Sunteți pe pagina 1din 36

METODE ÎN PSIHOLOGIA SOCIALĂ (comune cu alte ramuri ale psihologiei).

1.Observatia. Constă in înregistrarea riguroasă şi planificată a desfăşurării unui proces, fenomen,


comportament sau acţiune, fără intervenţia observatorului în desfăşurarea acestora.

Eficienţa observaţiei depinde de:

Calităţile personale ale observatorului (spiritul de observaţie, capacitatea de concentrare, volumul şi


fidelitatea memoriei)

Respectarea unor exigenţe metodologice specifice

Exigenţe metodologice ale observaţiei:

• Precizarea şi delimitarea riguroasă a obiectivului;

• Efectuarea unei documentări teoretice prealabile;

• Formularea unor ipoteze de lucru (ce structurează actul observaţional pe anumite direcţii
predilecte);

• Pregătirea instrumentarului necesar desfăşurării observaţiei şi înregistrării rezultatelor (ex:


tabele de înscriere a datelor, aparatură audio-video).

• Efectuarea unor observaţii multiple;

• Prelucrarea rezultatelor şi desprinderea concluziilor

2.STUDIUL DOCUMENTELOR.

Constituie o modalitate eficientă de obţinere a unor informaţii importante privind desfăşurarea unor
evenimente sau fenomene psihosociale trecute dar care au fost consemnate în documentele timpului

• SURSE PTR. RECONSTITUIREA MODULUI DE DESFAŞURARE A UNOR EVENIMENTE :

• Presa

• Autobiografiile

• Jurnalele de călătorie

• Documentele oficiale ale epocii

• Memoriile unor personalităţi semnificative


OBIECTIVELE METODEI STUDIULUI DOCUMENTELOR:

• Relevarea specificului psihosocial al diferitelor epoci

• Evidenţierea principalelor dimensiuni ale vieţii sociale şi de familie

• Influenţa modelelor socioculturale asupra personalităţii de bază şi asupra relaţiilor


interpersonale

• Stabilirea profilului comportamental al unor grupuri sociale de-a lungul timpului

3.ANCHETA SOCIALĂ

• Este o metodă prin care cercetătorii pot obţine informaţii privind anumite fenomene, procese şi
evenimente sociale prin intermediul opiniilor exprimate de subiecţii implicaţi direct sau indirect.

• Ea presupune formularea unor seturi de întrebări vizând aspecte relevante ptr. obiectivul
cercetării

ANCHETA SOCIALĂ(FORME): interviu oral, chestionar

SONDAJUL DE OPINIE = cea mai răspândită şi eficientă formă de cercetare a opiniei publice pe bază de
chestionar

• Formularea clară şi explicită a obiectivului cercetării (informaţiile solicitate celor intervievaţi pot
viza intenţiile, atitudinile, motivaţiile acestora în raport cu o situaţie foarte clar prezentată);

• Elaborarea setului de întrebări menite să acopere problematica cercetării;

• Construirea unui eşantion reprezentativ d.p.d.v. statistic ptr categoriile de populaţie vizate de
cercetare;

• Pretestarea instrumentului de lucru şi efectuarea unor eventuale corecţii asupra acestuia;

• Stabilirea tehnicilor de înregistrare a datelor, precizarea modalităţilor de prelucrare statistică;

• Desfăşurarea propriu zisă a sondajului;

• Prelucrarea rezultatelor, sistematizarea acestora şi formularea concluziilor.

SONDAJUL DE OPINIE este folosit :

• În cercetarea psihosociologică

• De către unele servicii de marketing şi publicitate

• De către organizaţii de asistenţă socială


• Ptr. diferite instituţii oficiale

4.STUDIUL DE TEREN:

• Este o metodă eficientă ptr. cercetarea directă a unor procese şi fenomene psihosociale în curs
de desfăşurare

• Foloseşte observaţia, anchetele sociale precum şi cercetarea documentelor unor instituţii locale

• Vizează obţinerea unor informaţii complexe privind producerea şi desfăşurarea unor


evenimente, profilul comportamental al oamenilor dintr-o anumită zonă geografică, structura
relaţiilor sociale în cadrul unor grupuri etnice sau religioase

Metodele specifice psihologiei sociale:

1.METODA DETERMINARII PERSONALITATII INTERPERSONALE

Personalitatea interpersonală o putem descrie ca acel nivel a personalităţii ce apare în imaginea tuturor
membrilor grupului ca rezultantă a manifestării individului în grup, a interacţiunii sale cu toţi ceilalţi
membrii ai grupului, ca expresie a activităţii de grup, a naturii specificului şi condiţiilor concrete, din
cadrul grupului.

R.F.Bales considera că în procesul interpersonalizării ei, personalitatea umană tinde a se specializa prin
interacţiune psihosocială în diferite tipuri de comportamente psihosociale, în funcţie de structura ei
factorială şi de condiţiile concrete de natură psihosocială ale mediului în care evoluează.

Contribuţia semnificativă a autorului este concretizată în realizarea unui model spaţial tridimensional
având funcţia de a explica structura unui grup, structura personalităţii şi poziţiilor membrilor grupului,
relaţiilor dintre ei şi având de asemenea funcţia de a prognostica tendinţele evolutive ale grupului şi
membrilor săi.

În încercarea de a determina personalitatea interpersonală, psihologul american a întâmpinat trei


categorii de dificultăţi:

• persistenţa ipotezei clasice potrivit căreia în cadrul grupurilor sociale asistăm la o distribuţie
unidimensională progresivă a statutelor şi rolurilor indivizilor.

• tehnicile cunoscute (şi devenite clasice) de investigare a personalităţii (chestionarele,


inventarele, testele de personalitate ) pun în evidenţă o personalitate aşa cum este văzută ea de
sine însăşi, şi nu cum este văzută de alţii;

• cele mai multe din aceste tehnici fie bi sau multi-dimensionale (Eysenk sau Cattell) se opresc
asupra unor trăsături de personalitate puse pe acelaşi plan, adeseori nerelaţionate între ele.
Specializarea personalităţii umane în raporturile interpersonale pe direcţia diferitelor seturi
comportamentale care sunt mai apoi diferenţiate, distribuite în spaţiul interpersonal.

Utilizând tehnica observaţiei sistematice, el a descoperit :

• „specialiştii tehnici ai sarcinii” (se specializează pe direcţia rezolvării problemelor )

• „specialiştii în probleme socio-afective” se specializează în crearea atmosferei socioafective din


cadrul grupului

Modelul spaţial tridimensional al personalităţii interpersonale realizat de Bales cuprinde 6 tendinţe,


opuse două câte două, orientate în cele trei planuri spaţiale:

• tendinţele de dominare,autoritarism vs. supunere – reprezentând dimensiunea „superioară”


(upward – notat cu litera U) şi cea „inferioară” (downward – notată cu litera D);

• tendinţele de conservatorism şi radicalism,vs. nonconformism reprezentând dimensiunea


„anterioară” (forward – notată cu litera F) şi „posterioară” (backward – notată cu litera B);

• tendinţele de sociabilitate vs.izolare, reprezentând dimensiunea „pozitivă” (positive – notată cu


litera P) şi cea „negativă” (negative – notată cu litera N).

Din combinarea acestor tendinţe apar 27 de tipuri de personalităţi interpersonale, fiecărui tip
corespunzându-i una, două sau trei din cele 6 tendinţe. Tipurile de personalitate au un nume ce
sugerează direcţia valorică a realizării comportamentului individului în grup.

• tipul U reprezintă individul orientat spre putere şi succes material,

• tipul NB este individul orientat spre respingerea conformităţii sociale,

• tipul UPB este individul orientat spre sprijin emoţional şi entuziasm.

În caracterizarea celor 27 de tipuri, autorul american insistă asupra unor elemente cum ar fi:

• “Personality and interpersonal behaviour” – R.Bales

• poziţia în spaţiul tridimensional,

• modalităţile de integrare şi de interacţiune în grup,

• trăsături de personalitate,

• valori exprimate,

• imagine de sine

• percepţia interpersonală.
Psihologul român Pavel Mureşan, în anul 1973, extinde tipologia interpersonală a personalităţii

• Având ca bază rezultatele unor cercetări cu privire la efectele învăţării sociale dirijate asupra
dezvoltării trăsăturilor de personalitate, a comportamentului şi relaţiilor interpersonale.

• Referindu-se în principal la stilul interacţional şi orientarea valorică a personalităţii, autorul


român evidenţiază trei dimensiuni (o dimensiune cognitivă, o dimensiune valorică şi o
dimensiune interpersonală), fiecare din aceste dimensiuni având un număr de componente

Dimensiunile personalităţii (P.Mureşan)

Dimensiunea cognitivă reprezintă modul propriu al fiecărei persoane de a vedea lumea şi raporturile cu
ceilalţi membrii ai grupului; acest mod propriu de gândire reprezintă stilul cognitiv al persoanei, acesta în
viziunea psihologului român fiind analitic, sintetic, conformist, neconformist.

Dimensiunea valorică reprezintă sistemul de trebuinţe, motive şi idealuri ale persoanei; această
dimensiune poate fi axată cu preponderenţă pe : valori materiale, valori spirituale sau pe valori umane
(relaţii, cunoştinţe, prieteni).

Dimensiunea interpersonală dă stilul interacţional al persoanei (format în relaţiile cu grupul) stil care
poate fi : de dominare, de supunere, de cooperare, de izolare. Din combinarea componentelor celor trei
dimensiuni, rezultă 48 de tipuri de personalităţi interpersonale. Tipologia lui P. Mureşan ia în considerare
personalitatea ca valoare şi construcţie socială.

2.METODELE SOCIOMETRICE

• Testul sociometric – este un instrument care studiaza structurile sociale din perspectiva
atractiilor si a respingerilor care se manifesta in sanul grupului.

• Testul propriuzis consta in a cere subiectilor sa-si exprime preferintele, respingerile sau
indiferentele lor fata de ceilalti membrii ai grupului in legatura cu participarea lor la o actiune
comuna (activitate profesionala, petrecerea timpului liber).

• Testul sociometric nu epuizeaza totalitatea relatiilor interpersonale; el se adreseaza cu precadere


relatiilor preferentiale, simpatetice.

• Succesul sau insuccesul aplicarii testului depinde in mare masura, de intelegerea, dispozitia si
atitudinea (favorabila sau dimpotriva, reticenta, ostila) a subiectilor fata de test. Moreno
numeste aceste fenomene “grad de constiinta sociometrica”

• Testul sociometric trebuie adaptat constiintei sociometrice a subiectilor.

• Pentru aceasta este necesar ca, inainte de a se proceda la testarea preferintelor, sa se efectueze
o ancheta sociometrica, in cursul careia psihologul social trebuie sa se straduiasca sa risipeasca
confuziile si sa inlature atitudinea de teama si de rezistenta a subiectilor fata de test.
• Atitudinea de teama si de rezistenta a subiectilor fata de test poate avea urmatoarele cauze :

A. Sentimentul penibil sau dezagreabil care poate sa il incerce subiectul in urma constientizarii pozitiei
sale sociale reale in grup;

B. Teama subiectului de a pune sub privirile altora preferintele si repulsiile sale;

C. Teama subiectului de a cunoaste sentimentele altora fata de el, teama de retelele psihologice, de
curentele afective indreptate impotriva lui

• Intrebarile cuprinse in test vizeaza:

• fie aspectul pozitiv al relatiei preferentiale (subiectului cerindu-i-se sa arate care sunt
persoanele cu care doreste sa se afle impreuna in situatia invocata de intrebare);

• fie aspectul negativ (in acest caz cerindu-i-se indicarea persoanelor cu care nu doreste sa se afle
impreuna in situatia invocata);

• fie aspectul de interactiune nula (i se cere indicarea persoanelor cu care ii este indiferent daca
se afla sau nu impreuna in situatia invocata).

Inregistrarea preferintelor poate face uz si de alte procedee, apropiate si conexe testului sociometric
cum ar fi :

• A.metoda compararii pe perechi : fiecare membru este grupat, pe rand, cu toti ceilalti membrii,
subiectului cerindu-i-se sa indice pentru fiecare pereche pe cel preferat;

• B.metoda ordonarii : subiectul primeste o lista cu toti membrii grupului si i se cere sa ii aseze in
ordine preferentiala, numerotindu-i corespunzator

Matricea sociometrica (sociomatricea):

• Reprezinta un tabel cu dubla intrare;

• In dreptul fiecarui subiect se trec pe orizontala, alegerile si respingerile emise, iar pe verticala, in
coloane alegerile si respingerile primite.

• Nr.alegerilor primite coroborat cu nr.respingerilor primite confera indicele statusului sociometric.

3.AUTOBIOGRAFIA GRUPURILOR:

Aceasta metoda a fost utilizata pentru prima data de Bany si Johnson.

Autobiografia grupurilor este prin excelenta o metoda libera , in sensul ca subiectii o construiesc asa cum
cred ei de cuviinta, pornind de la cateva indicatii generale.

Se pot construi si stabili si cateva repere care sa ii orienteze, sa ii ghideze pe membrii grupului in
construirea autobiografiei grupului:
A.Date referitoare la compozitia grupului (nr. de membrii, varsta, sex, pregatire profesionala, mediu de
provenienta al fiecaruia dintre membrii grupului);

B.Indicarea momentelor mai semnificative din evolutia grupului (cele de inceput, de consolidare, de
eventuale zdruncinari sau chiar scindari ale grupului);

C.Particularitatile interactiunii si comunicarii dintre membrii grupului (retelele si structurile de


comunicare folosite mai des in cadrul grupului, influenta si eficaciatea comunicarii, forme de perturbare
ale comunicarii);

D.Scopurile membrilor grupului si ale grupului ca intreg – gradul de acceptare si de angajare a membrilor
in indeplinirea acestora;

E.Particularitatile normelor de grup – gradul de acceptare si aprobare a lor de catre grup, fenomene mai
importante provocate de respectarea sau nerespectarea lor – conformism sau nonconformism si
devianta

F.Principalele fenomene de grup ce au avut loc sau sunt anticipate a avea loc in viitorul imediat sau
indepartat al grupului – solidarizarea membrilor, coeziune si consens sau dimpotriva impartirea grupului
in mai multe subgrupuri, tensiuni, conflicte, frustrare, reactii generate de ele : toleranta, acceptare si
adaptare, ostilitate si agresivitate, pasivitate, apatie, retragere, marginalizare si izolare sociala

G.Conducerea grupului – stilul de conducere practicat, lider formal vs. lider informal

Aceste repere au o dubla semnificatie : pe de o parte, pot servi drept repere ghid in elaborarea si
redactarea autobiografiei grupului, pe de alta parte, ele pot fi utilizate in decodificarea, clasificarea si
interpretarea psihosociala a informatiilor cuprinse in autobiografii.

4. PROFILUL PSIHOSOCIAL AL GRUPURILOR

• Profilul psihologic este nu atat o metoda de investigare si determinare a unui continut psihologic
oarecare, ci mai ales o metoda de reprezentare grafica a rezultatelor unor masuratori facute prin
utilizarea diverselor probe, fie pe un subiect, fie pe un esantion de subiecti.

• De obicei se masoara prin teste nivelul de dezvoltare al diferitelor capacitati psihice globale ale
individului cum ar fi : gandirea, memoria, atentia, imaginatia, afectivitatea, temperamentul;

• De exp., in legatura cu gandirea pot fi determinate insusiri cum ar fi : flexibilitatea, rapiditatea; in


legatura cu atentia insusiri precum : concentrarea, volumul, stabilitatea, distributivitatea,
mobilitatea, in legatura cu memoria am putea determina : rapiditatea intiparirii, trainicia
pastrarii, promptitudinea si completitudinea reactualizarii datelor memorate.

• Informatiile obtinute, convertite intr-o unitate de masura (in centile, de pilda) sunt dispuse
vertical si apoi reunite printr-o linie rezultind profilul psihologic.
• Profilul psihologic are avantajul de a oferi dintr-o data o imagine globala, de ansamblu, clara si
precisa asupra nivelului de dezvoltare a diferitelor functii psihice ale individului.

Pentru a realiza profilul psihosocial al unui grup sunt necesare :

A.Stabilirea acelor particularitati ale grupului ce urmeaza a fi mai intai masurate si apoi vizualizate sub
forma profilului.

Conform M.Zlate in “Cunoasterea si activarea grupurilor sociale” cele 16 proprietati ale grupurilor mici
sunt :

1.consensul (existenta atitudinilor asemanatoare in grup);

2.conformismul (respectarea normelor de grup);

3.autoorganizarea

4.coeziunea (unitatea grupului)

5.eficienta (indeplinirea obiectivelor)

6.autonomia (independenta in raport cu alte grupuri)

7.controlul (grupul ca mjloc de control al actiunilor membrilor sai)

8.stratificarea (ierarhizarea statutelor)

9.permeabiliatea (gradul de cooptare a altor membri si masura in care acestia sunt acceptati in grup)

10.flexibilitatea (capacitatea de a manifesta comportamente variate, opuse rigiditatii si stereotipiei)

11.omogenitatea (gradul de similaritate psihologica a membrilor)

12.tonul hedonic (placerea apartenentei la grup)

13.intimitatea (gradul de apropiere psihologica intre membrii)

14.forta (puterea grupului)

15.participarea (actionarea pentru grup)

16.stabilitatea (persistenta in timp a grupului)

B.”Transformarea” acestor proprietati ale grupurilor mici in intrebari ce vor figura in chestionarul ce se va
adresa mebrilor grupului;
C.Stabilirea unitatii de masura a proprietatilor respective; indicata este folosirea unei scale de tip LIckert
cu cinci intervale valorizate (exp. : intr-o foarte mica masura, intr-o mica masura, intr-o oarecare masura,
intr-o mare masura, intr-o foarte mare masura)

Profilul psihosocial al grupului :

• Indica orientarea generala, pozitiva sau negativa a proprietatilor grupului respectiv

• Exp. : daca membrii grupului arata ca cele 16 proprietati sunt prezente intr-o mare sau intr-o
foarte mare masura in grupul lor, inseamna ca avem de-a face cu un grup:

• bine organizat,

• structurat,

• cu functionalitate optima

• Exp. : daca majoritatea celor 16 proprietati sunt indicate ca fiind prezente doar intr-o mica sau
intr-o foarte mica masura, aceasta inseamna ca grupul este:

• dezorganizat,

• tensional,

• conflictual

Profilul indica atat cauzele probabile ale unei situatii din grup, cat si unele efecte ce s-ar putea obtine :

O coeziune slaba intr-un grup s-ar putea explica prin lipsa de consens a membrilor, prin nonconformism,
prin insuficienta participare a membrilor la viata grupului, la realizarea scopurilor sale;

O coeziune slaba ar putea conduce la scaderea sau chiar la anularea eficientei grupului, la instabilitatea
lui.

EUL are trei componente

1.Eul somatic sau corporal (configurat din percepţia, reprezentarea şi informaţiile privind schema
corporală a propriei persoane)

2.Eul psihologic (include trăsăturile şi structurile psihice prin care persoana se exprimă şi acţionează ca
subiect activ, conştient de sine şi de lume)

3.Eul social
DIMENSIUNI ALE EULUI SOCIAL

1. Concepţia de sine sau latura cognitivă include suma credinţelor şi convingerilor pe care persoana le
are despre sine,

2. Stima de sine sau latura afectivă incluzând sinteza autoevaluărilor pozitive şi negative trăite într-un
anumit registru emoţional ce alimentează, autoîncrederea şi calitatea imaginii de sine;

Concepţia de sine şi stima de sine formează imaginea de sine

3. Autoprezentarea sau latura comportamentală, rezultat direct al procesului prin care oamenii
încearcă să influenţeze asupra a ceea ce gândesc alţii despre ei.

CUM SE FORMEAZĂ IMAGINEA DE SINE?

Sursele formării imaginii de sine

Dinamica succeselor şi eşecurilor proprii

Opinia grupului (grupul constituie matricea in care se cristalizează imaginea de sine)

Comparaţia cu “altul”

Interiorizarea schemei de manifestare a unei persoane semnificative (părinte, profesor)

Procese psihosociale implicate in formarea imaginii de sine

 TEORIA COMPARĂRII SOCIALE (L. FESTINGER) : Atunci când oamenii sunt nesiguri cu privire la
abilităţile şi opiniile lor se autoevaluează comparându-se cu alţii asemănători.

 Oamenii simt adesea nevoia unei întăriri, unei confirmări, compararea sociala oferind reperele
obiective necesare consolidării imaginii de sine.

Factorii comparatiei sociale

Festinger considera ca :

 şcolile absolvite,

 mediul social frecventat,

 reşedinţa deţinuta,

 grupul de apartenenţă,

 statutul material al familiei.

 constituie in mod curent baza unei continue comparări sociale.


Procese psihosociale implicate in formarea imaginii de sine

REFLECTAREA SOCIALĂ

 Concepţia pe care ne-o formam despre noi înşine este in cea mai mare parte reflectarea
părerilor persoanelor importante din mediul social căruia ii aparţinem , fizic si afectiv.

 Oamenii sunt selectivi in alegerea sau acceptarea unei “oglinzi sociale”.

Tendinţa generala este :

 Sa acceptăm mult mai uşor opiniile celor care proiectează asupra noastra o imagine pozitivă şi

 Sa respingem prin ignorare sau raţionalizare părerile ce sunt in dezacord cu propriile noastre
opinii.

EFECTUL “OGLINZII SOCIALE

 O mare importanţă o au poziţia sociala şi prestigiul celui care îndeplineşte rolul de “oglindă
socială”;

 Cu cat acestea sunt mai înalte, cu atât efectele sunt mai puternice si mai persistente in timp.

 Părerile persoanelor semnificative devin adesea repere esenţiale in formarea imaginii de sine.

EFECTUL DE “HALOU SOCIAL”

O imagine pozitivă sau negativă proiectată asupra cuiva apropiat se răsfrânge şi asupra noastra,
producând efecte indirecte.

In cazul unei imagini negative tendinţa este una de distanţare si disociere fata de obiectul proiecţiei;

In cazul unei imagini pozitive tendinţa este una de apropiere, chiar prin invocarea unor legături
simbolice (ca in cazul susţinătorilor unei echipe de fotbal, care se simt personal gratulaţi si valorizaţi
atunci când echipa favorita câştigă un meci important).

Adesea oamenii sunt dispuşi sa facă eforturi considerabile pentru a intra in zona de aură, sau a se
alătura celor care au succes sau ocupa o poziţie foarte importanta.

Fenomenul are la baza o puternica nevoie de valorizare sociala.


Procese psihosociale implicate in formarea imaginii de sine

DIFERENŢIEREA SOCIALĂ

• Diferenţierea sociala – oamenii realizează un efort intens pentru a-si crea un eu distinctiv si
original, acţionând in acest sens atât asupra propriei persoane cat si asupra mediului social.

• Nevoia de unicitate determina oamenii sa evite toate situaţiile in care pot fi asemănători
celorlalţi. Resurse si eforturi deosebite vor fi investite in scopul obţinerii unei diferenţieri şi
originalităţi care sa le marcheze personalitatea si mediul.

Mecanisme psihosociale de automenţinere a imaginii de sine.

Formarea imaginii de sine este un proces dinamic, condiţionat de o serie de factori si fenomene
psihosociale:

 Interacţiunea dintre factorii cognitivi si afectivi,

 Interactiunea dintre procesele oglindirii sociale, comparaţiei sau a eforturilor de diferenţiere

Fluctuaţiile ample sau mult prea frecvente ale imaginii de sine afecteaza:

 echilibrul psihic,

 activităţile si relaţiile individului cu mediul social,

 adaptarea individului

Se impune necesitatea existentei unor mecanisme de autoreglare menite sa asigure:

 automenţinerea imaginii de sine si

 automentinerea sistemelor atitudinale, relaţionale si comportamentale.

Acestea sunt:

1. Autovalidarea ipotezelor despre sine

 Pe baza informaţiilor din exterior, in urma proceselor de reflectare si comparaţie sociala, ne


formulam anumite ipoteze despre noi înşine;

 Aceste ipoteze ce au o deosebita capacitate structurantă pentru atitudinile si comportamentul


nostru;
 Menţinerea ipotezei despre sine capătă o deosebita funcţie motivaţionala, determinând
alegerea unui comportament social prin care aceasta sa fie validata.

2. Afilierea selectiva la mediul social

 O alta modalitate de menţinere a imaginii de sine este aceea de a căuta acele medii sociale
(persoane, grupuri, organizaţii, activităţi, profesii) care sa corespunda in cea mai mare măsura
aspiraţiilor si motivaţiilor esenţiale ale persoanei.

 Prin acest proces de afiliere selective oferim celorlalţi informaţii care sa le permită să ne
interpreteze in sensul propriei imagini pe care o avem despre noi înşine.

 Cercetările arata ca eforturile oamenilor de a oferi celorlalţi informaţia care sa corespunda


propriilor imagini despre ei înşişi este cu atât mai mare cu cât exista semnale ca aceştia nu ii
apreciază in sensul dorit.

3.Raţionalizarea opiniilor contrare – nu toate informaţiile pe care le primim din partea celor din jur sunt
in concordanta cu imaginea pe care ne-am format-o despre noi înşine . In acest caz intra in funcţiune o
serie de mecanisme psihosociale prin care încercăm să modificam opiniile neconcordante:

Persuasiune

Amplificarea informaţiei favorabile validării propriei opinii

Ignorarea opiniilor nefavorabile

“Raţionalizarea”acestora

Raţionalizarea constituie o modalitate frecventa de a face compatibila o anumita imagine pe care ne-am
format-o despre noi înşine cu opiniile care o contrazic. In acest caz se caută “explicaţii raţionale” cu
privire la persoana care emite asemenea opinii neconvenabile:

“nu înţelege despre ce e vorba” “vrea sa se răzbune”

“este invidioasa”

STIMA DE SINE

Ea este condiţionată de:

 raporturile intrafamiliale, (în familia de origine, nucleară şi extinsă),

 de relaţiile parteneriale şi sociale.


 Un rol important în autoapreciere îl are dinamica succes-eşec, în diversele arii ale existenţei
persoanei (relaţii afective şi intime, profesie, performanţă fizică, performanţă intelectuală)

N.Branden si Coopersmith:

stima de sine înaltă corelează cu :

 intuiţia,

 creativitatea,

 raţionalitatea,

 flexibilitatea,

 independenţa,

 capacitatea de a-şi asuma şi corecta erorile,

stima de sine scăzută este asociată cu:

 reacţiile defensive,

 teama de nou şi necunoscut,

 iraţionalitatea,

 comportamentul de tip – servil sau tiranic,

 anxietate şi ostilitate.

Autoprezentarea:

Autoprezentarea este expresia comportamentală a eului social.

Goffman utilizând metafora inspirată a vieţii ca „scenă” şi a oamenilor ca „actori”, observă faptul
că:

 persoanele au tendinţa de a-şi asuma anumite identităţi sociale, acţionând conform anumitor
principii şi prescripţii, astfel încât :

să minimalizeze riscul respingerii

să crească sentimentul de securitate şi apartenenţă la o structură socială.

 acest comportament de”faţadă” tinde să se relaxeze în intimitate.

Arkin(1981) identifică două stiluri de autoprezentare:


Stilul asertiv corelează cu : stima de sine înaltă şi stabilă.

Stilul protectiv corelează cu: stima de sine scăzută şi frica de evaluare negativă, în directă legătură ce
teama de fi respins.

 Autoprezentarea este o strategie, conştientă sau inconştientă, autentică sau înşelătoare prin
intermediul căreia oamenii induc în plan social o anumită imagine despre ei înşişi, putând
controla sau manipula anumite relaţii sau situaţii.

 Ea se modelează în funcţie de scopurile personale şi caracteristicile situaţiei sau câmpului


relaţional în care se află persoana.

Autoprezentarea strategică

Este efortul individului de a cuceri putere, influenţă, simpatie sau aprobare.

Strategiile de acest tip variază de la o situaţie la alta, asigură totuşi două scopuri comune:

Agreabilitatea  În acest caz miza aflată în joc este obţinerea de gratificaţie, simpatie, afecţiune.

Autoglorificarea  În acest caz, miza se referă la satisfacerea nevoii de putere sau respect (în acest
scop strădania persoanelor este de a impresiona prin cunoştinţe, status, prestigiu, sacrificiu, etc.).

Procesul socializarii

Valori, norme sociale si modele culturale

Socializare

• Un proces obiectiv prin care individul asimileaza, interiorizeaza si exercita activ un ansamblu de

• valori,

• norme

• modele socioculturale;

Procesul socializarii

• Desfasurat in ontogeneza,

• sub influenta directa a familiei, scolii,

• socializarea nu inseamna preluarea pasiva de valori si modele culturale, ci o asimilare si o


adaptare a respectivelor influente la specificul propriei personalitati

• Socializarea modeleaza personalitatea la nivelul tuturor componentelor sale :

• cognitive,
• afective,

• atitudinale, comportamentale si relationale;

• Prin socializare experienta sociala se converteste in scheme formative individuale, asigurandu-se


astfel insertia activa a subiectului in structurile generale ale comunitatii;

• Modelarea de catre structurile sociale a conduitelor individuale se realizeaza prin intermediul


unui sistem de valori, norme si modele comportamentale si atitudinale;

VALORILE

Sunt principii generale de larga consensualitate, care exprima ceea ce este esential si ceea ce este pretuit
in concordanta cu scopurile si idealurile unei comunitati.

• Valorile sunt acele repere in raport cu care se elaboreaza seturile atitudinale si comportamentale
dezirabile social;

• Implicit rezulta ca valorile au si o functie normativa, derivand din capacitatea acestora de a stabili
criterii de evaluare si orientare a comportamentelor sociale;

• Asimilarea sistemului axiologic specific unei comunitati reprezinta o dimensiune principala a


procesului de socializare si invatare sociala

• Caracterul prosocial,

• antisocial sau

• deviant al comportamentelor individuale depinde in mod esential de

• asimilarea si interiorizarea valorilor si normelor sociale;

• mai mult de atat - sistemul axiologic devine un nucleu functional al personalitatii;

NORMELE SOCIALE

• reprezinta reguli standardizate de conduita, recunoscute si practicate de majoritatea membrilor


unei comunitati

• si a caror incalcare atrage dupa sine sanctiuni specifice

Norma sociala constituie :

• media opiniilor, atitudinilor si comportamentelor acceptate social,prin care se stabilesc limitele


intre care sunt acceptate variatiile reactiilor psihosociale individuale;

In functie de domeniul vietii sociale in care actioneaza, normele pot fi

• morale,
• juridice,

• religioase,

• economice,

• educationale sau de

• relationare interpersonala in diferite grupuri

Normele indeplinesc o serie de functii importante in viata sociala,dintre care:

• Prin intermediul normelor se exercita controlul social asupra mebrilor comunitatii, grupul fiind
principalul mediator in procesul controlului respectarii prescriptiilor cat si in exercitarea de
sanctiuni in cazul incalcarii limitelor acceptate consensual;

• Regleaza relatiile interpersonale, oferind reperele necesare elaborarii eficiente a propriului


comportament;

• Reduc anxietatea in cursul desfasurarii unor situatii sociale inedite, in masura in care ofera “zone
de certitudine” comportamentala si relationala;

• Eficientizeaza activitatile sociale, datorita utilizarii unor scheme comportamentale standardizate

MODELELE CULTURALE

• Reprezinta scheme atitudinale si comportamentale exemplare in raport cu un anumit sistem


normativ;

• ele indeplinesc functia de referential pentru conduitele individuale, de grup si organizationale

Comportament prosocial = tip de comportament intenţionat, orientat spre susţinerea şi


promovarea valorilor sociale, spre ajutorarea altora, în afara obligaţiilor de serviciu, cu libertatea
de a alege, fără a aştepta vreo recompensă externă.

Teorii sociologice

• In procesul socializării am învăţat că “prietenul la nevoie se cunoaşte” şi ne comportăm ca atare,


fără a urmări vreo recompensă exterioară;

• Ne considerăm obligaţi să acordăm ajutor cu atât mai mult cu cât cei care au nevoie de el sunt
mai dependenţi de noi. În astfel de situaţii funcţionează aşa numita normă a responsabilităţii
sociale.

• În afara normei responsabilităţii sociale, acordarea ajutorului mai este reglementată şi de


norma reciprocităţii. Când cineva te ajută, trebuie să răspunzi în acelaşi fel.

• Norma reciprocităţii funcţionează cu precădere în grupurile mici, în micile orăşele.


• Ea este intim legată de principiul echităţii: în relaţiile interpersonale, fiecare aşteaptă să
primească beneficii proportional cu ceea ce a investit.

Teorii psihologice

• Teoria cost-beneficiu deschide o perspectivă inedită în explicarea comportamentului prosocial;

Aceasta teorie este în consonanţă cu teoria echităţii, întemeiată pe următoarea teza :

– Oamenii tind să menţină echitatea în relaţiile interpersonale, întrucât relaţiile


inechitabile produc discomfort psihic.

Proporţia comportamentelor prosociale depinde de foarte mulţi factori, dar costul implicat de acordarea
ajutorului pare a fi hotărâtor:

– Cu cât costul este mai ridicat, cu atât probabilitatea de a-i ajuta pe alţii este mai redusă.

Prin cost se înţelege o gamă largă de factori de natură materială, financiară, dar şi ideală, psihică.

Trebuie să facem însă o distincţie între costul real şi costul perceput al ajutorului.

Experienţa trecută ne permite să evaluăm costul real al comportamentelor noastre, şi ne ajută să


anticipăm costurile viitoarelor noastre acţiuni.

Unii cercetători au atras atenţia asupra faptului că şi emoţiile negative (tristeţea, suferinţa, vinovăţia)
pot influenţa apariţia comportamentelor prosociale.

Underwood, Froming şi Moore (1977) au demonstrat că există o corelaţie între afectele negative şi
altruism (după vizionarea unui film depresiv, oamenii devin mai caritabili decat după ce s-a proiectat un
film neutru din punct de vedere afectiv).

O alta serie de factori conditionali ai comportamentelor prosociale sunt legati de contextul social in care
se solicita sau se impune ajutorul;

Daca situatia in care se solicita ajutorul are loc in prezenta unei mari multimi, efectul asupra implicarii
este de regula negativ, datorita fenomenului de difuzie a responsabilitatii;

Conform cercetarilor lui Latane si Darley:

• cu cat numarul martorilor oculari la un accident sau o agresiune este mai mare, cu atat mai mica
va fi proportia celor care acorda ajutor si cu atat mai mare va fi durata pana se intervine efectiv
in sprijinul victimei;

• Marile aglomerari umane creeaza o accentuata stare de anonimat, favorizanta pentru aparitia
fenomenului de difuzie a responsabilitatii;

• Ambiguitatea situatiei si numarul mare de martori amplifica fenomenul de spectator si cel al


dispersiei responsabilitatii, ceea ce diminueaza considerabil sansa unei interventii prompte.
Agresivitatea

• Agresivitatea nu se confunda cu un comportament antisocial, cu delincventa si infractionalitatea;

• Conduita boxerului nu este orientata antisocial si cu cat este mai agresiva cu atat este mai
performanta; si invers, nu orice comportament antisocial, inclusiv infractional poate fi
caracterizat prin agresivitate (exista infractiuni ce pot fi comise fara implicarea factorului
agresivitate- exp.: frauda).

Privitor la comportamentul agresiv, diferentiem urmatoarele tipuri:

• A. agresivitatea nediferentiata, ocazionala, fara un rasunet antisocial obligatoriu;

• B. comportamentul agresiv propriu-zis, polimorf in care poate fi inclus si comportamentul


criminal

• C. comportamentul agresiv ca expresie integranta, nemijlocita a unor stari patologice sau a unei
afectiuni neuropsihice preexistente sau dobandite

• Comportamentul agresiv nu este orientat exclusiv in afara subiectului ci poate fi orientat si


asupra sinelui.

Cauzele agresivitatii – teorii explicative

Principala problema care se pune este aceea daca “echipamentul“ psihocomportamental al individului
uman este dependent de factorul ereditar (zestrea ereditara) sau de factorul de mediu.

S-au conturat cateva teorii :

1. Agresivitatea este innascuta

Teorie sustinuta de autori importanti precum S.Freud si Konrad Lorenz. In viziunea lui Freud agresivitatea
este un instinct – oamenii se nasc cu instinctul de a agresa si de a fi violenti.

Intrucat aceasta presiune ereditara nu poate fi inlaturata, este necesar ca in procesul influentarii
educational-culturale sa se gaseasca modalitati nedistructive de canalizare a tendintelor agresive.

Konrad Lorenz in lucrarea sa “On agression” accentueaza asupra naturii biologic-instinctuale a


comportamentului agresiv pe care il regasim si la nivel infrauman.

Insa in timp ce la Freud agresivitatea aparea ca fiind predominant distructiva, la K.Lorenz agresivitatea
interspecii are o valoare adaptativa si este esentiala pentru supravietuire.
Animalul isi apara teritoriul, disponibilitatile de hrana si indepartindu-i pe altii, previne
supraaglomerarea; in plus datorita faptului ca cel puternic invinge se produce o selectie naturala a celor
cu un potential genetic ce va permite odata cu transmiterea lui urmasilor, reproducerea agresivitatii.

Teoriile care au abordat agresivitatea ca un instinct au fost supuse unor multiple critici

• Privitor la agresivitatea umana, daca ea ar fi exclusiv de natura instinctuala, ar fi de asteptat sa


intalnim foarte multe asemanari intre oameni legate de modul de adoptare a comportamentului
agresiv. Insa realitatea a demonstrat si demonstreaza continuu ca exista mari diferente
interindividuale in manifestarea agresivitatii –

• In anii 80 rata omuciderilor era de aproape 0 in Norvegia si Suedia si 14 in Thailanda la 100 000
de locuitori.

• Respingerea cvasigeneralizata a naturii instinctuale a agresivitatii nu inseamna insa si ignorarea


unor influente biologice cum ar fi:

• A. Influente neuronale – exista anumite zone ale cortexului care in urma stimularii faciliteaza
adoptarea de catre individ a comportamentului agresiv.

• B. Influente hormonale – barbatii sunt mult mai agresivi decat femeile datorita diferentelor de
natura hormonala.

• C. Influente bio-chimice – cresterea alcoolului in sange poate intensifica agresivitatea.

Sociobiologia (Rushton si Wilson):

• Potrivit sociobiologiei, toate aspectele comportamentului social, inclusiv agresivitatea pot fi


intelese in functie de evolutie; principiile selectiei favorizeaza in timp cresterea nivelurilor de
agresivitate.

2. Agresivitatea este un raspuns la frustrare

Aceasta afirmatie are la baza ipoteza potrivit careia agresivitatea este determinata de conditiile externe.

Cea mai populara si cunoscuta este teoria frustrare-agresivitate formulata de Miller si Dollard; pentru
aceasta teorie, doua psotulate sunt elocvente:

A.agresivitatea este intotdeauna o consecinta a frustrarii;

B.frustrarea conduce intotdeauna catre o anumita forma de agresivitate

• Blocarea caii de atingere a unui scop creeaza frustrari care, la randul lor, se constituie in sursa de
manifestare a agresivitatii; destul de frecvent insa, agresivitatea nu este indreptata asupra sursei
starii de frustrare, ci este reorientata, redirectionata catre o alta tinta.
• Teoria lui Miller si Dollard a fost ulterior supusa unor revizii. Astfel, Leonard Berkowitz
considerand ca teoria celor doi autori exagereaza legatura dintre frustrare si agresivitate, sustine
ca frustrarea produce o stare de pregatire emotionala pentru a agresa

3.Agresivitatea este un comportament social invatat

• Albert Bandura este cel care formuleaza teoria invatarii sociale a agresivitatii. Potrivit acestei
teorii, comportamentul agresiv se invata prin mai multe modalitati si anume:

• A. direct prin invatare directa (prin recompensarea sau pedepsirea unor comportamente);

• B. prin observarea sau imitarea unor modele de conduita ale altora, mai ales ale adultilor. Cel
mai frecvent aceste modele de conduita agresiva pot fi intalnite in: 1. familie (parintii copiilor
violenti si ai celor abuzati si maltratati provin adeseori ei insisi din familii in care, ca mijloc de
disciplinare a conduitei s-a folosit pedeapsa fizica); 2.mediul social (in comunitatile in care
modelele de conduita agresiva sunt acceptate si admirate, agresivitatea se transmite mult mai
usor noilor generatii; 3.mass-media.

Ce factori influenteaza agresivitatea?

A. factori ce tin mai mult de individ, de conduita si reactivitatea lui comportamentala;

B. factori ce tin de familia individului;

C. factori ce tin de mijloacele de informare a maselor.

A. factori ce tin mai mult de individ, de conduita si reactivitatea lui comportamentala;

– tipul de personalitate – spre conduite agresive sunt predispuse persoanele extrem de competitive,
irascibile, persoanele tot timpul grabite

- durerea fizica si morala poate duce la cresterea agresivitatii

- caldura - cercetarile au demonstrat o legatura directa intre temperaturile inalte si manifestarea


agresivitatii

- aglomeratia – se constituie ca agent stresor si poate creste agresivitatea

- alcoolul si drogurile – se constituie intr-un important factor de risc in comiterea actelor antisociale
bazate pe violenta

B. Factori ce tin de familia individului;

A. mariajul instabil, divortul;

B. “istoria propriei vieti a parintilor” – cei mai multi parinti care isi maltrateaza copiii au fost ei insisi, la
randul lor, supusi unui tratament similar de catre proprii parinti sau au fost in cea mai mare masura,
neglijati emotional de catre acestia;
C. atitudini parentale in raport cu cresterea copiilor – parintii abuzivi in utilizarea mijloacelor de
sanctionare fizica privesc copilul ca pe o modalitate de a-si satisface propriile nevoi si aspiratii,
solicitandu-l sa intreprinda actiuni ce depasesc posibilitatile si abilitatile lui psihice si fizice. Ei intampina
mari dificultati in a stabili legaturi empatice cu proprii copii

D. tulburari psihice si de personalitate – destul de frecvent se constata ca parintii care isi maltrateaza
fizic copiii prezinta diferite tulburari psihice.

• Merrill realizeaza o tipologizare a parintilor abuzivi in utilizarea agresiunii fizice asupra copiilor:

TIPUL 1. : parinti ce se caracterizeaza printr-un inalt grad de agresivitate manifestata continuu, uneori
fiind clar concentrata si focalizata, alteori insa nu. Supararea si enervarea lor scapa controlului, fiind
nevoie de o actiune stimulativa iritativa minimala. Explicatia unei asemenea conduite vizeaza, in
principal, propriile experiente traite in perioada copilariei timpurii.

TIPUL 2 : parintii sunt rigizi, compulsivi, reci afectiv, resping copilul si sunt preocupati mai mult de propria
persoana.

TIPUL 3 : parintii sunt persoane pasive si dependente; sunt oameni reticenti si sovaielnici in a – si
exprima sentimentele si dorintele. Aparent sunt neagresivi dar adesea intra in competitie cu copiii
pentru a castiga atentia sotului, fiind de obicei depresivi, imaturi si capriciosi.

TIPUL 4 : parinti frustrati ce isi pedepsesc copiii pentru lucruri minore.

Tulburari de personalitate cu risc crescut de agresivitate


1.Tulburarea de personalitate de tip antisocial

• Debutul inaintea varstei de 15 ani indicat prin manifestarile :

• lipsa nemotivata de la scoala,

• exmatricularea din scoala pentru un comportament neadecvat,

• delincventa,

• fuga de acasa de cel putin doua ori,

• tendinta de a minti in permanenta,

• abuz de droguri sau alcool,

• furturi, vandalism,

• performante scolare scazute fata de asteptari in raport cu un QI evaluat sau cunoscut,


• initierea de batai si diferite violente,

• incalcarea cronica a regulior.

2.Tulburarea de personalitate de tip paranoid

• Se mai numeste si tulburarea de personalitate paranoiaca sau psihopatie paranoiaca;

Se caracterizeaza prin:

– Suspiciozitate exagerata

– Neincredere generalizata

– Interpretativitate

– Controlul fidelitatii si autenticitatii datelor, faptelor si a situatiilor prezentate

– Retinere, distantare, nonconfidentialitate, ermetizare

– Dificultati de relationare, de integrare, de armonizare

– Rigoare logica, argumentativitate, disponibilitati persuasive

– Combativitate si tenacitate

– Nevoia de a fi recunoscut, stimat, pretuit

– Slaba toleranta la pierdere, esec, frustrare

– Intoleranta la minimalizare sau ignorare

– Incapacitate de cooperare

– Tendinta la autovalorizare si atitudine autoreferentiala

– Atitudine de supraestimare, fantezii de omnipotenta si grandoare

3.Tulburarea de personalitate de tip borderline:

• Relatii interpersonale intense si schimbatoare

• Reactii impulsiv-agresive la incitatii minime

• Intoleranta solitudinii

• Sentimentul de vid interior


• Comportament imprevizibil

• Acte autodestructive repetitive

• Unele studii precizeaza faptul ca tulburarea de personalitate borderline este cea mai
frecventa forma de tulburare a personalitatii (cf. Gunderson – inceputul anilor 90)

Teorii in explicarea actelor criminale


1.TEORIILE PSIHO-BIOLOGICE

Sustin ca anumite anomalii sau disfunctii psihofiziologice constituie factorii determinanti ai


comportamentului criminal.

Crima ca fenomen individual are o baza psiho-biologica organica sau functionala.

1.1.TEORIA ANORMALITATILOR BIOLOGICE

• Cesare Lombroso – “Omul criminal” Reprezentant Cesare Lombroso - a intreprins


studii de antropologie criminala bazate pe tehnica masurarii diferitelor parti ale corpului
omenesc, avand ca subiecti detinuti ai inchisorilor din Sicilia, elaborand in acest sens
lucrarea sa fundamentala “Omul criminal”.

Studiind 383 cranii de criminali decedati si 5.907 cranii ale unor delincventi in viata, autorul a
concluzionat existenta unui tip criminal individualizat prin anumite stigmate sau semne
particulare, degenerative, care poate fi intalnit la anumite categorii de infractori (Lombroso,
1895).

In teoria lombrosiana criminalitatea reprezinta o anormalitate biologica bazata pe atavism


organic si psihic si pe o patologie epileptica (Cioclei,1996).

Opera lui Lombroso contine constatari deosebit de utile si actuale inca, cum ar fi cele referitoare
la infractorii bolnavi mintal.

1.2.TEORIA BIO-TIPOLOGICA

Psihiatrul german Ernest Kretschmer mergand in cercetare pe linia corelarii elementelor de


ordin biologic cu cele psihice, a creat un sistem caracterologic complet, in lucrarea sa “Structura
corpului si caracterul”.

Acesta considera ca, in functie de constitutia corporala, se pot distinge patru tipuri fizice,
fiecare tip avand o predispozitie spre comiterea unor infractiuni specifice.
Cuprinde mai multe variante ce au ca element comun sustinerea ideii potirivit careia exista o
corelatie intre activitatea criminala si biotip.

Fizicul singur nu poate explica in mod adecvat comportamentul infractional, insa poate
favoriza anumite tipuri de infractiuni.

1.3.TEORIA GENETICA

• Brodski, 1973 & Sheley, 1985

Cercetarile in acest domeniu consemneaza existenta unor aberatii cromozomiale

pornind de la aceste realitati unii autori (Brodski, 1973 & Sheley, 1985) sustin ca anomalia genetica,
cum ar fi un extracromozom, poate conduce la retardare mintala si la un comportament antisocial si
criminal.

1.4.TEORIA INADAPTARII BIO-PSIHICE

• Formulata de criminologul suedez Olof Kinberg in lucrarea sa “Problemele fundamentale ale


criminologiei”.

Pentru Kinberg, omul este o fiinta nu doar biologica, ci una psihologica si sociala, caracterizata prin
“plasticitate”, adica prin facultatea de a-si modifica reactia si in functie de factorii psihologici si sociali.
Daca “plasticitatea” nu se coreleaza cu influentele mediului se creeaza o stare de inadaptare intre
organism si mediu.

In opinia lui Kinberg persoana reactioneaza in general in functie de propria structura bio-psihica. Astfel,
pentru a stabili cauzele crimei, este necesara analiza structurii bio-psihice a persoanei implicate in cauza.

Din combinatia ce rezulta intre un anumit tip de nucleu constitutional si o anumita configuratie a functiei
morale, rezulta persoane inadaptate care, la anumiti stimuli, vor reactiona in contradictie cu legea
penala.

1.5.TEORIA CONSTITUTIEI CRIMINALE

• Reprezentantul acestei teorii este criminologul italian Benigno di Tullio –

• Lucrarea “Tratat de antropologie criminala”

Pentru di Tullio, studiul crimei nu poate fi exclusiv biologic ori exclusiv sociologic, ci intotdeauna
biosociologic. Rezulta ca personalitatea nu poate fi corect apreciata decat dupa criterii
biopsihosociologice.

Pornind de la aceste premise, autorul incearca sa determine factorii ce conduc la formarea unei
personalitati criminale.
Un prim factor important este ereditatea; cu toata influenta sa puternica, aceasta nu trebuie
considerata ca o determinare absoluta.

Predispozitia spre crima poate avea ca sursa si unele disfunctionalitati cerebrale, hormonale etc.

Varsta si crizele biologice pe care le antreneaza sunt de asemenea importante.

Predispozitiile spre crima sunt expresia unui ansamblu de conditii organice si psihice ereditare,
congenitale sau dobandite care, diminuand rezistenta individuala la instigari criminogene, permite
individului, cu mai multa probabilitate, sa devina un criminal.

Di Tullio nu ignora factorii sociali sau fizici, exteriori individului, care nu pot avea o influenta reala decat
in masura in care intalnesc o constitutie criminala preexistenta ori contribuie la formarea unei astfel de
personalitati.

Teoriile psiho-sociale

Conform acestor teorii comportamentul infractional este invatat prin interactiunea dintre persoana si
ambianta.

Teoriile psiho-sociale sustin ca achizitiile rezultate in procesul interactiunii si invatarii psiho-sociale sunt
principalele cauze, explicatii ale infractionalitatii.

Tendinta unor persoane de a devia in plan comportamental este relativ generala si constanta, astfel ca
acestea se vor comporta in mod frecvent antisocial daca ele nu sunt formate si sustinute in a evita
aceasta tendinta.

Conform acestor teorii comportamentul infractional este invatat prin interactiunea dintre persoana si
ambianta.

Invatarea ar include tehnicile comiterii actelor criminale, motivele, trebuintele, rationalizarile si


atitudinile favorabile comiterii infractiunii

1.TEORIA ASOCIERILOR DIFERENTIALE

 Apartine sociologului american, criminolog Edwin Sutherland


Apartine sociologului american, criminolog Edwin Sutherland

Sutherland constata ca exista doua tipuri de explicatii stiintifice ale fenomenului criminal: fie in functie
de elementele care intra in joc in momentul in care infractiunea este comisa, fie in functie de
elementele care si-au exercitat influenta anterior, mai ales in viata infractorului.

In primul caz, explicatia poate fi calificata situationala sau dinamica; in al doilea caz, istorica.

Sutherland considera ca un act criminal se produce atunci cand exista o situatie propice, pentru un
individ determinat.
Mecanismul explica fenomenul criminal la nivel individual. Rata criminalitatii este expresia unei
organizari diferentiale a grupului.

2. TEORIA CONFLICTELOR DE CULTURI

• Apartine criminologului american Thorsten Sellin

Termenii cultura si conflict, ce alcatuiesc si titlul lucrarii lui Sellin, “Conflict cultural si crima”, reprezinta si
elementele principale ale teoriei sale

Prin “conflict cultural”, autorul desemneaza lupta intre valori morale sau norme de conduita opuse
aflate in dezacord. Codul moral al persoanei depinde de normele pe care le-a trait ca membru al
unor diverse grupuri sociale. Fiecare grup are propriile norme de conduita care se impun a fi
respectate

In lumea moderna, persoana se gaseste din ce in ce mai des in contact cu valori si norme diferite.

Diferentele etnice, sociale, de varsta, profesionale, religioase etc. antreneaza diferente de reguli si valori
morale.

In aceste conditii apar inevitabil situatii in care persoana, supunandu-se unei norme acceptate de
grupul din care face parte, risca sa incalce o alta apartinand altui grup cu care intra in contact.

3.TEORIA ANOMIEI

• Conceptul de “anomie” a fost introdus de sociologul american Robert K.Merton in anul 1938
odata cu lucrarea “Structura sociala si anomia”, in scopul explicarii, cu ajutorul sau, a
comportamentului infractional.

In anul 1957 apare lucrarea cu titlul “Teoria sociala si structura sociala”.

Anomia este conceputa de Merton ca o stare sociala de absenta ori de slabire a normei, ceea ce duce la
o lipsa de coeziune intre membrii comunitatii. In explicarea starii de anomie, autorul utilizeaza doua
concepte: cel de cultura si cel de organizare sociala.

 Prin cultura se intelege ansamblul valorilor ce guverneaza conduita indivizilor in societate si


desemneaza scopurile spre care acestia trebuie sa tinda.

Organizarea sociala reprezinta ansamblul de norme si institutii care reglementeaza accesul la cultura si
indica mijloacele autorizate pentru atingerea scopurilor.

Starea de anomie se instaleaza atunci cand exista un decalaj prea mare, intre scopurile propuse si
mijloacele legitime, accesibile pentru anumite categorii sociale.

Astfel, in societate exista un permanent conflict intre posibilitatile formal recunoscute de lege, de
realizare de catre persoana a scopurilor sale materiale si spirituale, pe de o parte, si posibilitatile efective
reale, de atingere a acestor scopuri, posibilitati care sunt foarte limitate.
Astfel, categoriile sociale defavorizate recurg la mijloace ilegale, la criminalitate, pentru satisfacerea
scopurilor propuse de cultura ambianta.

4.TEORIA INTERACTIONISMULUI SOCIAL (TEORIA STIGMATIZARII)

• H.S.Becker , F.Tannenbauman, E.Lemert

• Conform teoriei interactionismului social, fenomenul criminalitatii este rezultatul interactiunii


dintre doua categorii de factori sociali:

1.activitatea nonconformista a unor persoane, pe de o parte,

2. activitatea grupurilor sociale dominante, pe de alta parte, care reactioneaza, atribuindu-le celor din
prima categorie pecetea comportamentului infractional si, totodata, ii stigmatizeaza ca infractori.

Ca o consecinta a acestor operatii de “denumire” sau “etichetare”, indivizii in cauza sunt


marginalizati, fiind respinsi in exteriorul grupului social.

Ca urmare a acestei reactii sociale si a stigmatizarii, la persoanele in cauza apare o contrareactie de


natura psihica, o rezistenta, care le determina sa-si asume rolul atribuit, cel de infractori.

Reprezentantii acestei teorii sustin faptul ca infractionalitatea nu isi are izvorul in realitatea obiectiva, in
conditiile concrete de existenta a persoanelor in cauza, ci in contrareactia psihica negativa pe care
infractorii primari o au fata de reactia sociala, prin care ei sunt etichetati ca infractori, sunt stigmatizati
ca atare.

Teoriile psiho-morale

Comportamentul criminal si infractionalitatea constituie simptome ale problemelor emotionale


fundamentale.

In general, teoriile psiho-morale atribuie criminalitatea conflictelor interne, problemelor emotionale sau
sentimentelor de insecuritate, inadecvare si inferioritate.

Teoriile psiho-morale pun accentul pe caracteristicile persoanei, pe factorii psihogeni si psiho-morali.

Aceste teorii poarta, mai mult sau mai putin, amprenta directa a psihanalizei freudiene sau a gandirii
altor psihanalisti.

1.TEORIA ANALITICA

• Reprezentantul teoriei analitice este Sigmund Freud

Referirile directe la fenomenul criminal nu abunda in opera freudiana intrucat autorul nu s-a preocupat
in mod nemijlocit de acest subiect. Cateva referiri ce merita a fi semnalate le gasim in lucrarea “Totem si
Tabu”.
Analizand cateva tabuuri dintre care unele cu relevanta criminologica (uciderea, incestul), Freud
considera ca transgresarea acestora reprezinta satisfacerea unor dorinte refulate.

2.TEORIA CRIMINALULUI NEVROTIC

Varianta cea mai cunoscuta a acestei teorii apartine lui Fr.Alexander si H.Staub si este expusa in
lucrarea “Criminalul si judecatorii sai “.

In viziunea celor doi cercetatori, criminalitatea poate fi clasificata in urmatoarele categorii:

1).Criminalitatea imaginara, care transpare in vise, fantezii sau acte ratate;

2).Criminalitatea ocazionala, specifica persoanelor si situatiilor in care Supraeul suspenda instanta


morala in urma unei vatamari sau amenintari iminente pentru Eu (cazurile in care conduita criminala
este consecutiva unui santaj, unei amenintari ori unei stari de legitima aparare etc.)

3).Criminalitatea obisnuita, categorie care cuprinde la randul ei trei tipuri de criminali:

a)criminalii organici, a caror personalitate tine de psihiatria clasica (bolnavii mintal care prezinta alterari
ale capacitatii de discernamant ori lipsa acestuia);

b)criminalii normali, caracterizati prin aceea ca sunt sanatosi din punct de vedere psihic, dar sunt
socialmente anormali; acestia fac parte, de regula, dintr-o colectivitate criminala si se comporta conform
moralei acesteia si nu prezinta conflicte intre Eu si Supraeu;

c)criminalii nevrotici, respectiv cei care actioneaza in functie de mobiluri inconstiente. Eul este invins de
Sine, care scapa determinarii Supraeului. In aceste cazuri, se constata existenta unui sentiment de
vinovatie, insotit de angoasa pedepsei. Criminalul nevrotic resimte pedeapsa ca pe o justificare morala;
doar gandul criminal este suficient pentru a dezvolta sentimentul de culpabilitate si nevoia de pedeapsa.

3.TEORIA PERSONALITATII CRIMINALE

• Aceasta teorie apartine celebrului criminolog francez Jean Pinatel

Aceasta teorie apartine celebrului criminolog francez Jean Pinatel, fiind conceputa ca un model
explicativ, capabil sa aduca lamuriri, atat in ceea ce priveste geneza cat si dinamica actului criminal.

Personalitatea criminala este “un instrument clinic, o unealta de lucru, un concept operational” (Pinatel,
1971).

Pinatel considera inutila incercarea de a separa oamenii in buni si rai, nu exista o diferenta de natura
intre oameni cu privire la actul criminal.

Orice om, in circumstante exceptionale, poate deveni delincvent. Inexistenta acestor deosebiri nu
exclude insa existenta unor diferente graduale in privinta “pragului lor delincvential”.
Unii indivizi au nevoie de “instigari” exterioare intense, iar altii de “instigari” lejere, pentru a prezenta
reactii delictuale, pentru a realiza trecerea la act.

Aceasta diferenta graduala este data de anumite trasaturi psihologice, care, in conceptia lui Pinatel,
alcatuiesc “nucleul central al personalitatii criminale”.

Componentele nucleului personalitatii criminale care determina trecerea la act sunt: egocentrismul,
labilitatea, agresivitatea si indiferenta afectiva.

Egocentrismul reprezinta tendinta subiectului de a raporta totul la sine insusi.

Labilitatea reprezinta o lipsa de prevedere, o “deficienta de organizare in timp”, o instabilitate.

Agresivitatea desemneaza o paleta foarte larga de tendinte, mergand de la simpla afirmare a eului pana
la ostilitate, ea se manifesta printr-un “dinamism combativ”, care are ca functie invingerea si eliminarea
obstacolelor si dificultatilor care bareaza drumul actiunilor umane.

Faptul ca subiectul nu va fi retinut de amenintarea pedepsei este explicat prin labilitate. Obstacolele
materiale susceptibile sa impiedice executarea crimei sunt invinse prin agresivitate. In ultima instanta,
cand subiectul ajunge in situatia de a comite o crima, este necesar ca el sa nu fie retinut de sentimentul
ca produce rau aproapelui sau, atentand la persoana sau bunurile acestuia.

Indiferenta afectiva asigura aceasta ultima etapa a trecerii la act. Cele patru componente nu trebuie
analizate in mod individual. Reunirea tuturor componentelor, precum si legaturile dintre acestea, dau un
caracter particular personalitatii in ansamblul ei.

Fiecare din teoriile prezentate incearca sa ofere cea mai buna explicatie si sa individualizeze factorii
predominant responsabili, implicati in fenomenul infractional. Unele teorii insista asupra factorilor bio-
constitutionali sau fiziologici, altele asupra factorilor ambientali si sociali, altele asupra unor factori
psihologici individuali, altele asupra unor interinfluente dintre individual si social etc.

Nici una dintre teoriile prezentate nu poate fi considerata suficienta si deplin consistenta in explicatiile
oferite;

Etiogeneza fenomenului infractional este multinivelara. Fiecare teorie surprinde un anumit aspect al
fenomenului infractional.

Teoriile sunt complementare, nu contradictorii. Acestea se pot organiza, ierarhiza pe mai multe niveluri.
Din integrarea lor poate rezulta o teorie unificata, globala, care sa evidentieze personalitatea implicata in
actul infractional in toata unitatea si complexitatea sa.
CONSTRUCŢIA ŞI DINAMICA UNIVERSULUI SOCIAL

Principalii mediatori implicaţi în construcţia universului social :

 Categorizări;

 Stereotipuri

 Prejudecati

 Reprezentările sociale

 Procesul atribuirii.

Categorizări:

Fiinţele umane în mod spontan categorizează informaţii şi evenimente pe care le trăiesc în experienţă.

Pentru a reduce şi simplifica procesul prelucrării de informaţie pe plan mental grupăm: obiecte, idei,
evenimente ce au proprietăţi şi caracteristici comune.

Această tendinţă naturală de a categoriza, se aplică de asemenea celor din jurul nostru, acest proces
purtând denumirea de categorizare socială .

Stereotipul:

Reprezintă o serie de caracteristici considerate relevante pentru a descrie membrii aparţinând unui grup
sau unei categorii sociale.

Stereotipurile influenţează semnificativ felul în care procesăm informaţia socială.

Cel care a introdus pentru prima oară termenul de stereotip a fost Lieppman

Interpretarea realităţii cotidiene este facilitată de existenţa filtrelor cognitive, schemelor mentale şi nu
numai de moştenirea socioculturală;

Potrivit lui stereotipurile sunt concepute în funcţie de interfaţa cognitiv-afectiv, el considerând că


stereotipurile nu sunt neutre.

Ele poartă amprenta sentimentelor sau preferinţelor. Sunt caracterizate de afecţiune sau respingere.

Imaginea profund negativă asociată stereotipurilor în psihologia socială din anii 30’-70’, se datorează
faptului că obiectivele studiilor din perioada respectivă s-au concentrat în mod exclusiv asupra
dimensiunii descriptiv-evaluative.

A fost ignorat impactul stereotipurilor asupra percepţiei sociale în elaborarea de inferenţe, atribuiri
cauzale, formarea impresiilor.
Ulterior stereotipurile au fost considerate „cadre explicative pentru construirea relaţiilor cauză-efect în
situaţiile sociale”

De asemenea, ele pot fi privite asemenea unor scheme mentale structurate, ce contribuie la percepţia,
la realizarea de inferenţe, la raţionalizarea (justificarea) conduitei observatorului social, în relaţie cu ţinta
evaluată.

Inertia stereotipurilor

 stereotipurile utilizate excesiv pot deveni destructurante în relaţia cu realitatea inducând


confuzie, interpretări eronate .

 principalul „aliat” în facilitarea şi dezvoltarea relaţiilor interpersonale este destereotipizarea .

Folosirea stereotipurilor în procesarea informaţională, este determinată de :

Aspecte intraindividuale (mecanismele cognitive, trăirile afective, şi motivaţia celui care prelucrează
datele)

Aspecte interindividuale (dimensiunile contextuale, variabilitatea grupului, ierarhiile grupale, statutul şi


puterea observatorului şi a actorului social).

Stereotipizarea este un fenomen complex determinat de anumiţi factori:

1.cantitatea informaţiilor deţinute despre ţinta socială :

cu cât reprezentările sunt mai sărace despre un grup, cu atât mai mult atribuirile cauzale ale
comportamentelor sau impresiile despre membrii acestuia vor fi influenţate de constructele
stereotipe, care pot avea valenţă pozitivă sau negativă

2.schemele mentale preexistente

3.profeţia auto-realizatoare (self-fulfilling prophecy) – constă în selectarea acelor comportamente ale


ţintelor care se potrivesc cu expectanţele anterior formate

Prejudecata

 Reprezintă reacţia afectivă faţa de membrii unui grup sau unei categorii sociale.

 Prejudecata influenţează atât natura conţinuturilor cognitive activate (adică elementele


stereotipurilor), cât şi direcţia procesării acestora.

 Prejudecata este un predictor puternic pentru :

 direcţia şi natura procesării cognitive;

 comportamentul în relaţiile cu grupul respectiv.


 discriminare.

Reprezentarile sociale

 Emil Durkheim este primul care foloseşte conceptul de „reprezentare colectivă” semnificaţia
acestuia fiind de realitate psihosocială de sine stătătoare.

 Conform acestui autor reprezentările colective sunt o clasă generală de fenomene psihice şi
sociale ce înglobează ideologii, mituri, credinţe, sentimente, cunoştinţe împărtăşite de membrii
unei societăţi într-un anumit moment al dezvoltării sale istorice.

 Reprezentările colective sunt pe de o parte sociale – deoarece rezultă ca urmare a unui proces
colectiv în care intervin caracteristicile comune ale unui grup, şi pe de altă parte sunt psihologice
întrucât percepţia realităţii şi desfăşurarea gândirii sunt procese individuale.

 Serge Moscovici redefineşte conceptul acordându-i conotaţii operaţionale şi paradigmatice cu


totul deosebite.

 Astfel, pentru Serge Moscovici, reprezentarea socială este un ansamblu structurat de valori,
noţiuni, aspecte sau dimensiuni ale domeniului social, un sistem socio-cognitiv ce permite
supravieţuirea individului în societate, direcţionarea comunicărilor şi comportamentelor, precum
şi selecţia răspunsurilor la stimulii de mediu.

 Pornind de la această definiţie, reprezentările sociale devin una din preocupările centrale ale
psihologiei sociale moderne

 Jean Claude Abric (1994) :

 Defineşte reprezentarea socială ca o viziune funcţională a lumii ce permite individului sau


grupului să dea un sens conduitelor, să înţeleagă realitatea prin propriul sistem de referinţe, deci
să se adapteze, să-şi definească locul.

 Ele sunt adevărate construcţii socio-cognitive ce înglobează şi structurează elementele cognitive


ce rezultă dintr-un context relaţional şi acţional concret pe fondul unei interacţiuni dinamice
dintre individual şi social, dintre cogniţie şi acţiune.

 Ele impregnează aproape în totalitate raporturile interpersonale, grupale, instituţionale.

Reprezentările sociale implică trei dimensiuni principale, pe direcţia cărora se obiectivează dinamica
acestora :

a) dimensiunea cognitivă ce asigură transformarea informaţiei perceptive şi a celei de comunicaţie în


„adevăruri consensuale”, împărtăşite şi având funcţionalitate socială;

b) dimensiunea axiologică ce fundamentează atitudinile implicite, şi care derivă din valorile, normele şi
modelele socio-culturale specifice unui anumit spaţiu social;
c) dimensiunea actionala, constând din schemele relaţionale, acreditate sociocultural, prin care se
desfăşoară raporturile individ, grup, mediu.

Ce funcţii îndeplinesc reprezentările sociale?

1.Funcţia de cunoaştere – reprezentările permit înţelegerea şi interpretarea realităţii; de asemenea


facilitează cunoaşterea celorlalţi şi comunicarea.

 Ele se instituie şi ca repere în înţelegerea şi atribuirea de semnificaţii evenimentelor şi


contextelor în care evoluează relaţiile dintre oameni.

 Deşi acţionează ca filtre şi facilitatori ai dialogului şi intercunoaşterii, ele conţin însă în egală
măsură şi constrângeri, limitări şi rigidizări în special în raport cu evenimentele sau manifestările
imprevizibile, marginale sau originale. Adică în raport cu tot ceea ce poate surprinde prin
diferenţă, prin inedit sau şocant, prin nonconformism. Inclusiv reprezentarea socială asupra
nonconformismului este departe de a-l cunoaşte, înţelege şi evalua adecvat, dar mult mai
aproape de a-l eticheta, bloca şi controla la nivel social

2.Funcţia de orientare

 Presupune orientarea, ghidarea comportamentelor, practicilor.

 Reprezentările sociale intervin direct în definirea finalităţii situaţiei, prescrierea reacţiilor, a


tipului de demers cognitiv adaptat la momente şi persoane.

 Reprezentarea conduce la definirea scopului unei sarcini determinând implicit tipul de


comportament.

3.Funcţia justificativă

 Reprezentările sociale permit aposteriori, să se justifice luările de poziţie şi comportamentele.

 Ele joacă un rol important în explicarea şi susţinerea de tip argumentativ a unor acţiuni grupale.
Reprezentările sociale pot sa întărească poziţia socială a unui grup, să menţină şi să justifice
diferenţa socială sau chiar discriminarea dintre grupuri.

Procesul atribuirii
 Atribuirea este procesul prin care oamenii realizează inferenţe în privinţa cauzelor
comportamentelor sau evenimentelor.

 Teoria atribuirii studiază mecanismele psihologice prin care subiectul, în viaţa cotidiană,
îşi explică modul de producere şi desfăşurare a evenimentelor şi comportamentelor,
încercând astfel să prezică şi să stăpânească realitatea; prin atribuirea cauzalităţii se
realizează implicit un proces de cunoaştere a realităţii, de „inducere de sensuri” care
asigură inteligibilitatea acelei realităţi, ceea ce permite totodată elaborarea unor
prognoze asupra desfăşurării unor procese, evenimente, sau comportamente sociale.

 F. Heider (1958) a fost primul psiholog ce a deschis drumul cercetărilor asupra atribuirii.

 Preocupat de descoperirea unor mecanisme prin care interpretăm comportamentul propriu şi al


altora şi prin care atribuim anumite intenţii sau tendinţe, atât nouă înşine cât şi celorlalţi,
autorul considera că, omul obişnuit este motivat de două nevoi de bază.

Care sunt aceste nevoi care ne jalonează procesul cunoaşterii realităţii sociale ?

 În primul rând, nevoia de a avea o viziune coerentă asupra lumii în care trăim

 În al doilea rând, nevoia de a avea control asupra mediului

 Atunci când putem explica şi prezice acţiunile celorlalţi vom avea o viziune de ansamblu
coerentă asupra lumii şi extrem de controlabilă faţă de situaţia în care nu am avea nici o idee faţă
de intenţiile, dispoziţiile şi comportamentul semenilor.

Tipuri de erori de atribuire cauzală

A. Erori legate de atribuirea succesului şi eşecului

 Oamenii par a fi mai degrabă înclinaţi să atribuie succesul propriu unor cauze interne (aptitudini,
talent, trăsături de personalitate, inteligenţă, perseverenţă, tenacitate, farmec personal), în timp
ce eşecul este cel mai adesea atribuit unor cauze externe, situaţionale sau atitudinii şi
comportamentului celuilalt sau celorlalţi.

 Atunci când un elev are un succes deosebit, profesorul tinde să minimalizeze contribuţia acestuia
în propria-i performanţă, considerând că sursa succesului o constituie exclusiv metoda sa de
predare şi calităţile de pedagog de excepţie.

 Astfel succesul elevului sporeşte „nimbul” profesorului, antrenând unul din efectele erorii de
atribuire, (cel puţin parţial) şi pe care am putea-o numi atribuire „de transfer”.

B. Eroare de atribuire de tip proiectiv.

 Se referă la situaţia în care atribuirea cauzalităţii unui comportament se face prin extrapolarea
comportamentului propriu ca fiind tipic pentru anumite situaţii şi pe considerarea faptului că în
situaţii similare, ceilalţi se comportă tot aşa cum te-ai comporta tu însuţi.

 Cu alte cuvinte, individul autocentrat şi ancorat în propriile-i cogniţii se aşteaptă din partea
celorlalţi să gândească şi să reacţioneze în acelaşi fel cu el, excluzând alte posibilităţi ce ţin de
diferenţă.
 Raportul conştient-inconştient creează în acest caz o situaţie specială care „încurcă” relaţia de
comunicare.

 Astfel, X atribuie lui Z ceea ce este presant în el dar refulat în inconştient, Z devenind ecran de
proiecţie pentru acele „complexe comportamentale şi pulsionale” pe care deşi le conţine la
nivelul inconştientului, le împiedică să se manifeste, le ascunde.

 Şi cu cât le reprimă mai mult în inconştient, cu atât proiectarea şi atribuirea acestora altor
persoane devine mai frecventă, creându-se un fals context al interacţiunii.

 Acest tip de eroare de atribuire justifică tendinţa individului de a explica comportamentul


celorlalţi în baza comportamentului şi opiniilor proprii, astfel încât el să-şi poată menţine stima
de sine la un nivel dacă nu ridicat, cel puţin acceptabil.

 Uneori, oamenii, fără să ţină seama de informaţia reală fac atribuiri conform unor modele
personale, din diferite raţiuni cognitive şi motivaţionale .

c. Eroarea de atribuire etnocentrică

 Procesul atribuirii cauzale nu este doar individual sau interpersonal, ci este semnificativ
influenţat şi de relaţiile, acţiunile şi fenomenele intragrupale, colective.

 În numeroase situaţii, indivizii sunt percepuţi şi evaluaţi în baza apartenenţei la un anumit grup
social.

 În baza dimensiunii etnocentrice, membri unui grup sau ai unei categorii sociale favorizează
propriul grup şi defavorizează celelalte grupuri. Discriminările de tot felul îşi au sursa în această
tendinţă spontană.

 Modalităţile de atribuire a cauzalităţii comportamentelor în context social se reflectă în


ideologiile care explică diferenţele intragrupale şi au un caracter mai curând spontan şi intuitiv,
bazat pe economicitate în adaptare.

 Oamenii caută mai puţin informaţia completă şi obiectivă atunci când elaborează curent anumite
concluzii şi interpretări. Ei sunt tentaţi să opereze mai curând cu informaţiile subiective,
dobândite din experienţele lor, care le uşurează controlul, adaptarea sau predicţia în anumite
situaţii şi interacţiuni sociale, chiar cu riscul practicării şi repetării unor erori.