2.

2 MEDII DE TRANSMISIE GHIDATĂ

Scopul nivelului fizic este de a transporta o secvenţă de biţi de la o maşină la alta. Pentru transmisia efectivă pot
fi utilizate diverse medii fizice. Fiecare dintre ele este definit de lărgime proprie de
bandă, întârziere, cost, dar şi de uşurinţa de instalare şi întreţinere. Aceste medii pot fi împărţite în
două grupe mari: medii ghidate, cum sunt cablul de cupru şi fibrele optice şi medii neghidate, cum
sunt undele radio şi laserul. Vom arunca o privire asupra acestora în următoarele secţiuni.

2.2.1 Medii magnetice

Una din cele mai obişnuite metode de a transporta date de la un calculator la altul este să se scrie
datele pe o bandă magnetică sau pe un suport reutilizabil (de exemplu, DVD-uri pentru înregistrare), să se
transporte fizic banda sau discul la maşina de destinaţie, după care să se citească din nou
datele. Cu toate că această metodă nu este la fel de sofisticată precum folosirea unui satelit de comunicaţie
geosincron, ea este de multe ori mai eficientă din punct de vedere al costului, mai ales
pentru aplicaţiile în care lărgimea de bandă sau costul pe bit transportat sunt factori cheie.
Un calcul simplu va confirma acest punct de vedere. O bandă Ultrium standard industrial poate
înmagazina 200 gigaocteţi. Într-o cutie cu dimensiunile 60 x 60 x 60 cm pot să încapă cam 1000 de
astfel de benzi, ceea ce înseamnă o capacitate totală de 200 de terraocteţi sau 1600 terrabiţi (1.6
petabiţi). O cutie cu benzi poate fi distribuită oriunde în Statele Unite în 24 de ore de către Federal
Express sau de alte companii. Banda de frecvenţă efectivă a acestei transmisii este de 1600 terrabiţi /
84600 secunde, adică 19Gbps. Dacă destinaţia ar fi la distanţă de numai o oră cu maşina, lărgimea
de bandă s-ar mări la peste 400Gbps. Nici o reţea de calculatoare nu poate să se apropie de o asemenea viteză.
Pentru o bancă în care datele sunt de ordinul gigaocteţilor şi trebuie salvate zilnic pe o altă maşină (pentru ca
banca să poată funcţiona în continuare chiar şi în urma unor inundaţii puternice sau
unui cutremur), probabil că nici o altă tehnologie de transmisie nu e comparabilă cu performanţa
atinsă de banda magnetică. Desigur, reţelele devin din ce în ce mai rapide, dar şi capacităţile benzilor magnetice
cresc.
Dacă ne uităm la cost, vom obţine aceeaşi situaţie. Atunci, dacă sunt cumpărate en-gros, benzile
Ultrium ajung să coste în jur de 40 de dolari pe bucată. O bandă poate fi refolosită de cel puţin 10
ori, astfel încât costul benzii este aproape de 4000 de dolari/cutie/utilizare. Dacă adăugăm încă 1000
de dolari pentru transport (probabil mult mai ieftin), vom avea un cost de 5000 de dolari pentru a
transporta 200 de terraocteţi. De aici rezultă că un gigaoctet poate fi transportat la un preţ mai mic
de 3 cenţi. Nici o reţea nu poate concura cu un astfel de preţ. Morala poveştii:
Niciodată nu subestima lărgimea de bandă a unui camion încărcat cu benzi magnetice care goneşte
la vale pe autostradă.

2.2.2 Cablul torsadat

Deşi caracteristicile de lărgime de bandă ale mediilor magnetice sunt excelente, performanţele
legate de întârzieri sunt slabe. Timpul de transmisie nu se măsoară în milisecunde, ci în minute sau
ore. Pentru multe aplicaţii este nevoie de o conexiune on-line. Unul dintre cele mai vechi medii de
transmisie, rămas cel mai utilizat mediu, este cablul torsadat. O pereche torsadată este formată din
două fire de cupru izolate, fiecare având o grosime tipică de 1 mm. Firele sunt împletite într-o formă
elicoidală, ca o moleculă de ADN. Împletirea se face pentru că două fire paralele constituie o bună
antenă. Dacă firele sunt împletite, undele din diferite împletiri se anulează, astfel încât radiaţia firului este
scăzută eficient.
Cea mai cunoscută aplicaţie a cablului torsadat este sistemul telefonic. Aproape toate telefoanele
sunt conectate la centrala telefonică printr-un cablu torsadat. Cablurile torsadate se pot întinde pe
mai mulţi kilometri fără amplificare, dar pentru distanţe mai mari, sunt necesare repetoare. Atunci
când mai multe cabluri torsadate sunt grupate în paralel – cum sunt de exemplu toate firele de la un
bloc de locuinţe legate la centrala telefonică – ele sunt legate împreună şi încapsulate într-un material protector.
Dacă perechile de fire nu ar fi fost împletite, cablurile grupate astfel împreună ar fi interferat. În anumite părţi ale
lumii, unde liniile telefonice sunt montate pe stâlpi, sunt des întâlnite
cablurile cu diametrul de câţiva centimetri.
Cablurile torsadate pot fi folosite atât pentru transmisia semnalelor analogice cât şi pentru
transmisia de semnale digitale. Lărgimea de bandă depinde de grosimea firului şi de distanţa parcursă, dar, în
multe cazuri, se poate atinge o viteză de mai mulţi megabiţi pe secundă pe distanţe de
ordinul a câţiva kilometri. Datorită performanţei satisfăcătoare şi a costului scăzut, cablurile torsadate sunt foarte
larg folosite în prezent şi probabil că vor rămâne larg folosite şi în următorii ani.
Există numeroase tipuri de cabluri torsadat, două dintre acestea fiind importante pentru reţelele
de calculatoare. Perechile torsadate din Categoria 3 sunt formate din două fire izolate răsucite unul
în jurul celuilalt cu pas mare. De obicei, patru astfel de perechi sunt grupate într-un material plastic,
pentru a le proteja şi pentru a le ţine împreună. Până în 1988, cele mai multe clădiri cu birouri aveau
un cablu de categoria 3, care pornea din panoul central de la fiecare etaj către fiecare birou. Această
schemă permitea ca maxim patru telefoane obişnuite, sau maxim două telefoane cu mai multe linii,
toate aflate în acelaşi birou, să poată fi cuplate la centrala telefonică prin panoul central.
Începând din 1988, au fost introduse cablurile de Categoria 5, mai performante. Ele sunt similare
celor din categoria 3, dar au mai multe răsuciri pe centimetru (pas de răsucire mai mic), rezultând o
interferenţă (diafonie) scăzută şi o mai bună calitate a semnalului pe distanţe mari, ceea ce le face
mai adecvate comunicaţiilor la viteze mari între calculatoare. Categoriile mai noi sunt 6 şi 7, care
sunt capabile să trateze semnale cu banda de frecvenţă de 250 MHz şi, respectiv, 600 MHz (faţă de
numai 16MHz sau 100MHz pentru categoriile 3 şi, respectiv, 5) .
Pentru a le deosebi de cablurile torsadate voluminoase, ecranate şi scumpe, pe care IBM le-a introdus la
începutul anilor ‘80, dar care nu au devenit populare în afara instalaţiilor IBM, aceste tipuri
de cabluri sunt cunoscute sub numele de cabluri UTP (Unshielded Twisted Pair, rom: cablu torsadat
neecranat). Torsadarea firelor este ilustrată în fig. 2-3.

2.2.3 Cablu Coaxial

Un alt mediu uzual de transmisie este cablul coaxial (cunosc ut printre utilizatorii săi sub numele
de „coax” şi este pronunţat “co-ax”). El are o ecranare mai bună decât cablurile torsadate, putând
acoperi distanţe mai mari la rate de transfer mai mari. Există două tipuri de cabluri coaxiale folosite
pe scară largă. Primul, cablul de 50 de ohmi, este folosit frecvent când se doreşte transmisie digitală
de la început. Al doilea tip, cablul de 75 de ohmi, este frecvent folosit în transmisia analogică şi televiziunea prin
cablu, dar devine tot mai important o data cu apariţia Internetului prin cablu. Această
clasificare are la bază un criteriu stabilit mai mult pe considerente istorice decât pe considerente
tehnice (de exemplu, primele antene dipol aveau o impedanţă de 300 de ohmi şi existau transformatoare de
impedanţă 4 : 1, care erau uşor de folosit).
Un cablu coaxial este format dintr-o sârmă de cupru rigidă, protejată de un material izolator.
Acest material este încapsulat într-un conductor circular, de obicei sub forma unei plase strâns între-
ţesute. Conductorul exterior este acoperit cu un înveliş de plastic protector. În fig. 2-4 este prezentată o vedere în
secţiune a cablului coaxial.
Structura şi ecranarea cablului coaxial asigură o bună împletire a necesităţilor semnificative de
lărgime de bandă şi totodată de imunitate excelentă la zgomot. Lărgimea de bandă poate depinde de
calitatea cablului, de lungime, şi de raportul semnal-zgomot al semnalului de date. Cablurile moderne
au o bandă de frecvenţă de aproape 1 GHz. Cablurile coaxiale erau folosite pe scară largă în sistemul
telefonic pentru linii întinse pe distanţe mari, dar au fost în mare parte înlocuite cu fibre optice. Oricum, cablul
coaxial este utilizat în continuare în televiziunea prin cablu şi în unele reţele locale.

2.2.4 Fibre optice

Mulţi dintre cei implicaţi în industria calculatoarelor sunt foarte mândri de viteza de evoluţie a
tehnologiei calculatoarelor. Originalul (1981) IBM PC rula la o frecvenţă de ceas de 4,77 MHz. Douăzeci de ani
mai târziu, calculatoarele personale pot rula la 2 GHz, ceea ce reprezintă o creştere a
frecvenţei de 20 de ori pentru fiecare deceniu. Nu e rău deloc.
În aceeaşi perioadă, comunicaţiile de date pe arii întinse au evoluat de la o viteză de 56 Kbps
(ARPANET) până la 1 Gbps (comunicaţiile optice moderne), o creştere de mai bine de 125 de ori
pentru fiecare deceniu. În aceeaşi perioadă, frecvenţa erorilor a scăzut de la 10 -5 per bit până aproape de zero.
Mai mult, procesoarele se aproprie de limitele lor fizice, date de viteza luminii şi de problemele
de disipare a căldurii. Din contră, folosind tehnologiile actuale de fibre optice, lărgimea de bandă
care poate fi atinsă este cu siguranţă mai mare decât 50,000 Gbps (50 Tbps) şi sunt încă mulţi cei
care caută materiale şi tehnologii mai performante. Limitarea practică actuală la aproximativ 10
Gbps este o consecinţă a imposibilităţii de a converti mai rapid semnalele electrice în semnale optice, deşi, în
laborator, 100 Gbps a fost atinsă într-o singură fibră.
În cursa dintre calculatoare şi comunicaţii, acestea din urmă au învins. Implicaţiile complete ale
lărgimii de bandă infinite (deşi nu la un cost nul) nu au fost încă abordate de o generaţie de oameni
de ştiinţă şi ingineri învăţaţi să gândească în termenii limitărilor calculate de Nyquist şi Shannon,
limitări stricte impuse de firele de cupru. Noua paradigmă convenţională spune că maşinile de calcul
sunt extrem de lente, astfel că reţelele trebuie să evite cu orice preţ calculele, indiferent de lărgimea
de bandă risipită. În această secţiune vom studia fibrele optice pentru a ne familiariza cu această
tehnologie de transmisie.
Un sistem de transmisie optică este format din trei componente: sursa de lumină, mediul de
transmisie şi detectorul. Prin convenţie, un impuls de lumină înseamnă un bit cu valoarea 1, iar absenţa luminii
indică un bit cu valoarea 0. Mediul de transmisie este o fibră foarte subţire de sticlă.
Atunci când interceptează un impuls luminos, detectorul generează un impuls electric. Prin ataşarea
unei surse de lumină la un capăt al fibrei optice şi a unui detector la celălalt, obţinem un sistem unidirecţional de
transmisie a datelor care primeşte un semnal electric, îl converteşte şi îl transmite ca
impulsuri luminoase şi apoi reconverteşte ieşirea în semnale electrice la recepţie.
Acest sistem de transmisie ar fi pierdut din semnalele luminoase şi ar fi fost lipsit de importanţă
în practică, dacă nu s-ar fi folosit un principiu interesant al fizicii: când o rază luminoasă trece de la
un mediu la altul, de exemplu de la siliciu la aer, raza este refractată (frântă) la suprafaţa de separa-
ţie siliciu / aer ca în fig. 2-5. Se observă o rază de lumină incidentă pe suprafaţa de separaţie la un
unghi 1 care se refractă la un unghi 1. Mărimea refracţiei depinde de proprietăţile celor două medii (în
particular, de indicii lor de refracţie). Pentru unghiuri de incidenţă mai mari decât o anumită
valoare critică, lumina este refractată înapoi în siliciu fără nici o pierdere. Astfel o rază de lumină, la
un unghi egal sau mai mare decât unghiul critic, este încapsulată în interiorul fibrei, ca în fig. 2-5(b)
şi se poate propaga pe mulţi kilometri, aparent fără pierderi.

În fig. 2-5(b) se poate observa o singura rază încapsulată, dar se pot transmite mai multe raze cu
unghiuri de incidenţă diferite, datorită faptului că orice rază de lumină cu unghi de incidenţă la suprafaţa de
separaţie mai mare decât unghiul critic va fi reflectată total. Se spune că fiecare rază are
un mod diferit, iar fibra care are această proprietate se numeşte fibră multi-mod.
Oricum, dacă diametrul fibrei este redus la câteva lungimi de undă ale luminii, fibra acţionează
ca un ghid de undă şi lumina se va propaga în linie dreaptă, fără reflexii, rezultând o fibră monomod. Aceste
fibre sunt mai scumpe, dar sunt des folosite pentru distanţe mai mari. Fibrele mono
mod curente pot transmite date la 50 Gbps pe distanţe de 100 Km fără amplificare. În condiţii de
laborator şi pentru distanţe mai mici s-au obţinut rate de transfer chiar şi mai mari.

Transmisia luminii prin fibre

Fibrele optice sunt fabricate din sticlă, iar sticla este fabricată la rândul ei din nisip, un material
brut necostisitor, care se găseşte în cantităţi nelimitate. Producerea sticlei era cunoscută de egiptenii
din Antichitate, dar pentru ei sticla trebuia să nu fie mai groasă de 1 mm pentru ca lumina să poată
să treacă prin ea. Sticla suficient de transparentă pentru a putea fi folosită ca fereastră a apărut abia
în timpul Renaşterii. Sticla folosită pentru fibrele optice moderne este atât de transparentă încât,
dacă oceanele ar fi fost pline cu astfel de sticlă în loc de apă, fundul oceanului s-ar vedea de la suprafaţă tot atât
de clar precum se vede pământul din avion într-o zi senină.
Atenuarea luminii prin sticlă depinde de lungimea de undă a luminii (şi de alte câteva proprietăţi
fizice ale sticlei). Pentru tipul de sticlă folosit la fibre optice, atenuarea este prezentată în fig. 2-6,
măsurată în decibeli pe kilometru liniar de fibră. Atenuarea în decibeli este dată de formula:
Trei benzi din acest spectru sunt folosite în comunicaţii. Ele sunt centrate respectiv la 0.85, 1.3 şi
1.55 microni. Ultimele două au proprietăţi bune de atenuare (mai puţin de 5% pierderi pe kilometru). Banda de
0.85 microni are o atenuare mai mare, dar o proprietate care o avantajează este că, la
această lungime de undă, laserul şi echipamentul electronic pot fi făcute din acelaşi material (arseniură de galiu).
Toate cele trei benzi au o lărgime de bandă între 25.000 şi 30.000 GHz.
Impulsurile de lumină transmise prin fibră îşi extind lungimea în timpul propagării. Această extindere se
numeşte dispersie cromatică, şi mărimea ei este dependentă de lungimea de undă. Un
mod de a preveni suprapunerea acestor impulsuri extinse este de a mări distanţa dintre ele, dar
aceasta se poate face doar prin reducerea ratei semnalului. Din fericire, s-a descoperit că, dând acestor impulsuri
o formă specială, legată de reciproca cosinusului hiperbolic, se anulează toate efectele
de dispersie, şi este astfel posibil să se trimită impulsuri pe mii de kilometri, fără distorsiuni semnificative ale
formei. Aceste impulsuri se numesc solitonuri. Cercetările pentru implementarea practică
a acestei soluţii de laborator sunt în plină desfăşurare.

Cablurile din fibră optică

Cablurile din fibră optică sunt similare celor coaxiale, cu singura deosebire că nu prezintă acel
material conductor exterior sub forma unei plase. Fig. 2-7(a) prezintă o secţiune a unei singure fibre.
În centru se află miezul de sticlă prin care se propagă lumina. În fibrele multi-mod, miezul are un
diametru de 50 microni, aproximativ grosimea părului uman. În fibrele mono-mod miezul este de 8
până la 10 microni.
Miezul este îmbrăcat în sticlă cu un indice de refracţie mai mic decât miezul, pentru a păstra lumina în miez.
Totul este protejat cu o învelitoare subţire din plastic. De obicei, mai multe fibre sunt grupate împreună, protejate
de o teacă protectoare. Fig. 2-7(b) prezintă un astfel de cablu cu trei fibre.
Fibrele terestre sunt îngropate în pământ până la adâncimi de un metru, fiind ocazional deteriorate de buldozere
sau de cârtiţe. Lângă ţărm, fibrele transoceanice sunt îngropate în şanţuri cu ajutorul unui fel de plug de mare. În
apele adânci, ele stau pe fundul apei, unde pot fi agăţate de traulere de pescuit sau pot fi atacate de calmari.
Fibrele pot fi conectate în trei moduri. Primul mod constă
în ataşarea la capătul fibrei a unor conectori care se pot lega la un soclu pentru fibră. Conectorii
pierd între 10% şi 20% din lumină, dar avantajul acestor sisteme este că sunt uşor de reconfigurat.
Al doilea mod constă în îmbinarea mecanică. Îmbinările mecanice se obţin prin ataşarea celor
două capete unul lângă altul, într-un înveliş special, şi fixarea lor cu ajutorul unor clame. Alinierea se
poate face prin trimitere de semnale prin joncţiune şi realizarea de mici ajustări pentru a maximiza
semnalul. Unui specialist îi trebuie în jur de 5 minute să facă o îmbinare mecanică, aceasta având ca
rezultat o pierdere de lumină de 10%.
A treia posibilitate este de a îmbina (topi) cele două bucăţi de fibră, pentru a forma o conexiune
solidă. O îmbinare prin sudură este aproape la fel de bună ca şi folosirea unui singur fir, dar chiar şi
aici, apare o mică atenuare.
Pentru toate cele trei tipuri de îmbinare poate să apară fenomenul de reflexie la punctul de îmbinare, iar energia
reflectată poate interfera cu semnalul.

Pentru transmiterea semnalului se pot folosi două tipuri de surse de lumină: LED-uri (Light
Emitting Diode – diodă cu emitere de lumină) şi laserul cu semiconductor. Ele au proprietăţi diferite, după cum
arată fig. 2-8. Ele se pot ajusta în lungime de undă prin introducerea interferometrelor Fabry-Perot sau Mach-
Zender între sursă şi fibra optică. Interferometrele Fabry-Perot sunt
simple cavităţi rezonante, formate din două oglinzi paralele. Lumina cade perpendicular pe oglinzi.
Lungimea acestei cavităţi selectează acele lungimi de undă care încap în interior de un număr întreg de ori.
Interferometrele Mach-Zender separă lumina în două fascicole. Cele două fascicole se
propagă pe distanţe uşor diferite. Ele sunt apoi recombinate şi se află în fază doar pentru anumite
lungimi de undă.
Capătul fibrei optice care recepţionează semnalul constă dintr-o fotodiodă, care declanşează un
impuls electric când primeşte o rază de lumină. Timpul de răspuns tipic al unei diode este de 1ns,
ceea ce limitează viteza de transfer de date la aproximativ 1Gbps. Pentru a putea fi detectat, un impuls luminos
trebuie să aibă suficientă energie ca să evite problema zgomotului termic. Viteza de
apariţie a erorilor se poate controla prin asocierea unei puteri suficient de mari a semnalului.

Reţelele din fibre optice

Fibrele optice pot fi folosite atât pentru LAN-uri cât şi pentru transmisia pe distanţe foarte lungi,
deşi conectarea într-o reţea bazată pe acest mediu este mult mai complexă decât conectarea la
Ethernet. O soluţie pentru a evita această problemă este prezentarea unei reţele în inel ca fiind o
colecţie de legături punct la punct, aşa ca în fig. 2-9. Interfaţa fiecărui calculator lasă să treacă impulsul de
lumină către următoarea legătură şi totodată are rolul unei joncţiuni în T pentru a face posibilă transmiterea şi
recepţia mesajelor.

Se folosesc două tipuri de interfeţe. O interfaţă activă constă din doi conectori sudaţi pe fibra
centrală. Unul din ei are la un capăt un LED sau o diodă cu laser (pentru transmisie) şi celălalt are
la capăt o fotodiodă (pentru recepţie). Conectorul este complet pasiv şi este viabil, deoarece un
LED sau o fotodiodă defectă nu întrerupe inelul, ci doar scoate un calculator din circuit.
Un alt model de interfaţă, prezentat în fig. 2-9, este repetorul activ. Lumina recepţionată este
convertită într-un semnal electric, regenerat la putere maximă, dacă este atenuat şi retransmis ca
semnal luminos. Interfaţa cu calculatorul este un fir de cupru obişnuit care se leagă la regeneratorul
de semnal. În prezent, sunt folosite şi repetoare integral optice. Aceste echipamente nu necesită
conversii de tipul optic-electric-optic, ceea ce înseamnă că pot opera la lărgimi de bandă foarte mari.
În cazul în care repetorul activ se deteriorează, inelul este întrerupt şi reţeaua nu mai funcţionează. Pe de altă
parte, deoarece semnalul este regenerat de fiecare interfaţă, legăturile între două calculatoare adiacente pot avea
lungimi de kilometri, practic fără nici o limitare asupra dimensiunii
totale a inelului. Interfeţele pasive diminuează lumina la fiecare joncţiune, având ca efect restricţii
drastice în ceea ce priveşte numărul de calculatoare ce pot fi conectate şi lungimea totală a inelului.
O topologie în inel nu este singura modalitate de a construi un LAN folosind fibre optice. Este
posibilă şi o arhitectură de tip stea pasivă, ca aceea prezentată în fig. 2-10. În această schemă, fiecare
interfaţă prezintă o fibră care face conexiunea între transmiţător şi un cilindru de siliciu, cu toate
aceste fibre sudate la un capăt al cilindrului. Similar, fibrele sudate la celălalt capăt al cilindrului se
conectează la fiecare receptor. Ori de câte ori o interfaţă transmite un semnal, el este difuzat în interiorul stelei
pasive pentru a ilumina toţi receptorii, realizându-se astfel difuzarea. Steaua pasivă
combină toate semnalele de la intrare şi transmite semnalul combinat pe toate liniile. Deoarece
energia de la intrare este împărţită între toate liniile de la ieşire, numărul de noduri în reţea este
limitat de senzitivitatea fotodiodelor.

Comparaţie între fibrele optice şi firul de cupru

O comparaţie între fibra optică şi firele de cupru este instructivă. Fibra are multe avantaje. Mai
întâi, lărgimea de bandă pe care o suportă este mai mare decât a firelor de cupru. Numai acest lucru
şi ar fi suficient pentru a fi utilizată în reţelele performante. Datorită atenuării scăzute, repetoarele
sunt necesare la fiecare 30 km pe liniile lungi, în comparaţie cu 5 Km pentru cupru. Fibra are avantajul că nu este
afectată de şocurile electrice, de interferenţa câmpului electromagnetic sau de căderile
de tensiune. De asemenea, nu este afectată nici de substanţele chimice corozive din aer, fiind ideală
pentru mediile aspre din fabrici.
Destul de surprinzător, companiile de telefoane preferă fibra dintr-un alt motiv: este subţire şi
foarte uşoară. Multe dintre canalele cu cabluri sunt pline până la refuz şi prin înlocuirea cuprului cu
fibră se obţine ceva spaţiu, iar cuprul are o valoare excelentă pe piaţă, deoarece fabricile îl consideră
un minereu de mare importanţă. De asemenea, fibra este mai uşoară decât cuprul. O mie de cabluri
torsadate cu o lungime de 100 Km lungime cântăresc 8000 Kg. Două fibre au o capacitate mai mare
şi cântăresc doar 100 Kg, acest lucru reducând drastic necesitatea unor echipamente mecanice
scumpe care trebuie întreţinute. Pe traseele noi, fibra câştigă detaşat în faţa cuprului datorită costului de instalare
foarte scăzut.
În sfârşit, fibrele nu disipă lumina şi de aceea sunt foarte dificil de interceptat. Aceste proprietăţi
le oferă o excelentă securitate împotriva unor potenţiale tentative de interceptare.
Pe de altă parte, fibra este o tehnologie mai puţin familiară şi necesită o pregătire pe care nu toţi
inginerii o au, iar fibrele pot fi stricate uşor dacă sunt îndoite prea mult. Deoarece transmisia optică
este prin natura ei unidirecţională, comunicaţiile bidirecţionale necesită fie două fibre, fie două
benzi de frecvenţă diferite pe aceeaşi fibră. În sfârşit, interfeţele pentru fibră costă mai mult decât
interfeţele electrice. Nu mai puţin adevărat este faptul că toate comunicaţiile de date pe lungimi mai
mari de câţiva metri se vor face în viitor cu fibre. Pentru o discuţie asupra tuturor aspectelor fibrelor
optice şi asupra reţelelor construite cu ele, vedeţi (Hecht, 2001).