Faust - capodoperă a creaţiei scriitorului german

Johann Wolfgang Goethe.

Elaborarea acestei o-pere a durat aproape 60 de ani. Autorul a subintitulat-o tragedie, dar
poate Ii socotită totodată poem dramatic sau dramă filozofică.
Partea întâi a operei a apărut în 1808, iar cea de a doua, postum, în anul 1833. Pornind de
la celebra legendă populară (din care este inspirată de asemenea tragedia dramaturgului englez
Chris-topher Marlowe - The Tragicall Histoire of Dr. Faustus şi poemul lui Lessing) a alchimistului
care, pentru a pătrunde tainele ştiinţei, îşi vinde sufletul diavolului, Goethe a creat o
extraordinară dramă, în centrul căreia se află omul care caută sensul existenţei. Piesa se
deschide cu un amplu prolog, Prolog pe scenă, prilej cu care Goethe îşi prezintă concepţiile
esenţiale despre teatru, şi Prolog în cer, care ne introduce în tema şi în subiectul dramei.
Dumnezeu şi Me-fistofel, diavolul, fac o prinsoare. Acesta din urmă, convins că omul este
dominat de principiul răului, se angajează să câştige sufletul lui Faust. El este un savant bătrân,
măcinat de numeroase contradicţii şi incertitudini, profund descumpănit de zădărnicia tuturor
ştiinţelor ce nu au izbutit să-i dezvăluie sensul vieţii. Faust încheie un pact cu diavolul Mefisfofel,
obligându-se să îi dăruiască sufletul, în momentul în care fericirea pe care o va trăi îl va
determina să ceară clipei să se oprească, urmând să primească în schimb tinereţe şi plăceri.
Aventurile în care îl antrenează Mefistofel pe Faust simbolizează treptele parcurse de om
spre dobândirea fericirii.
Beţia din pivniţa lui Auerbach semnifică plăcerile vulgare, care nu pot satisface un spirit
însetat de absolut, precum este Faust.
întinerit, Faust se apropie de fericire prin iubirea pentru Margareta, o flintă pură,
sacrificată de Mefistofel spre a zădărnici aspiraţiile lui Faust. Margareta este învinuită de
pruncucidere şi osândită.
în cea de a doua parte a operei, este prezentată dragostea dintre Faust şi Elena, celebra
frumuseţe a antichităţii. Elena simbolizează aspiraţia lui Goethe spre armonia perfectă dintre
spirit şi materie, realizată de vechii greci. însoţirea dintre cei doi se destramă însă.
Faust găseşte fericirea în viaţa activă, în creaţia folositoare oamenilor şi societăţii în
general. Faust află că sensul vieţii stă în faptă, în activitatea creatoare şi adresează clipei
invocaţia prevăzută în pact. Mefistofel, potrivit pactului, vrea să îi ia sufletul, dar Faust este
mântuit prin faptul că a reuşit să se ridice de la egoism la cel mai înalt altruism, pentru că şi-a
pus viaţa şi activitatea creatoare în slujba societăţii.