit cancellarius. El conducea Sfatul domnesc şi
„întrece pe toţi ceilalţi în cinste şi demnitate", cum sublinia Dimitrie Cantemir. De asemenea, îi supraveghea şi pe ispravnici şi pe curteni. Marele logofăt avea primul loc în Sfatul domnesc, căci
atribuţiile lui erau cele mai mari şi de încredere, deşi în documente, potrivit unei proceduri ce se va perpetua, boierii nu erau inseraţi în ordinea ierarhică a funcţiilor ce le deţineau. El avea în ajutor
un al doilea şi un al treilea logofăt. Deşi apare citat în hrisoave abia la începutul domniei lui Alexandru, cel Bun, e probabil ca Marele logofăt să fi fost printre primii" dregători după organizarea
Moldovei ca stat.
Postelnicul cel mare, cubicularius, era un fel de mareşal sau şambelan al Curţii domneşti, tălmaci de limbi străine pe Iîngă domn şi om de încredere.al 'acestuia. El putea intra oricând în camera
domnului şi obişnuit introducea pe solii străini la domn. El judeca pe curteni, pe aprozii domneşti şi pe turci, de aceea trebuia să ştie turceşte. Postelnicul ocupa un loc proeminent în ierarhia
dregătorilor moldoveni. Documentele atestă ca foşti postelnici în vremea lui Alexandru cel Bun pe Stan la 1407, care la 1409-1411 era şi vistiernic, Hodeo, Costici, Costea în 1428-1429-1431, oeea
oe înseamnă că unii au ocupat aceleaşi dregătorii chiar în cursul aceluiaşi an.
Marele vistiernic - thesaurarius - există încă în secolul al XlV-lea, deşi e menţionat documentar abia la 1400, februarie 11. El era un dregător de frunte, căci ţinea socotelile veniturilor şi
cheltuielilor ţării şi ale curţii domneşti. El se îngrijea şi de bunurile de preţ ale domnului. Obişnuit, această funcţie era ocupată de unul dintre cei mai capabili boieri ai ţării. El primea orice sume de
bani şi făcea provizii de postavuri, stofe şi purpură, mătăsuri şi blănuri preţioase pentru domni şi doamne. Vistiernici au fost Goreaţă la 1400 şi 1401, Giurgiu citat ca „vistiernicul voevodului”, la
1407, Stan, care a fost şi postelnic, apare ca vistiernic între 1412-1431.
Spătarul - numit în documentele latineşti şi spatarius - era după cum spune Dirnitrie Canitemir - „supremul purtător de sabie al Domnului”. Deşi apare mai târziu citat în documente, aceasta nu
înseamnă că nu era în ierarhia curţii domneşti. În zilele mari, de sărbătoare, apărea „îmbrăcat în haină scumpă domnească”, după cum arată Gr. Ureche.
Paharnicul sau ceaşnicul mare avea în grijă podgoriile de la Cotnari şi Hârlău, procurând cele mai bune vinuri pentru curtea domnului. El îşi avea reşedinţa în vestita podgorie Cotnari, dând acolo
semnalul culesului viilor. Dre-gătoria este menţionată anterior domniei lui Alexandru cel Bun. Paharnici sunt citaţi Ilie la 1410, Isaia în 1424 şi 1427, Negrilă în anii 1428-1431. Oeaşnici au fost şi
Stan Birlici la 1407, Iliaş între 1408 şi 1419, Dan 1420-1424, Isaia 1425-1428, Negrilă şi Bilan la 1428.
Comisul se îngrijea de grajdurile şi caii domnului, de hrana lor şi supraveghea pe meşteşugari, fierari, potcovari şi cei ce lucrau care de transport. Avea o origină bizantină.
Marele şătrar avea în grija lui corturile domneşti şi se ocupa şi de „. Tunuri”, când acestea au început să fie folosite. Pârcălabii trebuiau să asigure paza hotarelor, a cetăţilor şi a târgurilor, precum
şi siguranţa drumurilor ţinutului în oare-şi aveau sediul şi aveau atribuţii militare, administrative şi judecătoreşti.
Încă sub Petru Muşat sunt citaţi pârcălabi, iar sub Alexandru cel Bun ei sunt menţionaţi la Hotin, Cetatea Neamţului, Cetatea Albă, Suceava, Hârlău, Şiret, Tetină.
Pârcălabul de Hoitin - oasiieüJanus - era paznic la hotarul spre Polonia şi judeca pricinile din ţinutul respectiv. Pîrcăliaibi de Hotin erau Şandru la 1411 şi Manuil Standul, iar Iurghici, Petru şi
Stânciul au fost la Cetatea Albă.
Stolnicul se ocupa de bucăţele ce se serveau la masa domnului şi a musafirilor lui, 'precum şi de bălţile cu peşte dinspre Prut şi Nistru şi primea dijma peştelui. În documentele latineşti i se spune
dapifer. Se îmbrăca luxos, cu un caftan cu flori de aur şi se încingea cu un brâu de mătase roşie (M. Costin). Stolnici au fost Tamaş la 1400, şi Domocuş, oare au funcţionat mulţi ani, de la 1409 până
la 1431. Cheile cămărilor şi beciurilor domneşti le ţinea clucerul. Cluceri au fost Pavăl Debrici la 1400 şi Ştefan în 1425.
Serdarul era comandant de oşti cu reşedinţa la graniţa Moldovei de la Nistru, spre tătari, unde avea în grija lui paza teritoriului răsăritean al ţării.
Dar mai erau şi alţi dregători cu servicii mai mici, oare deţineau şi dregătorii în stat. Portarul, numit şi uşier, avea în grija lui găzduirea solilor străini, fiind şi tălmaci pe lângă ei. Alexandru cel Bun
s-a servit şi de figuri vechi de boieri, unii din vremea primilor MuKstmi. Însă avea în serviciul său şi boieri tineri. Foştii boieri îşi purtau rangul, ou adausul de biv - adică fost. Şi boierii mai mici s-au
înmulţit la curtea domnească. Astfel, mede] m'cerul mare avea în grija lui masa domnească în zilele de sărbătoare. Marele jitnicer era ispravnic, pentru pâinea ce se servea la curtea domnească şi
adună din ţară grânele care se cuveneau domnului. Sulgerul mare se îngrijea de cuhnea domnului, iar marele vameş se ocupa de culdeţurile şi cofeturile necesare meselor domneşti şi era şi ispravnic
peste negustori.
Astfel, Alexandru cel Bun, ca priceput organizator al ţării, pe lângă puţinele dregătorii moştenite „tocmit-au şi boieriile mari în Sfat, de chiverniseala ţării ş-a pământului Moldovei”, cum scrie
cronicarul Gr. Ureche. Cu alte cuvinte, voievodul a determinat mai precis atribuţiile dregătorilor în condiţiile progresului social şi economic realizat în interesul ţării şi al lărgirii raporturilor cu ţările
vecine şi mai îndepărtate. El a dat dregătoriilor şi atribuţii, unele asemănătoare cu ale vecinilor, dar mai ales cu cele din Ţara Românească, adaptate însă rosturilor Moldovei.
Dregătorii ţării nu primeau o remuneraţie fixă, ci doar, în afară de unele daruri de sate, îşi reţineau o parte din amenzi sau din gloabe.
În conducerea ţării domnul era ajutat de Sfatul domnesc, alcătuit din marii boieri şi de mitropolitul ţării. Sfatul domnesc era organul suprem executiv, legislativ şi judecătoresc. În împrejurări
deosebite, domnul convocă un Sfat mai mare, oare cuprindea până la 50 de persoane, precum şi alte mari adunări obşteşti şi chiar Adunarea ţării.
În Sfatul domnesc numărul dregătorilor era variabil. Astfel, la 11 februarie 1400 sunt menţionaţi 12 boieri, la 8 martie 1407 apar 19, la 15 ianuarie 1418 numai 9. În schimb, în hrisovul din
decembrie 1421, prin care a constituit apanajul fostei sale soţii Ringala, au luat parte în divan 51 de boieri. Ordinea în care shut citaţi boierii din Sfatul domnesc pe timpul lui Alexandru cel Bun pare
să fi ţinut mai mult de averea şi de raporturile directe statornicite între domnitor şi boierul respectiv. Astfel, până la 1414 este menţionat pe primul loc boierul Stanislav Rotompan, iar după aceea
apare permanent marele feudal Mihail de Ia Diorohoi.
Organizând Sfatul domnesc, Alexandru oel Bun a luat măsuri pentru gospodărirea administrativă a ţării cu dregători de ţinuturi şi ocoale, toţi ţinuţi sub controlul puterii centrale. Această bună
organizare s-a transmis apoi din veac în veac cu unele neînsemnate modificări.
Adunarea obştească era chemată să se ocupe, uneori, de succesiunea la tron, de unele chestiuni fiscale şi sociale, precum şi de relaţiile externe ale ţării. În ea intrau reprezentanţi ai boierilor mari
şi mici, ai elenului, oştirii, târgoveţilor şi chiar ai ţăranilor liberi.
ORGANIZAREA TERITORIAL-ADMINISTRATIVA A ŢĂRII

Pe teritoriul de la est de Carpaţi au existat anumite forme de organizare teritorial-admi-nistrative încă înainte de constituirea Moldovei în cadrul unui stat centralizat de-sine-stătător. De-a lungul
unor văi, ca şi în alte regiuni ospitaliere au luat naştere o serie de „ţinuturi", care şi-au păstrat fiinţa şi pe tâmpul domniei lui Alexandru cel Bun şi multă vreme după aceea. 13

8 N. Iorga, Studii istorice asupra Chiliei şi Cetăţii Albe, Bucureşti, 1899, p. 58 şi urm. : Gh. Brătianu, Recherches sur Vicina et Cetatea Albă, Bucureşti, 1935 ; p. 102 ; P. Nicorescu, Cetatea Albă, Craiova, f.a. p. 11-12.
9 N. Iorga, Noi descoperiri privitoare la Istoria Românilor, în „A.A.R. Mem. Secţ. 1st.", Seria III, Tom XIX, Mem. 13, Bucureşti, 1937.
10 N. Iorga, Studii istorice asupra Chiliei şi Cetăţii Albe, Bucureşti, 1899, p. 58 şi urm. : Gh. Brătianu, Recherches sur Vicina et Cetatea Albă, Bucureşti, 1935 ; p. 102 ; P. Nicorescu, Cetatea Albă, Craiova, f.a. p. 11-12.
11 N. Iorga, Noi descoperiri privitoare la Istoria Românilor, în „A.A.R. Mem. Secţ. 1st.", Seria III, Tom XIX, Mem. 13, Bucureşti, 1937.
12 M. Costăchescu, Documente moldoveneşti înainte de Ştefan cel Mare, vol. I, Iaşi 1931, p. 52-54.
13 Grigore Ureche, op. cit, p. 71 ; vezi şi Const. C. Giurescu, Contribuţiuni la studiul marilor dregători în secolul al XIV-XV, P.C.I. a României, vol. V, Bucureşti, 1927, p. 1-176 ; şi acelaşi autor, Noi contribuţiuni la studiul marilor dregători în secolul
XIV-XV, Bucureşti, 1925.
 Este foarte probabil că la originea acestor ţinuturi să fi fost uniunile de obştii statornicite de-a lungul unor cursuri de apă sau în alte locuri favorabile unor activităţi économico-productive, în oare
se putea practica cu deosebire agricultură. La început aceste ţinuturi trebuie să fi fost mai numeroase, dar cu timpul, datorită evoluţiei stărilor social politice şi economice numărul lor poate să fi mai
scăzut în avantajul creşterii acestora ca întindere şi ca putere economică. Din documentele contemporane lui Alexandru oel Bun lipsesc informaţiile în legătură cu împărţirea teritorial-ad-ministrativă.
Izvoare posterioare vrednicului domn al Moldovei ne informează despre existenţa unui număr de 24 de ţinuturi, după cum urmează: Tetina, cu centrul în cetatea ou acelaşi nume, apoi Cernăuţi,
Hotin, Dorohoi, Suceava, Cirligătura, Iaşi, Roman, Neamţ, Bacău, Trotuş, Adjud, Bârlad, Tutova, Lăpuşna, Vaslui, Putna, Harincea, Covurlui, Orhei, Tighina, Cetatea Albă, Chilia. Tigheciul. Deşi
teritoriul Moldovei era străbătut de o reţea destul de bogată de ape din care unele erau relativ mari, acestea n-au constituit hotare despărţitoare dintre ţinuturi. Edificator în acest sens este faptul că
ţinutul Iaşi se întindea aproape în părţi egale de o parte şi de alta a Prutului: tot aşa ţinutul Covurluiului îşi întindea o parte din teritoriul său mult peste nivelul stâng al aceluiaşi râu. La rândul său,
teritoriul ţinutului Lăpuşna. A cărui reşedinţă se afla la est de Prut, se găsea la dreapta acestui râu până poolo unde se învecina cu ţinutul Vaslui. Ţinuturile din Moldova aveau o organizare
asemănătoare de cea a judeţelor din Valahia sau a districtelor transilvănene. În fruntea ţinuturilor în care se aflau cetăţi sau care erau la margine de ţară se găseau pârcălabi sau starosti, în timp ce
celelalte ţinuturi erau conduse de judeţi. Şi unii şi alţii erau numiţi de domnitor, având calitatea de reprezentanţi ai puterii centrale. La fel ca şi cnejii sau juzii din districtele sau scaunele
transilvănene, dregătorii ţinuturilor moldovene îndeplineau aceleaşi atribuţii de administraţie, judecată şi strângerea dărilor. Pentru îndeplinirea acestor atribuţii, conducătorii de ţinuturi aveau la
dispoziţia lor un aparat represiv local, alcătuit din curtenii acestor ţinuturi, pe oare în unele documente îi aflăm în rândul dregătorilor. În afara atribuţiilor lor curente exercitate în timp de pace,
pârcălabii — în calitate şi de comandanţi ai cetăţilor domneşti — aveau şi atribuţii militare; ei trebuiau să asigure paza cetăţii respective şi în timp de război să aducă la luptă contingentul de trupe de
care dispunea acel ţinut. Existenţa unei mari asemănări între organizarea teritorial-administrativă a Moldovei şi cea din Ţara Românească şi Transilvania trebuie pusă pe seama comunităţii etnice a
populaţiei din cele trei provincii româneşti, oare a generat şi forme organizatorice asemănătoare, iar de multe ori identice.

DEZVOLTAREA VIEŢII ORĂŞENEŞTI ŞI RURALE

Pe teritoriul est-carpatin procesul de separare a oraşului de sat a cunoscut o manifestare evidentă încă din vremuri destul de timpurii, dar mai ales după ce aici s-a constituit statul feudal de-sine-
stătător Moldova. Formarea oraşelor în Moldova a urmat procesul legic al dezvoltării sodal-economioe interne. Sfârşitul invaziilor popoarelor migratoare, în cursul secolului al XIII-lea, a fost însoţit
de o propăşire viguroasă a vieţii 'orăşeneşti în centre de producţie şi de schimb. Forţele de producţie s-au dezvoltat prin extinderea agriculturii, iar prin meşteşuguri şi comerţ s-a înviorat simţitor
viaţa orăşenească în anulte centre urbane. Chiar înainte de formarea statului feudal Moldova, pe teritoriul acestei ţări. S-a afirmat tot mai intens procesul de divizare a muncii, pain aceea că negoţul şi
meseriile s-au. Separat tot mai evident de agricultură.
Această diferenţiere a muncii a dus la începuturile vieţii orăşeneşti încă înainte de organizarea ţării ca stat independent. În acest context sunt târguri, care-şi revendică o individualitate proprie încă
prin secolele XIII-XIV, căci aici se aflau vămi oare oonfirmă începuturile existenţei lor odată cu întărirea formaţiunilor politice anterioare statului feudal de-sine-stătător Moldova.
Oraşele medievale au apărut în Moldova, în mod firesc, din unele aşezări săteşti, în regiuni mai bogate din punct de vedere economic şi îndeosebi pe drumurile de circulaţie, la încrucişarea
acestora, precum şi la oonfluenţa apelor. Cursurile Şiretului şi Nistrului, oa şi cele ale apelor interioare erau presărate ou centre orăşeneşti. Începând dinspre nord, se ştie de existenţa oraşelor şi
târgurilor Cernăuţi, Cos-min, Tetina şi Hotin. Oraşul Şiret, care exista încă dinainte de năvălirea tătarilor, a fost prima reşedinţă domnească, după oprirea vremelnică a lui Dragoş la Baia. Mai jos era
Suceava, important centru de negoţ, care lega orientul ou apusul, fiind în acelaşi timp o cetate puternic întărită cu ziduri de piatră, da-tînd din secolul al XIV-lea. Cunoscut apoi ca reşedinţă
domnească, oraşul Suceava a ajuns la o situaţie âniloritoare, cu o populaţie relativ numeroasă. Demnă de semnalat este şi Baia, oraş foarte vechi, datând de la începutul secolului al XIV-lea, în
ouprinsul căruia s-au statornicit şi locuitori saşi. Pe o linie intermediară era oraşul Iaşi, aşezat între dealuri şi păduri, nu departe de cursul Jijiei. Cronicarul polon Jahn Dlugosz menţionează oraşul
Iaşi - Zaskitorg = existent încă în secolul al XIV-lea. În el se dasfăoeau produse agricole şi meşteşugăreşti din satele învecinate. Ulterior s-a urbanizat şi prin existenţa unei case domneşti construite
din piatră. Nu departe de apa Moldovei, aproape de Cetatea Neamţului, era Târgul Neamţ. Dar mai erau şi alte târguri vechi ea Dorohoi, Hârlău, Târgul Bahluiului, Cotnari şi Câmpulung
moldovenesc, Lâpuşna şi Tighina, tot înainte de descălecat; erau apoi Bârlad şi Bacău, ambele fiind centre vamale. Romanul, mai vechi decât domnia voievodului Roman I şi care doar, la 1392, i-a
'acordat privilegiul de târg, s-a dezvoltat fiind aşezat pe cursul marelui drum moldovenesc. Mai erau Moldoviţa, Târgul Trotuş, Adjud, aşezări ce cu timpul au devenit mai puţin însemnate. Toate
aoestea sunt cunoscute în vremea lui Alexandru cel Bun, împreună cu porturile Chilia şi Cetatea Albă.
Locuitorii centrelor urbane s-au recrutat din rândurile ţărănimii odată ou separarea satelor de târguri. Majoritatea 'populaţiei oraşelor şi târgurilor O formau românii; în unele localităţi ca Şiret,
Suceava, Baia, Hârlău şi Cotnari a venit, încă de prin secolul al XIII-lea, populaţie etnică germană din Transilvania şi din Polonia, mai ales meşteşugari. Au venit şi armeni, care, ca buni negustori şi
cioplitori de pietre, s-au oprit la Suceava, Şiret, Roman, Bacău şi în alte localităţi.
Locuitorii Moldovei au început să se concentreze în târguri oare erau mai bine apărate, într-o vreme când şi puterea centrală începuse a fi mai bine organizată. Târgoveţii se ocupau cu negoţul şi
meşteşugurile, iar cei de la periferie făoeau şi agricultură pe terenul din preajma târgului. Meşteşugarii confecţionau articole de îmbrăcăminte şi încălţăminte, precum şi alte lucruri de folosinţă
casnică de care aveau nevoie şi sătenii.
Oraşele aveau în jurul lor câte un ocol, oare îngloba mai multe sate. Ele 'erau conduse de un şoltuz, ajutat de 12 pârgari, aleşi de orăşeni, având atribuţii administrative, judecătoreşti şi fiscale. În
plus ei supravegheau desfacerea mărfurilor pe piaţa oraşului şi vămile, acolo unde erau.
Oraşele au căpătat anumite privilegii de la domni şi de la feudali; locuitorii lor aveau dreptul de strămutare, ţineau târg săptămânal şi se puteau judeca cu boierii, cu mănăstirile şi cu diferite
persoane libere. Situaţia de oameni liberi a 'orăşenilor se datora relaţiilor de schimb din interiorul ţării, ca şi de peste hotare, legături pe care numai oamenii liberi le puteau realiza.
În privilegiul comercial al lui Alexandru cel Bun din 8 octombrie 1408, dat din Suceava, sunt menţionate numeroase vămi şi multe centre orăşeneşti din Moldova; siguranţa şi liniştea internă a
ţării din timpul domniei lui, ca şi din vremea lui Petru Muşat, iau consolidat şi mai mult poziţia şi dezvoltarea oraşelor moldoveneşti.
Domnii cumpărau uneori sate şi le alipeau oraşelor, ei dispunând de hotarele lor întrucât fuseseră stăpânii terenurilor pe care se formaseră târgurile.
Oraşele îşi aveau marca sau sigiliul lor, care exprimau în general starea lor politico-economică. Astfel, Bîrladul avea ca maică un scut cu o roată de moară pe el şi trei peşti, iar deasupra o coroană
murală cu cinci turnuri. Suceava avea un scut de aur pe care era gravată o cetate, cu cinci turnuri, în faţa căreia Sfântul Gheorghe, călare, străpunge cu lancea un balaur. Deasupra celor cinci turnuri
se află un bour negru cu o stemă de aur între coarne, simbolizând începuturile legendare ale Moldovei. Sigiliul oraşului Iaşi avea forma unui scut, de culoare roşie, pe care era gravată o cetate cu
două turnuleţe rotunde în lateral şi cu un turn pătrat mai înalt, la mijloc, cu poarta şi ferestrele închise. 'în faţa cetăţii era reprezentat, cu o coroană voievodală deasupra Iui, un oâl negru alergând.
Deasupra scutului se afla o coroană cu şapte turnuri şi capul de bour al Moldovei. Însemnul heraldic s-a constituit într-o simbolizare a începuturilor acestei ţări şi a devenirii oraşului Iaşi cetate de
scaun a Moldovei. Sigiliul Vasluiului avea, pe un scut roşu, un zid cu o poartă mare închisă şi un turn rotund cu stema Moldovei; deasupra o coroană cu cinci turnuleţe, iar turnul cel mai mare din
mijloc cu câte o albină, la dreapta şi la stânga sa. Dorohoiul avea ca simbol un scut roşu cu figura Sfântului Nicolae, iar deasupra o coroană cu cinci turnuleţe, ca toate marile oraşe, dealtfel satele au
existat ou mult înainte de descălecat, adăpostite pe văile apelor, în marginea pădurilor şi peste tot unde oamenii găseau locuri mai sigure şi mai uşor de apărat. Ctitorii de sate erau unii boieri sau
familii mai vechi, care se însoţeau spre a alcătui o aşezare. Numele li se da după cel al unui sătean mai bătrân, recunoscut de obşte drept conducător al satului sau după al unui boier care contribuise
la înfiinţarea lui; uneori numele satului exprima stările geografice 'ale locului unde lua naştere. Aşezări săteşti au apărut şi s-au dezvoltat cu precădere pe văile râurilor Moldova şi Miletinul, în
regiunea Başeului spre Dorohoi, pe valea Bahluiukd şi a Nîrnovei la Prut, în părţile Sorocei şi ale Orheiului, spre nord de Vaslui în nord-vestul Moldovei, în Neamţ şi în Vrancea, precum şi în alte
regiuni ale Moldovei. La formarea numelui unui sat, de cele mai multe ori s-a procedat prin adăugarea particulei „eşti” la numele ctitorului acelei aşezări, ca de exemplu: Cîndea-Cîndeşti; Grozea-
Grozeşti; Berea-Bereşti; Durnea-Durneşti; Baciu-Băceşti; Braia-Brăieşti; Glăvan-Glăvă-neşti; Da-Dădeşti; Tiban-Tibăneşti; Purcel-Purceleşti şi multe altele. Alte sate şi-au format denumirea astfel:
Podoleni-sat de sub deal, Vădeni - unde era văd, la Sălăgeni, erau locuitori veniţi din Sălaj, Secătura - sat constituit pe un loc ce fusese mlaştină etc. 14 Slavizarea numelui unor sate ca Mihăilăuţi, în
loc de Mihăileşti, Negoiuţi, în loc de Negoieşti, Vaculinţi - Văculeşti şi altele n-a fost decât opera unor died, care au transcris în unele documente, datorită faptului că limba slavă à fost multă vreme
limbă de cancelarie, anumite denumiri altfel decât aşa cum le era obârşia.
Un sat Filosofii era pe pîrîui Rebrieea, în ţinutul Vaslui, cu dealul Filosofului, după denumirea învăţatului boier Moise Filosoful, cunoscut cărturar din vremea lui Alexandru cel Bun 15, care
probabil pregătea şi pe diedi din cancelaria domnească. Drăguşeni, pe apa Moldovei, nu departe de Baia, e mai vechi, din secolul al XIV-lea, din vremea lui Dragoş. Hraxxiişte, cu nume de întăritură,
nu era departe de Chişinău. În Bucovina şi îndeosebi în regiunile mai păduroase satele erau mult mai vechi şi mai dase, ceea ce face dovada că vechea ţară a Moldovei era bine populată încă înainte
de întemeiere. Satele erau domneşti, boiereşti şi mănăstireşti, fiecare ou conducerea şi îndatoririle lor.
Alexandru cel Bun a atribuit terenuri întinse, care nu erau îndeajuns de populate, mai ales unde erau drumuri şi fîntâni, celor care voiau să întemeieze sate. Un sat avea între 10 şi 30 de familii, ded
aproximativ de la 50 la 250 de suflete16.
APĂRAREA ŢARII. STRUCTURA ORGANIZATORICĂ A OŞTIRII

Deşi istoria a transmis din generaţie în generaţie o imagine fidelă asupra personalităţii lui Alexandru cel Bun, aşezîndu-1 în rândul celor mai de seamă domnitori oare şi-au dăruit toată priceperea
şi puterea de muncă în slujba dezvoltării şi consolidării ţărilor române, opera marelui cârmuitor al Moldovei din primele trei decenii ale secolului al XV-lea nu poate fi pe deplin apreciată fără a
constata grija şi priceperea pe care acesta le-a manifestat în legătură ou apărarea hotarelor ţării, pentru organizarea unei oştiri destul de numeroase şi de puternice, precum şi pentru întreţinerea unor
construcţii militare destinate să slujească nevoilor de apărare.
Alexandru cel Bun a fost un om cu un larg orizont politic şi, ca atare, în lunga sa domnie, urmărind îndeaproape cursul evenimentelor oe se derulau. În estul şi sud-estul Europei, n-a încetat nici un
moment să se preocupe de întărirea puterii militare a ţării sale, ştiind că, în ultimă instanţă, păstrarea suveranităţii Moldovei depindea de forţele pe oare le putea opune duşmanilor. Aceasta, cu atât
mai mult cu dt legarea Moldovei la sistemul de alianţe polono-lituanian încă din anii anteriori domniei lui, dar pe care voievodul a acceptat-o în continuare la urcarea pe tron, nu putea lăsa tânărul
stat românesc de la est de Carpaţi în afara conflictelor în care se angajase Polonia fie cu cavalerii teutoni, fie cu regatul maghiar. Semnificativ în acest sens este şi faptul că încă în. Anii anteriori
domniei lui Alexandru cel Bun, pe vremea lui Ştefan I, mai precis în anul 1395, un detaşament de arcaşi moldoveni, al cărui număr nu-i cunoaştem, a fost trimis în ajutorul polonezilor în timpul
unuia din războaiele pe care aceştia îl duceau împotriva cavalerilor teutoni.
Despre organizarea oştirii Moldovei până la Alexandru oel Bun ştirile lipsesc aproape cu desăvârşire. Dar aceasta nu ne îndreptăţeşte să credem că noul stat feudal românesc nu a avut o organizare
militară proprie. Altfel, cum ne-am putea explica rezistenţa şi chiar viotoriile obţinute de predecesorii lui Alexandru cel Bun împotriva unor agresori puternici oare perseverau în a ameninţa
suveranitatea Moldovei. Este greu de presupus că împotriva unei oştiri puternice şi numeroase ca cea a regatului maghiar, Moldova s-ar fi putut opune cu succes dacă la rându-i n-ar fi dispus de o
armată destul de mare şi de bine înzestrată, având în frunte conducători destoinici şi, viteji, buni cunoscători ai artei conducerii războiului pentru vremurile de atunci. Ar fi, de asemenea, tot atât de
greu de crezut că Polonia ar fi acceptat să subscrie la o serie de tratate şi alianţe cu Moldova prin care cele două state se obligau reciproc să se ajute cu forţa lor militară în oaz de primejdie, dacă
tânărul principat românesc n-ar fi dispus de o oştire capabilă să trezească interesul regelui polon.
În legătură cu sistemul de apărare a statului feudal de-sine-stătător Moldova pe timpul lui Alexandru cel Bun se impune atenţiei cercetării istorice cel puţin următoarele laturi fundamentale: starea
naturală a teritoriului şi construcţiile destinate luptelor armate; organizarea formaţiunilor militare şi compunerea loa- socială; armamentul şi alte mijloace de luptă aflate în dotarea oştirii; sistemul de
aprovizionare; unele principii tactic-strategice privind ducerea războiului. Gândirea militară pe vremea lui Alexandru cel Bun; principalele campanii la care au participat oştiri moldoveneşti pe timpul
lui Alexandru cel Bun.
Din punctul de vedere al configuraţiei topografice a teritoriului, precum şi al construcţiilor civico-militare pe care Alexandru cel Bun le-a moştenit de la predecesorii săi, rolul Moldovei se preta la
ducerea cu succes a unor bătălii de apărare. Cursurile de apă, din care unele destul de adânci şi de repezi, lanţul muntos al Carpaţilor Orientali cu trecători destul de puţine şi greu accesibile, unor
armate numeroase, pădurile seculare şi dese de fagi şi stejari constituiau serioase obstacole în calea celor, ce se încumetau să cotropească pământurile tânărului stat românesc dintre Carpaţi şi Mare.
Moldovenii, cu firea lor ingenioasă şi întreprinzătoare, la fel ca şi a fraţilor lor români din Valahia şi Transilvania, au ştiut din-totdeauna să se folosească de avantajele oferite de relieful propriei lor
ţări pentru a se împotrivi cu succes unor duşmani ai căror armate erau, de regulă, mai numeroase şi mai bine înzestrate. Folosind adesea. Căi ascunse, precum şi acoperirile naturale atât de abundente
în Moldova din acele vremuri, oastea românească suplinea, în principiu, inferioritatea numerică în câte se afla. Prin realizarea surprinderii sau prin executarea cu dibăcie a unor manevre în flancurile
sau spatele oştirilor cotropitoare. Simpla enumerare a unor bătălii din secolul al XV-lea ca cele de la Plonini (1377), Crasna (1450), Vaslui (1475), Codrii Cosminului (1497) etc. ne poate oferi
mărturiile cele mai convingătoare în legătură cu marea capacitate a românilor moldoveni de a se fi folosit cu măiestrie de avantajele pe oare le oferea propriul teritoriu în timpul şirului lung de
războaie ce au fost nevoiţi să le poarte pentru apărarea statului de-sine-stătător.
Moldova, pe vremea lui Alexandru cel Bun, pe lângă faptul că dispunea de nişte graniţe naturale bine determinate, mai ales la est şi la vest de cursul Nistrului şi de crestele Carpaţilor Orientali,
moştenise din munoa înaintaşilor marelui voievod şi un sistem de construcţii civico-militare, de cetăţi, dispuse la hotare sau în interior, menite să acopere şi să respingă atacurile inamice de pe
direcţiile cele mai probabile de pătrundere a acestuia. În partea de nord a Moldovei se aflau cetăţile Hmielov şi Tetina, lingă Cernăuţi, care au ajuns sub etăpînirea statului moldovenesc încă pe timpul

14 M. Costăchescu, op. cit., I, în diverse hrisoave.

15 Ibidem, I, p. 158, s.a. B. C. Istorice, X, 1931, p. 85.
16 M. Costăchescu, op. C i t . , I, p. 85, 87, 89, 94, 2S0 şi urm.
domniei lui Petru I Muşat1. Pe timpul aceluiaşi domnitor au fost construite în interiorul ţării cetatea Neamţului şi cea a Sucevei 17, în cetatea Suceava, Petru I Muşat şi-a strămutat însăşi reşedinţa
domnească. Pe cursul Nistrului străjuiau cetăţile Hotin, Ţi-ghina şi Cetatea Albă. Aceasta din urmă fusese construită de genovezi, dar pe timpul lui Alexandru cel Bun a fost renovată şi întărită cu
ajutorul unor meşteri trimişi din Podolia18. La Dunăre se afla cetatea Chilia, numită şi Licostromo, care fusese stăpânită până în anul 1403 de genovezi, după care a trecut în hotarul Ţării Româneşti.
După moartea lui Mircea cel Bătrân, la 1418, cetatea Chiliei a intrat în posesiunea lui Alexandru cel Bun, devenind „una din cele mai importante cetăţi ale Moldovei ”19. „Pe Prut - remarca Nicolae
Iorga - n-a fost niciodată vreo întăritură serioasă, care nici nu era nevoie, odată ce am avut linia Nistrului în toată epoca noastră eroică de neatîmare” 20.
În interior se afla, în afara cetăţii Şcheia, lângă Suceava, şi vechea cetate a Romanului, prefăcută şi întărită mai târziu de Ştefan cel Mare. Cea mai mare parte a acestei cetăţi avea ziduri groase de
piatră, în formă de patrulater, cu turnuri paralelipioedice în cele patru colţuri (Suceava, Neamţ, Şcheia) sau cilindrice (Cetatea Albă). Toate aceste cetăţi, în timp de război, deveneau puternice
bastioane de apărare care până la apariţia armelor de foc, a tunurilor, erau aproape inexpugnabile, în timp de pace, în cetăţi şi în jurul acestora se dezvolta o viaţă economică şi social-politică deosebit
de activă. Cetăţile dispuneau de un număr variabil de sate care constituiau ocoalele lor şi ai căror locuitori aveau obligaţia să contribuie la întreţinerea, aprovizionarea şi pază acestor fortificaţii.
Oastea Moldovei pe timpul domniei lui Alexandru cel Bun avea, în linii generale, trăsăturile unei armate de tip feudal. Aceasta nu ne îndreptăţeşte însă să considerăm că formele organizatorice şi
compunerea socială a oastei moldovene erau întrutotul. Asemănătoare cu cele ale armatelor feudale din apusul Europei, deoarece nici condiţiile în oare au apărut şi s-au dezvoltat statele feudale
româneşti nu pot fi asemuite întrutotul celor din vestul continentului nostru. Dealtfel, o deplină unitate de vederi ou privire la organizarea oştilor române în prima jumătate a secolului al XV-lea nu a
existat nici în rândurile istoricilor români. Exa-gerindu-se uneori starea de autonomie a marilor boieri faţă de domnie, s-a acreditat cândva ideea că „deşi oastea ţării se găsea sub comanda supremă a
domnului, autoritatea sa era uşor anulată în practică de existenţa acestor oete particulare ale marilor feudali, care puteau refuza să le pună la dispoziţia domnului. De aceea soarta războaielor depindea
în mare parte de măsura în oare boierii cu cetele lor rămâneau credincioşi domnului ţării nu numai în timpul bătăliilor, dar şi după terminarea acestora” i. Inspirată dintr-o teză ce se referea strict la
armatele feudale din perioada fărîmiţării statului german, potrivit căreia fără voia nobilimii „nu se putea duce nici un război, nu se putea da nici o bătălie” 2, această concepţie a unor istorici din
România, de după cel de-al doilea război mondial, nu a putut rezista în primul rând pentru că locul şi funcţia nobilului feudal din societatea apuseană era altul decât al boierului feudal din societatea
ţărilor române, iar în al doilea rând pentru că mobilul războaielor duse de români vizau în primă instanţă apărarea moşiei şi a suveranităţii statale. Orice încercare de a asemui instituţia militară
feudală românească de la înoeputul secolului al XV-lea cu cea din apusul Europei înseamnă a contesta procesul legic, obiectiv care a guvernat evoluţia statală a poporului român în vremea la care ne
referim. Există un adevăr axiomatic al materialismului istoric potrivit căruia orice teorie se dovedeşte a fi viabilă în măsura în care viaţa socială, faptele reale o confirmă. Or, în istoria Moldovei din
timpul domniei lui Alexandru cel Bun nu putem constata nici o împrejurare când ţara fiind ameninţată din afară, în rândurile oştirii să fi apărut tendinţe centrifuge sau acte de nesupunere făţişe faţă
de domnie, deşi nu poate fi contestată existenţa unor contradicţii mai ades în sfera politicii externe.
Pe timpul lui Alexandru cel Bun în Moldova, ca şi pe vremea domniei lui Mircea cel Bătrân în Valahia, oastea ţării nu însemna suma mai multor cete boiereşti, ci adunarea steagurilor tuturor
ţinuturilor formate din curteni şi conduse de dregătorii acestora. La începutul secolului al XV-lea, oastea Moldovei a înregistrat un sistem organizatoric corespunzător structurii teritorial-
administrative a ţării, determinat în acelaşi timp de statornicirea hotarelor fireşti ale statului şi de întărirea unităţii social-politice în interior. Împărţirea teritoriului ţării în ţinuturi ca unităţi de bază ale
sistemului de raionare administrativă a ţării a avut implicaţii directe şi asupra sistemului de recrutare şi organizare a armatei. Chiar dacă documentele din vremea la care ne referim nu sunt atât de
numeroase, conţinutul celor pe care le avem la îndemână este pe deplin edificator, pentru a ne face o imagine veridică. Asupra sistemului organizatoric al instituţiei militare pe timpul domniei lui
Alexandru cel Bun.
La numai câteva zile după moartea tatălui său, Ilieş I, fiul lui Alexandru cel Bun, dădea unui. Boier întărire domnească pentru stăpânirea unui sat aflat pe valea râului Tutova, cu condiţia „să ţină
de steagul de Tutova, cine îl va ţine şi alt judecător să nu aibă” în acelaşi an, 1432, Alexandru Aldea, domnul Ţării Româneşti comunica braşovenilor că primise ajutor contra turcilor patru steaguri de
moldoveni21. Deşi cele două documente sunt datate îndată după moartea lui Alexandru cel Bun, este lesne de înţeles că ele atestă o structură organizatorică militară a cărei existenţă pe. Timpul
marelui voievod al Moldovei nu poate fi în nici un fel pusă sub semnul îndoielii. Cele două documente mai sus-citate ne oferă posibilitatea de a face şi alte constatări deosebit de importante. Mai
întâi că „steagul" reprezintă cea mai veche formă organizatorică a oştirii Moldovei, după constituirea acesteia oa stat feudal de-sine-stătător. În al doilea rând că organizarea militară adoptată pe
timpul lui Alexandru cel Bun era strâns legată de organizarea administrativ-teritorială a ţării, că de fapt fiecare „ţinut" avea propriul său steag; ca urmare, recrutarea oastei pe timpul domniei lui
Alexandru cel Bun era supusă în mod decisiv principiului teritorial.
O altă constatare ce nu trebuie omisă se referă la rolul şi importanţa pe care au jucat-o steagurile în viaţa social-politică a ţării, la faptul că steagurile se bucurau în ochii domnului de o preţuire cu
totul aparte. Acest lucru se poate desprinde cu claritate chiar din primul document citat moi înainte. După cum s-a putut lesne vedea, domnul condiţiona întărirea domnească dată unui boier asupra
unui sat, o afacere civilă deci, de apartenenţa acelui sat la un anumit steag, în cazul nostru, „să ţintă de steagul, de Tutova”.
Câte steaguri au existat în Moldova pe timpul domniei lui Alexandru cel Bun nu ştim încă, dar este foarte probabil să fi existat atâtea câte ţinuturi erau. Dacă putem admite că steagul reprezenta
organizaţia militară a unui ţinut, apoi asupra numărului luptătorilor din cuprinsul unei asemenea unităţi nu avem nici un fel de informaţii, de aceea presupunem că mărimea unui steag era în funcţie
de starea demografică şi socială a ţinutului respectiv.
Steagurile erau alcătuite din curteni, pe care Nicolae Iorga îi identifică cu „boierii de la curie, slujbaşii, curtenii, nu în sensul cel mai înalt al cuvântului, căci n-ar fi fost atâţia, ci în sensul
general"22. La rândul său, P. P. Panitescu susţine că în secolele XV-XVI curtenii nu erau alţii decât „oastea din satele care depindeau de un centru de adunare, de o curte domnească" 23 care, după
opinia justificată a lui Constantin C. Giurescu „se adunau în caz de război pe ţinuturi sub comanda pârcălabului respectiv" 24, acolo unde domnul ţării hotăra. Echipate, înarmate şi hrănite de către
domnitor, pe socoteala lui25, steagurile de ţinuturi reprezentau „cea mai veche unitate cu caracter permanent" 26, nu în sensul că se aflau tot timpul în serviciul militar, ci pornind de la constatarea că
domnitorul respectiv le mobiliza şi le antrena în luptă oii de câte ori nevoile o cereau.
Pe vremea lui Alexandru cel Bun existau în Moldova şi un număr de mari boieri care stăpîneau moşii întinse şi dispuneau de curţi uneori poate chiar şi întărite. Unii dintre aceşti boieri făceau
parte din Sfatul ţării, jucând un rol de seamă în viaţa social-politică. Cândva, aceşti boieri împărţeau puterea cu voievodul. Ei înşişi dispuneau, fiecare pe moşia lui, de forţe înarmate, pentru a supune
pe ţărani, pentru a se apăra sau pentru a ataca moşia unui alt mare boier. Pe măsură însă oe puterea centrală a crescut şi s-â consolidat, lucru consemnat cu certitudine pe vremea domniei lui
Alexandru cel Bun, starea de autonomie a marilor boieri a scăzut, fiind obligaţi să recunoască în persoana domnitorului pe unicul stăpân al ţării căruia trebuiau să i se supună necondiţionat. În
asemenea împrejurări, forţele militare de care dispuneau aceşti mari boieri îşi pierd din putere şi însemnătate, mergând până la dispariţie.
Împotriva unui asemenea mod de abordare a problemei organizării puterii militare a Moldovei pe timpul lui Alexandru cel Bun se invocă de către unii istorici un document potrivit căruia la
Snyatin, cu prilejul depunerii omagiului, în anul 1415, steagurile moldoveneşti au fost plecate ia picioarele regelui după oum cereau regulile acelei ceremonii 27. Documente posterioare domniei lui
Alexandru cel Bun atestă că la asemenea solemnităţi domnul venea cu steagul său şi boierii cu ale lor. Neajunsul interpretării acestor documente provine de la faptul că se încearcă o aliniere forţată
pe scara ierarhiei sociale şi militare. Venirea domnului cu steagul său şi a boierilor cu ale lor nu însemna nicidecum o împărţire a autorităţii supreme pe care singur domnul o avea asupra armatei, căci
dacă ar fi fost altfel regele polon n-ar fi recunoscut niciodată dreptul lui Alexandru cel Bun de a-şi asuma o seamă de obligaţiuni cu caracter militar pe bază de reciprocitate. Steagurile domnului şi
ale celorlalţi boieri reprezentau puterea militară. Unică a statului feudal Moldova, care în împrejurări ca cale arătate mai sus constituia chezăşia stabilirii unor raporturi de egalitate între statul român
şi regatul Poloniei. Totalitatea steagurilor de ţinut formau oastea domnească cu caracter permanent, pe oare domnul ţării personal sau reprezentat prin vornic o comandă în timp de război. Uneori un
steag sau mai multe puteau fi îndreptate, din porunca domnitorului, împotriva unor nesupuneri sau chiar răzmeriţe ale unor ţărani. Ad-miţînd în principiu că steagurile de ţinuturi reprezentau
principalul administrator al funcţiei coercitive, trebuie să recunoaştem că nu există documente din vremea lui Alexandru cel Bun ou care să putem exemplifica o asemenea stare de lucruri.
În caz de mare primejdie, când se aprecia că steagurile de ţinuturi nu sunt suficiente pentru a face faţă unei invazii străine, domnul chema sub arme şi „oastea cea mare” la care participau şi ţăranii
şi târgoveţii28. În asemenea împrejurări, marii boieri veneau la război în fruntea cetelor lor formate din slugi boiereşti şi ţărani liberi din rândul cărora domnul ridică pe unii la rangul de viteji, pentru
comportarea lor meritorie în timp de război. Aceasta era, pe scurt, starea organizatorică a oştirii moldovene pe timpul domniei lui Alexandru cel Bun. Incontestabil că începuturile acestei organizări s-
au produs pe timpul predecesorilor săi, după cum tot atât de adevărat este şi faptul că aceste forme organizatorice s-au transmis urmaşilor odată cu procesul general şi legic al evoluţiei statale.
Referindu-ne la armamentul şi la celelalte mijloace de luptă ale oastei Moldovei pe timpul domniei lui Alexandru cel Bun, se pot constata o seamă de lucruri importante. De regulă, luptătorii
veneau la război, atunci când domnul ţării îi chema, cu propriile lor arme 29, confecţionate în cea mai mare parte de către ei înşişi. În legătură cu categoriile de armament folosite de oastea lui
Alexandru cel Bun, însemnările ce ne-ou rămas nu sunt prea numeroase. Despre folosirea arcului cu săgeţi, armă întrebuinţată atât înainte cât şi după domnia lui Alexandru cel Bun, aflăm dintr-o
relatare a cronicarului Dlugosz, caie descriind desfăşurarea bătăliei de la Marienburg (1422) consemnează faptul că moldovenii se luptau „aruncând cu săgeţile asupra duşmanului” 30. Sigur că se
foloseau de către pedestrime şi alte mijloace de luptă cum ar fi coasele, topoarele şi secerile31. Din arsenalul de luptă a ţăranilor români este cert că n-au lipsit nici ghioaga, buzduganul, praştia şi
securea. Călăreţii foloseau ou deosebire drept armament săbiile, suliţele sau lăncile.32 Boierii veneau la război îmbrăcaţi aparte, de cele mai multe ori cu cămăşi de zale şi armuri 33.
Oastea lui Alexandru cel Bun folosea şi alte categorii de armament, care de obicei era de provenienţă străină. Aflăm bunăoară că domnul Moldovei a primit în dar, din partea dregătorilor din Liov,
un număr de patru puşti („baliste”) 34. Este foarte probabil că tot de la Liov, Alexandru cel Bun să-şi fi procurat şi alte arme, a căror confecţionare nu se putea realiza încă în ţară. Ştim, de asemenea,
că domnul Moldovei achiziţiona o parte din armamentul trebuincios din oraşele transilvănene. Chiar în privilegiul comercial acordat de domnul Moldovei lioveniior, la 8 octombrie 1408, se
menţionează că din Transilvania se aduceau săbii ungureşti şi platoşe. Pe vremea lui Alexandru cel Bun întrebuinţarea armelor de foc nu era cunoscută în Moldova, sau cel puţin asemenea arme nu se
aflau în înzestrarea oştirii moldovene. Prima menţiune în legătură ou folosirea armelor de foc în ţările române este, după ştiinţa noastră, cea a lui Wavrin (1445), în care se arată că la asediul
Giurgiului oastea Valahiei dispunea de două bombarde mari35. Mai târziu, Ştefan cel Mare şi-a creat o artilerie destul de numeroasă.
În legătură cu aprovizionarea oştirii, fiecare luptător era obligat să-şi aducă de acasă, pentru o perioadă limitată, hrana; în caz de neajungere datorită duratei mai îndelungate a unei campanii,
aprovizionarea se făcea pe plan local, din regiunea unde se afla concentrată oastea . Aceasta aducea uneori mari neajunsuri locuitorilor, mai ales atunci când erau nevoiţi să aprovizioneze unele oştiri
străine. Tocmai această pare să fi determinat pe Alexandru cel Bun să hotărască, în 1426, ca oastea poloneză ce urma să treacă spre Brăila pentru a participa la atacul proiectat împotriva turcilor, în
mod obligatoriu, după bătălie, să se întoarcă pe acelaşi drum 36. Şi totuşi, prada constituia un mijloc efectiv de aprovizionare a trupelor, recunoscut de toată lumea din vremea aceea. Edificator în acest
sens este şi faptul că în vederea trecerii polonezilor prin Moldova, cu ocazia arătată mai înainte, Alexandru cel Bun dispunea că locuitorii ţării nu aveau voie să se împotrivească sau să se răzbune
asupra polonilor chiar dacă marşul lor ar fi fost însoţit de unele nenorociri, certuri, lupte etc. „cum se întâmpla adesea” 37. Într-un fel, în epoca aceea, jaful era legalizat dacă el era determinat de cauze
de ordin militar.

17 Ibidem.
18 N. Iorga, Istoria armatei române, vol. I, Bucu
19reşti, 1929, p. 72.
20* Ibidem, p. 73.
21 I. Bogdan, Documente privitoare la relaţiile Ţării Româneşti cu Braşovul şi cu Ţara Ungurească in secolele XV şi XVI, Bucureşti, 1905, p. 42.
22 Nicolae Stoicescu, Curteni şi slujitori. Contribuţii la istoria armatei române, Editura militară, 1968, p. 16.
23 Nicolae Stoicescu, Curteni şi slujitori. Contribuţii la istoria armatei române, Editura militară, 1968, p. 16.
24 Constantin C. Giurescu, Istoria Românilor, vol. III, partea a Il-a, 1943, p. 507.
25 Cf. General-maior dr. Constantin Olteanu, Consideraţii cu privire la geneza armatei permanente în România, în „File din Istoria militară a poporului român" — studii, voi 3, Editura militară. Bucureşti, 1975, p. 13.
26 Nicolae Stoicescu, Curteni şi slujitori. Contribuţii la istoria armatei române, Editura militară, 1968, p. 16.
27 C. Racoviţă, Începuturile suzeranităţii polone asupra Moldovei, în „Revista Istorică Română", X, 1940, p. 15.
28 C. Racoviţă, Începuturile suzeranităţii polone asupra Moldovei, în „Revista Istorică Română", X, 1940, p. 15.
29 Ibidem.
30 M. Costăchescu, Documente moldoveneşti înainte de Ştefan cel Mare, II, Iaşi, 1932, p. 785.
31 N. Iorga, Istoria comerţului românesc, vol. I. ediţia II, Epoca veche, Bucureşti, 1925, p. 81.
32 Ibidem.
33 M. Costăchescu, Documente moldoveneşti înainte de Ştefan cel Mare, II, Iaşi, 1932, p. 785.
34 N. Iorga, Istoria comerţului românesc, vol. I. ediţia II, Epoca veche, Bucureşti, 1925, p. 81.
35 M. Costăchescu. op. cit., p. 644.
36 Istoria României, vol. II, Editura Academiei, Bucureşti, 1962, p. 394.
 Deşi pe timpul domniei lui Alexandru cel Bun, Moldova n-a fost supusă unor atacuri duşmane înarmate care să-i pericliteze suveranitatea, oastea moldoveană a participat la mai multe campanii în
oare şi-a dovedit cu prisosinţă bună organiziare şi deplină stăpânire a procedeelor de luptă. Manifestând chiar o serie de acte de iniţiativă greu resimţite de forţele inamice. Moldova, devenind unul
din aliaţii importanţi ai Poloniei, nu s-a eschivat de la ajutorul pe care regele polon 1-a cerut în mai multe rânduri lui Alexandru cel Bun . Abia se urcase în scaunul domnesc, când un nou război între
teutoni şi poloni izbucni în anul 1402. Deşi. Alexandru cel Bun, la începutul anului 1402, dăduse un act la Suceava din care se recunoştea vasal al regelui polon. Vladislav Iagello 38, el nu a participat
împreună cu oastea sa la acest război. Motivele neparticipării nu se cunosc, dar este foarte posibil ca însuşi regele polon să nu-i fi cerut acest lucru.
Însă mai târziu, când relaţiile dintre Polonia şi Ungaria se înrăutăţiseră în aşa măsură încât însuşi Sigismund de Luxemburg ajuta pe teutoni împotriva polonilor , plănuind în acelaşi
timp ocuparea şi anexarea Moldovei la statul maghiar, Alexandru cel Bun n-a mai ezitat a-şi trimite ostile în ajutorul polonilor. Aşa se face că încă din anul 1409, când polonezii începuseră
pregătirea unui război antiteuton, luptătorii români s-au aflat în tabăra lor, gata de război 39.
Momentul culminant al războiului polono-teuton 1-a constituit lupta de la Grünwald, care a avut loc la 15 iulie 1410. Trimiţând un detaşament de luptători în sprijinul polonilor, Alexandru
cel Bun a urmărit pe de o parte să-şi respecte angajamentul luat faţă de regele polon, iar pe de altă parte, să-şi pună ţara la adăpost de pretenţiile regelui maghiar, care la rândul său ajutase pe teutoni
în aceeaşi împrejurare cu condiţia ca aceştia să-i recunoască stăpânirea asupra Moldovei. În bătălia de la Grünwald sau Tannenberg, oştile teutone au suferit o zdrobitoare înfrângere . Alături de
coaliţia polono-lituano-rusă a luptat şi un detaşament de moldoveni. Numărul oştenilor din Moldova care au participat la această bătălie nu se cunoaşte. După unele cronici prusiene numărul
românilor participanţi la bătălia de la Grünwald ar fi însumat 20.000 sau 200.000 de luptători2. Desigur că nici una din cifrele pomenite de aceste cronici nu poate fi luată în serios fiind exagerări
evidente. Un asemenea fapt constituia un sistem mai vechi şi poate fi întâlnit nu numai la cronicile prusiene, ci şi în alte documente, mai ou seamă când trebuia să se justifice o înfrângere. Orice
încercare de a se interpreta alte elemente (loc în dispozitiv, suprafaţa de dispunere a oştirii moldovene, rangul căpeteniilor detaşamentului etc.), pentru a se ajunge la o cifră cât mai aproape de
realitate în legătură cu participarea românilor la această bătălie se dovedeşte, cel puţin deocamdată, a fi infructuoasă, deoarece informaţiile pe oare le avem la înde-mînă sunt extrem de sărace.
Oricum, oricât de exagerată ar fi aprecierea cronicelor prusiene cu privire la numărul luptătorilor moldoveni oare au participat la bătălia de la Grünwald trebuie să admitem că aceştia au fost
destul de numeroşi şi că ei şi-au adus o contribuţie de seamă la înfrângerea agresorilor teutoni.
Deşi victoria de la Grünwald asigura un anumit ascendent lui Vladislav Iagello asupra lui Sigismund, care între timp devenise şi împărat al Germaniei, starea de încordare a relaţiilor polono-
maghiare a continuat să se adâncească. Spre a face faţă unei eventuale agresiuni din partea oştilor feudale maghiare , Alexandru cel Bun a hotărât să trimită în ajutorul regelui polon un nou
detaşament de luptători, care în 1411 staţiona undeva pe Vistula. În virtutea relaţiilor ce erau statornicite cu regele polon, domnul Moldovei a continuat să trimită corpuri de oaste care sunt amintite în
luptele cu teutonii din anii 1411, 1412 şi 14141. Câţiva ani mai târziu, după moartea lui Mircea cel Bătrân, în 1420 turcii au atacat Valahia şi Moldova. În aceste împrejurări, Alexandru cel Bun a
cerut, la 26 mai, ajutor din partea celor trei semnatari ai tratatului de la Dublau. Dar, în timp ce discuţiile între aceştia se tergiversau la nesfârşit, turcii au atacat Moldova şi aflăm chiar dintr-o
scrisoare a lui Vladislav Iagello către Sigismund că aceştia „au invadat ţara voievodului (Alexandru n.n.) şi au înconjurat cetatea lui numită Balebrag cu oaste puternică. De aceea voievodul nena
cerut nouă şi fratelui nostru Witold ca înainte că primejdia să se întindă în interiorul stăpânirii sale să-i dăm ajutor” 40. Insistenţele lui Alexandru cel Bun n-au găsit ecoul cuvenit în rândurile celor trei
aliaţi şi în această împrejurare oastea moldovenească a luptat singură pentru a respinge atacul otoman.
În anul 1422 izbucneşte un nou război între polonezi şi cavalerii teutoni. Cele mai importante lupte duse de oştile aliate au avut loc odată cu asediul cetăţii Marienburg (Malbork), pe
Vistula, capitala ordinului teuton. La bătălie a participât şi un detaşament de 200 de oşteni trimişi de Alexandru cel Bun în ajutorul lui Vladislav Jagello. Despre acţiunile întreprinse de români în
această luptă avem o informare mult mai largă şi mai precisă decât faţă de participările anterioare ale acestora la războaiele polono-teufone. Relatarea detaliată a cronicarului polonez Jahn Dlugosz
oferă o imagine cât se poate de veridică în legătură cu modul în oare a acţionat detaşamentul de oştire moldovenească la Marienburg, de curajul şi iscusinţa de oare au dat dovadă românii în această
bătălie, de procedeele de luptă folosite de oştenii lui Alexandru cel Bun, ca urmare a faptului că ei erau conduşi de căpitani ce stăpâneau pe deplin arta ducerii războiului, rod al unei gândiri cu totul
elevate pentru începuturile secolului al XV-lea 1. Din cronica lui Jahn Dlugosz reiese că oastea moldovenească lupta, de regulă, pe timpul lui Alexandru cel Bun, pedestru; aceasta nu din lipsă de cai,
ci pentru a putea folosi terenul şi acoperirile naturale în cele mai bune condiţii. Caii erau folosiţi de către luptătorii din Moldova, de obicei, ca mijloc de transport până la locul de concentrare a oştirii
şi apoi până la locul unde urma să se dea bătălia; alteori, când cete ale oştirii moldovene erau împresurate de forţe inamice copleşitor de numeroase, oştenii români foloseau caii pentru a se putea
replia în timpul cel mai scurt pe un nou aliniament sau pentru executarea unei manevre spre a cădea în flancul sau spatele inamicului . Aceeaşi relatare a cronicarului polonez precizează că oştenii
moldoveni au luptat într-un sector separat de cel al oştirii poloneze, în care românii „înaintaseră” pentru „a cerceta, a găsi hrană cailor şi a prăda”. Este lesne de înţeles că încrederea acordată
detaşamentului de moldoveni de către conducătorii oştirii poloneze trebuie să fi fost câştigată cu preţul unor acte de vitejie şi pricepere arătate de oştenii lui Alexandru cel Bun în trecutele bătălii în
oare românii luptaseră alături de poloni. Cronica lui Jahn Dlugosz, vorbind despre oastea cavalerilor teutoni, lasă să se înţeleagă faptul că aceasta era foarte numeroasă în comparaţie cu cea a
românilor, foarte bine înarmată şi echipată de răaboi. Deşi raportul de forţe era net în favoarea cavalerilor teutoni, oastea moldoveană a obţinut o strălucită victorie. Descrierea luptei propriu-zise este
deosebit de interesantă, mai ales prin aceea că ea oferă un tablou veridic al capacităţii deosebite de care au dat dovadă căpeteniile şi toţi luptătorii români, uzitând de cele mai adecvate mijloace
pentru a înşela şi apoi a surprinde pe inamic. Referindu-se la. Acţiunile de luptă duse de români, Jahn Dlugosz scrie: „Descăleca cu uşurinţă cum e firea şi datina acestui neam, acoperiţi de frunze şi
crengi şi se luptau pe jos. Cavalerii (teutoni n.n.) se încumetară a se lua după ei şi a-i nimicii”. Atunci „moldovenii slobod de la adăpost sigur săgeţi care curg ca ploaia. Fruntea duşmanilor se
goleşte, rămân răniţii oare şiruţ prinşi, ceilalţi fug. Triumfători cu pradă şi prinşi ai lui Alexandru vodă se întorc”. Din descrierea bătăliei făcută cu atîba acurateţa de către cronicarul polonez se
deduce cu claritate faptul că oastea moldovenească, ca şi cea din Ţara Românească, stăpînea în cele mai bune condiţii anumite procedee care îi suplineau nu numai inferioritatea numerică, dai îi
asigurau şi victoria: camuflarea, sau ascunderea propriilor lor luptători, atragerea inamicului, de regulă, într-un loc greu de manevrat, bine bătut de săgeţile arcaşilor moldoveni, realizarea surprinderii
etc. Sunt poate numai câteva din formele folosite de oastea moldovenească în şirul lung de bătălii pe care 1-a purtat până la Alexandru cel Bun, pe vremea acestuia şi mai departe peste secole.
Odată cu sfârşitul bătăliei de la Marienburg a încetat şi seria războaielor polono-teutone în care au fost antrenate şi oştirile moldovene. Alexandru cel Bun câştiga astfel răgazul necesar pentru a se
pregăti în vederea unei rezistenţe împotriva invaziei otomane. După o serie de acţiuni destul de temerare ale lui Dan al II-lea, domnul Valahiei, la Dunăre şi la sud de marele fluviu, Sigismund se
gândi să iniţieze o nouă cruciadă antiotomană care trebuia să înceapă în anul 1426. Alexandru cel Bun, despre care se credea în tabăra aliaţilor polono-lituano-maghiai că ar fi aliat cu turcii în
vederea înlocuirii lui Dan al II-lea din scaunul Ţării Româneşti, a fost şi el invitat să participe la această cruciadă. La 15 mai 1426, Sigismund comunica lui Vitold precum că a scris „regelui polon,
pentru ca zisul voievod (Alexandru oel Bun n.n.) să vină personal cu oastea lui, după prevederile tratatului” de la Lublau. Totodată, regele maghiar promitea că oastea sa urma să pornească la 24
iunie „pe uscat şi pe apă” spre a veni în ajutorul lui Dan II 41. Regele polon, încrezându-se în promisiunile lui Sigismund, trimite la rândul său un corp de oaste format din 5.000 de luptători . Sosind pe
pământul românesc, trupelor polone li s-au alăturat cele române şi împreună s-au dirijat spre poziţia ce le fusese afectată la vărsarea Siretului în Dunăre, adică în zona Brăilei. Cele două oştiri au
aşteptat acolo mai bine de două luni oştile maghiare care nu au mai venit. Între timp, Dan al II-lea a fost, la 30 mai 1426, învins de turci. Nevrând să cedeze iniţiativa în mâna otomanilor, Alexandru
cel Bun ocupă din nou Chilia, pe care el o considera „ca punct de plecare al cruciadei sale” 42. Continuând să-1 învinuiască de rea-credinţă, Sigismund, regele Ungariei, nu s-a sfiit să încheie în
februarie 1429 un tratat de pace cu turcii, pe trei ani, năruind prin aceasta tot eşafodajul luptei antiotomane . În asemenea împrejurări, domnul Moldovei, fără a încerca nici un fel de ezitare, comunica
prin solii săi lui Vitold, aliatul lui Sigismund, că nu mai are nici o încredere în el. Sub presiunea prestigiului crescând a lui Alexandru cel Bun, ducele lituan Vitold se simte obligat să recunoască
stăpânirea Chiliei de către domnul moldovean, încă înainte de recunoaşterea de către Vitold a trecerii Chiliei în stăpânirea Moldovei, Alexandru cel Bun luase o serie de măsuri pentru a-şi apăra
cetatea. Potrivit poruncilor voievodului moldovean, gura braţului Chilia a fost închisă prin implantarea unor pari care făceau imposibilă orice tentativă de a mai urca vreo corabie pe Dunăre 43. Lăsând
la o parte ingeniozitatea domnului român, care a iniţiat o asemenea măsură, trebuie să constatăm că de fapt ne întâlnim pentru prima dată în această epocă cu o lucrare tipică de geniu, încercările lui
Dan al II-lea de a recuceri Chilia prin unele atacuri în sudul Moldovei, „întâi cu o oştire, apoi cu alta împărţită în patru părţi” 44, nu au dat nici un rezultat. Ambele au fost respinse cu uşurinţă de
oastea lui Alexandru cel Bun. Moartea marelui duce al Lituaniei, Vitold, în toamna anului 1430, a creat posibilitatea restabilirii relaţiilor lui Alexandru cel Bun cu Sigismund, regele Ungariei. În noul
decor al relaţiilor internaţionale din această zonă a continentului nostru s-a conturat apariţia unui nou front creştin îndreptat împotriva Porţii otomane . Sigismund singur pregătise înlocuirea lui Dan al
II-lea cu Vlad Dracul. Dorind să aibă legături strânse de prietenie cu statul valah, Alexandru cel Bun a trimis în Ţara Românească un corp de oaste care a ajutat pe un alt fiu al lui Mircea cel
Bătrân, Aldea, să ocupe tronul muntean. Noul domn a fost recunoscut în cele din urmă şi de Sigismund.
În vara anului 1431 o oaste turcească a atacat Valahia şi Alexandru cel Bun nu a întîrziat să trimită pe marele vornic cu mulţi dintre ai săi spre Putna . Cele două oşti, unindu-şi eforturile, au obţinut
o însemnată victorie ce nu a putut fi însă exploatată deoarece o parte considerabilă a oastei moldovene se afla în Polonia în sprijinul noului cneaz Swidrigaillo, care se lupta cu fratele său Vladislav
Iagello. Moartea marelui voievod al Moldovei, în prima zi a anului 1432, a însemnat sistarea temporară a unei întreprinderi pe cât de curajoase, pe atât de realiste. Moştenirea lui Alexandru cel Bun
în domeniul construcţiei militare, ca şi în alte domenii, va fi preluată de ilustrul său nepot Ştefan cel Mare, care o va ridica pe treapta cea mai înaltă.

ORGANIZAREA JUDECĂTOREASCA

În ce priveşte organizarea judecătorească, din vechi timpuri existau unele norme juridice nescrise, cunoscute sub numele de „obiceiul pământului" sau „legea ţării", care tindeau îndeosebi să apere
ordinea socială şi interesele stăpânitorilor de pământ, feudalii. În bună parte aceste norme juridice s-au păstrat şi sub domnia lui Alexandru cel Bun. Ele aveau un specific caracter de clasă, ţăranul
fiind lipsit de posibilitatea de a-şi apăra interesele, deoarece îl judeca însuşi stăpânul pe care-1 avea. Cel care judecă aplica desigur şi pedeapsă şi tot el percepea şi amenda pronunţată, care devenea
un izvor de venituri pentru feudalul judecător. Puteau judeca şi pârcălabii şi starostii cetăţilor, iar în târguri şi şoltuzul cu pârgarii.
Cel mai simplu for judiciar era cel sătesc, alcătuit din cnezii sau juzii împreună cu „oameni buni şi bătrâni", care judecau pricinile mărunte între locuitorii satelor. Urma apoi scaunul boieresc, în
care feudalul judeca pe supuşii lui de pe moşie, hotărârile lui putind fi apelate la scaunul ţinutului. Cel mai înalt for judiciar era Sfatul domnesc, condus de domn, care nu era accesibil poporului de
jos.
Domnul, care judecă în divan, era judecătorul suprem şi numai el putea pronunţa uneori pedepse capitale. După domn cel mai însemnat judecător era vornicul.
Hotărârea domnului era considerată ca o adevărată legiferare în raporturile dintre oameni, intrând însă în legea nescrisă. În relaţiile feudale dintre proprietari şi ţărani, obligaţiile acestora din urmă
intraseră în obiceiul pământului, de la care nu se puteau abate. Uneori divanul de judecată se strămuta din loc în loc spre a împărţi dreptatea.
Amenda - gloaba - se aplică pentru orice fel de crime sau delicte. În judecăţi predominau însă interesele boierimii şi nu dreptatea.
Procesele civile pierdute se puteau redeschide, dar sub o nouă domnie căreia i se plătea o anumită taxă numită zavescă. Se pare că Alexandru cel Bun a încercat să dea Moldovei unele legiuiri
scrise. În cunoscută sa lucrare Descrierea Moldovei, Dimitrie Cantemir precizează că până la Alexandru cel Bun, „judecătorii abia mai ştiau cum să împartă dreptatea. Dar acest domn, că bun
organizator, a luat măsuri ca să se facă ordine şi aici. El a primit, odată cu înscăunarea, de la împăraţii bizantini, legile greceşti cuprinse în Codicile bazilicalelor, alcătuind o pravilă după care să se,
judece pricinile. Dar moldovenii aveau şi unele obiceiuri, cum erau cele privitoare la moştenire, diate, împărţeala moşiilor şi la zilele de corvoadă. De aceea moldovenii aveau o lege scrisă,
întemeiată pe legile împăraţilor romani şi ţarigrădeni şi pe hotărârile soboare-lor bisericeşti şi una nescrisă, care ar putea fi numită datina norodului, adică obiceiul pămîntului"
Se poate presupune că în vremea lui Alexandru cel Bun, în Moldova exista un „Zacon sau lege", cum îi spune şi cronicarul M. Costin, întocmit după legiuirile bizantine. Dealtfel, în acea vreme
era cunoscută Syntagma lui Matei Vlasteras, gurist bizantin, care, în secolul al XIV-lea, fusese tradusă în limba slavă în vremea lui Ştefan Duşan (1349), despotul sârbilor, şi de aici luase denumirea
de zaco-nicul lui Ştefan Duşan. Syntagma a avut şi un text latin. În aceste condiţii este foarte posibil ca Alexandru cel Bun să fi dispus întocmirea unei pravile al cărei text, din nefericire, nu s-a
păstrat.
ORGANIZAREA FINANCIARĂ A MOLDOVEI

În secolul al XV-lea autoritatea şi puterea domnului erau determinate şi de veniturile vistieriei domneşti, alimentate prin diverse obligaţii în bani şi în natură. Veniturile de la oraşe, aşezări care
fuseseră înfiinţate pe locuri dăruite de domni, erau destul de însemnate. În ele erau mori, iar cei care măcinau trebuiau să dea dijma cuvenită. Vămile aduceau şi ele venituri mari în bani şi în natură.
Vămile de târg erau plătite de sătenii ce veneau să-şi desfacă produsele şi să facă cumpărături în oraşul respectiv. Mai însemnate erau vămile plătite de negustorii străini, din care unele erau
concesionate boierilor, iar altele erau cedate mănăstirilor spre a se putea întreţine. Impozitul în bani era birul, de care nu era scutit nimeni, decât doar robii mănăstirilor. Documentele nu pomenesc de

37 M. Costăchescu. op. cit., p. 644.

38 Istoria României, vol. II, Editura Academiei, Bucureşti, 1962, p. 394.
39 Istoria României, vol. II, Editura Academiei, Bucureşti, 1962, p. 394.
40 I. Caro, Liber cancellariae Stanislai Cio'efc. în „Archiv für österreichische Geschichte", LII, 1875, p. 162-163.
41 Codex Vitoldi, p. 859-860.
42 Idem, p. 908-911.
43 Codex Vitoldi, p. 859-860.
44 Idem, p. 908-911.
scutiri. Birul se aplica global asupra satului, a cărui conducere îl repartiza pe gospodării, având grijă de strângerea lui. Localnicii fără pământ erau scutiţi de bir, iar cei care comiteau abuzuri în
legătură cu strângerea birului erau aspru pedepsiţi. Vătămanii satelor erau datori să ţină în bună ordine socotelile acestor operaţii. Un venit foarte însemnat provenea din dările în natură, cuvenite din
toate produsele. Astfel era dijma din cereale - desetina - adică din zece găleţi, una. Se plătea, de asemenea, dijma la vin, la miere şi ceară, la sare, la peşte şi fin, din nisipul aurifer etc. La 1
septembrie 1429, Alexandru cel Bun dăruia mănăstirii Neamţului un mertic anual de „douăsprezece poloboace de vin deseatina Neamţului", ceea ce ne arată cât de întinsă era în vremea aceea cultura
viţei de vie în ţinutul Neamţului 45. Produsele din dijme se adunau în hambare, care erau ca nişte „case domneşti" în oraşe, în care se găseau mari depozite, din ele domnul putind face daruri în natură,
cum se cunosc cele de butoaie cu vin dăruite mănăstirilor ori postavuri date călugărilor pentru îmbrăcăminte. Acestea erau adevărate tezaure domneşti, fiind bine păzite. Braniştele domneşti cu
pădurile lor erau rezervate pentru vânătoare.
Locuitorii ţării mai aveau şi alte obligaţii faţă de domnie, ca: transporturi pentru interesele domnului, paza acestor transporturi, cositul finului, tăierea lemnelor în pădure etc.
Cheltuielile de stat erau destul de reduse: boierii din Sfatul domnesc nu erau plătiţi, căci aveau suficiente venituri de la întinsele lor domenii. Slujbaşii domneşti erau puţini, căci erau ambulanţi şi
aveau un venit din ceea ce adunau ei. Biserica primea însă importante subvenţii; i se atribuiau sate, moşii, vămi etc. Oastea era puţină, mai ales în timp de pace.
Cheltuieli mai însemnate se făceau pentru întreţinerea cetăţilor, a curţilor domneşti, a solilor şi pentru unele daruri către curţi străine, cum au fost cele făcute regelui Vladislav la-gello la Snyatin, în
1415, sau când a fost primit loan VIII Paleologul la Chilia. Lucrări publice se executau prea puţine, doar la poduri şi la unele drumuri. Paznicii care însoţeau transporturile erau plătiţi de cei interesaţi
şi numai cele care priveau domnia erau plătite de voievod. Cele mai mari cheltuieli suportate de domn erau determinate de întreţinerea familiei lui, pentru achiziţionarea ţinutei vestimentare luxoase,
confecţionate din stofe scumpe şi cu destule bijuterii, încât părea mai mult decât domnească 46. Datorită unei conduceri chibzuite şi neabuzive, Moldova a ajuns pe timpul domniei lui Alexandru cel
Bun într-o stare economico-financiară destul de înfloritoare.

POPULAŢIA ŞI CLASELE SOCIALE ÎN EPOCA LUI ALEXANDRU CEL BUN

Odată cu organizarea statului, pământul a fost acaparat tot mai mult de feudali, provocând o diferenţiere accentuată în cadrul societăţii moldoveneşti. Înmulţirea populaţiei a afirmat şi mai mult
tendinţa de diferenţiere socială.
Clasa dominantă era alcătuită din boierii mari, care constituiau categoria privilegiată, stăruind să-şi mărească mereu proprietatea şi puterea, dominând ţăranii dependenţi. În categoria lor erau şi
mănăstirile cu clerul înalt, care posedau domenii întinse. Mai erau apoi boierii mijlocii şi mici, cu o situaţie mai modestă. Târgoveţii aveau o poziţie aparte, iar ţăranii erau împărţiţi în două categorii:
cei liberi, în număr nu prea mare, şi vecinii, stă-pîniţi de boieri şi locuind în satele proprietăţi ale acestora. Cea mai umilă categorie era aceea a robilor, care aveau în rândurile lor sălaşe de ţigani şi
cisle de tătari, fiind răspândiţi în toată Moldova.
În cadrul proprietăţii feudale un loc însemnat îl avea proprietatea domnească, constând din moşii şi sate, unele personale ale domnului, altele aparţinând domniei, multe moştenite ori acaparate
sub diferite forme, mai ales prin confiscări de la boieri pentru abuzuri, hiclenie sau altele. Veniturile proprietăţii domneşti erau folosite pentru necesităţile statale, dar şi în interesul personal al
voievodului.
La rândul lor marii boieri (feudalii) posedau averi însemnate, care constau din sate şi moşii întinse, unele moştenite, altele cotropite, cumpărate sau primite în dar de la domnie pentru diferite
servicii aduse ţării sau personal domnului; ei se bucurau de largi privilegii politice şi sociale. Boierul avea latitudinea să înstrăineze unele din moşiile lui, să facă danii unor rude, slujitorilor, ori
mănăstirilor. Dar domnul trebuia să întărească prin hrisoave orice schimbare de proprietate.
O parte din suprafaţa terenului agricol feudalul o rezervă curţii şi slugilor lui, fiind lucrată de ţăranii dependenţi; pe altă parte erau satele cu ogoarele ţărăneşti, asupra cărora exercita drepturile
care-i erau conferite. Unii boieri aveau averi foarte mari, cum erau, spre exemplu, logofătul Mihail de la Dorohoi, care poseda peste 50 de sate; vornicul Ivan Oană, cu peste 30 de sate; logofătul Ivan
Cupcici, cu peste 20; Stanislav Rotompan, Petrea Hudici, Stan Bîrlici, Vlad de la Şiret, Duma vornicul de la Suceava, Dragoş Viteazul, Ionaş Viteazul, Giurgiu de la Frătăuţi, Nevru vornicul, Iliaş
ceaşnicul, Petre Ureache (probabil un strămoş al cronicarului Grigore Ureche) şi mulţi alţii care posedau întinse domenii şi multe sate.
Pentru a-şi putea valorifica la maximum asemenea întinse proprietăţi, marii boieri căutau să-şi sporească numărul ţăranilor dependenţi, ceea ce le asigura, în acelaşi timp, şi un rol dominant în
viaţa statului şi în societate.
Marii boieri erau stăpâni deplini asupra domeniului lor, dispuneau de mijloace de con-strîngere spre a-i obliga pe ţărani să presteze muncile de care aveau nevoie. Ei aveau puterea să-i judece pe
ţăranii dependenţi, exerci-tînd un adevărat regim de cârmuire pe teritoriul moşiilor lor. Pentru a li se respectă întreaga autoritate, ei se serveau de curteni înarmaţi, pe care-i aveau subordonaţi şi cu
ajutorul cărora îşi impuneau puterea şi—şi exercitau stăpânirea. Curţile boiereşti existente înainte de descălecat s-au întărit considerabil din punct de vedere economic în prima jumătate a secolului al
XV-lea. Unii boieri îşi aveau chiar o cancelarie'proprie şi un fel de castel fortificat ca reşedinţă, din care-şi puteau apăra, cu curtenii şi cu „slugile" lor, privilegiile do-bîndite. Ei primeau, fără nici o
plată, o parte din recolta ţăranilor dependent', din toate produsele acestora.
Pe domeniul feudal se găseau şi diferiţi meşteşugari, morari, cojocari, piuari, torcători de lână, ţăranii fiind obligaţi să folosească morile, pivele, torcătoriile aflate pe domeniul feudalului. Dar
chiar între domenii existau unele vămi interioare, care-i aduceau venituri boierului.
Cu timpul s-a îngrădit ţăranilor şi strămutarea lor de pe o moşie pe alta, fuga de pe moşie fiind aspru sancţionată.
În ierarhia feudală erau unii boieri care se recunoşteau vasali faţă de cei mai puternici decât ei. În fruntea ierarhiei era domnul, faţă de care boierii aveau obligaţia de a lua parte la Sfatul domnesc
şi la apărarea ţării. Dorinţa lacomă de înavuţire şi de câştigare a unei poziţii sociale tot mai ridicate au determinat o serie de contradicţii şi lupte chiar între marii boieri.
Luptele dintre feudali provocau mari neajunsuri domniei, ca şi ţării, precum şi lumii satelor şi târgurilor. Numai domni cu autoritate ca Mircea cel Bătrân, Alexandru cel Bun ori Ştefan cel Mare au
reuşit să înfrunte ase^ menea situaţii şi să domine ambiţiile boierilor.
Chiar la începutul domniei lui Alexandru cel Bun unii mari boieri au afişat o atitudine anarhică, de nesupunere faţă de domn şi de influenţare a politicii externe a ţării. Astfel, boierul Costea
Valahul, aflat în Polonia, a făgăduit la 1402 credinţă regelui Vladislav, asi-gurîndu-1 că el se va ridica împotriva voievodului său, dacă acesta „ar voi să facă ceva sau să se scoale contra regelui" 47.
Prin activitatea sa chibzuită şi responsabilă Alexandru cel Bun şi-a întărit însă autoritatea faţă de marii boieri, reuşind să instaureze în ţară o deplină ordine şi ascultare.
Feudalii erau, în genere, scutiţi de dările şi de muncile datorate domniei de către ţăranii de pe domeniile lor. Ei aveau însă obligaţia să apere ţara în caz de război..
Mănăstirile aveau şi ele moşii destul de întinse, realizate prin danii domneşti sau boiereşti, ca şi prin cumpărări sau cotropiri. Situaţia ţăranilor de pe aceste moşii era aceeaşi ca şi a celor de pe
domeniile marilor boieri. De asemenea, moşiile mănăstireşti erau dăruite de domn cu robi ţigani şi tătari.
Locuitorii oraşelor, târgurilor, ca şi boierii, aveau faţă de domnie atât obligaţii fiscale, cât şi militare, pentru care primeau drept răsplată un număr de români şi robi.
Atât înainte cât şi după domnia lui Alexandru cel Bun, ţăranii se împărţeau în sate, organizaţi în obştii săteşti. Cei mai mulţi se aflau în ţinutul Câmpulung Moldovenesc, Cîm-pul lui Dragoş,
Codrii Tigheciului sau în Vran-cea, bucurându-se de anumite privilegii. Ţăranii liberi aveau obligaţii numai faţă de domnie, trăiau în devălmăşie, în obşti, care constau din vatră satului, pe un anumit
teritoriu, cu case, grădini de legume, pomi, stupi, vii etc. Terenul de cultură era împărţit în loturi atribuite sătenilor, în mod periodic, prin tragere la sorţi. Celelalte bunuri — fineţe, izlazuri, ape,
iazuri, păduri — erau proprietatea obştească a satului.
Conducerea satului o aveau cnezii sau juzii, numiţi, şi vătămanii, aleşi periodic de obştea satului, cu un mic sfat sătesc, alcătuit din „oameni buni şi bătrâni", care se îngrijeau de bună conducere a
satului. Ei judecau pricini mărunte, aplicau cotele de dări cuvenite stăpânirii şi vegheau la strângerea acestora.
Ţăranii. Care nu puteau plăti birul deveneau aserviţi. Datorită faptului că în cadrul unor obşti s-a produs o i diferenţiere de avere, însoţită de unele, frământări interne, cu timpul s-a ajuns chiar la
dizolvarea unora dintre aceste obşti. O seamă de conducători ai unor obşti au cerut, la un moment dat, ca populaţia să le. Presteze anumite servicii şi chiar să le predea o cotă din. Produsul muncii lor.
Ei s-au transformat astfel în stăpâni, devenind feudali, iar masa ţăranilor, liberă mai înainte, a fost aservită. ' '..'
Ţăranii dependenţi locuiau în sate, pe care marii boieri le puteau vinde sau dărui, fără a le putea atinge însă unitatea; După ce obştea lor a "fost cotropită de. Feudali, ţăranii au rămas totuşi
posesori ai pământului, proprietari ai inventarului agricol şi avutului gospodăriei lor cu drept de ereditate asupra ei. Exploataţi de boieri şi impuşi la obligaţii grele, ei dădeau dijmă, obişnuit a zecea
parte din produsele muncii lor, pentru posesiunea pământului pe care-1 aveau în folosinţă. Aceiaşi erau siliţi apoi să presteze zile de muncă gratuită la toate lucrările agricole pe moşiile feudalilor:
arăt, semănat, secerat, cosit, treierat, strângerea recoltei şi a finului. Tot acestor ţărani le revenea sarcina să taie lemne, să transporte cereale, să repare morile, să întreţină heleşteele, stupii, ori să
transporte materiale de construcţie. De asemenea, ei lucrau viile, construiau case, serveau ca slugi şi oameni de încredere sau erau păstori, morari, păzitori, de orice treburi, fără să le fie fixate zilele
dé'muncă'1. Ba uneori erau obligaţi şi la -unele dări în bani în funcţie de mărimea gospodăriilor.
Erau şi săteni lipsiţi total de pământ, cu animale puţine sau chiar deloc — săracii; la fel, slugile de curte erau lipsite de mijloace de producţie şi serveau la conacele boiereşti.
Ceà mai umilă categorie'; socială era aceea a robilor, alcătuită mai ales din tătari prinşi. În războaie şi din ţigani. Ei sunt deseori menţionaţi în documente de danie către mănăstiri şi
Boieri. Numărul lor era destul de mare., Unü lucrau ca meşteşugari, fierari, lingurari, alţii munceau la saline ori serveau că slugi la curtea stă pinului, şi la mănăstiri. Robii erau în proprietatea
personală a celor care-i posedau, şi aceştia îi puteau vinde, schimba, ori, uneori (dar foarte rar) îi puteau elibera.. Erau cazuri în care, datorită asprimii stăpânului, robii, ţiganii mai ales, fugeau de pe
un domeniu - pe altul, sau chiar peste hotare. Feudalii îi urmăreau cum puteau ca să-i readucă, spre a-i folosi la curţile şi pe moşiile lor. Se întâmpla însă ca boierii, care-i primiseră, să-i apere şi să-i
reţină pe domeniile lor, ceea ce provoca conflicte între feudali.
DEZVOLTAREA VIEŢII ECONOMICE A MOLDOVEI

Bogăţia Moldovei şi ocupaţia locuitorilor ei. Consolidarea statului feudal al Moldovei, în vremea lui Alexandru cel Bun, a dus la o accentuată dezvoltare a forţelor de producţie prin diversificarea
muncii. S-au făcut defrişări de păduri pentru înfiinţare de sate şi pentru extinderea agriculturii, îndeosebi pe cursul rîu-rilor, iar prin comerţ şi meşteşugari s-a înviorat simţitor şi viaţa orăşenească.
Ocupaţiile de căpetenie ale locuitorilor Moldovei au fost agricultură şi mineritul. Condiţiile favorabile create acestor două îndeletniciri prin anii de linişte şi pace din timpul domniei lui Alexandru
cel Bun au dus la creşterea producţiei agricole şi, în general, la dezvoltarea vieţii economice.
Pământul a constituit dintotdeauna o mare avuţie a poporului român şi el a fost lucrat permanent cu hărnicie şi pricepere de agricultori, întinderea terenurilor destinate agriculturii era în Moldova
mai redusă decât în celelalte două ţări româneşti. În schimb aici existau locuri întinse de păşunat, aşa că atât marii proprietari, boierii şi mănăstirile, cât şi sătenii creşteau în număr mare bovine,
ovine, cabaline, caprine, porcine, păsări, toate din belşug. Hergheliile de cai, „cai buni de ţară" - cum spun documentele -, erau vestite şi peste hotare. Vitele, caii, oile şi caprele păşteau pe întinsele
imaşuri ale ţării. Numărul oilor şi porcilor era atât de mare, încât o parte însemnată a acestor animale intra în circuitul comerţului exterior. În acest sens documentele menţionează despre „vama oilor"
şi „vamă porcilor". Vitele din Moldova erau căutate în toată Europa. Toate acestea aduceau venituri însemnate ţării, domnului, boierilor şi producătorilor.
Cerealele care în Moldova se cultivau pe suprafeţe mai mari erau grâul, orzul, ovăzul, secara, precum şi meiul, o plantă cunoscută încă pe vremea dacilor. Producţia de cereale era relativ mică,
cantitatea recoltată fiind suficientă doar pentru hrană populaţiei. Semnificativ în acest sens este privilegiul lui Alexandru cel Bun pentru negustorii din Liov, dat în 1408, în care nu se prevedea nici o
dispoziţie cu privire la un eventual export sau import de cereale. În afara plantelor cerealiere se mai cultivau lucerna şi trifoiul, apoi plante textile cum erau inul şi cânepa, iar în preajma casei tot felul
de legume. Când vremea era bună şi recolta îmbelşugată, surplusul era depozitat în gropi săpate adânc în pământ, spre a nu fi alterată din cauza umezelii. Cu timpul, moldovenii au început să
folosească unelte mai perfecţionate, să manifeste un interes crescând pentru cultivarea intensivă şi mai raţională a pământului. S-a trecut la desţelenirea de noi terenuri pentru cultivare, iar cerealele
se semănau prin rotaţie, îndeosebi alternând grâul cu orzul. Folosind, pe lângă unelte mai bune, ca pluguri şi grape cu dinţi de lemn, îngrăşă-mintele naturale,.. agricultorii moldoveni au obţinut
producţii tot mai bune.
În legătură cu cultivarea cerealelor s-a dezvoltat mult şi morăritul, ţăranii, mai ales cei dependenţi,: fiind obligaţi să macine la moara boierului. Centre mai importante ale morări-tului din vremea
aceea erau la Baia şi Covurlui. Cu toate acestea sătenii se foloseau de rîş-n-iţe proprii, spre a nu mai fi obligaţi să dea vamă proprietarilor de mori. Dezvoltarea economiei agrare a determinat şi
dezvoltarea unor sectoare meşteşugăreşti, ca acelea ale tăbăcă-. Riilor, pivelor şi altele..
În Moldova, în perioadă la care ne referim, a luat o destul de mare extindere viticultura, mai întâi la Cotnari şi regiunea Hârlău, apoi la Huşi, Odobeşti etc.
Într-un hrisov din 1411 a lui Alexandru cel Bun, precum, şi în relatarea cronicarului Gri-gore Ureche, se menţionează că marele voievod a tocmit „chiverniseala ţării şi a pământului Moldovei" cu
boierii ţării, dintre care „paharnicul mare" îşi avea reşedinţa la Cotnari, îngrijind şi de viile de la Hârlău. Acestea erau viile domneşti. Viile de la Cotnari produceau un vin excelent, care rivaliza cu
cel produs pe valea Rinului, în Rheingau şi cu vinul şampanizat de Bourgogne.
La Cotnari era- dealtfel o casă domnească, în care a poposit Alexandru cel Buh. Mitropolitul Iosif Muşat a cumpărat în 1407 o vie pentru mănăstirea Neamţului. Vinul de Cotnari, când a început să
fie produs în cantităţi mai mari, a devenit un articol preţios de export, valorificat îndeosebi de negustori saşi, armeni, cazaci, greci şi chiar turci. Din Moldova, aceşti negustori îl transportau apoi în
Polonia, Austria, Egipt, Turcia şi chiar în Franţa şi în ţările germane. Vinul era unul din articolele de danie ale domnului. Nu rareori Alexandru cel Bun dăruia, dona, mai cu seamă mănăstirilor,
butoaie cu vin, deşi însăşi mănăstirile, ca şi boierii şi unii ţărani posedau vii proprii..

45 Reprodus după Constantin C. Giurescu, Istoria românilor, vol. II, partea a Ii-a, ediţia a IlI-a, Bucureşti, 1940, p. 560. -,
46 P. P. Panaitescu, Mircea cel Bătrîn, Bucureşti, 1944, p. 121 şi urm.
47 M. Costăchescu, op; cit.; jK,;p..623-624.
C. C. Giurescu, Despre români, în „A.A.R.S.", II, tomul XXXVIII, Bucureşti, 1913, p. 37 şi' urm. loan C. Filitti, Proprietatea solului în Principatele Române pînă la 1864, Cap.. Cultivatori liberi, p. 160-172, Oameni dependenţi, p. 128-160, Bucureşti,
1935.
 Livezile cu pomi fructiferi - nuci, meri, peri, pruni, caişi - constituiau o altă ocupaţie şi bogăţie a românilor în acea vreme; la fel apicultura era una din ocupaţiile, străvechi ale moldovenilor. Erau
unii apicultori care îngrijeau sute de ştiubeie, după cum erau şi roiuri de albine care îşi depuneau fagurii în scorburile copacilor.
Mierea şi ceară erau produse cerute pe piaţa internă, fiind în acelaşi timp foarte preţuite şi la export.
Peştele constituia, de asemenea, o bogăţie de preţ a Moldovei. În apele curgătoare, ca şi în iazuri creşteau în cantităţi mari numeroase specii de peşte, apreciate mult de populaţie; totodată, peştele
constituia şi o marfă de export.
Vânatul era practicat pe scară largă în pădurile Moldovei, în care • se găseau numeroase păsări şi animale, preţuite pentru carnea lor sau pentru blănurile mult căutate pe piaţa externă.
Pe lângă ocupaţiile de mai sus şi care, de regulă, erau un atribut al maselor ţărăneşti, pe timpul domniei lui Alexandru cel Bun, în Moldova, odată cu intensificarea exploatării minelor s-au
dezvoltat alte meşteşuguri care, toate la un loc, au concurat la creşterea avuţiei ţării.
În societatea românească din vremea lui Alexandru cel Bun gusturile s-au rafinat, cultul frumosului s-a accentuat. Meşteşugurile s-au înmulţit şi au ajuns la o anumită specializare chiar în sate, dar
mai ales în oraşe. Sprijinind dezvoltarea meşteşugurilor, Alexandru cel Bun, prin privilegiul comercial din 1408, a asigurat şi protecţia lor, interzicând importul la anumite produse.
Meşterii proveneau în cea mai mare parte din rândurile ţăranilor, dar după un timp a început să se accentueze o diferenţiere între agricultură şi meserii; meşteşugarii încep să se dedice numai
ocupaţiei lor, părăsind agricultură. Ei se vor fixa mai mult în târguri şi vor căuta să se perfecţioneze şi să se organizeze continuu, spre a putea face faţă cerinţelor tot mai pretenţioase ale clienţilor
pentru îmbrăcăminte, încălţăminte, mobilier şi diferite alte obiecte casnice.
În secolul al XV-lea, în târguri se aflau feluriţi meşteşugari: croitori, blănari, ţesători, postăvari, cizmari, măcelari, brutari, pielari, tâmplari, zugravi, zidari, bărbieri (care făceau şi medicină
rudimentară), argintari, arcari, să-bieri (care lucrau săbii, suliţe şi arcuri foarte necesare, mai ales ca arme de război). La Baia erau torcătorii de lână, pive de bătut sumane ori mori de sfărâmat bulgări
de minereuri şi mori de măcinat cereale. La Suceava şi Baia au fost introduse de saşi sladniţe de fabricat bere.
Unii dintre aceşti meşteşugari învăţau meseria în Transilvania şi apoi se întorceau acasă în Moldova. Asemenea meseriaşi s-au fixat în centre ca: Suceava, Baia, Şiret, Roman, Bîr-lad, Bacău,
Lăpuşna, Tighina, Cetatea Albă, Neamţ, Târgul Ocna, Hârlău, Cernăuţi, Iaşi, Vaslui, Dorohoi, ca şi în alte centre orăşeneşti.
Unele meserii se practicau şi pe domeniile marilor boieri, ca şi în satele libere, unde lucrau cojocari, căciulari, ciubotari, lemnari, fierari, morari, dogari, rotari s.a.
Încurajarea meseriilor, producţia relativ mare de diferite bunuri meşteşugăreşti au determinat, la un moment dat, reducerea importului din Polonia şi Transilvania, mai ales în ce privea diferite
obiecte de îmbrăcăminte. De aceea, la 1408 se vămuiau la Şiret numai „şepci" (pălării), pantaloni, nădragi, brâie cu aplicaţii de metal, care se importau.
Unele mărfuri mai fine ca cele de podoabă (cercei, inele, medalioane, scufii lucrate cu fir de aur, perle şi pietre preţioase) erau aduse din Transilvania sau proveneau din ateliere italiene. Stofele
folosite de domn şi de boieri pentru hainele de ceremonie se aduceau tot de peste hotare. Se pare că gustul şi rafinamentul la Curtea domnească şi chiar la cele ale boierilor şi dregătorilor ţării
reflectau nivelul atinsde localnici'în dezvoltarea unor meşteşuguri, dar şi o circulaţie a obiectelor de lux, care cuprinsese în sfera ei şi Moldova acelor timpuri. Marii dregători, dar mai ales familia
voievodului afişau o bogăţie vestimentară ce egală în strălucire pe cea de la alte curţi domnitoare. Voievozii şi familiile lor purtau ha :ne după moda împăraţilor bizantini. După cum se poate observa
în pictură murală din bisericile de la Rădăuţi, Voroneţ, Suceava, Roman sau Suce-viţa, Alexandru cel Bun purta haine bogat împodobite cu fire de aur şi pietre scumpe, iar pe cap o coroană
somptuoasă. „Coroana lui, scrie N. Iorga, avea un caracter regal, iar îmbrăcămintea era mai mult imperială-bizantină”.
Meşteşugarii se organizau în bresle după specialitatea lor. Breslele erau conduse de un staroste, care ajutat de sfatul breslei se ocupa de procurarea materiei prime, de producerea şi desfacerea
mărfurilor lucrate, precum şi de situaţia calfelor, al căror număr a sporit, ca şi a ucenicilor.
Târgurile au devenit pieţe de desfacere şi deci de valorificare a produselor agricole şi animale. Raporturile dintre oraş şi sat s-au intensificat prin schimb, orăşenii având nevoie de produse agricole,
iar boierii şi sătenii de produse meşteşugăreşti.
Minerii proveneau din rândurile ţăranilor dependenţi şi ai robilor şi lucrau îndeosebi la ocnele da sare de la Târgul Ocna şi din Vrancea. Sarea provenită de la Târgul Ocna era valorificată la
export, în timp ce cea din Vrancea era exploatată numai pentru trebuinţele localnicilor. Păcura se extrăgea tot de la Târgul Ocna şi din regiunea Pojorâta, nu departe de Cîm-pulungul Moldovenesc,
folosindu-se la ungerea osiilor de care. La Baia se extrăgea argint aurifer, iar în apele de la munte ţiganii zlătari reuşeau să adune aur din nisipuri fiind obligaţi să predea domniei patru ocale de aur pe
an. Acest aur era folosit pentru unele podoabe domneşti, eventual şi boiereşti, ca şi la împodobirea sau executarea unor obiecte bisericeşti: potire, cruci, cădelniţe, sfeşnice şi altele.
Vechile drumuri moldoveneşti. Dezvoltarea vieţii economice a Moldovei era condiţionată de existenţa şi siguranţa drumurilor, pe care circulau carele de transport cu mărfuri. Drumurile nu erau
pietruite, iar pentru trecerea apelor erau puţine poduri fixe. Unele documente posterioare lui Alexandru cel Bun menţionează la 1447 un pod umblător peste Prut, la „Vadul Călugăresc şi la 1460 un
pod asemănător la Cernăuţi"48. Ulterior acestea s-au mai înmulţit, dar trecerea cursurilor de apă se făcea de regulă prin văd. Aceste drumuri — viae sau magne viae — urmau, în general, marile
cursuri de apă, care erau Şiretul şi Nistrul; ele străbăteau Moldova de. la nord spre sud, legând între dânsele prin afluenţii lor centrele vieţii economice şi păsurile Carpaţilor cu porturile Chilia şi
Brăila, cu Cetatea Albă la mare, cu Caffa-Feodosia din Crimeea şi cu Pera din Balcani. Drumurile erau străbătute cu oare-cari dificultăţi şi de aceea popasurile, numite mansiones şi menziluri, unde
se făcea şi schimbul vitelor de transport, erau destul de dese. În jurul acestor popasuri, de-a lungul drumurilor mari şi ramificaţiilor lor, dar mai ales la vaduri şi trecători, ori la confluenţe s-au
înjghebat unele aşezări stabile care au devenit târgurile de mai târziu.
Drumul comercial care traversa Moldova din Polonia spre Marea Neagră înlesnea legăturile oraşelor hanseatice şi ale celor din Flandra cu Orientul. Ele erau străbătute în special de negustori
italieni ce deţineau, pe atunci, un adevărat monopol asupra comerţului din centrele de la Marea Neagră şi din Levant. Acest drum s-a numit drumul tătăresc şi a avut o însemnătate cu adevărat
europeană.
Odată cu stăpânirea Podoliei şi Lituaniei de către Vladislav Iagello, drumul tătăresc a scăzut ca importanţă, luându-i locul drumul moldovenesc, care mergea la Cetatea Albă.
Acesta a fost un mare drum de legătură cu Germania şi cu Flandra, apoi cu Liovul şi Cracovia, centre ale vieţii comerciale din Polonia, înlesnind schimbul în mărfuri aduse de armeni, germani şi
genovezi, cu unele produse orientale. În Moldova, Suceava şi Cetatea Albă eràu oraşele cu cea mai intensă viaţă comercială; Chilia a avut un rol comercial mai modest în această perioadă pentru
ţările române, dar cu vădită importanţă pentru negoţul german şi unguresc.
După acte domneşti, ca şi din descrierile unor vechi călători, găsim unele indicaţii cu privire la drumurile comerciale din Moldova pe timpul domniei lui Alexandru cel Bun. În privilegiul
comercial al domnului, dat la 8 octombrie 1408 negustorilor din Liov, găsim indicate drumurile, oraşele, vămile moldoveneşti şi produsele de schimb, dându-ne posibilitatea să urmărim traseele
acestor vechi drumuri şi ramificaţiile lor.
Dintotdeauna Moldova a fost străbătută dinspre nord spre sud de două drumuri mari: drumul tătăresc, care urmând cursul Nistrului lega Lembergul şi centre mai depărtate cu Caffa din Crimeea,
cu o ramificaţie prin Hotin, Dorohoi, Ştefăneşti, Iaşi, ajungând la Cetatea Albă; apoi era marele drum moldovenesc sau drumul Şiretului, care după ce făcea înspre nord legătura cu Dansca-Danzigul
— de la Marea Baltică şi apoi traversă Polonia, pe la Liov, urma valea largă a Şiretului până la confluenţa cu Dunărea, de unde se îndrepta apoi prin Chilia şi Cetatea Albă, tot spre portul Caffa,
făcând legătura cu Bizanţul şi cu alte centre orientale şi chiar cu unele din Marea Mediterană. O ramură a acestui drum se desfăcea mai jos de Bacău, asigurând prin Adjud legătura cu Ţara
Românească în acea vreme drumul moldovenesc era cel mai însemnat spre răsărit şi a fost numit şi „drumul cel mare", având legătură şi cu centre mai depărtate din Silezia, Flandra, Colonia şi chiar
din Anglia, cu care se practică un intens schimb de produse.
Drumul moldovenesc era cel mai mult folosit de negustori, care puteau ajunge mai sigur la porturile Chilia şi Cetatea Albă, ca şi la Caffa în Crimeea şi la Bizanţ, în vreme ce calea Dunării
înlesnea traficul comercial de la vest spre est. Trebuie menţionat însă că descoperirile geografice au schimbat mai târziu direcţia căilor de circulaţie 49.
Drumul moldovenesc avea legătură prin Suceava, Câmpulung şi Dorna spre Transilvania, cü'Rodna şi Bistriţa.
Tot de la Suceava se desfăcea un drum, care, pe la Hârlău şi Iaşi, trecea Prutul pe la vadul Ţuţorei şi prin Lăpuşna şi Tighina ajungea în sud-estul Moldovei la Cetatea Albă.
De la Lăpuşna şi Tighina erau două căi care comunicau una cu Chilia, iar cealaltă prin Tighina şi Cetatea Albă cu Caffa în Crimeea. Înspre nord o cale venea de la Hotin, care era în legătură cu.
Centrele comerciale poloneze şi ajungea la Cernăuţi.
O altă ramură a drumului moldovenesc şe îndrepta, de la Iaşi spre sud şi prin Bir Iad avea legătură cu Brăila, în Ţara Românească. De la Humor, pe valea Moldovei, prin Baia se ajungea la
Roman, urmându-se apoi cursul Şiretului. Spre Transilvania se trecea pe la Bicaz şi Ghimeş, însă cea mai lesnicioasă legătură'era” pe la Oituz.
Dar trecerea din Moldova. În Transilvania nu şe realiza numai pe aceste drumuri, cunoscute şi deschise, căci prin munţi existau numeroase poteci mai tăinuite, străbătând pădurile, pe unde treceau
renumitele „drumuri ale oilor”, pe care ciobanii ardeleni, ca să nu mai plătească vamă, îşi minau turmele lor la păşunat în Moldova şi în Dobrogea.
Moldova, încă de la începuturile ei, se instituise ca păzitoare a acestui drum de negoţ, deoarece şi Hansa teutonică din nordul Europei urmărea să aibă legături prin centrele comerciale din Polonia
şi Moldova cu porturile de la Dunăre şi Marea Neagră.
Mai spre răsărit era drumul tătăresc, mai expus decât cel moldovenesc, mai ales de când tătarii se instalaseră în Crimeea; de aceea era şi mai puţin circulat.
Acest drum venea tot dinspre Polonia şi intră în Moldova pe la Hotin, de unde pe la Dorohoi se îndrepta, pe stânga Prutului, până la Vadul Ţuţorei, loc în care îl întâlnea pe cel ce venea de la Iaşi.
O altă ramură mergea.pe cursul Nistrului, trecea pe la Soroca şi Orhei şi pe apa Bicului în jos se întâlnea cu drumul ce venea de la Iaşi, ajungând la Cetatea Albă. De la Tighina însă avea legătură
directă cu Caffa. Erau apoi şi drumuri secundare, care făceau legătura cu alte târguri din Moldova, ca şi cu satele.
Trecerea peste cursurile de apă se făcea prin vaduri, ca cel de la Hotin şi cel de la Roman, pe poduri umblătoare, cum erau cele dé la Cernăuţi şi Tighina, sau pe bărci ori cu plute acoperite cu
scânduri. Dar cu timpul au: început să se construiască şi poduri de piatră, negustorii fiind interesaţi în pietruirea drumurilor, pentru folosul lor. Unele convoaie, pentru siguranţă, erau însoţite de străji
domneşti, pentru care negustorii plăteau o anumită taxă.
Existenţa unei reţele relativ bogate de drumuri a determinat naşterea şi cultivarea unor însemnate relaţii de afaceri şi comerţ între locuitorii celor trei ţări româneşti, a înlesnit o activă şi bogată
circulaţie de valori materiale şi spirituale între ei pe întreg cuprinsul ţării, a întreţinut strânse relaţii economice, politice şi culturale cu o serie de state străine şi în primul rând cu cele vecine.
Târgurile au înflorit de-a lungul acestor drumuri şi datorită activităţii comerciale din vremea domniei liniştite a lui Alexandru cel Bun.
Negoţul de export, import şi tranzit în Moldova. Prezenţa lui Alexandru cel Bun la Liov, în 1407, la întâlnirea cu regele Vladislav Iagello, a fost un prilej foarte nimerit pentru negustorii lioveni să
stăruie pe lângă voievodul moldovean să le acorde unele dispoziţii mai avantajoase în comerţul cu ţara sa. Atunci s-au început unele tratative, care au durat însă o oarecare vreme. Într-adevăr,
Alexandru cel Bun a acordat negustorilor din Liov, celor „din toată ţara Rusiei şi Podoliei", binecunoscutul privilegiu comercial de la 8 octombrie 1408, prin care aceştia beneficiau de unele înlesniri
vamale în comerţul cu Moldova.
Privilegiul, care întărea relaţiile mai vechi dintre Moldova şi acest centru comercial polonez, are o importanţă deosebită, căci din el se pot observa dezvoltarea vieţii economice a Moldovei,
mărfurile de import, export şi tranzit, drumurile comerciale de circulaţie, vămile şi târgurile în care acestea funcţionau.
Centrul vieţii economice şi vamă principală era Suceava, capitala ţării, unde se plăteau taxele respective peste hotare. Aici se stabilise un bancher genovez Dorino Cattaneo, alături de alţi negustori
italieni. La Chilia şi Cetatea Albă se aflau alţi bancheri italieni, iar la Caffa erau şi negustori români.
Erau vămi mici în interiorul ţării şi vămi de târguri de hotare. Spre tătari erau vămile de la Tighina şi Cetatea Albă; cine nu se ducea la Cetatea Albă, ci se îndrepta spre Caffa, urma să plătească
vama la Tighina. Pe la Baia şi Moldoviţa se mergea la Bistriţa transilvană, iar prin Bacău şi pe la Târgu Trotuş şi, mai ales, pe la Oituz se ajungea la Braşov. Vămile de la Cernăuţi şi Hotin serveau
pentru Polonia şi Cameniţa din Podolia; de la Bacău prin Adjud se vămuiau mărfurile pentru Ţara Românească; vama de la Bârlad, aşezată pe drumul Brăilei, era tot pentru Valahia.
Se importau, în acea vreme, diverse articole de care aveau nevoie în primul rând Curtea domnească şi boierii. Marfa tătărească adusă din Orient prin Caffa consta din diverse produse orientale, dar
care nu erau de provenienţă tătărească.
Într-adevăr; din răsărit se importau stofe de purpură şi din păr de cămilă, bumbac, mătase, covoare de preţ, camhă - un fel de mătase folosită la şaua calului -, tămâie, piper, vin grecesc din
Malvasia, fructe, lămâi, untdelemn, trufandale, şofran şi scorţişoară, coşuri cu smochine şi spinări de morun etc., toate acestea fiind căutate în Moldova, precum şi în Polonia.
Din Transilvania, Ungaria şi Polonia, ca şi din apusul îndepărtat se aduceau pălării, şepci frânceşti, felurite postavuri, nădragi, coarde de arc. În 1419, doamna lui Alexandru cel Bun primea în dar
postav tocmai din Anglia, foarte preţuit, care era o mare raritate în răsăritul Europei. Domnului i se aduceau căciuli roşii „de Scarlatto".
Se mai importau catifea scumpă de la Ypres, Louvain şi Colonia, de pe ţărmurile Rinului, postavuri şi ţesături fine de mătase din Flan-dra şi Silezia. Se aduceau deci mărfuri de calitate, la noi şi pe
la noi în tot Orientul. Apoi tot postav se aducea de la Budă şi Liov, iar catifea mai ieftină din Cehia. Se importau chiar şi pânza de în şi cânepa, nemţească sau lituană, diverse articole de încălţăminte
şi îmbrăcăminte. Cei mai bogaţi cumpărau blănuri scumpe, piei de peste mare, probabil de astrahan, pentru căciuli fine. Negustorii saşi aduceau pentru săteni- cojoace, mantale, cergi (care se
confecţionau şi în ţară), coase, cuţite, diverse unelte folosite îndeosebi pentru muncile agricole, ca şi alte produse.
Se mai importau diferite arme: săbii, arcuri simple sau cu vârtej, adică arbalete, scuturi şi zale.
Astfel, activitatea comercială prin export, import şi tranzit era intensă în timpul domniei lui Alexandru cel Bun, ndueînd venituri însemnate domniei şi vistieriei Moldovei, ca şi producătorilor şi
negustorilor. La un moment dat s-a ajuns chiar la o dispută de prioritate între Liov şi Cracovia privind comerţul pe drumul moldovenesc. Dar regele Poloniei hotărî ca şi unii şi alţii să se bucure de
aceleaşi drepturi. Liovenii însă erau. Mai avantajaţi ' prin situaţia lor geografică faţă de Moldova şi ei şi-au dat toată silinţa ca să câştige unele avantaje de la domnul moldovean

48 Reprodus după Constantin C. Giurescu, op. cit:, p. 549

49 Emil Diaconescu, Vechi drumuri moldoveneşti. Iaşi, 1939.
M. Costăchescu, op. cit., II, p. 630-637.
 Negustorii poposeau cu Carele pline de mărfuri în hanurile de la Şiret, Suceava, Bacău, Trotuş, ori la Iaşi, Bîriad, Lăpuşna, Tighina, care erau• şi centre vamale.
Activitatea comercială în acea vreme fiind fecundă, carele armeneşti şi săseşti încărcate.cu marfă străbăteau drumurile Moldovei însoţite de negustori şi de paznici special înarmaţi. Erau însă şi
străji domneşti, care întovărăşeau taberile cu care, mai ales prin unele locuri mai primejdioase, cum erau îndeosebi cele din regiunea Nistrului. Pentru aceste străji,
Negustorii plăteau o anumită taxă, iar în privilegiul din 1408 se prevedea că negustorii lio-veni să plătească pentru strajă câte 12 groşi de car. În genere însă paza drumurilor era asigurată şi se putea
circula fără grijă, iar când, foarte rar, se întâmpla câte un jaf la drumul mare, hoţii erau prinşi deîndată.
Dealtfel, călătorii străini care treceau în acea vreme pe drumurile Moldovei, cum a fost germanul Schiltberger, participant la bătălia de la Nicopole (1396) şi apoi scăpat din prinsoare, relatează
despre bună rânduială şi pază drumurilor Moldovei. Acelaşi lucru îl va povesti şi călătorul francez Guillebert de Lannoy (1421), iar din alte relatări se cunoaşte că pe drumurile Moldovei erau
călăuze care cunoşteau şi limbi străine, între altele şi latina.
În tranzacţiile comerciale din vremea lui Alexandru cel Bun se foloseau atât monede străine, cât şi bani bătuţi în ţările noastre, în general din argint. Primele monede moldovene din argint au fost
bătute pe Petru Muşat, fiind foarte bine executate. Alexandru cel Bun a bătut şi el monede de argint chiar în primii ani de domnie, unele de dimensiuni mari, altele mai mici: dubli groşi, groşi şi
jumătate de groşi, având aceeaşi greutate ca dinarii polonezi. Se pare că domnul român ar fi bătut o monedă de argint cu vulturul polon, ceea ce ar fi consemnat raporturile lui cu Polonia înainte de a
se afirma că „domn autocrat”. Monedele bătute de el aveau pe o faţă bourul Moldovei. Mai circulau în Moldova groşii şi dinarii polonezi şi zloţii tătăreşti, care în realitate erau florini genovezi, iar
veneticii erau veneţieni, ajunşi la noi prin Caffa, de unde veneau şi ducaţii de aur.
Grosul era o monedă curentă, dar mai mare ca valoare era grivnă, menţionată în privilegiul lui Alexandru cel Bun din 1408.
Domnul Moldovei a acordat un privilegiu comercial şi braşovenilor, reînnoit de urmaşul său Ştefan 1. Deşi în relaţiile comerciale erau în general raporturi de reciprocitate, totuşi vama era mai mare
pentru tătari şi mai redusă pentru ceilalţi negustori. La Liov şi la Caffa se aflau şi negustori români.
În unele centre comerciale din Moldova, cum erau Suceava, Baia, Şiret, Hârlău, Cotnari, Tg. Neamţ şi altele, au venit din Transilvania şi Polonia colonişti germani, prin secolele XIII- XIV, buni
lucrători la mine, meşteşugari şi negustori.
Tot în acele vremuri au venit şi armenii în Moldova, activi negustori, ca şi meşteri pietrari pricepuţi. Veniţi din Caucaz, din cauza persecuţiilor, s-au oprit mai întâi în Crimeea, la Caffa, de unde au
trecut în Polonia, scoborîndu-se apoi şi în târgurile moldoveneşti, încă prin secolul al XIV-lea. În timpul lui Alexandru cel Bun ar fi fost trei mii de familii armeneşti în Moldova. Ei foloseau
drumurile de comerţ, prin târgurile moldoveneşti spre Orient, ca şi spre Polonia şi Prusia. Armenii s-au aşezat în localităţi ca Şiret, Hotin, Suceava, Roman, Iaşi, Bacău, Bârlad, Cetatea Albă şi în alte
centre, construindu-şi cu timpul în unele din aceste târguri biserici de piatră, de mari dimensiuni, în stil apropiat de cel moldovenesc. Armenii şi-au însuşit unele denumiri româneşti ca Şeptilici,
Vărzarul, Teodoru, pe lângă unele originale ca Goilov, Măgîrdici, Manea, Iacobeanu, Baraghian şi altele. Unii din éi au ajuns.cu timpul la ranguri de boieri.
Tot din Caucaz au venit şi ţiganii, care erau originari din India. Ei erau buni meşteşugari şi muzicanţi. Aceştia strângeau aur din nisipul apelor dinspre munte, lucrau ciururi, site, albii, lopeţi şi alte
obiecte de necesitate. Cei mai mulţi erau nomazi, dar erau şi ţigani statornici pe la curţile boiereşti şi mănăstiri ca meşteşugari, torcători ori brutari; ei îngrijeau caii şi făceau şi. Alte servicii
domestice. În oraşe şi târguri erau lăutari, bucătari, vizitii, fierari etc.
Negoţul constituia un interes, de stat, iar produsele moldoveneşti care aparţineau domniei erau vândute în Polonia, Transilvania, Ungaria, Ţara Românească sau spre părţile tătăreşti, la Caffa, apoi
la Pera - Bizanţ, prin negustori domneşti. Produsele care aparţineau celorlalte categorii sociale se exportau în aceleaşi ţări şi localităţi, ca şi îh altele mai depărtate. Domnul se bucura de privilegiul de
a-şi opri unele produse, de care avea nevoie, din cele importate sau care erau în tranzit, exercitând astfel un fel de monopol.. Din Moldova se exportau vite cornute, cai, afară de cei mai buni care
erau opriţi pentru călărimea ţării. Pentru caii exportaţi, ca şi pentru caii ungureşti, se plătea vamă la târgul unde erau cumpăraţi, iar la transportul lor se achitau taxe vamale la Suceava, Şiret şi
Cernăuţi; pentru cei duşi la Cameniţa, vama era la Şiret şi Dorohoi, ori la Cernăuţi şi Hotin. Pentru vite cornute, berbeci, porci, iepe, oi, capre, piei crude de bou, miel şi veveriţă, de iepuri, pisici
sălbatice, de vulpi sau de cerb se plătea vama acolo unde se făcea cumpărătura, apoi la vama principală de la Suceava, precum şi la Bacău, Roman, Baia, Tg. Neamţ „sau în alte târguri ale noastre".
Ceară, jderii, argintul erau articole oprite la export. Din produsele ţării se mai exportau mierea, lină, seul, peştele (morun şi crap sărat), icre negre, produse meşteşugăreşti, poloboace cu vin, care
se trimiteau în Polonia şi peste Nistru, la cazaci. Apoi unele minereuri, cerute pe pieţele străine, afară de cele care erau oprite la export. Se ducea postav în Valahia şi chiar în Transilvania, la Braşov.
Schimbul era intens prin produsele exportate, ca şi prin cele importate. Din Ţara Românească se aducea lină, piper, ceară şi alte articole; din Transilvania se importau şepci, paloşe, săbii ungureşti,
lina. La Cernăuţi se plătea vama pentru caré nemţeşti şi armeneşti încărcate. Pentru lucruri mai mărunte se plătea vamă la Suceava, iar la Şiret, jumătate din suma achitată la Suceava.
Importul de argint ars din Ungaria şi cel de jderi erau destinate cu prioritate domnului şi numai ceea ce prisosea lui din aceste produse devenea liber pentru comerţ.
Negustorii lioveni îşi puteau ţine la Suceava o casă, „fondacco", care era în acelaşi timp şi un depozit de mărfuri, dar nu puteau să aibă „cârciumă şi nici să facă bere sau mied, nici să aibă
măcelărie şi nici să vândă pâine. Dacă vor ţine prăvălii de acestea vor plăti şi ei taxe ca toţi negustorii" 1.
Se ştie că Alexandru cel Bun avea legături cu orăşenii din Liov încă de la începutul domniei, primind diferite mărfuri ca postavuri, fructe-trufandale şi diverse alte articole.
Moldova avea legături comerciale şi cu Cracovia, care folosea drumul moldovenesc, ca şi cel tătăresc. Şi în acest mare centru polonez erau negustori români.
În privinţa comerţului existau însă şi o serie de îngrădiri: aşa bunăoară erau târguri care se bucurau de unele privilegii domneşti, negustorii fiind obligaţi să se oprească în asemenea centre şi să-şi
desfacă mărfurile la alţi negustori, care, cumpărându-le, le puteau revinde unde voiau. Alte târguri mai erau favorizate şi prin faptul că negustorii, cărora li se prescria un anumit traseu, trebuiau să
treacă cu marfa lor prin asemenea centre.
Ca un semn al reciprocităţii faţă de politica lui Alexandru cel Bun în legătură cu negustorii polonezi, şi regii Poloniei au acordat unele privilegii negustorilor moldoveni. La Sniatyn se făceau
iarmaroace mari, la care luau parte şi numeroşi moldoveni, de aceea se şi numeau „conventiones Vallachorum”.
În Moldova se importau şi unele produse mediteraneene, cu toate că turcii invadaseră Peninsula Balcanică. Dealtfel, la Cetatea Albă şi la Chilia veneau şi negustori genovezi şi ve-neţieni cu
mărfuri exotice din răsărit care, pe drumul moldovenesc, treceau şi în Polonia.

POLITICA EXTERNĂ A LUI ALEXANDRU CEL BUN

Domnia lui Alexandru cel Bun reprezintă în trecutul Moldovei o perioadă de relativă linişte, într-o epocă de mari frământări în lumea răsăritului Europei, politica de pace a voievodului
moldovean, ca şi reuşita acestei politici, alături de cea a lui Mircea cel Bătrân, au ridicat prestigiul politic, diplomatic şi militar al principatelor române la o însemnătate europeană. Statele vecine au
preţuit prietenia şi alianţa lor, stăruind în acelaşi timp să înlăture primejdia eventualei lor vrăjmăşii. Şi numai chibzuinţă, calmul şi înţelepciunea domnului moldovean i-au dat putinţa să se orienteze
cu clarviziune în complicaţiile politice şi diplomatice de atunci. În primejdia care ameninţa lumea creştină din partea otomanilor, ţările române au constituit un adevărat zid de apărare a creştinătăţii
în sud-estul Europei, fă-cînd că dominaţia efectivă a Porţii să se oprească la Dunăre.
Alexandru cel Bun a evitat pe cât a fost cu putinţă conflictele care ar fi putut provoca războaie, scrutând însă cu toată atenţia politică vecinilor Moldovei, mai cu seamă atitudinea echivocă a
regilor Ungariei şi Poloniei. Rezultatele diplomaţiei chibzuite duse de Alexandru cel Bun au asigurat Moldovei o epocă de linişte şi progres.
Relaţiile cu Ţara Românească.
Alexandru cel Bun s-a arătat recunoscător lui Mircea cel Bătrân pentru sprijinul ce i 1-a dat pentru a ocupa tronul Moldovei. Cei doi domni au ajuns la o înţelegere deplină cu privire la delimitarea
hotarelor între cele două ţări româneşti, ceea ce a dus la o alianţă mai strânsă între ei.
Dealtfel, în tratatul lui Ştefan cel Mare cu Matei Corvin din 1475 se relatează că au existat chiar unele acte scrise între cei doi domni cu privire la hotarul dintre ţările lor. Mircea îşi spunea
„domn autocrat a toată Ţara basarabească”. La un moment dat, în lupta contra turcilor, domnul muntean a avut în ajutor un corp de oştiri moldovene şi transilvănene, chiar în primii ani ai secolului al
XV-lea. Era un început de afirmare a solidarităţii între cele trei ţări româneşti în lupta contra otomanilor, duşmanul lor comun. Cei doi domni români, Mircea cel Bătrân şi Alexandru cel Bun,
urmăreau să menţină un echilibru politic în această parte a Europei, menit să consolideze poziţia statelor lor, mai ales faţă de primejdia otomană.
Încă din 1404-1405, după ce a intrat în Dobrogea, Mircea cel Bătrân a luat în stăpânire şi Chilia-Licostomo, cu „părţile tătăreşti”. Teritoriul stăpânit de către domnul Valahiei la nordul gurilor
Dunării s-a numit Basarabia, adică „ţară a Basarabilor”. Genovezii au stăpânit Chilia până la 1403, dar în 1404 această cetate a intrat în posesia lui Mircea cel Bătrân . Chilia avea legături cu toate
drumurile de comerţ spre „părţile tătăreşti”, spre Polonia prin Moldova, ca şi spre Ungaria 1. Chilia era folosită mai mult pentru schimbul mărfurilor germane şi maghiare cu Orientul, iar Cetatea Albă,
pentru legăturile Moldovei cu Polonia şi Lituania. La rândul lor şi veneţienii manifestau un vădit interes pentru relaţii cu acest centru de negoţ. Din aceleaşi interese economice, genovezii erau şi ei
bine implantaţi aici, menţinând astfel mai uşor legăturile cu Crimeea, Constantinopole şi Polonia. Mai târziu, când Caffa a ajuns sub stăpînirea turcilor, genovezii s-au refugiat în cetăţile moldovene,
precum şi la Suceava. Mircea cel Bătrân cunoştea bine pericolul otoman, de aceea la sprijinit la tron pe Alexandru cel Bun, apoi s-a apropiat şi de regele Poloniei, Vladislav Iagello, considerând că
trebuie să ajungă la concentrarea unor forţe puternice în faţa turcilor, aflaţi în ofensivă. Ţările române s-au sprijinit reciproc împotriva oricăror primejdii, atâta timp cât a trăit Mircea. Între ele n-au
existat rivalităţi nici pentru probleme de hotar, care s-au stabilit pe cursul apelor despărţitoare.
Odată cu moartea lui Mircea cel Bătrân a devenit mai evidentă şi pentru Moldova primejdia otomană, căci turcii erau destul de agresivi în tendinţa lor de a-şi extinde stăpânirea la nordul Dunării.
Într-adevăr, după moartea lui Mihail (1420), fiul şi urmaşul lui Mircea, otomanii s-au îndreptat cu corăbiile lor şi asupra Cetăţii Albe, ajutaţi şi de Dan al II-lea, urmaşul lui Mihail, dar atacul lor a
fost respins de domnul Moldovei cu propriile-i puteri, căci ajutorul solicitat lui Vladislav Iagello n-a sosit la vreme. Aceasta a fost prima ciocnire între oştenii moldoveni şi turci.
Sub Dan al II-lea, care s-a înscăunat ca domn al Valahiei după moartea lui Mihail, relaţiile s-au înrăutăţit între cele două ţări româneşti. Dan al II-lea a considerat o „uzurpare” ocuparea Chiliei şi a
„părţilor tătăreşti”. Sub impulsul coroanei maghiare, el a pretins stăpânirea acestei cetăţi, motivându-şi pretenţiile prin dezvoltarea comerţului şi creşterea veniturilor ţării sale, pe care le putea avea
prin schimbul de mărfuri. De aceea el a încercat să intre în posesia Chiliei mai întâi pe cale diplomatică, dar nu a reuşit, fapt pentru care, cu sprijinul lui Sigismund şi cu un ajutor de la turci, a atacat
cetatea. În această situaţie Alexandru cel Bun a susţinut la tronul Ţării Româneşti pe Radu Prasnaglava, întrucât nu era bucuros că tronul acestei ţări să fie ocupat de un om al regelui Sigismund,
monarhul maghiar voind cu orice preţ să stăpânească Chilia pentru a-şi deschide pe cursul Dunării o cale de legătură cu Orientul. Într-un asemenea context, Veneţia, care nu putuse fi biruită în Marea
Adriatică, ar fi primit o lovitură aici în Orient. Sigismund a ocupat de la munteni Severinul, vinde a aşezat pe cavalerii teutoni, înşiruindu-i apoi în mai multe cetăţi şi centre de pe malurile Dunării,
pentru paza acestui fluviu, dar la Chilia n-a putut ajunge. Alexandru cel Bun a refuzat orice tratative cu regele maghiar în această chestiune.
Înaintea ocupării tronului de către Alexandru cel Bun, Chilia fusese stăpânită de către genovezi, apoi a aparţinut Valahiei . Abia după moartea lui Mircea cel Bătrân (1418) Chilia a intrat în
stăpânirea Moldovei. Alexandru cel Bun era interesat să înlesnească atât comerţul ţării sale, cât şi comerţul” de tranzit; de aceea a întărit porturile Chilia şi Cetatea Albă.
Dar Dan al II-lea, ale cărui venituri, prin pierderea Chiliei, erau considerabil reduse, a încercat să o recucerească. El a prădat în sudul ţării, dar la reîntoarcere a fost atacat de Alexandru cel Bun
care i-a luat toată pradă şi i-a nimicit o bună parte din oştirea cu care venise (1429). În anul următor încearcă un al doilea atac, însă fără a putea să ocupe Chilia.
Cu sprijinul lui Alexandru cel Bun, Radu Prasnaglava reuşeşte, la un moment dat, să înlăture din domnie pe Dan al II-lea (1426). Acesta reocupă insă tronul cu ajutorul lui Sigismund,
deşi boierii erau nemulţumiţi de politica lui excesiv de războinică. Mai târziu, în 1431, Sigismund găseşte nimerit să sprijine la tronul Ţării Româneşti pe Vlad Dracul, care făcuse o serie de
concesii regelui Ungariei. El se intitula „fiu al marelui Mircea”. Dar Vlad găsi drumul închis de trupe moldovene, aşa că deocamdată nu a putut ocupa tronul dorit şi se reîntoarse de unde venise.
Tronul Valahiei a fost ocupat în cele din urmă de Alexandru Aldea, care, atras de ţelurile politice moldovene, mai ales că fusese sprijinit de Alexandru cel Bun , se arăta îngrijorat de atitudinea lui
Sigismund, ca şi de perspectiva unei invazii turceşti în ţara lui. Dar tocmai în acea vreme a intervenit o înţelegere între regele Ungariei şi domnul Moldovei, acesta din urmă venin-du-i în ajutor lui
Alexandru Aldea cu patru steaguri de moldoveni împotriva otomanilor. Turcii au trecut totuşi în Valahia în vara anului 1431, silindu-1 pe noul voievod să li se închine, ceea ce el a şi făcut „pentru
liniştea ţării sale”, fiind totodată nevoit să-i aiute pe turci în expediţia lor de atunci din Transilvania. Supunerea lui Alexandru Aldea foartă otomană i-a displăcut lui Alexandru . În această situaţie
Moldova ajunse în nemiilocită apropiere de turci.
Relaţiile cu polonii.
Deşi a căutat să se adapteze şi să trăiască în pace cu vecinii aflat între cele două puteri antagoniste, Polonia şi Ungaria, care priveau cu lăcomie spre Moldova, Alexandru cel Bun a trebuit să
desfăşoare o politică externă deosebit de abilă. Domnul Moldovei a înţeles încă de la începutul domniei că nu avea altă cale de urmat decât drumul trasat de către înaintaşii săi, adică înţelegerea cu
polonii. Astfel, el a ajuns la actul de la 12 martie 1402 prin care făgăduia slujbă credincioasă, sfat şi ajutor regelui Poloniei împotriva oricărui duşman, dar ca suveran neatârnat, aşa cum a vrut să
rămână şi a rămas. Prin acest act el a ţinut să confirme situaţia de suveranitate a Moldovei, evitând orice expresie care ar fi putut exprima, sub vreo formă oarecare, supunere sau ascultare.
Toate acestea au fost motive temeinice pentru orientarea politicii externe a lui Alexandru cel Bun. El n-a îndeplinit atunci ceremonia omagiului, ci a depus numai un jurământ pe cruce, ca un
legământ, care se întemeia pe relaţii de reciprocitate între cei doi suverani. Alexandru cel Bun se considera voievod „din mila lui Dumnezeu”, ceea ce convenea ambelor ţări, mai ales că Polonia se
afla într-o situaţie grea în urma războiului cu Lituania şi a răscoalei din Podolia. Dealtfel, acest tratat de strânsă alianţă cu polonii a fost încheiat tocmai în preajma dezlănţuirii ofensivei turceşti 50.
La 23 septembrie 1403 şi Mircea cel Bătrân, preocupat de lupta cu turcii, a reînnoit alianţa cu Vladislav Iagello, prin intervenţia lui Alexandru cel Bun, putându-şi consolida şi situaţia de
independenţă economică. Se realiza astfel o triplă alianţă între aceste ţări.
Atitudinea binevoitoare a domnului Moldovei faţă de relaţiile cu Polonia pleca de la mai multe considerente: în primul rând exista o tradiţie creată de predecesorii săi Petru, Roman şi Ştefan
Muşat, care încheiaseră şi ei tratate cu vecinii de la nordul Moldovei. O' atitudine duşmănoasă faţă de poloni ar fi însemnat ca Moldova, între alte consecinţe, să piardă Pocuţia, zălogită încă din

50 I.' Minea, Principatele Române şi politica orientală a împăratului Sigismund. Bucureşti, 1919. p. 102-103 ; I. Bogdan, Documentele lui Ştefan cel Mare, voi. I, p. 334-335. ,
vremea lui Petru Muşat; în al doilea rând, ar fi fost cu totul nediplomatic ca Alexandru cel Bun, care urmărea liniştea şi propăşirea statului său, precum şi stăvilirea expansionismului maghiar, să se
găsească între doi duşmani - Polonia şi Ungaria - pe care nu i-ar fi putut înfrunta deodată.
Ţările române erau deci interesate ca Polonia să nu fie îngenuncheată, căci numai astfel puteau fi stăvilite poftele coroanei maghiare 51. Existenţa şi independenţa ţărilor române erau foarte necesare
chiar pentru echilibrul european. Dealtfel, domnii români aveau un cu-vînt de spus în răsăritul Europei şi fără ei nu se putea face nici un aranjament în această parte a continentului.
Pe de altă parte, sub raport economic, prin Moldova treceau drumurile sigure, care duceau din centrele comerciale poloneze - Liov, Cracovia -, şi chiar de mai departe, spre porturile dunărene şi
martime. Comerţul de tranzit aducea, aşa cum s-a mai arătat, venituri vamale însemnate vistieriei Moldovei datorită negustorilor poloni şi altora ce-şi transportau mărfurile la Chilia, Cetatea Albă şi
chiar la Caffa, în Crimeea, de unde se întorceau în ţările lor cu mărfuri importate din răsărit. Trebuie luate în considerare, de asemenea, comunitatea religioasă cu ortodocşii din regatul polon, precum
şi înrudirea lui Alexandru cel Bun cu familia regală din Polonia.
Reînnîoirea legăturilor cu polonii în anii care au urmat nu trebuie pusă neapărat pe seama neîncrederii acestora în domnul Moldovei, ci a constituit o chestiune de protocol faţă de regele polon.
La 1 august 1404, Alexandru cel Bun s-a dus la Cameniţa, peste Nistru, în faţa Hotinu-lui, împreună cu un grup de mari boieri, unde, urmând pilda înaintaşilor săi „Petru Voievod şi tatălui nostru,
Roman Voievod şi Ştefan Voievod", făgădui din nou ajutor şi bun sfat regelui Vladislav Iagello „împotriva duşmanilor lui, oriunde s-ar afla”. Trei ani mai târziu, la 6 octombrie 1407, a mers la Liov
însoţit iarăşi de 27 de boieri şi a făcut în termeni mai simpli aceeaşi făgăduinţă suveranului polon, adică să-i dea ajutor „după puterea noastră” 52. Liovenii au intervenit atunci să li se acorde de către
domnul Moldovei un privilegiu comercial, care Ie-a fost dat la 1408.
Toate aceste acte de omagiu, date fără nici o înfeudare a ţării, aveau şi asentimentul boierilor din divan.
'La 25 mai 1411, Ia Roman, a fost reînnoit tratatul unei alianţe defensive cu dispoziţii mai clare decât cele anterioare privind ajutorul reciproc pe care cei doi semnatari urmau să şi-1 dea împotriva
tendinţelor agresive ale regalităţii maghiare. Prin el s-a întărit din nou făgăduinţa de a sta în ajutorul regelui Poloniei „împotriva craiului unguresc, ca şi împotriva oricărui dintre duşmanii săi",
indiferent de distanţă. „Şi cine i-ar fi vrăjmaş lui, acesta este vrăjmaş şi nouă [...] ". Acest act de ajutor reciproc avea o dispoziţie categorică. Astfel, dacă ungurii ar fi atacat Polonia, atunci Alexandru
cel Bun se obliga să pornească împotriva Ungariei, iar dacă Moldova ar fi fost atacată de unguri, regele Poloniei trebuie „să plece contra Ţării Ungureşti [..,] "».
Sigismund al Ungariei continua să vizeze controlul şi dominaţia navigaţiei pe Dunăre până la vărsarea ei, dar Chilia era atunci bine stăpânită de Mircea cel Bătrân, iar Cetatea Albă aparţinea
Moldovei.
Relaţiile politice ale lui Alexandru cel Bun cu Polonia plecau şi de la necesitatea ca această ţară să-şi asigure legături comerciale cu porturile de Ia Dunăre şi Marea Neagră. Dar şi Ungaria avea
aceleaşi interese, ceea ce a determinat neînţelegeri între aceste două puteri, precum şi cu Moldova.
La 17 mai 1411 Mircea cel Bătrân a încheiat şi el un tratat cu polonii, pentru a contracara politica regelui Sigismund. Domnul Ţării Româneşti căuta totodată să se disculpe de învinuirile
neîntemeiate ce i le adusese regele Poloniei, respectiv că s-ar fi aliat cu turcii spre a ataca Ungaria 53.
În acelaşi an, regele Poloniei a căutat să lămurească şi problema Pocuţiei. Vladislav Iagello se obliga să achite restul datoriei de o mie de ruble de argint frîncesc, ce mai rămăsese din suma de 3
000 ruble ce-i fusese împrumutată de Petru Muşat. În cazul în care acest rest nu ar fi fost achitat în termen de doi ani, Alexandru cel Bun „prietenul nostru — domnul Moldovei" putea ocupa Pocuţia,
„această ţară de colţ" cu Sniatyn şi Calomeia, care fusese amanetată Moldovei. Domnul Moldovei urma să stăpânească acest teritoriu până ce restul sumei de 1 000 de ruble va fi achitat 2. În expresia
„prietenul nostru — domnul Moldovei" găsim afirmarea neatârnării Moldovei.
Alexandru cel Bun şi-a respectat toate obligaţiile ce-şi luase prin convenţiile încheiate cu Vladislav Iagello, în vreme ce acesta n-a pregetat să semneze un act ostil Moldovei, convenţia de la
Lublau (1412), încheiată cu Sigismund, regele Ungariei.
Prin noul act încheiat Ia 17 mai 1411, Alexandru cel Bun condiţiona durata bunelor relaţii cu regele polon „atâta timp îi va fi credincios, cât el nu ne va face nedreptate în ţara noastră şi în ocina
mea şi în toate hotarele mele". Prin domnia lui înţeleaptă şi virtuţile personale, Alexandru cel Bun a reuşit să se facă respectat de vecinii de la nord.
Cu un an mai înainte de încheierea noului tratat dintre Polonia şi Moldova, regele Sigismund a fost ales împărat al Germaniei, ceea ce îl făcea şi mai incomod atât pentru Polonia, cât şi pentru
ţările române. Dar înfrângerea cavalerilor teutoni de către poloni şi moldoveni, perspectiva unor atacuri turceşti, criză politică internă şi nemulţumirile din rândurile populaţiei l-au făcut pe noul rege-
împărat să înţeleagă faptul că era mai bine să aibă relaţii bune cu regele Vladislav, spre a fi liber în lupta împotriva primejdiei turceşti, scontând chiar pe un ajutor de la poloni.
Astfel, încă în 1411 s-a întrunit o comisie mixtă, alcătuită din delegaţi maghiari şi poloni, stabilind condiţiile de împăcare între ţările lor şi o eventuală întâlnire între suveranii maghiar şi polon,
„spre a înlătura toate motivele de duşmănie, ură, neînţelegere şi ceartă cu privire la teritoriile contestate" 54. Întâlnirea proiectată intre Vladislav şi Sigismund a avut loc la 15 martie 1412, la Lublau:
aici cei doi suverani au ajuns la o înţelegere cu privire la o eventuală acţiune contra turcilor, la care urma să ia parte şi Moldova. În cazul când Alexandru cel Bun n-ar fi ajutat cele două puteri,
Moldova urma să fie împărţită între Polonia şi Ungaria.
Se ştie că în vreme ce se semna tratatul de la Lublau, într-o localitate din Polonia se aflau nişte soli de-ai lui Mircea cel Bătrân care l-au văzut pe regele Poloniei, dar n-au putut afla nimic de la el
cu privire la situaţia ce se proiecta Moldovei.
Ulterior au fost cunoscute clauzele tratatului de la Lublau, care în legătură cu Moldova precizau următoarele: „Despre Ţara Moldovei s-a stipulat între noi şi domnul Vladislav, regele Poloniei,
prea scumpul nostru frate, aşa precum urmează. Fiindcă magnificul Alexandru, domnul Moldovei, s-a obligat faţă de Vladislav, fratele nostru, care obligaţiune, noi Sigismund, regele Ungariei, din
curată iubire şi sinceră fraternitate pentru domnul Vladislav, nu voim a tulbura, nici a împiedica, de aceea s-a dispus că, de câte ori turcii şi necredincioşii ar năvăli cu oaste în ţările supuse coroanei
ungare, sau de câte ori noi, Sigismund rege, ne-am ridica în contra turcilor şi necredincioşilor şi am face expediţiuni în contra lor, în afară de hotarele regatului nostru, ale Ungariei, atunci, regele
Poloniei, prea scumpul nostru frate, la notificarea şi cererile noastre, va fi dator să poruncească moldoveanului ca el în persoană, cu toată puterea sa, să vină în ajutor nouă şi oştilor noastre şi să
aducă serviciu credincios, afară de cazul când, ar fi împiedicat prin motive şi gravă infirmitate, în care caz, el va fi dator să trimită oastea sa sub un comandant al său propriu. Iar dacă cumva după
porunca domnului Vladislav rege nu ne-ar veni personal în ajutor în contra turcilor şi necredincioşilor, său fiind bolnav el refuză să trimită oastea sa, atunci noi amândoi regii, Sigismund şi Vladislav,
vom fi datori să invadăm cu putere Ţara Moldovei şi să detronăm pe domnul ei, iar ţara lui s-o supunem nouă, împărţind-o între noi după limitele mai jos arătate în următorul mod: pădurea cea mare
numită Bucovina, începând de la munţii Ungariei şi situată între Ţara Moldovei şi Ţara Şepeniţului, întin-zîndu-se pe lângă Şiret până la pădurea mai mică Bucovina, până la râul Prut, să se împartă
în două, pe jumătate, oraşul Iaşi, situat în partea stingă, să rămână domnului Vladislav, regele Poloniei, iar oraşul Bârlad, situat în partea dreaptă, să rămână nouă, regelui Sigismund al Ungariei şi
coroanei acestuia. Peste râul Prut; celelalte păduri, mergând spre câmpiile deşerte până la mare, împreună cu câmpiile deşerte, să fie împărţite în jumătate, aşa că Cetatea Albă, cu o jumătate egală să
rămână domnului Vladislav, regele Poloniei, şi Chilia cu cealaltă jumătate să ne rămână nouă, regelui Sigismund şi Coroanei Ungariei. Iar dacă moldoveanul va asculta statornic şi credincios de
poruncile date lui de domnul Vladislav rege şi le va îndeplini în ajutorul nostru, atunci Ţara Moldovei îi va rămâne lui şi după moartea unuia din noi, numiţi regi, până în cinci ani, conform
stipulaţiunilor de mai sus, rămânând întreg dreptul fiecăruia din aliaţi" 55.
Vladislav Iagello a păstrat secretul înţelegerii sale cu Sigismund, regele Ungariei şi împăratul Germaniei, încheiată la Lublau şi doar mai târziu conţinutul acestei înţelegeri a fost cunoscut de către
Alexandru cel Bun.
Acest act, prin conţinutul său, însemna o încălcare flagrantă a independenţei şi suveranităţii Moldovei. De aceea tratatul de la Lublau a zdruncinat alianţa dintre Polonia şi ţările române şi a
determinat înăsprirea relaţiilor ulterioare dintre dânsele. Cu toate acestea, Alexandru cel Bun şi-a respectat pe deplin obligaţiile asumate faţă de Polonia, ajutând-o în războaiele cu cavalerii teutoni.
Respectîn-du-şi obligaţiile, domnul Moldovei avea în vedere şi propriile sale nevoi de asistenţă militară din partea polonilor împotriva ungurilor, care plănuiau în continuare să domine Moldova,
precum şi împotriva pericolului turcesc, ce devenea din ce în ce mai de temut.
La rândul său, şi Mircea cel Bătrân sprijinea o apropiere faţă de Polonia. Domnii români urmăreau să menţină un echilibru politic în această parte a Europei pentru a nu primejdui soarta propriilor
ţări.
Alexandru cel Bun a rămas, după moartea lui Mircea cel Bătrân, un adevărat arbitru în răsăritul Europei.
În 1415, regele polon şi soţia sa Hedviga au făcut o vizită lui Alexandru cel Bun la Sniatyn, poate mustrîndu-1 conştiinţa pentru purtarea lui lipsită de orice cavalerism, ori spre a confirma bunele
raporturi dintre cele două ţări. Domnul Moldovei a dat atunci o masă pentru suveranii poloni şi suita lor. Şi tot în acea vreme, murindu-i soţia, doamna Ana, domnul Moldovei se căsători cu Rin-gala,
vară primară a lui Vladislav Iagello şi sora lui Vitold. Această căsătorie n-a adus nici o schimbare în relaţiile dintre Moldova şi Polonia. Este drept, pentru moment a intervenit o oarecare ameliorare
în relaţiile cu Sigismund, dar aceasta s-a datorat şi faptului că monarhul polon a sesizat intenţia turcilor de a pătrunde spre centrul Europei, prin Ungaria.
După Sniatyn, datorită căsătoriei lui Alexandru cel Bun cu Ringala, care era catolică fanatică, a început construirea catedralei catolice de la Baia, terminată în 1420. Era una din cele mai
monumentale biserici catolice din Moldova, împodobită somptuos, din care însă n-a mai rămas decât o ruină, deoarece a ars în 1467, când Matei Corvin a atacat Moldova, fără ca cineva să mai
manifeste ulterior intenţia de a o reface. După această dată s-a desfiinţat şi episcopia catolică de la Baia iar târgul a început să decadă, locuitorii lui risi-pindu-se.
Primejdia otomană. După ce au invadat Peninsula Balcanică în veacul al XIV-lea, turcii au înaintat spre Dunăre, profitând şi de lipsa de unitate a popoarelor din sud-estul Europei. Bizanţul credea
că şi-ar putea reînvia stăpânirea în Balcani, fapt pentru care n-a ezitat să ceară chiar ajutorul turcilor crezând că-i va putea domina.
Ungurii, la rândul lor, voiau să pătrundă şi ei la sudul Dunării, spre a lua în stăpânire regiunea Vidinului (1369). Unele cruciade îndreptate împotriva turcilor erau în realitate nişte acţiuni puse în
serviciul propagandei catolice.
În această situaţie, turcilor nu le-a fost greu să înfrângă pe rând popoarele balcanice şi să-şi extindă dominaţia până în sudul Dunării, mai ales după ce şi-au fixat centrul de acţiune la Adrianopol
(1351).
Bulgaria a capitulat sub loviturile sultanului Baiazid şi a fost transformată în paşalâc, situaţie în care a rămas mai multe secole.
Sârbii au luptat eroic, dar în cele din urmă au fost şi ei supuşi de către turci. Ungurii, care nu-şi dădeau încă seama că vor fi şi ei atacaţi de otomani, au încercat să ocupe Vi-dinul, pe timpul lui
Sigismund de Luxemburg, lovind pe cneazul Lazăr al Şerbiei şi contribuind astfel la biruinţa turcilor din 1389.
Ţara Românească apare astfel ca primul stat din spaţiul sud-estic european care s-a opus cu toată hotărârea înaintării turcilor, devenind pivotul de apărare a popoarelor balcanice împotriva
dominaţiei otomane. În aceste condiţii, singura rezistenţă împotriva înaintării turceşti a fost atunci oastea lui Mircea cel Bătrân. Domnul român a reuşit să elibereze Dobrogea de sub stăpânirea Porţii
şi să ocupe cetatea Dristorului (Silistra) tocmai în vremurile ofensivei otomanilor (1389). Aşteptându-se la un atac din partea turcilor, Mircea a căutat unele alianţe. Cu domnii din Moldova a fost în
relaţii de bună vecinătate şi prietenie, afară de unele neînţelegeri intervenite după 1395 cu Ştefan I. Dar Moldova era abia în curs de a se consolida ca stat, aşa că nu reprezenta încă o forţă combativă
pe al cărui sprijin să se poată bizui în mod deosebit. Totuşi, prin mijlocirea lui Pentru I Muşat a încheiat o alianţă cu Vladislav Iagello, regele Poloniei (1390). Împotriva turcilor această alianţă era
însă inoperantă; mai eficace ar fi fost o apropiere între Mircea şi Ungaria, dar aceasta nu s-a putut realiza atunci, deşi regatul ungar suferise un atac otoman prin partea de sud a Banatului.
Şi totuşi, în acţiunea lor ofensivă în Balcani, turcii s-au lovit de forţa îndârjita a oas-tei lui Mircea cel Bătrân în Dobrogea şi apoi la Rovine (1394) şi deşi domnul muntean a fost nevoit,
momentan, să se retragă în Transilvania, unde a încheiat un tratat de alianţă cu regele Sigismund, el s-a reîntors, i-a alungat pe turci şi pe Vlad Uzurpatorul, şi-a reocupat tronul şi a continuat lupta
împotriva otomanilor, cu toate că la Nicopole (1396) creştinii au suferit o înfrângere dezastruoasă.
Prin politica preconizată, Mircea cel Bătrân a ştiut să asigure fiinţa Ţării Româneşti într-o vreme când statele creştine erau ameninţate de dominaţia otomană.
Moartea lui Mircea cel Bătrân la 1418 a determinat o situaţie nouă în raporturile Porţiicu ţările române, repercutată în primul rând asupra Moldovei din vremea lui Alexandru cel Bun, care începea
să fie tot mai mult ameninţată de primejdia otomană. Biruitorul domn al Valahiei apărase şi Moldova împotriva pericolului otoman, dar în 1420 turcii, după ce îl atacă pe Mihail, fiul şi urmaşul lui
Mircea, se îndreptară cu marea lor flotă spre Cetatea Albă. În situaţia creată, Alexandru cel Bun a cerut, conform tratatului încheiat, ajutor lui Vladislav Iagello. Acesta a dispus ca să fie ajutat de
Vitold şi de comitatele de graniţă ale Poloniei. Până Ia venirea ajutorului, oastea Moldovei a reuşit să respingă cu forţele proprii atacul sultanului şi să întărească garnizoana de la Cetatea Albă K
Aşezarea geografică a Moldovei impunea mult tact diplomatic faţă de înaintarea turcilor, mai ales că Mahomed ajunsese la malul Mării Negre, în Dobrogea. Turcii începuseră să-şi dea seama de
poziţia cetăţilor Chilia şi Cetatea Albă, care erau adevărate „străji" ole orientului şi pe care ar fi vrut de atunci să le ocupe.
În 1422 a fost reconfirmat tratatul de la Lublau între Sigismund şi Vladislav Iagello, la Kesmarck. Cu acest prilej regele Ungariei a stăruit pentru împărţirea Moldovei, dar regele Poloniei s-a opus,
deşi Vitold, pe care moldovenii l-au ajutat în luptele ce le avusese cu ruşii moscoviţi, se arătase a fi de acord cu dorinţa regelui maghiar. În 1426 însuşi Vitold
1
N. Iorga, Chilia şi Cetatea Albă, p. 80.

51 I.' Minea, Principatele Române şi politica orientală a împăratului Sigismund. Bucureşti, 1919. p. 102—103 ; I. Bogdan, Documentele lui Ştefan cel Mare, voi. I, p. 334-335. ,
52 Ibidem, p. 628-630.
53 Hurmuzaki, 1-2, p. 825, 830 ; I. Nistor, Alexandru cel Bun, p. 12-13.
* M. Costăchescu, op. cit., p. 640—641.
54 Hurmuzaki, 1-2, p. 825, 830 ; I. Nistor, Alexandru cel Bun, p. 12-13.
* M. Costăchescu, op. cit., p. 640-641.
55 Hurmuzaki, Documente, I, p. 485-486.
Încearcă să-1 determine pe Sigismund ca să stăruie pentru înfăptuirea planului lor. Regele Ungariei, la rândul lui, ii făgăduia lui Vitold ajutor pentru obţinerea coroanei Lituaniei. Dar primejdia
turcească devenise iminentă atât pentru Moldova, cât mai ales pentru Ungaria. De aceea, în 1426 Sigismund iniţie o înţelegere cu Vladislav Iagello şi cu Alexandru cel Bun, căruia i-a trimis chiar o
solie la Suceava în vederea organizării unei „cruciade" împotriva otomanilor 56. Domnul Moldovei s-a declarat de acord să participe la aceste lupte. Armatele lor urmau să se concentreze la Brăila,
unde au venit trupele moldovene şi, la 26 iunie 1426, cele polone. Regele Ungariei cerea ca domnul român să dea o armată până la 10 000 de oameni, cu ostaşi îmbrăcaţi în zale. Dar ungurii n-au
apărut, căci tocmai atunci Sigismund era angajat în reprimarea mişcării husite din Boemia. După o aşteptare de două luni, ostile moldovene şi polone s-au reîntors în ţările lor 57.
Urmărind în continuare ideea dezmembrării şi ocupării Moldovei, Sigismund scrise regelui Poloniei că Alexandru ar fi avut o înţelegere cu turcii, dar domnul Moldovei a protestat împotriva unei
asemenea insinuări. Chiar mai mult, după ce la 8 mai 1427 a sosit o solie turcească la Suceava, voievodul Moldovei nu a întârziat să comunice acest fapt lui Vitöld.
În acest timp, în Ţara Românească situaţia era tulbure datorită luptelor dintre Dan al II-lea şi Radu al II-lea Prasnaglava.
Amestecul lui Alexandru cel Bun în luptele pentru tron din Valahia, cu stăruinţa de a-1 înlătura pe Dan, 1-a făcut pe Sigismund să reia chestiunea împărţirii Moldovei şi a înlăturării domnului, deşi
acesta întărea Chilia împotriva turcilor şi nu a Ungariei, mai ales că Sigismund şi Dan fuseseră înfrânţi de otomani în Serbia (1428). În urma acestei infringed, Valahia trecu sub influenţa lui
Alexandru cel Bun1.
La rândul său, Vladislav Iagello. În 1428. ar fi vrut să organizeze o cruciadă scontând pe aiuţorul domnului Moldovei. În schieb Sigismund continua să aibă o poziţie ostilă lui Alexandru cel Bun.
În 1428 regele maghiar s-a adresat suveranului Poloniei şi lui Vitold, acuzând şi cerînd- sancţionarea domnului Moldovei şi centru că acesta îl soriimea pe Radu al TT-lea. Çare era devotat staoînirii
turceşti. Vitold i-a răspus Iui Sigismund că: „miri. Bine să suferim ca el (Alexandru.: —n.A.) să-sl. Ducă la îndeolinire hotărârea împotriva serenităţii voastre şi în contra crestimtătii şi sä tolerăm în
mijlocul nostru un om aşa de periculos. Ar. fi mai convenabil să ne împotrivim lui şi să stârpim răul din rădăcini".
Ca urmare, s-a convocat la Luck, în Voly-nia, în ianuarie 1429, o reuniune asemănătoare celei de la Lublau, pentru a se discuta chestiunea ridicată de Sigismund, precum şi alte situaţii pendinte
între Ungaria, Polonia şi Lituania.
Au fost prezenţi atunci Vladislav Iagello, Sigismund, Vitold, boieri din Valahia şi din Moldova şi delegaţi ai ordinului teutonic.
Regele Ungariei, sperând să aranjeze situaţia Orientului conform intereselor lui, stăruia în principal să se pornească la acţiune decisivă împotriva Moldovei, în vederea împărţirii
Ei între Ungaria şi Polonia. „Moldova - afirmă el - este o ţară bogată şi are belşug de tot felul de produse". În acelaşi timp, cerea ridicarea Lituaniei la rangul de regat pentru Vitold. A treia propunere
prevedea ca cetatea Chilia să fie restituită Valahiei. Sigismund urmărea, îndeosebi, să separe Polonia de cel mai bun aliat, aşa cum îi fusese Alexandru cel Bun până atunci.
Vladislav Iagello a respins pretenţiile lui Sigismund; el a cerut chiar ca o condiţie prealabilă a desfăşurării întâlnirii să nu se ia în discuţie situaţia Moldovei, mai ales că la reuniune participau şi
boieri moldoveni. Dar regele Ungariei,. Pentru care aceasta era o chestiune ce-1 interesa în mod deosebit, 1-a acuzat în continuare pe Alexandru ce! Bun că n-a dat ajutorul la care era obligat prin
tratatul de la Lublau" împotriva turcilor. Sigismund propusese, nici mai mult nici mai puţin, ' ca domnul Moldovei să fie îndepărtat de la tron, chiar printr-o acţiune armată, iar ţara lui să fie împărţită,
după vechea înţelegere de la Lublau, dintre poloni şi unguri. Vitold a susţinut şi el la început ca Alexandru cel Bun să fie scos din domnie, poate şi ca o reminiscenţă a faptului că domnul Moldovei o
repu-diase pe Ringala, sora lui. Dar Vladislav Ia-gello nu se grăbi; el arătă că Alexandru cel Bun venise cu armata lui şi cu cea polonă la întâlnirea convenită la Brăila, în vara anului 1426, unde
ungurii au fost aşteptaţi în zadar timp de două luni, astfel că domnul Moldovei nu putea fi învinuit că nu şi-ar fi îndeplinit obligaţiile asumate. Boierii moldoveni au rămas foarte mulţumiţi de
atitudinea regelui Poloniei, în schimb, s-a produs o ruptură între Polonia şi Lituania, Vladislav refuzând să-i acorde lui Vitold titlul de rege, aşa cum stăruia Sigismund.
La întrunirea de la Luck, regele Ungariei a mai cerut ca Chilia să fie restituită Ţării Româneşti, de la care fusese „luată" de Alexandru cel Bun. Dar această chestiune a rărrJas să fie discutată de o
comisie mixtă de arbitraj, în frunte cu Vitold, şi care urma să se întrunească mai târziu, în luna aprilie, la Troki. Însă la termenul stabilit delegaţii unguri nu s-au prezentat. Între timp, printr-o scrisoare
din 17 aprilie 1429, Sigismund făgăduise formal marelui maestru al ordinului teutonic că-i va preda Chilia. Acesta trebuia să-şi pregătească oameni de luptă dacă cetatea nu-i va fi predată în mod
paşnic1.
Alexandru cel Bun a respins „cercetarea" proiectată de Sigismund şi Vitold în ce privea situaţia ţării sale. Nici Vladislav Iagello nu a fost de acord cu mediaţia propusă, con-siderînd că asta
însemna amestec în treburile interne ale Moldovei şi mai ales pentru că nu-i convenea nici lui prezenţa cavalerilor teutoni la Chilia, căci tocmai ei îl împiedicau să ajungă la Marea Baltică. S-a putut
spune atunci că domnul Moldovei a repurtat o răsunătoare victorie diplomatică asupra lui Sigismund, ceea ce 1-a îndârjit şi mai mult pe regele Ungariei.
Tot în acea vreme, Dan al II-lea, cu ajutor de la Sigismund şi turci, a pornit război cu Moldova pentru dobândirea hotarelor „uzurpate", respectiv a Chiliei şi a „vechii Basarabii". La mijloc erau
însă interesele Ungariei care voia să-şi deschidă drum pe Dunăre şi la gurile fluviului.
Sigismund, cu aceeaşi vrăjmăşie, îl informă din nou pe Vladislav Iagello că Alexandru cel Bun era înţeles cu turcii şi chiar şi cu tătarii. El se declară gata să se împace şi cu husiţii spre a-1 ataca pe
domnul Moldovei, care, în realitate, n-avea însă nici o legătură cu otomanii sau cu tătarii.
La Luck, propunerile lui Sigismund, susţinute şi de Vitold, n-au găsit ecolul dorit de regele ungur. Eşecul pornirilor lui a fost total. În schimb Alexandru cel Bun a rămas ferm pe poziţie,
consolidându-şi şi mai mult situaţia.
Tratativele duse la Luck au dezvăluit însă clauzele înţelegerii de la Lublau şi Kesmarck dintre Polonia şi Ungaria privitoare la împărţirea Moldovei. Alexandru cel Bun le-a aflat de la boierii lui,
fiindu-i comunicate însă şi de Vitold, care urmărea de data asta să încheie o alianţă cu domnul Moldovei împotriva lui Vladislav Iagello 58. Acesta a determinat o schimbare a atitudinii politice de până
atunci a domnului Moldovei, care s-a îndepărtat de poloni.
Moartea lui Vitold 1-a făcut pe Alexandru cel Bun să se apropie de Lituania ortodoxă, în vreme ce Sigismund avea acum nevoie de sprijinul domnului român, căruia i-a trimis soli, întrucât
Moldova reprezenta o putere mai mare decât cea a Lituaniei. Domnul Moldovei s-a împăcat cu Sigismund, iar urmarea a fost înlăturarea lui Dan al II-lea, a cărui acţiune militară în Moldova a
însemnat şi sfârşitul lui.
Domnul Moldovei nu putea îngădui nesin-ceritatea politică a lui Vladislav Iagello şi spre sfârşitul domniei lui a pornit război contra polonilor, de care se simţise destul de legat până atunci. S-a
ajuns la crearea unui nou bloc politic îndreptat împotriva regelui Poloniei, alcătuit din moldoveni, lituanieni, unguri şi cavalerii teutoni, care sprijineau crearea unui regat al Lituaniei cu Vitold ca
rege. Însă, dinspre sud, ameninţarea turcească era tot mai pronunţată.
În 1430 se petrecuse un fapt politic destul de grav în viaţa Poloniei, prin stăruinţa continuă a Lituaniei de a se despărţi de legătura cu Varşovia şi a se proclama independentă. Vitold a pretins cu
insistenţă titlul de rege, dar Vladislav s-a opus, căci asta însemna separarea Lituaniei de Polonia/
Murind Vitold, în 1430, mare cneaz al Lituaniei a ajuns Svidrigailo, fratele regelui Poloniei, care a încercat să proclame Lituania regat independent, iar el să se încoroneze ca rege. Atunci
Vladislav 1-a înlocuit şi pe acesta cu Sigismund, un alt frate al său. Polonia voia să încorporeze Volinia şi Podolia şi să desfiinţeze Lituania.
Tot atunci, domnul Moldovei adunase oaste puternică spre a-1 susţine pe Alexandru Aldea împotriva lui Dan al II-lea. Deşi Alexandru cel Bun n-a sprijinit acţiunea Lituaniei, el îşi pierduse
încrederea în regele polon, care fusese nesincèr în alianţa cu Moldova, iar în 1427 reocupase Pocuţia, fără să-şi fi achitat vechea datorie.
În aceste împrejurări, războiul izbucni în iulie 1431 şi Alexandru cel Bun, având cu el şi o ceată de tătari, invada în Pocuţia şi Podolia, spre Sniatyn, Haliciu, Liov şi Cameniţa, reuşind să captureze
o pradă destul de bogată, în calea Iui n-a întâmpinat nici o împotriviremai serioasă. Deşi s-au făcut eforturi pentru împăcarea lui Alexandru cel Bun cu Vladislav Iagello, acest lucru nu s-a întâmplat.
Ca urmare, luptele au reînceput, domnul Moldovei conducând el însuşi ostile sale contra polonilor; năvăli în Podolia, ocupă Pocuţia, merse până la Liov, iar alte trupe dinspre Hotin au pornit spre
Cameniţa.
La 2 septembrie regele Poloniei s-a învoit la pace provizorie. Scrisori ale teutonilor arată că Alexandru cel Bun s-a reîntors cu bine în Moldova, păstrând şi Pocuţia 59.
Polonii erau profund nemulţumiţi de aceste atacuri, ca şi de pretenţia lui Svidrigailo de a deveni rege al Lituaniei. Între timp, Moldova pierdu pe Alexandru cel Bun. La 2 februarie 1432 trebuiau
să înceapă tratative de pace, dar Svidrigailo declara că fără delegaţii moldoveni şi teutoni nu va accepta tratative. Ostilităţile au continuat şi în 1432, însă Iliaş Vodă, urmaşul lui Alexandru cel Bun, a
ieşit din coaliţie. Pocuţia a rămas Moldovei, iar Svidrigailo nu a reuşit să fie proclamat rege al Lituaniei, care a rămas în continuare unită cu Polonia.
Relaţiile cu Ungaria. Cea mai activă politică a lui Alexandru cel Bun s-a desfăşurat cu vecinii Moldovei de la nord. Cu ungurii n-a avut nici un conflict armat, dar s-a menţinut într-o rezervă
justificată faţă de ei, pe de o parte prin atitudinea permanent duşmănoasă a regelui Sigismund, manifestată la Lublau (1412), apoi la Kesmarck (1422) şi în cele din urmă la Luck (1429), pe de altă
parte pentru că voia să-şi păstreze prietenia cu Vladislav Iagello, al cărui tron era urmărit cu toată stăruinţa de regele Ungariei. Regele ungar acţionase cu perseverenţă, urmărind să împartă Moldova
şi să stăpânească Chilia. Sigismund i-a instalat pe teutoni la Severin, dorind, ca apoi să-i aşeze la Chilia, pe care Dan al II-lea n-ar fi fost în stare s-o apere contra turcilor.
Spre sfârşitul domniei lui Alexandru cel Bun s-a produs o ameliorare a raporturilor dintre Moldova şi Ungaria datorită, în bună parte, conflictului între Polonia şi Lituania, când domnul român şi
Sigismund au intervenit în favoarea acesteia din urmă.
Relaţiile cu tătarii, vecinii din răsărit ai Moldovei, stăpânitori ai stepelor de la nordul Mării Negre, nu au fost de natură conflictuală. Dimpotrivă, în 1431, ei l-au ajutat pe domnul Moldovei în
războiul din Polonia. În 1402 tătarii au trecut prin Moldova în ajutorul lui Baiazid, contra lui Timur-Lenk, care 1-a biruit pe sultan la Angora (1402). Mircea cel Bătrân ar fi vrut că tătarii să lupte
contra lui Baiazid, dar n-a reuşit în această stăruinţă a lui.
Pe toată durata domniei sale, Alexandru cel Bun a desfăşurat o politică defensivă, de pace, în cadrul hotarelor naturale ale ţării sale. A reocupat Chilia, reintegrând astfel graniţa Moldovei spre sud.
Pe de altă parte a luat în stăpânire Pocuţia prin titlul de drept, confirmat şi de regele Vladislav Iagello al Poloniei.
Alexandru cel Bun a evitat conflictele, el şi-a apărat ţara împotriva vrăjmaşilor ori de câte ori a fost nevoie, dovedind că în afară de titlul de evlavie care i s-a dat, ştia să mî-nuiască şi spada pentru
neam, pentru ţară şi pentru lege. El a asigurat neatârnarea Moldovei şi a întregit pământul românesc, arătîn-du-se şi un foarte iscusit diplomat.

VIAŢA CULTURAL-ARTISTICA ÎN EPOCA LUI ALEXANDRU CEL BUN

În îndelungata sa domnie, Alexandru cel Bun a găsit timp, mijloace şi îndemnuri ca să asigure şi dezvoltarea vieţii culturale şi artistice a ţării sale. Progresul vieţii economice, precum şi munca
plină de creaţie a maselor, alături de interesul domnului au contribuit la progresul culturii noastre din acel răstimp.
În vremea lui Alexandru cel Bun aspectele de cultură materială s-au afirmat printr-o întrepătrundere a artei populare eu arta religioasă, care n-a rămas însă şi fără unele influenţe ale artei bizantine
şi ale celei apussne. Acum apare un stil nou al arhitecturii moldoveneşti, care nù se mai confundă cu stilul rural simplu al locuinţelor ţărăneşti şi chiar al multor dintre cele orăşeneşti.
Vechi urme de cultură feudală cu influenţe bizantine şi slavone erau cunoscute de timpuriu în Moldova. Evoluţia economică şi social-politică din prima perioadă a feudalismului dezvoltat în
Moldova a făcut să se înmulţească construcţiile de piatră, mult mai solide şi mai rezistente. Astfel, în locul întăriturilor de pământ, al caselor de lemn şi al bisericilor simple de lemn, au început să se
construiască cetăţi, biserici şi mănăstiri de piatră, împrejmuite cu ziduri puternice, tot de piatră, cu o incintă largă.
S-au construit mănăstiri, biserici, curţi şi case domneşti la Suceava, Şiret, Hârlău, Neamţ, Cotnari, Baia, Moldoviţa, Bistriţa şi s-au reparat şi consolidat cele existente până în vremea lui
Alexandru cel Bun.
Datorită construcţiilor din piatră a început să se dezvolte o nouă arhitectură în Moldova. Prin legăturile cu Bizanţul şi apusul Europei, s-a introdus şi influenţa arhitecturii respective, mai ales în
construirea şi întărirea cetăţilor, ca şi în arhitectura religioasă şi în cea laică. Astfel, o armonie nouă, cu un gust deosebit şi-a făcut loc în arhitectura bisericilor moldoveneşti şi datorită influenţelor
gotice combinate cu cele bizantine.
Ca urmare a progreselor făcute în domeniul artei construcţiilor şi împodobirii lăcaşurilor de închinăciune s-au ridicat biserici cu plan cruciform, treflat, respectiv cu împărţirea interiorului în trei
nave, cu plafonul boltit, cu fresca ornamentată în culori a căror armonizare atingea perfecţiunea, cu figuri grupate, în frescă se foloseau cu o artă desăvârşită culori'variate şi foiţe de aur, adaptate
personajului mistic. La exterior, unele biserici au fost ornamentate cu discuri şi cărămizi smălţuite, de influenţă apuseană, cum s-a putut constata din resturile găsite la mănăstirea Humorul şi la
biserică veche a Mirăuţilor.
Clima a determinat construirea unor acoperişuri înalte cu pante repezi, proeminente şi din material rezistent, dându-le astfel un aspect mai zvelt prin înălţimea lor.
Au fost aduşi şi meşteri constructori străini, dar influenţa lor a fost recepţionată şi dezvoltată de către autentice talente autohtone. Spiritul de creaţie popular deosebit de fecund la români, îmbinat
cu cele mai reprezentative influenţe apusene sau răsăritene, a determinat în arta construcţiilor apariţia unor manifestări specifice Moldovei, purtând pecetea unui stil autohton, a stilului moldovenesc.
Acest stil s-a evidenţiat încă în vremea lui Petru Muşat, desăvârşindu-se ulterior în timpul lui Alexandru cel Bun şi Ştefan cel Mare.
Arta moldovenească originală s-a afirmat din acele începuturi în orice fel de construcţii, cunoscute prin arhitectura lor solidă, prin pictură murală, exprimată cu un talent deosebit, ca şi prin
sculptura care împodobea chenarele uşilor şi ferestrelor 60.

56 Emil Diaconescu, Călători străini in ţările romane. Guillebert de Lannoi, Iaşi, 1940 ; N. Iorga, Chilia şi Cetatea Albă,, p. 82 ; P. Nicorescu, Cetatea Albă, Craiova, f.d., p. 25.
57 N. Iorga, Studii istorice asupra Chiliei şi Cetăţii Albe, p. 85.
* I. Minea, op. cit., p. 191.
58 I. Ursu, Relaţiunile Moldovei cu Polonia pînă la moartea lui Ştefan cel Mare, Piatra Neamţ, 1904, p. 48.
59 N. Iorga, Studii istorice asupra Chiliei si Cetăţii Albe, p. 10.
 Influenţa stilului gotic o aflăm prin contraforturile exterioare, construite solid din piatră, ca şi prin ouşorii uşilor şi ferestrelor, în formă ogivală, care erau opera unor meşteri aduşi din Polonia şi
Transilvania.
Chiar bisericile din lemn au început să fie lucrate cu turnuri zvelte, cu cerdacuri la intrare şi cu uşi sculptate, iar casele boiereşti exprimau şi ele un gust ales pentru frumos, adaptat la nevoile
practice.
Mănăstirile, împodobite cu picturi şi icoane, arată că în acea vreme s-au pregătit în lăcaşurile lor şi zugravii sau pictorii, probabil cunoscători ai tratatelor de pictură bizantină, numite erminii.
Această artă se dezvoltase în Moldova încă mai înainte, pentru că în vremea lui Alexandru cel Bun documentele pomenesc pe zugravii Ni chita şi Dobre, cărora la 1415 domnul le dăruieşte două sate
- Crăiniceşti şi Leucuşeşti - cu obligaţia ca ei să zugrăvească „două biserici, una din târgul Romanului şi alta care va fi voia noastră, afară de bisericile de la Rădăuţi, sau o casă sau un pridvor".
Faptul arată că şi casele domneşti, şi poate şi unele boiereşti, aveau pereţii zugrăviţi 1.
Tot Alexandru cel Bun, printr-un document din 30 ianuarie 1425, răsplăteşte şi pe Ştefan Zugravul, pentru „dreaptă şi credincioasă slujbă", cu patru sate pe apa Miletinului 61. Şi acesta va fi avut o
activitate remarcabilă, pic-tînd pereţii ctitoriilor lui Alexandru cel Bun, la Moldoviţa şi Bistriţa, de vreme ce a fost răsplătit cu dania celor patru sate 62. Amintirea lui apare în denumirea satului
Zugravi de pe apa Miletinului, lingă Hârlău, ca şi a dealului
Zugravul, tot acolo. Fiind zugravul de curte al lui Alexandru cel Bun îl găsim pomenit şi într-un document din anul 1443 când de fapt nu mai era în viaţă 63.
Construcţiile din vremea lui Alexandru cel Bun au fost împodobite cu picturi interioare, sculpturi şi inscripţii săpate în piatră sau în marmură, pietre de mormânt, cadre de uşi şi de ferestre.
Propăşirea vieţii economice a dus la dezvoltarea gustului pentru frumosul artistic şi la construcţiile solide din secolul al XV-lea. Gustul rafinat al curţii domneşti şi al boierimii, aplecată spre un
trai mai bun şi din ce în ce mai luxos, se reflectă astfel şi în aceste construcţii, în împodobirea lor şi în costumele după modele adoptate atât din orient, rit şi din apus.
Încă de la începutul domniei, Alexandru cel Bun a construit pe apa Moldoviţei, între brazi şi molizi, mănăstirea Moldoviţa 1, pictată de zugravii domneşti Nichita, Dobre şi Ştefan.
În construcţia mănăstirii s-a simţit influenţa arhitecturii bizantine, ca rezultat al relaţiilor lui Alexandru cel Bun cu patriarhul Matei de la Constantinopol.
În ţinutul Neamţului, Alexandru cel Bun a construit o altă mănăstire - Bistriţa - pe locul uneia mai vechi de lemn, nu departe de apa Bistriţei şi de Piatra Neamţ sau Piatră lui Crăciun, cum se
chemă în vechime. El s-a ocupat mai mult de această ctitorie, hotărând ca acolo să fie înmormântat. Mănăstirea exista la 1407, când este citată într-un hrisov împreună cu ctitoria de la Neamţ a lui
Petru Muşat64.
Legendele spun că pe la mănăstirea Bistriţa a trecut Petru Rareş în 1538, când s-a refugiat în Transilvania, fiind mazilit din domnia Moldovei.
La Bistriţa au fost înmormântaţi doamna Ana, prima soţie a lui Alexandru cel Bun; de asemenea, domnul Moldovei şi-a găsit somnul de veci tot aici. Ştefan cel Mare a avut grijă să le aşeze lespezi
cu. Inscripţii, dintre care se păstrează numai cea a doamnei Ana, căci mor-mîntul lui Alexandru cel Bun a fost profanat.
În forma actuală, mănăstirea Bistriţa este o construcţie a lui Alexandru Lăpuşneanu, terminată în 1554 şi care în pisanie are grijă să spună că. „adevăratul ctitor al sfînt-lăcaşului acestuia este
Alexandru cel Bun". Clopotniţa a fost construită de Ştefan cel Mare la 1498, fiind înmormântat aici fiul său Alexandru (1496).
Interesul pentru această ctitorie se datorează şi faptului că aici a început să fie întocmit, în 1407, un pomelnic al domnilor Moldovei, de la întemeierea ei, continuat apoi până la Alexandru
Lăpuşneanu. Şi tot în acest lăcaş, călugări cu învăţătură de carte au scris Letopiseţul de la Bistriţa, cea mai veche cronică a Moldovei, în care sunt însemnate date din trecutul moldovenesc, cu domnii
care au cârmuit această ţară românească, începând de la Dragoş şi Bogdan. Letopiseţul a fost întrerupt la 1508».
Mănăstirea Neamţ a fiinţat, în primul rând, ca centru din care a iradiat activitatea cărturărească. Aici, ucenici de-ai învăţatului călugăr Nicodim au venit de la mănăstirile Tismana şi Vodiţa din
Ţara Românească, au pus bazele unei organizări mănăstireşti şi în Moldova şi au introdus elemente de activitate cărturărească. Unii dintre aceşti ucenici au trecut în Transilvania, răspândind şi acolo
învăţătura de carte.
Caracterul culturii din acea vreme din Moldova şi Ţara Românească era slavon, documentele şi textele manuscrise fiind redactate în aceeaşi limbă, slava veche, care a pătruns în biserică. Ea a fost
astfel folosită uh timp ca limbă de cultură şi că limbă oficială a statului, fără să fie înţeleasă de masele populare, în Transilvania însă se folosea mult în acte limba latină, ca influenţă a catolicismului.
De asemenea, şi în cancelaria domnească din Moldova erau dieci care redactau hrisoave în latineşte.
Textul hrisoavelor aie un formular românesc original, propriu spiritului nostru etnic din acea vreme. Ele cuprindeau uneori şi puţine cuvinte româneşti intercalate în text, împrumutînd unele
elemente juridice din diplomaţia apuseană, menţionând boierii din divan, locul unde a fost scris hrisovul, cine 1-a scris şi cine a atârnat pecetea, date care lipseau în diplomaţia slavă.
Unele dintre mănăstirile din Moldova au devenit, încă din începuturi, importante centre de lumină prin răspândirea ştiinţei de carte şi a scrisului cu caracter laic şi bisericesc. În acele vremuri când
ştiinţa de carte era aşa de rară, aici au apărut primele şcoli, cu dascăli aleşi mai mult dintre călugări şi cu copii şi tineri adunaţi de prin preajma mănăstirilor Rădăuţi, Neamţ, Bistriţa, Moldoviţa, unde
au început să funcţioneze asemenea şcoli. Şcolile deveniseră foarte necesare, întrucât se simţea mare nevoie ca în cancelaria domnească să se întocmească hrisoave domneşti şi acte politice, să se
scrie învoiri şi acte vamale şi comerciale, care trebuiau să fie întocmite de dieci pregătiţi în anumite şcoli. Bisericile şi mănăstirile aveau nevoie de cărţi de ritual, texte de legi civile şi bisericeşti,
scrise de copişti îndeosebi de la mănăstirea Neamţ, dar şi de cei de la Bistriţa, ca şi de la alte mănăstiri. Mai mult chiar, în 1431, într-o scrisoare a episcopului catolic loan de la Baia către cel de la
Cracovia, este menţionat „magistrul Hermann, de loc din Suceava", ca „bacalaureat în medicină", ceea ce evidenţia un fapt de ştiinţă remarcabil pentru acea vreme 65. De altfel, în prima jumătate a
secolului al XV-lea, unii grămătici îndeplineau şi funcţiunea de profesori în Moldova. Husitul Iacob a fost şi el câtva timp profesor la Suceava, în vremea domniei lui Alexandru cel Bun.
La 1415 la mănăstirea Bistriţa era stareţ „chir Vasile", desigur îndrumătorul şcolii, iar la 1423 este citat un Moise Filosoful, cărturar după cum îi. Arată şi numele - care va fi fost şi el dascăl la
Suceava.
Cu aceşti dieci arta caligrafiei s-a perfecţionat, călugării copiind la mănăstiri texte religioase pe care le împodobeau cu iniţiale mari pe fond bronzat, albastru sau roşu, într-un minunat cadru
înflorat cu miniaturi, frontispicii, vignete, adevărate opere de artă, colorate cu albastru, verde, bronz, roşu de purpură şi negru. Ele sunt însoţite de desene geometrice, flori stilizate, păsări etc., în
combinaţii armonioase de culori. Hrisoavele erau scrise pe pergament cu pecetea ţării atârnata cu şnur de mătase. Hârtia, culorile şi pergamentul se aduceau de la Veneţia ori din Silezia cu cheltuiala
domnilor, bisericilor, boierilor şi negustorilor.
Asemenea manuscrise au servit şi vecinilor ortodocşi în arta scrisului, stilul moldovenesc fiind superior şi predominant.
Se pare că încă din primii ani ai domniei. Alexandru cel Bun ar fi înfiinţat o şcoală după felul celei din Bizanţ, de unde au venit învăţaţi că să predea tinerilor moldoveni ştiinţa nomocanoanelor
bizantine, adică a legiurilor civile şi canonice. Predarea se făcea în limbile greacă şi slavă. O altă şcoală, care a funcţionat pe lângă mitropolia din Suceava, era destinată pentru clerul bisericesc şi se
afla sub directa îngrijire à mitropolitului Iosif şi a învăţatului cleric Grigore Ţamblac 66. Acesta din urmă a desfăşurat o largă activitate diplomatică laică şi bisericească, fiind trimisul lui Alexandru cel
Bun la curtea lui Vitold şi conducătorul delegaţiei bisericii moldovene la Sinodul de la Constanţa (1415).
Alexandru cel Bun, satisfăcut de activitatea acestei şcoli, a înzestrat-o cu averi, după obiceiul vremii, şi a ridicat-o la rangul de şcoală domnească, asemuind-o cu o adevărată Academie teologică
şi juridică2.
Unii dintre tinerii care au urmat cursurile acestei şcoli şi-au continuat studiile în limba latină la noua Universitate din Cracovia, având prilejul să cunoască unele elemente ale culturii umaniste din
acea vreme, premergătoare Renaşterii şi Reformei din Apus. Aceşti tineri erau din Baia, apoi câte doi din Bacău, Şiret şi Iaşi şi câte unul din Suceava, Roman, Hîr-lău şi Trotuş, faptul având o
deosebită semnificaţie pentru cultura noastră medievală.
Istoricul polon Eugeniu Barwinski, în prefaţa la traducerea în latineşte a Letopiseţului lui Miron Costin, menţionează numele a trei dintre aceşti tineri: Nicolaus Andree de Moldavia (1405),
Mathias de Bachkowya (1309) şi Demetrius Dyionissii de Rezestes (?) - 1431 -. Cunoscuţi în arhiva acestei Academii 67.
Dar tineri moldoveni, dintre care unii erau şi clerici, au făcut studii şi în alte centre din Europa Centrală. Astfel, saşii din Baia şi-au trimis copiii la învăţătură la Praga şi Viena, iar unii absolvenţi ai
şcolilor de la Suceava, Şiret sau Baia au urmat cursuri superioare la Cracovia, Viena şi Praga. La Cracovia, după matricolele Universităţii, se găseau, la un moment dat, 18 tineri învăţăcei provenind
de la Suceava, Şiret, Baia, Roman, Iaşi, Bacău, Hîr-lău. Cei care studiau la Praga au cunoscut atunci nouă religie a „poporului", husitismul, care arăta un deosebit interes pentru nevoile mulţimii,
fiind în esenţă împotriva exploatării feudale.
Un document din 5 martie 1431 menţionează pe husiţi în Moldova. Într-o scrisoare, episcopul catolic de Baia, loan de Ryza, semnalează episcopului de Cracovia, Sbigniew de Oles-nicki, prezenţa
la Bacău a unui nucleu husit (majoritatea refugiaţi din Ungaria şi Polonia) faţă de care domnul Alexandru cel Bun se arăta tolerant. Moldova era astfel singurul loc din Europa unde husiţii erau
recunoscuţi ca o comunitate legală.
ELOGIU

Alexandru cel Bun şi-a sfârşit viaţa la începutul lui ianuarie 1432, fără să se poată preciza ziua exactă. Primele documente de la Iliaş, fiul şi urmaşul său, sunt datate din 4 şi 13 ianuarie 1432, deci
ziua morţii lui Alexandru cel Bun ar fi, după cum arată şi cronicile, la 1 ianuarie 1432.
În trecutul românesc, Alexandru cel Bun apare ca una dintre marile figuri ale neamului nostru. Istoriografia noastră, consemnând faptele acestui voievod, subliniază însemnatele lui merite.
Cronicarii s-au întrecut în a-1 slăvi. Grigore Ureche scrie că „Alexandru Voevod cel Bun [...] multe lucruri bune a făcut în ţară". Iar Miron Costin îi spune „Alexandru Vodă cel Bătrân şi Bun... care,
asemenea unui rege, a fost numit cel dinţii hospodar, întocmai ca un monarh slăvit. Îi zic cel Bătrân şi Bun şi până azi locuitorii îi slăvesc amintirea. El a ridicat cetăţile din ruinele cele vechi şi a
înălţat şi ţara lui în rânduiala şi cu puteri înfloritoare [...] " 1. Cronicarul Neculai Costin consemnează şi el că „multe lucruri bune au făcut aicea în ţară pentru care îl numeau toţi locuitorii târai noastre
şi-i zic Alexandru Vodă Cel Bun". Şi tot aşa îi spune şi Dimitrie Cantemir „Alexandru I, ce-i zice cel Bun [...] este acela care, cel dintâi a făcut cunoscut străinilor numele, până atunci puţin ştiut, al
moldovenilor [...] ". Grigore Ţamblac 1-a numit „marele voievod loan Alexandru [...] un bărbat înfrumuseţat şi cu alte bunătăţi..."
Un alt cronicar a scris în veacul al XVII-lea că „bătrânul Alexandru cel Bun era maiestos ca un adevărat rege [...] care se aseamănă cu monarhii cei glorioşi şi pe care poporul îl numeşte Alexandru
cel Bun [...]. El a fost un înţelept domn, cârmuind pe supuşii săi cu dreptate şi iscusinţă [...] ".
Marele geniu naţional, poetul Mihai Emi-nescu, evocă în „Sărmanul Dionis" epoca lui Mircea cel Mare şi Alexandru cel Bun: „Dac-aş putè şi eu să mă pierd în infinitatea sufletului meu, până în
acea fază a emanaţiunii lui, care se numeşte epoca lui Alexandru cel Bun, de exemplu [...] " 2.
Alexandru cel Bun a construit şi a înzestrat numeroase instituţii de cultură, dovedindu-se a fi un om înţelept, plin de dragoste şi respect pentru munca creatoare a poporului său. Într-o domnie de
32 de ani, care a fost o epocă de pace, satele şi populaţia s-au putut înmulţi, ducându-şi viaţa în linişte, cu spor în toate. Din şcoli au ieşit scriitori de hrisoave, călugări învăţaţi, buni caligrafi şi
meşteri zugravi, neîntrecuţi în arta lor.
Alexandru cel Bun a fost mereu preocupat de treburile politic e obşteşti, interne şi externe. Prin alianţa Moldovei şi a Valahiei cu Polonia a fost întărită poziţia domnilor români, atât în interior, cât
şi în exterior. Politica de sprijin şi alianţă, îndeosebi între cele două ţări româneşti, viza mai ales primejdia turcească dinspre sud, ceea ce n-au înţeles totdeauna suveranii ţărilor' vecine, Polonia şi
Ungaria, conduşi mai mult de dorinţe anexioniste şi tendinţe de supremaţie.
Domnia lui Alexandru cel Bun reprezintă un moment important în primul secol după întemeierea Moldovei, ţară pe care a organizat-o temeinic. El a fost un domnitor chibzuit în toată activitatea
lui ocupându-se cu stăruinţă de consolidarea internă şi externă a ţării.
Alexandru cel Bun a aşezat ţara Moldovei pe temelii sănătoase, în graniţele ei istorice.
Domnia lui „Alexandru cel Mare şi Bun” a însemnat o epocă de mare prestigiu în trecutul Moldovei, de afirmare şi apărare a independenţei ţării; pentru toate acestea numele lui Alexandru cel Bun
se află la loc de mare cinstire în Panteonul românesc.

CUPRINS

60 Paul Henry, Les églises de la Moldavie du nord des origines à la fin du Xl-e siècle. Architecture et peinture. Contribution à l'étude de la civilisation moldave, Paris, 1930, Texte et l'Album ; G. M. Can-tacuzènes, Considération générales sur la genèse
de l'art moldave. Rev. Ist. Rom. III-1 1933, p. 1, şi urm.
4
Hurmuzaki, II-2, p. 880, nr. CDLXXXIX.
61 Ibidem.
62 Buletinul Comisiunii Monumentelor istorice, an
63VII, p. 193.
64 M. Costăchescu, op. cit., I, p. o2-55.
65 Şerban Papacostea, Ştiri noi cu privire la istoria husitismului în Moldova, în „Studii şi cercetări ştiinţifice (Istorie)", Academia Republicii Socialiste România, filiala Iaşi, XIII-II, 1962, p. 253 şi urm.
1
„Revista de Istorie, Arheolofţie şi Filologie", an III, 1884, p. 106.
66 2
„Calendarul Buciumul Român" pe anul 1854 în articolul : Suceava, Steaua Dunării 1866, nr. 12, p. 48 ; Melchisedec, Material pentru istoria bisericii Moldovei ; Mănăstirile, 1864, Caetul V în Arhiva Bibliotecii „Mihai Emincscu" din Iaşi ; Ion I.
Nistor; Alexandru cel Bun, p. 35.
67 2
„Calendarul Buciumul Român" pe anul 1854 în articolul : Suceava, Steaua Dunării 1866, nr. 12, p. 48 ; Melchisedec, Material pentru istoria bisericii Moldovei ; Mănăstirile, 1864, Caetul V în Arhiva Bibliotecii „Mihai Emincscu" din Iaşi ; Ion I.
Nistor; Alexandru cel Bun, p. 35.
Cuvânt înainte
Situaţia politică din răsăritul Europei în preajma domniei lui Alexandru cel Bun
Urcarea Iui Alexandru cel Bun în scaunul domnesc
Organizarea statului şi a instituţiilor sale în timpul domniei lui Alexandru cel Bun
Organizarea teritorial-administrativă a ţării
Dezvoltarea vieţii orăşeneşti şi rurale
Apărarea ţării. Structura organizatorică a oştirii
Organizarea judecătorească
Organizarea financiară a Moldovei
Populaţia şi clasele sociale în epoca lui Alexandru cel Bun
Dezvoltarea vieţii economice a Moldovei
Politica externă a lui Alexandru cel Bun
Viaţa culturală în epoca lui Alexandru cel Bun
Elogiu