Stadm - Supcurs Rev 2015

Şcoala Naţională de Studii Politice şi Administrative
Facultatea de Administraţie Publică
ŞTIINŢA ADMINISTRAŢIEI PUBLICE
Suport de curs
Anul III
I. Informaţii generale
 Date de identificare a cursului

Cursul „ Ştiinţa administraţiei publice” se adresează studenţilor din anul III ai
Facultăţii de Administraţie Publică, SNSPA
Date de contact ale titularului de curs: Date de identificare curs şi

contact tutori:
Nume: Lector univ.dr. Cezar Corneliu MANDA Curs : Ştiinţa administraţiei
Telefon : 021414 2063 publice
E-mail : cezar @clr.ro Anul, Semestrul: anul III, sem 1
Consultaţii: vineri, 15,00-17,00, sediul Facultăţii Tipul cursului: obligatoriu
 Condiţionări şi cunoştinţe prerechizite

Pentru o mai bună înţelegere şi aprofundare a noţiunilor ce sunt prezentate în cursul
de faţă se recomandă parcurgerea unei bibliografii minimale din domeniul sistemului
administraţiei publice, disciplina reprezentând o continuare firească a cercetării
fenomenului administrativ, abordate de materiile studiate in anii precedenţi.
 Descrierea cursului
Cursul de Ştiinţa Administraţiei Publice pentru anul III Administraţie Publică are
drept obiectiv general :Prezentarea fenomenului administrativ printr-o abordare
distinctă şi totodată, complementară, faţă de celelalte discipline juridice şi
nonjuridice, studiate în anii precedenţi, şi relevarea unor concepte, noţiuni, instituţii
şi mijloace specifice întrebuinţate de sistemul administraţiei publice.
Demersul îşi propune aşadar însuşirea de către cursanţi, ca viitori funcţionari publici,
a modalităţilor şi formelor ştiinţifice concrete ce pot concura la raţionalizarea,
simplificarea, perfecţionarea şi eficientizarea organizării şi funcţionării sistemului
administrativ.
2
 Organizarea temelor în cadrul cursului
Cursul este structurat în două părţi esenţiale: una general –conceptuală ce
facilitează înţelegerea din punct de vedere teoretic a noţiunilor de bază, a planurilor
de analiză, ca de altfel şi a scopurilor cercetării, iar cealaltă, de ordin specific-
aplicativă, ce vizează prezentarea şi însuşirea acelor instrumente ştiinţifice concrete
apte dă permită cursanţilor să perceapă corect realitatea administrativă, în
complexitatea sa, oferindu-le posibilitatea de a găsi soluţiile efective menite să
asigure raţionalizarea, eficientizarea şi simplificarea organizării şi funcţionării
sistemului de administraţie publică.
 Formatul şi tipul activităţilor implicate de curs

Cursul de Ştiinţa Administraţiei Publice este unul interactiv bazat pe de-o parte pe
prezentarea noţiunilor şi conceptelor în cadrul întâlnirilor curente prevăzute în
calendarul activităţilor, iar pe de altă parte studenţii iau parte la procesul de învăţare
activă, prin implicarea lor în alcătuirea unor eventuale proiecte de grup şi participarea
la discuţii pe tematica specifică cursului.
 Materiale bibliografice obligatorii

În continuare sunt prezentate, pe scurt materialele bibliografice obligatorii:
1) Cezar Corneliu Manda, Elemente de ştiinţa administraţiei – curs universitar,
Editura Universul Juridic, 2012.
2) Ioan Alexandru, Tratat de administraţie publică, Editura Universul Juridic,
2008;
 Calendar al cursului
Conform planificării ;
 Politica de evaluare şi notare

Nota finală se stabileşte pe baza evaluării studentului reieşită dintr-un examen scris
care cuprinde un număr întrebări ( minim 5- maxim 10), extrem de clare şi concise ce
vor fi puse succesiv, una câte una, şi la care răspunsurile trebuie formulate de către cei
examinaţi într-un timp bine determinat. Fiecare răspuns corect se notează cu 1 punct.
3
 Elemente de deontologie academică
Exigenţele cursului sunt firesc corelate poziţiei SNSPA, respectiv celei ale Facultăţii
de Administraţie Publică în ceea ce priveşte combaterea şi sancţionarea drastică a
furtului ori a susţinerii incorecte a examenului, prin utilizarea oricăror forme de
fraudare. De aceea, pe parcursul examinării, este interzisă utilizarea oricăror
materiale ce conţin informaţii relevante pentru acest curs, după cum este interzisa
consultarea colegilor asupra modalităţilor de răspuns la întrebările formulate în cadrul
examenului.
 Studenţi cu dizabilităţi
În vederea acordării de şanse egale studenţilor afectaţi de dizabilităţi motorii sau
intelectuale, titularul de curs îşi manifestă disponibilitatea de a comunica cu studenţii
prin intermediul poştei electronice, pe adresa de email menţionată la începutul
suportului de curs, ori prin oricare alte căi facile, aflate la îndemâna studenţilor
respectivi.
 Strategii de studiu recomandate

Pentru a obţine rezultante performante, studenţilor le este recomandat să participe la
curs, înainte de fiecare seminar, să ţină cont de studiul individual bazat pe o
bibliografie minimală, de activităţile colective realizate în cadrul cursului şi să
participe activ în cadrul acestora pentru eliminarea neclarităţilor.
4
II. Suportul de curs propriu-zis:
 Organizarea modulelor : Cursul este organizat pe nouă module distincte,

după cum urmează:
1. Obiectul şi principiile ştiinţei administraţiei;
2. Administraţia şi mediul său
3. Sarcinile administraţiei publice
4. Structurile administraţiei publice
5. Resursele administraţiei publice
6. Metodele ştiinţei administraţiei
7. Decizia administrativă
8. Controlul administraţiei publice
9. Reforma administraţiei publice
Obiective specifice ale cursului:

 cunoaşterea şi utilizarea corectă a noţiunilor specifice disciplinei (faptul
administrativ), după cum şi aprofundarea principiilor sale speciale;
 explicarea şi interpretarea proceselor şi conţinutului teoretic şi practic al
disciplinei;
 proiectarea şi utilizarea metodelor, a tehnicilor şi a altor instrumente de
investigare;
 valorificarea optimă şi creativă a potenţialului instrumentului ştiinţific
implicarea în dezvoltarea instituţională şi în promovarea soluţiilor ştiinţifice;
Planurile de cercetare integrate studiului :
 Analiza şi aprofundarea obiectului, conţinutului, caracteristicilor, după cum şi

a principiilor generale, precum şi a principiilor specifice;
 Studierea relaţiilor dintre administraţie şi mediul social/politic/juridic;
 Prezentarea mijloacelor şi instrumentelor specifice de investigaţie asupra
administraţiei publice : metodele ştiinţei administraţiei;
 Examinarea sarcinilor administraţiei publice, a resurselor utilizate, din
perspectiva obţinerii de rezultate maxime cu mijloace reduse;
5
 Particularităţile deciziei administrative - exigenţele deciziei administrative, în
contextul optimizării procesului decizional;
 Modalităţile de exercitare a controlului administrativ;
 Examinarea principalelor tipuri de reformă a administraţiei .
Conţinutul cursului : grupat pe competenţele specifice pe care le vor dobândi

studenţii în urma aprofundării disciplinei Ştiinţa administraţiei publice este
următorul:
1. Cunoaştere şi înţelegere (cunoaşterea şi utilizarea adecvată a noţiunilor
specifice disciplinei)
1.1. Consideraţii generale. Obiectul cercetării. Conţinutul ştiinţei administraţiei.
Definiţia şi caracteristicile ştiinţei. Evoluţia ştiinţei administraţiei. Rolul şi funcţiile
administraţiei.
1.2. Principiile ştiinţei administraţiei. Principii generale şi principii specifice.
1.3. Administraţia publică şi mediul social/politic/juridic.
2. Explicare şi interpretare (explicarea şi interpretarea unor idei, proiecte,
procese, precum şi a conţinuturilor teoretice şi practice ale disciplinei)
2.1. Sarcinile administraţiei publice. Noţiunea de sarcină. Clasificarea sarcinilor.
Îndeplinirea sarcinilor administraţiei. Adaptarea administraţiei publice la sarcinile
atribuite.
2.2. Structurile administraţiei publice. Structura teritorială şi funcţională.
Principiile organizării administrativ -teritoriale. Avantajele şi dezavantajele
centralizării şi descentralizării administrative.
2.3. Resursele administraţiei publice. Resursele umane, materiale şi financiare.
3. Instrumental – aplicative (proiectarea, conducerea şi evaluarea activităţilor
practice specifice: utilizarea unor metode, tehnici şi instrumente de investigare şi de
aplicare)
3.1. Metodele ştiinţei administraţiei.
3.2. Decizia administrativă. Elementele, natura, caracteristicile, etapele, efectele
şi executarea deciziei.
4. Atitudinale (manifestarea unei atitudini pozitive şi responsabile faţă de
domeniul ştiinţific / centrat pe valori şi relaţii democratice / promovarea unui
sistem de valori culturale morale şi civice / valorificarea optimă şi creativă a
6
propriului potenţial în activităţile ştiinţifice / implicarea în dezvoltarea
instituţională şi în promovarea inovaţiilor ştiinţifice / angajarea în relaţii de
parteneriat cu alte persoane – instituţii cu responsabilităţi similare / participarea la
propria dezvoltare profesională).
4.1. Controlul administraţiei publice. Necesitatea, scopul, formele
controlului/Controlul administrativ.
4.2. Reforma administraţiei publice. Necesitatea şi tipurile reformei. Reforma
administraţiei româneşti.
Astfel în modulele prezentului suport de curs vor fi prezentate conceptele necesare

unei cunoaşteri a domeniului, menite să formeze, să completeze şi să întregească
pregătirea de specialitate a viitorilor specialişti în administraţia publică. Pentru o reală
cunoaştere se recomandă consultarea bibliografiei. Evaluarea se va desfăşura pe baza
unui examen scris.
7
MODULUL 1 : Obiectul şi principiile ştiinţei administraţiei:
Ştiinţa administraţiei, în opinia celor mai mulţi autori, cercetează fenomenul

administrativ în întreaga sa complexitate.1 Ea este o ştiinţă nejuridică, de sinteză,
autonomă, cu obiect, principii şi metode specifice de cercetare, recunoscută la nivel
ştiinţific internaţional.2
Administraţia, aşa după cum se ştie, reprezintă un vechi fapt social, fapt
rezultat din apariţia unui aparat specializat de încadrare a activităţilor
sociale.3Faptul (fenomenul) administrativ este, prin urmare, esenţa, elementul
principal al cercetării administraţiei publice.În acest sens, faptul administrativ este
caracterizat ca:
a) un fapt social - el nu se realizează decât în cadrul unei activităţi sociale, al

unei colectivităţi umane organizată (restrânse sau globale, locale sau naţionale);
b) o activitate subordonată – se subordonează unor valori superioare şi
exterioare administraţiei (valorilor politice, de pildă, fixate de puterea politică, ce
sunt nu numai superioare, ci şi exterioare autorităţii administrative);
c) situat între valoarea pe care trebuie să o înfăptuiască şi executarea
materială a acestei valori (de exemplu, administraţia de stat supraordonându-se
faptelor materiale cu ajutorul cărora va realiza valorile politice faţă de care se
subordonează, se sprijină pe puterea de stat, putând să dea dispoziţii care pot fi
asigurate, în caz de nerespectare, prin forţa de constrângere a statului);
d) implică în mod necesar organizarea. Ideea de organizare este fundamentul
oricărei activităţi administrative (de exemplu, în principal activitatea administrativă a
statului şi a celei locale este de a organiza realizarea valorilor politice,
organizarea executării legii).
1
A se vedea, în acest sens, Pierre Bandet, Lucien Mehl, op. cit., p. 21 şi urm.; Alexandru Negoiţă, Ştiinţa
administraţiei, Universitatea din Bucureşti, Facultatea de Drept, Bucureşti, 1972, p. 7 şi urm.; Mihai T.
Oroveanu, Cu privire la obiectul ştiinţei administraţiei, în „Studii şi cercetări juridice”, 1971, nr. 2, p.
276; Antonie Iorgovan, Tratat de drept administrativ, vol. I, ed. a III-a, Curs universitar, Ed. All Beck,
Bucureşti, 2001, p. 237 şi p. 241, Ioan Alexandru, op. cit., p. 102.
2
Antonie Iorgovan, op. cit., pp. 168-195, p. 196, nota 1 de subsol, p. 230 şi p. 236; Paul Negulescu,
Curs de politică administrativă, Bucureşti, 1938, fascicola I, p. 30 şi urm., pp. 37-40; Alexandru
Negoiţă, op. cit., p. 14; Jacques Chevallier, op. cit., p. 31 şi urm., p. 69; Charles Debbasch, Science
administrative, Administration publique, 5e éd., Dalloz, Paris, 1989, p. 8 şi urm., pp. 29-35; R.A.
Chapman, The developpement of the academic study of public administration in the United Kingdom,
United States, Canada and Ireland în „Revue international des sciences administratives”, nr. 1-2, 1978,
Bruxelles, p. 40 şi urm.
3
Idem. A se vedea şi E. Durkheim, Regulile metodei sociologice, Bucureşti, Ed. Cultura Naţională,
1924, pp. 41-45, p. 49, tradusă de C. Sudeteanu, citat de Ion Ungureanu, Ştefan Costea în Introducere
în sociologia contemporană, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1985, pp. 30-41.
8
Ca în orice demers ştiinţific, legat de cunoaşterea unui domeniu sau altul de
activitate, trebuie ca alături de determinarea obiectului ştiinţei administraţiei, să
identificăm şi principiile care guvernează această ştiinţă şi o particularizează în raport
cu celelalte ştiinţe sociale.
Termenul de principiu provine din latinescul „principium”, care are înţelesul de
început.4 Semnificaţia sa mai poate fi şi de element fundamental, cauză primară sau
punct de plecare, ca şi cea de idee, lege de bază pe care se întemeiază o teorie ştiinţifică,
un sistem politic, juridic, o normă de conduită ori, în sfârşit, totalitatea noţiunilor de
bază ale unei discipline.5 Într-o altă viziune, noţiunea de principiu a fost intuită şi chiar
enunţată încă din antichitate, cu înţelesul de sursă, esenţă sau principiu întemeietor,
fundamental pentru un anumit domeniu de activitate.6
În cazul ştiinţei administraţei, se reţin două categorii de principii :

-Principiile generale aplicabile oricărui domeniu de activitate, inclusive administraţiei
publice ;
-Principii speciale, ce particularizează doar sistemul administraţiei publice.
MODULUL 2 : Administraţia şi mediul său
4
Dicţionar de filosofie, Ed. politică 1978, p. 556.
5
A se vedea Dicţionarul explicativ al limbii române, Ed. Academiei R.S.R., 1975, p. 744.
6
A se vedea Cristian Ionescu, Principii fundamentale ale democraţiei constituţionale, Ed. Lumina Lex,
Bucureşti, 1997, p. 6.
9
Administraţia şi mediul social :
Administraţia publică este o organizare socială şi din punct de vedere
sociologic un sistem, „sistemul administraţiei publice, care există şi funcţionează în
cadrul unui macrosistem de organizare socială a societăţilor globale”,7
considerată fie la nivel naţional, fie la nivelul colectivităţilor locale.
În cadrul societăţii, a acestui sistem macrosocial, precizează Alexandru Negoiţă,
„există şi funcţionează diferite alte forme de organizare în afara sistemului
administraţiei publice, constituind, pentru aceasta din urmă, mediul social în care
există şi funcţionează”8 şi, de aceea, „raporturile sociale” dintre acestea şi
„societatea globală” dau „dimensiuni sociologice specifice şi speciale
administraţiei publice”.9
Drept urmare, între societatea globală cu structurile şi stratificările sale şi
sistemul administraţiei publice vor exista legături, denumite de sociologi de
socialitate şi sociabilitate administrativă.10
În sfârşit, o altă problemă care s-a pus în doctrină 11 este de a şti dacă între
administraţie şi societatea globală există o anumită legătură şi dacă la un tip de
structură socială îi corespunde un anumit tip de organizare administrativă.
Concluzionând, se poate spune că, sunt puse în evidenţă două modalităţi
caracteristice de apreciere a unui sistem de administraţie, în funcţie de mediul
social: pe de o parte, caracterele generale comune, iar pe de altă parte, caracterele
specifice, proprii mediului social sau societăţii globale respective.
Din această perspectivă, de altfel, Alexandru Negoiţă afirmă că nu se poate vorbi

de un sistem abstract de administraţie publică, ci de un tip istoric, concret de
administraţie publică, într-o ţară sau alta12.
Administraţia şi mediul politic:
7
A se vedea Alexandru Negoiţă, Drept administrativ şi ştiinţa administraţiei, Ed. ATLAS LEX, 1993,
p. 20 şi urm.
8
Idem.
9
Ibidem.
10
Claude Goyard, op. cit., p. 152.
11
Ibidem.
12
Alexandru Negoiţă, Ştiinţa administraţiei, op. cit., p. 21.
10
În orice societate există mai mulţi factori care stabilesc obiectivele şi sarcinile,
organizarea internă şi competenţele administraţiei publice. Toţi aceşti factori depind,
însă, de puterea politică, de organizarea politică a statului şi de structura forţelor
politice, economice şi sociale, respectiv de partidele politice şi de grupurile de
presiune.13
Administraţia publică este, în opinia lui Charles Debbasch, prin însăşi natura sa,
fără o filosofie proprie, care îşi trage legitimitatea, în mod evident, din sistemul de
valori dominante, din puterea politică. Acest sistem este şi cel care fixează
administraţiei publice, în general, scopurile şi mijloacele pe care ea trebuie să le
utilizeze pentru a le atinge.De asemenea, administraţia publică nu are nici o finalitate
proprie întrucât ea acţionează în interesul general, interes care este definit, la rândul
său, de organele politice.14
Administraţia public nu poate fi, de principiu, decât subordonată puterii politice,
în acest fel exprimându-se, încă din 1845, şi Vivien, în lucrarea sa „Etudes
administratives” unde preciza că „puterea politică este capul, administraţia este
braţul”.15
Administraţia şi mediul juridic :

Ca fenomen social, administraţia publică corespunde, din punct de vedere politic,
organizării societăţii în forma statală, fapt ce face deosebit de dificilă separarea sa de
ideea de drept.16
Drept urmare, administraţia publică, de la formele incipiente până la formele
cele mai moderne, poate fi înţeleasă atât prin instituţiile sociale, cât şi prin
determinările impuse membrilor societăţii, cu alte cuvinte, realizată prin normele
care-i fixează structura şi mijloacele de acţiune, ea are ca sarcină esenţială
punerea în executare a normelor legislative, precum şi a celor pe care
administraţia însăşi le elaborează pentru organizarea executării acestora.
Ca atare, administraţia publică din societatea modernă, pe de o parte, constituie,
13
Claude Goyard, op. cit., p. 166 şi urm. A se vedea, pe larg, şi Maurice Duverger, Sociologie politique,
coll. Themis, P.U.F., Paris 1966, p. 355 şi urm. şi p. 441 şi urm.; Ion Deleanu, Instituţii şi proceduri
constituţionale, op. cit., pp. 103-111 unde se distinge, printre alte forţe sociale, grupurile de interese.
14
Charles Debbasch, Science administrative, op. cit., p. 1, 49 şi urm.
15
Charles Debbasch, Institutions at droit administratif, Tome I, Les structurea administratives, 5e
éditions mise a jour, P.U.F., Paris, 1999, p. 8.
16
A se vedea Jean-Marie Auby, Mediul juridic, în Traite de science administrative, op. cit., p. 175 şi
urm. În acelaşi sens, Alexandru Negoiţă, Ştiinţa administraţiei, op. cit., p. 35 şi urm.; Emil Bălan,
Instituţii de drept public, Ed. All Beck, Bucureşti,, 2003, p. 27.
11
ea însăşi, un mediu juridic, ca expresie şi instrument al numeroaselor reguli de
drept,17 iar, pe de altă parte, se găseşte inserată într-o reglementare juridică,
formulată de principiile puterii politice.18
MODULUL 3 : Sarcinile administraţiei publice

Administraţia este personificarea statului în vederea reglementării propriilor sale
interese, putere totdeauna de veghe, ce suplineşte şi completează pe alţii şi le
17
Idem.
18
Charles Debbasch, Science administrative, op. cit., p. 62.
12
generează acţiunea, conduce problemele generale şi intervine, ca for tutelar, în
gestiunea problemelor locale. 19
În epoca modernă şi contemporană, administraţia publică cunoaşte o creştere
impresionantă a sarcinilor care i-au fost conferite.Această creştere a sarcinilor
administraţiei publice se datorează, în principal, cerinţelor amplificate ale societăţii şi
ale cetăţeanului, dar şi complexităţii vieţii sociale, mai ales după cel de-al doilea
război mondial.
Astfel, în perioada imediat următoare încheierii celui de al II-lea război mondial,
în a doua jumătate a deceniului al cincilea al secolului al XX-lea, majoritatea statelor
lumii, prin guvernele lor, stabilesc administraţiei publice noi misiuni, pe lângă cele
devenite tradiţionale, politico-administrative, cum sunt cele economice,20 sociale,
culturale, ştiinţifice şi multe altele. De asemenea, condiţiile generale pe plan mondial
au pus în faţa statelor şi a administraţiei acestora probleme majore care priveau
„ocrotirea existenţei omului”21 şi chiar „protecţia mediului înconjurător”.22
Apoi, în condiţiile revoluţiei tehnico-ştiinţifice din a doua jumătate a secolului al

XX-lea, dezvoltarea cerinţelor şi exigenţelor sociale au condus, în mod implicit, şi la
creşterea sarcinilor care reveneau administraţiei publice.
Ca urmare, în vederea îndeplinirii tuturor acestor sarcini, administraţia publică a
trebuit „să se organizeze, pe criterii ştiinţifice, cu metode moderne şi mijloace
eficiente de acţiune”.23
În accepţiunea lui Alexandru Negoiţă,24 noţiunea de sarcini ale sistemului
administraţiei publice” este definită ca „îndatoriri ce revin sistemului
administraţiei publice privind înfăptuirea valorilor politice şi transpunerea lor în
realitate în cadrul sistemului global. Sarcinile sistemului administraţiei, continuă
acelaşi autor, sunt îndatoriri faţă de societatea globală pe care trebuie să o
slujească satisfăcându-i trebuinţele în ansamblu şi la nivelul indivizilor care o
compun, din punct de vedere al interesului general”.
19
A se vedea Vivien, Etudes administratives, 1er edition, 1845, preface, citat de Roland Drago, Les
mission de l’administration, în „Traite de science administrative”, op. cit., p. 227.
20
Pe larg, în acest sens, P. Dubois-Richard, L’organisation technique l’etat, recuiel Sirey, Paris, 1930,
p. 3 şi urm.
21
Mihai T. Oroveanu, Elemente ale ştiinţei administraţiei de stat, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti, 1982, p. 20 şi urm.
22
Salvator Brădeanu, Reflections sur les consequences facheuses de la degradation de l’environment et
le role du drit dans l’etablissement de l’echilibre ecologique, în „Revue de l’Est”, vol 4, nr. 2, pp. 67-
82.
23
Mihai T. Oroveanu, op. cit., p. 21.
24
Alexandru Negoiţă, Drept administrativ şi ştiinţa administraţiei, Ed. ATLAS Lex, 1993, p. 45.
13
De aceea, sarcinile sistemului administraţiei publice au o pronunţată
derivaţie politică, prin aceste sarcini realizându-se politica statului.25
În concepţia lui Antonie Iorgovan,26 se arată că deşi ne aflăm într-un nou „sistem
constituţional care consacră principiul separaţiei puterilor, într-o variantă modernă, 27
se poate, totuşi, vorbi „despre anumite sarcini generale ale statului la a căror
realizare contribuie toate categoriile de autorităţi publice, inclusiv organele
administraţiei publice”, întrucât ele sunt „elemente ce definesc regimul politic
consacrat de Constituţie”.28
În acest context, noţiunea de sarcini ale organelor (autorităţilor) administraţiei
publice se defineşte ca fiind „ansamblul necesităţilor sociale, obiectiv determinate,
evaluate politic şi consacrate prin norme juridice, fundamentând raţiunea de a fi
a acestor organe”.29
Analizând definiţia, constatăm că sarcinile autorităţilor administraţiei publice
„sunt dependente de puterea politică” şi, ca atare, „caracterul, semnificaţiile şi
implicaţiile” lor sunt „diferite de la un regim politic la altul şi chiar de la un stat
la altul” deşi „se acreditează ideea, în unele lucrări de specialitate, a existenţei „unui
model teoretic al sarcinilor (misiunilor) administraţiei, valabil pentru toate
epocile şi în interiorul tuturor regimurilor politice”.30
În vederea realizării în condiţii corespunzătoare, de eficienţă şi operativitate, a
sarcinilor ce revin administraţiei publice, în literatura de specialitate franceză şi
română, au fost determinate mai multe criterii,31 reluate şi în demersul nostru ,
abordându-se totodată şi necesitatea corelării şi adaptării administraţiei publice cu
sarcinile atribuite.
MODULUL 4 : Structurile administraţiei publice
25
Idem, p. 45, unde este citat M. Boujol, Droit administratif, vol. I, Paris, 1972, p. 11 şi urm.
26
A se vedea Antonie Iorgovan, op. cit., vol. I, p. 269.
27
Constituţia României, republicată, în art. 1 alin. 4 se stabileşte că „Statul se organizează potrivit
principiului separaţiei şi echilibrului puterilor legislativă, executivă şi judecătorească ... în cadrul
democraţiei constituţionale”.
28
Avem în vedere prevederile art. 1 alin. 3 din Constituţie şi altele asemenea.
29
Idem.
30
Ibidem, autorul face referire la Roland Drago, Science administrative, op. cit., p. 63.
31
A se vedea, în acest sens, Roland Drago, Claude Goyard, Etude critique des missions de
l’administration, în: „Traite de science administrative” op. cit., p. 255 şi urm. În acelaşi sens, Mihai T.
Oroveanu, Introducere în ştiinţa administraţiei, op. cit., p. 107 şi urm.
14
Termenul de structură, etimologic, provine din cuvântul latin struere, care
înseamnă, a construi, a clădi. 32 El reprezintă o anumită modalitate de alcătuire, de
construcţie, de organizare a unui corp sau a unui domeniu de activitate.33
Prin structură, în literatura franceză de specialitate, se înţelege „dispunerea
părţilor care formează un întreg (sau un tot)”,34 adică aranjare a elementelor ce
compun întregul sau a poziţiei lor faţă de ansamblu.
De asemenea, există opinia, în doctrina noastră, conform căreia prin structură
se poate înţelege „atât modul în care sunt ordonate elementele unui sistem cât şi
relaţiile ce se stabilesc între acestea, în procesul realizării funcţiilor sistemului
respectiv”.35
Într-o altă opinie, prin noţiunea de „structură” se înţelege „ordinea şi poziţia
elementelor care compun un organ al administraţiei”, 36 sau „felul în care se
organizează realizarea administraţiei publice, ca activitate.”37
Se poate observa, din cele prezentate, că trei termeni – structură, forme şi organizare,
apar în mod frecvent ca fiind sinonimi sau echivalenţi.38
Pentru ştiinţa administraţiei, aşa cum menţionam, noţiunea de structură este
cel mai adesea echivalentă cu cea de organizare, desigur, în măsura în care prin
organizare se are în vedere constituirea (înfiinţarea) unui organ (autoritate) al
administraţiei publice din diferite elemente componente. Ca atare, uneori aceste două
noţiuni, structură şi organizare, vor fi folosite împreună, pe când cea de structură
organizatorică numai pentru a indica organizarea internă a unei autorităţi (organ) a
administraţiei publice.
Întregul ansamblu al autorităţilor administraţiei publice, cu multitudinea sa de
diviziuni şi subdiviziuni, administraţie publică centrală şi administraţie publică
teritorială de stat, administraţia locală, a colectivităţilor locale, administraţia generală
şi administraţia specializată, realizează, în final, o unitate a administraţiei publice
româneşti. Unitatea este asigurată, mai întâi, prin forma statului român, de stat „unitar
32
33
Ioan Alexandru, Administraţia publică. Teorii, Realităţi, Perspective, op. cit., p. 236.
34
A se vedea A. Lalande, Vocabulaire tehnoque et critique de la Philosophie, P.U.F., 1962, p. 1031.
35
Ioan Alexandru, op. cit., p. 236.
36
Mihai T. Oroveanu, op. cit., p. 116.
37
Alexandru Negoiţă, Drept administrativ şi ştiinţa administraţiei, Ed. Atlas Lex SRL, Bucureşti, 1993,
p. 47.
38
Charles Eisenmann, op. cit., p. 262.
15
şi indivizibil”39 şi apoi de conducerea sa generală de către o singură autoritate
centrală, Guvernul României, conform art. 102 din Constituţia României.
A. Structura funcţională
Administraţia publică este definită, în mai toate statele lumii, ca o totalitate de
agenţi administrativi40 sau un corp profesional41 ori un ansamblu de structuri
sociale42 însărcinat cu o serie de sarcini şi atribuţii dintre cele mai diverse. Ansamblul
acestor sarcini, atribuţii şi activităţi nu se prezintă ca „un tot şi omogen”, ci
dimpotrivă, ca un „multiplu şi eterogen”.43
Drept urmare, în doctrina franceză problema „structurii funcţionale” s-a pus în
felul următor: la câte aparate, organe, corpuri administrative se va conferi acest
ansamblu de sarcini?
Din această perspectivă s-au distins două tipuri de soluţii: „o soluţie unitară”
şi alta, „pluralistă”.44
Soluţia unitară constă în atribuirea în totalitatea sarcinilor administrative „unui
corp de administraţie, unul şi unic”, fără a şine seama de diversitatea lor, de fapt.
Soluţiile pluraliste sunt cele ce împart şi distribuie aceste sarcini multiple între
„două sau mai multe corpuri sau aparate distincte”.45
Prima soluţie pune în evidenţă „un aparat administrativ de structură unitară”,
considerat astfel sub aspectul sarcinilor sau al funcţiilor. Ea instituie „un corp de
administraţie”, „unul şi unic” pentru realizarea sarcinilor administrative în totalitate,
organismul respectiv nefiind divizat pe baza distincţiei funcţiilor.46
A doua soluţie sugerează „mai multe aparate administrative”şi împarte
administraţia în mai multe „corpuri”, „însărcinate fiecare cu o parte determinată din
ansamblul sarcinilor administrative”, respectiv „o parte specializată”. În acest caz,
structura administraţiei este „pluralistă” din perspectiva sarcinilor sau a funcţiilor,
adică al determinării organelor lor. Cu alte cuvinte, această structură organizează
39
A se vedea art. 1 alin. 1 din Constituţia României, potrivit căruia, „România este stat naţional,
suveran şi independent, unitar şi indivizibil”.
40
41
Ioan Vida, Puterea executivă şi administraţia publică, Bucureşti, 1994, p. 127; Ion Popescu
Slăniceanu s.a., Deontologia funcţionarului public, suport de curs, anul II masterat SNSPA, 2001-2002,
p. 6, foloseşte termenul de „clasă profesională de manageri publici” care organizează executarea şi
execută legile cât mai eficient.
42
A se vedea Claude Goyard, Mediul social, în „Traite de science administrative”, op. cit., p. 145.
43
Charles Eisenmann, op. cit., loc. cit.
44
Idem.
45
Ibidem.
46
Ibidem.
16
„aparate (corpuri) de specialitate funcţionale”, ale căror sarcini administrative sunt
definite material, prin obiectul sau fondul acţiunii”.47
Rezultă că suntem în prezenţa unei probleme ce priveşte repartizarea sarcinilor
administrative care are două modalităţi de rezolvare: prima, prin „sistemul de unitate
funcţională” iar a doua, prin „sistemul de divizare funcţională” a administraţiei.
B. Structura teritorială
Alături de structura funcţională a administraţiei publice există şi o a doua
dimensiune a structurii acestora denumită de doctrina tradiţională „structură
teritorială”.48
Cunoaşterea aprofundată a acestei noţiuni impune cu necesitate anumite
clarificări cu privire la structura sau la organizarea teritorială a administraţiei publice.
Astfel, mai întâi va trebui să determinăm obiectul acţiunii organelor şi funcţionarilor
administrativi şi, respectiv, locul acţiunii acestora sau al exercitării competenţelor lor.
În acest sens, după cum bine se cunoaşte, acţiunea administraţiei publice
constă în realizarea de acte juridice şi de fapte materiale 49 sau, într-o altă opinie, în
„realizarea unor activităţi de organizare a executării şi de executare a legii 50 pe întreg
teritoriul statului, dar şi în „circumscripţiile teritoriale” 51 sau în „eşaloane
teritoriale”.52
În acest context, în primul rând, structura teritorială este văzută ca acţiunea
administraţiei publice realizată într-o succesiune de „subdiviziuni” sau de „unităţi
parţiale” din ce în ce mai restrânse.
Unitatea sau comunitatea unui organ suprem administrativ devine, în acest
caz, suficientă pentru garantarea unităţii organice a tuturor acestor „părţi”, adică
garantează faptul că ele constituie ansamblul unui corp administrativ unic. Altfel
spus, „părţile interne nu exclud unitatea ansamblului”.53
Administraţia publică, în concepţia lui Charles Eisenmann, reprezintă un corp
complex compus dintr-un număr de părţi individualizate care constituie structura
administraţiei. Această structură, spune Eisenmann, nu este „un dat natural”, ci
47
Idem.
48
A se vedea Charles Eisenmann, op. cit., p. 269.
49
Antonie Iorgovan, op. cit., vol. I, pp. 258-261, 273, Corneliu Manda, Drept administrativ, vol. I, op.
cit., p. 240 şi urm.
50
Alexandru Negoiţă, Drept administratit şi ştiinţa administraţiei, op. cit., p. 47.
51
52
André de Laubadére, Traite elementaire de droit administratif, Paris, L.G.D.J., 1963, p. 65.
53
17
reprezintă un „fapt uman”, este o creaţie a gândirii şi a voinţei umane, stabilită pe
calea reglementării juridice, deci este opera dreptului.54
Părţile sau diviziunile corpului administrativ sunt, prin însăşi componenţa lor,
„unităţi colective”, ele grupând o pluralitate, mai mare sau mai mică, de cetăţeni.
Aceştia constituie elementul primar, „celule administrative” sau „materialul de bază”
ce caracterizează orice construcţie administrativă grupate şi organizate în „unităţile
parţiale”.55
În al doilea rând, noţiunea de structură teritorială a administraţiei publice
poate fi privită şi prin prisma competenţei „circumscripţiale” asociată cu o
„distribuţie geografică” a organelor administraţiei publice (centrale şi locale)56 sau
„implantarea” acestora la nivel central sau teritorial.57
Principiile fundamentale ale organizării administrativ-teritoriale

Administraţia publică, atât teoretic cât şi practic, nu va putea să-şi realizeze
sarcinile care îi sunt stabilite de la nivelul unor organe administrative amplasate
numai în capitala unui stat ci, în mod raţional, structurile acestora vor trebui dispuse şi
la nivelul întregului său teritoriu.
Centralizarea şi descentralizarea reprezintă cele două tipuri de soluţii ale
problemei organizării administrative58 de la nivelul oricărui stat, deci, implicit şi al
României.
Există, desigur, trăsături şi aspecte specifice diferenţiate în funcţie de structura
sa, dacă este un stat federal sau unitar; de forma de guvernământ, monarhie sau
republică; de regimul politic, dacă este totalitar sau democratic.
În ştiinţa administraţiei centralizarea şi descentralizarea sunt noţiuni care,
iniţial, exprimau tendinţele politicii administrative, legate de evoluţia istorică, de
regimul constituţional, de cerinţele practicii. Ulterior, centralizarea şi descentralizarea
au luat forme prin care se concretizează.
54
Idem.
55
Ibidem.
56
Ibidem, p. 278 şi urm.; Alexandru Negoiţă, Ştiinţa administraţiei, op. cit., p. 59.
57
A se vedea Ioan Vida, op. cit., p. 127.
58
A se vedea Charles Debbasch, Science administrative, cinquième édition, Dalloz, Paris, 1989, p. 22 şi
urm.; Jean Rivero, Jean Waline, Droit administratif, 1998, Dalloz, Paris, p. 299 şi urm.; Alexandru
Negoiţă, Drept administrativ şi ştiinţa administraţiei, op. cit., p. 48 şi urm.
18
Centralizarea concentrează ansamblul sarcinilor administrative din teritoriul
naţional la nivelul statului, sarcini a căror îndeplinire şi-o asumă printr-o structură
administrativă ierarhizată şi unificată. Prin descentralizare se renunţă la această
unitate, rezervându-se, în special colectivităţilor locale sarcina de a-şi rezolva
problemele şi de a-şi satisface interesele lor specifice.
Trăsăturile caracteristice ale unui stat unitar impun, printre altele, existenţa unui
singur rând de autorităţi publice centrale, o singură autoritate legislativă, un singur
guvern, un singur for judecătoresc suprem, dar şi autorităţi publice organizate în unităţile
administrativ-teritoriale care să fie subordonate uniform faţă de cele centrale.59
Autorităţile publice locale se pot însă afla şi în alte raporturi faţă de autorităţile
centrale, raporturi care se caracterizează printr-un grad diferit de dependenţă faţă de
centru. Astfel, este cunoscut regimul administrativ de centralizare, regimul de
deconcentrare, cât şi cel de descentralizare administrativă; acestea se pot constitui
concomitent şi în principii care stau la baza organizării administraţiei publice.
În acest context, regimul administrativ60 care oglindeşte modul cum sunt

reglementate raporturile dintre autoritatea centrală (executivă) şi cea locală
(administraţia publică locală), în general, oscilează între principiile de autoritate şi
libertate.61
Prin aceste principii se încearcă a se rezolva cele două tendinţe care se manifestă în
guvernarea şi administrarea unei ţări: tendinţa de unitate62 şi tendinţa de diversitate.63
Cu alte cuvinte, este vorba de tendinţa centralizatoare şi tendinţa
descentralizatoare; organizarea administrativă, nu exprimă niciodată numai
centralizare sau numai descentralizare, existând întotdeauna un dozaj între una şi alta,
59
A se vedea Ioan Muraru, op. cit., p. 137.
60
Maurice Hauriou, Droit administratif, Precis elmentaire, 4e edition, Recueil Sirey, 1938, p. 3 şi urm.,
are în vedere regimul administrativ din perspectiva controlului puterii executive asupra administraţiei
public sau a asumării funcţiei administrative de către puterea executivă.
61
A se vedea Jean H. Vermeulen, Evoluţia descentralizării administrative în România, Institutul de
Arte Grafice „Vremea”, Bucureşti, 1943, p. 3.
62
Charles Debbasch, Institutions et droit administratif, Dalloz, 1971, p. 179, afirmă că tendinţa de
unitate este o tendinţă naţională, determinată de necesitatea de a trăi în colectiv, care, sub aspect
administrativ, se exprimă prin voinţa unităţii de conducere şi a uniformizării măsurilor edictate la
ansamblul teritoriului.
63
Idem, aceasta corespunde diversităţii grupurilor sociale, diversitate comandată de consideraţii de
ordin geografic şi istoric, iar respectarea acestei diversităţi, sub aspect administrativ, implică adop tarea
de măsuri particulare pentru fiecare grup social.
19
diferenţa dintre o ţară sau alta constând în partea recunoscută descentralizării, ceea ce
determină originalitatea administraţiei din fiecare ţară.64
În toate cazurile, însă, raporturile dintre autorităţile centrale şi cele teritoriale
se caracterizează prin grade diferite de dependenţă faţă de centru, respectiv, fie
prin centralizare (concentrare), fie prin deconcentrare sau descentralizare adminis-
trativă, principii care domină organizarea administraţiei publice.65
Potrivit principiilor care guvernează statul unitar, soluţionarea problemelor
administraţiei de stat, pe întreg teritoriul, este dependentă de existenţa unei adminis-
traţii centrale şi a unei administraţii locale, organizate în toate unităţile adminis-
trativ-teritoriale. Gradul de dependenţă a administraţiei locale de administraţia
centrală reprezintă criteriul care separă sistemele centralizate de cele descentra-
lizate.66
Pe aceste coordonate se cristalizează, de altfel, şi cele două mari sisteme care
pot sta la baza unor asemenea raporturi: centralizarea şi descentralizarea adminis-
trativă, studiate însă de ştiinţa administraţiei din perspectiva evidenţierii soluţiilor
optime in organizarea şi funcţionarea sisetmului administrativ, ca premise ale obţinerii
unei autentice eficientizări a actului adminstrativ.
De aceea sondarea avantajelor, şi respectiv a dezavantajelor fiecărui regim

administrativ în parte, dincolo de trasăturile caracteristice ale acestora, constituie
preocuparea centrală a ştiinţei administraţiei.
MODULUL 5: Resursele administraţiei publice
64
A se vedea Antonie Iorgovan, Tratat de drept administrativ, curs universitar, Ed. Nemira, Bucureşti,
1996, vol. II, p. 528.
65
A se vedea Ioan Vida, op. cit., p. 16.
66
Idem, p. 17.
20
Administraţia publică, ca şi cea privată, de altfel, poate să desfăşoare o
activitate normală, „raţională şi eficientă”, numai dacă întruneşte şi utilizează
concomitent trei elemente67 (resurse): umane (personalul), materiale şi financiare.
1. Resursele umane
Orice domeniu de activitate al vieţii politice, economice, sociale, ca şi al celui
administrativ din oricare ţară, cum este şi firesc, este compus din oameni organizaţi în
colectivităţi, mai mari sau mai mici, în funcţie de importanţa activităţii respective.
Din această perspectivă, în literatura de specialitate, străină şi românească, se

subliniază că „administraţia publică nu este altceva decât o colectivitate umană
care organizează acţiuni în favoarea altor oameni”.68 Acest fapt explică şi
„creşterea importanţei elementului uman” care, pentru a putea aplica legile trebuie
să fie compusă din oameni „competenţi, activi şi devotaţi binelui comun”,69 adică
cauzei publice şi interesului general.
Altfel spus, se impune să constatăm că „eficacitatea administraţiei publice

depinde de calitatea umană şi capacitatea tehnică a oamenilor” ce acţionează în
cadrul administraţiei publice, „aceasta valorând exact cât oamenii care o
compun”.70
În acest context este evident că însăşi realizarea deciziilor politice, ca şi obţinerea
unor rezultate cât mai bune în domeniul economic şi social „devin dependente, într-o
mare măsură, de calitatea administraţiei”.71 Aceasta, însă, nu se va putea obţine
decât numai ca urmare a unei bune formări şi apoi a unei continue perfecţionări a
pregătirii profesionale a întregului personalul din administraţia publică.
Tocmai din aceste considerente printre obiectivele, stabilite de guvernanţi în
ultimi ani, în domeniul reformei administraţiei publice, funcţia publică se regăseşte
abordată în mod distinct în cadrul măsurilor privind întărirea capacităţii instituţionale.
Dincolo de condiţiile exterioare pe care trebuie să le îndeplinească o persoană
67
Ioan Alexandru, op. cit., p. 476; M. T. Oroveanu, op. cit., p. 259.
68
A se vedea Pierre Esconbe, Les hommes dans l’administration în „Traite de science administrative”,
op. cit., p. 323. În acelaşi sens, Alexandru Negoiţă, drept administrativ şi ştiinţa administraţiei, op. cit.,
p. 76.
69
Idem.
70
71
Ioan Alexandru, Administraţia publică, op. cit., p. 426.
21
fizică pentru a deveni funcţionar public, conform Statutului funcţionarului public,
ştiinţa administraţiei îşi propune să analizeze multitudinea factorilor care
influenţează activitatea funcţionarului, desfăşurată ulterior numirii sale.
Astfel, comportamentul şi atitudinile funcţionarului public sunt, de multe ori,
cauzate şi de influenţa grupului din care face parte fie în interiorul autorităţii sau
instituţiei, fie în exteriorul acestora ori aparţine unor organizaţii.72
De pildă, formal, un funcţionar public poate aparţin atât unui alt grup legal
constituit: structura compartimentală, birou, servicii, direcţii sau departamentele, cât
şi neformală, din cadrul grupurilor din interiorul autorităţii, sau instituţiei formate în
jurul unui coleg sau în afara acestora ori poate face parte din alte grupuri formate din
personalul altor autorităţi sau instituţii decât cea în care îşi desfăşoară activitatea.
2. Resursele materiale
După cum s-a putut constata mai înainte, resursele umane sunt deosebit de
importante, însă, ele nu sunt şi suficiente. Adică, administraţia publică, pe lângă
personal (funcţionari publici, în principal), temeinic pregătit profesional, trebuie să
dispună şi de „un ansamblu de mijloace materiale”, inseparabil legate de
funcţionarea acesteia, denumite, în literatura de specialitate, echipament
administrativ.73
Ele constau, pe de o parte, în: bunuri imobile, terenuri şi clădiri, unele aflate în
proprietatea administraţiei, altele în administrare, bunuri care împreună cu cele
mobile, formează infrastructura administrativă şi sunt direct utilizate de autorităţile
administraţiei publice în îndeplinirea sarcinilor lor.Alături de mijloacele materiale
imobiliare, pentru activitatea administraţiei publice, pe de altă parte, sunt necesare o gamă
largă de bunuri mobile, începând cu birourile, rechizitele (hârtii, imprimate etc.), maşini,
materiale de lucru, tehnice şi utilitare, precum şi cele mai diverse tipuri de aparate:
telefon, fax, copiatoare, calculatoare, internet etc.
Ştiinţa administraţiei studiază mijloacele materiale ale administraţiei publice

pentru a pune în evidenţă necesitatea folosirii lor eficiente şi a gestionării lor
72
A se vedea M. T. Oroveanu, op. cit., p. 156; Mihaela Vlăsceanu, Psihologia organizaţiilor şi
conducerii, Ed. PAIDEIA, Bucureşti, 1993, p. 21 şi urm.
73
Yves Chapel, L’echipement administratif, în: Traite de science administrative, op. cit., p. 645 şi urm.
22
raţionale astfel încât, costul lor, într-o creştere constantă, să nu devină o povară
pentru bugetul ţării şi cetăţenii săi.
3. Resursele financiare
Administraţia publică, ca şi o întreprindere, execută atribuţiile cu care ea este
abilitată, cu personalul (funcţionarii publici) care utilizează mijloacele materiale şi
dispune de mijloacele financiare.Ca atare, ea trebuie să organizeze o triplă activitate:
de gestiune, de control şi de informare şi să realizeze, în acest sens, o cunoaştere
concretă, cât mai precis cu putinţă, a diferitelor mijloace de acţiune.74
Resursele financiare sunt esenţiale pentru activitatea autorităţilor şi instituţiilor
publice, întrucât ele „reprezintă totalitatea mijloacelor băneşti necesare realizării
obiectivelor economice şi sociale într-un interval de timp determinat.75
Pentru demersul nostru au deosebită importanţă resursele financiare publice,
care includ resursele administraţiei publice centrale de stat/cele ale administraţiei
publice locale, resursele asigurărilor de stat, precum şi ale instituţiilor cu caracter
autonom.76
Aceste autorităţi şi instituţii publice realizează bunuri şi servicii publice care sunt
finanţate din resurse bugetare, adică, în principal, din impozite şi taxe plătite de
către toţi cetăţenii contribuabili, persoane fizice, ca şi de persoane juridice.
Ele desfăşoară acţiuni în cele mai diverse domenii ale administraţiei publice, cum
sunt: învăţământul, sănătatea, asistenţa socială, apărarea naţională, ordinea publică,
etc.
MODULUL 6: Metodele ştiinţei administraţiei

Ştiinţa administraţiei, ca oricare altă ştiinţă, presupune nu numai cunoştinţe,
concepte, noţiuni, categorii, ci şi metode, procedee şi tehnici de analiză şi cercetare
74
Paul Carcelle, Georges Mas, La compatibilité, în: Traite de sciences administrative, op. cit., p. 673 şi
urm.
75
A se vedea Iulian Văcărel, Gabriela Anghelache, Gh. D. Bistriceanu, Tatiana Moşteanu, Florin
Bercea, Maria Botnar, Florin Georgescu, Finanţele publice, ed. a II-a, Ed. Didactică şi Pedagogică. R.
A. Bucureşti, 2000, p. 374 şi urm.
76
Idem.
23
ştiinţifică.
În acest sens, remarcăm că ştiinţa administraţiei, ca ştiinţă socială, foloseşte într-o
proporţie însemnată, metode, mijloace şi procedee tehnice comune tuturor
ştiinţelor sociale.77 Totuşi, aşa cum arătam mai înainte, ea are principii şi metode
specifice,78 întrucât obiectul său de cercetare ştiinţifică este constituit din studiul
special ce se efectuează asupra faptului şi fenomenului administrativ,79 altfel spus,
asupra administraţiei publice în întreaga sa complexitate.
Metoda80 reprezintă, pentru ştiinţă, în general, mijlocul prin care se caută şi se
alege o cale, ea este determinată de însuşi obiectul de cercetare ştiinţifică şi, în
acelaşi timp, trebuie să fie în concordanţă cu legile obiective ale ştiinţei respective.
Ansamblul metodelor folosite de către o anumită ştiinţă constituie

metodologia (methodos - drum, cale, mijloc şi logos - ştiinţă) sau ştiinţa despre
metodă. Metodologia este studiul celei mai bune metode de cunoaştere cu privire la
unele probleme determinate; ea nu caută soluţii, ci alegerea modulului de a le găsi,
integrând cunoştinţele dobândite asupra metodelor ce se aplică în diferitele discipline
ştiinţifice sau filosofice.
Metodologia comportă un dublu aspect: cunoaştere pentru a acţiona.81

Cercetarea în administraţia publică cunoaşte mai multe etape82:
1) În prima etapă, cea a definirii obiectului de cercetat vom constata dacă
obiectul propus spre cercetare este clar definit pentru a putea, ulterior, desfăşura
cercetarea în vederea analizei fenomenului. Deci, obiectivul va fi cel care determină
alegerea metodei respective, care, astfel, devine subsidiară în raport cu obiectul
cercetării;
2) Cea de-a doua etapă, ipoteza de lucru, este esenţială, întrucât, nu se pot
continua cercetările decât după formularea ipotezei de lucru, precum şi a unor soluţii
77
Jacques Chevallier, Science administrative, op. cit., p. 8 şi urm.
78
A se vedea supra, p. 9 şi p. 19.
79
Louis Boulet, La méthode en science administrative, în: Traite de science admnistrative, op. cit., p.
124 şi urm.
80
A se vedea Mic dicţinar filozofic, ed. a IIª, Ed. Politică, 1973, p. 37, unde se arată că termenul grecesc
de metodă, provine din cuvântul grecesc methodos care are semnificaţia de drum, cale, mod de
cercetare, de cunoaştere şi de transformare a realităţii obiective.
81
R. Claude, La méthodologie, caracteres generaux et applications, în: Méthodologie, vers une science
de l’action, Paris, Gauthier - Villars, 1964, p. 5. În acelaşi sens, M. Duverger, Méthodes des sciences
sociales, ed. a 3ª, Coll. Themes, 1964.
82
A se vedea M. T. Oroveanu, op. cit., p. 383.
24
posibile. În general, se impune să se formuleze cât mai multe ipoteze de lucru cu
privire la problema cercetată;
3) În sfârşit, a treia etapă, constatarea faptelor, implică, analizarea unei
pluralităţi de metode, după care urmează să se treacă la alegerea uneia sau mai
multor metode adecvate, după caz, având în vedere complexitatea problemelor
administrative, care, în fond, reflectă însăşi viaţa socială;
Principalele metode care pot fi folosite în cadrul perfecţionării organizării şi
funcţionării autorităţilor sau instituţiilor din administraţia publică sunt: metoda
analitică, metoda critică, metoda interviului şi metoda sintezei83şi metoda
experimentală.84
MODULUL 7 : Decizia administrativă
Activitatea administraţiei publice, indiferent de nivelul său, de domeniile sale,
83
A se vedea A. Negoiţă, Ştiinţa administraţiei, op. cit., p. 177 şi urm.
84
Cu privire la metode, a se vedea şi M. T. Oroveanu, op. cit., p. 381 şi D. Brezoianu, Drept
administrativ român, Ed. All Beck, Bucureşti, 2004, p. 54 şi urm.
25
de autorităţile ori de funcţiile publice în care se exprimă, se realizează „pe baza
intenţiei şi a deciziei umane”85 de a efectua această activitate.
Decizia apare, însă, nu numai ca un element caracteristic al activităţii umane din
administraţia publică, ci ea este elementul esenţial al oricărei activităţi umane, în
special al gândirii,86 în vederea atingerii unui scop şi al selecţionării mijloacelor pe
care urmează să le utilizeze pentru atingerea acelui scop.
În acest sens, se cunoaşte că aproape în orice moment omul este pus în faţa unui
număr, mai mare sau mai mic, de alternative generate fie de mediul extern, fie de cel
intern, activitatea sa fiind determinată de capacitatea de a le compara, evalua, alege şi
a decide dintre toate pe cea mai adecvată.
În general, prin conceptul de decizie se înţelege „terminarea normală a
deliberării într-un act voluntar,”87 iar obiectul său este „să opereze alegeri de
scopuri şi mijloace.”88
Cât priveşte decizia administrativă, ea reprezintă „o manifestare de voinţă a

administraţiei, premergătoare unei acţiuni sau inacţiuni, prin care se optează
pentru o variantă în vederea realizării unui scop.”89
În acest context, decizia reprezintă un element indispensabil al coeziunii şi al

duratei oricărei activităţi umane ea pune în evidenţă două elemente constitutive:
înţelegerea şi voinţa, decizia rezultând din raportul care se stabileşte între
acestea.90
În activitatea de zi cu zi, oamenii îşi stabilesc scopurile pe care le urmăresc şi îşi
aleg mijloacele adecvate pentru realizarea acestor scopuri. Însă, este evident că nu tot
ceea ce îşi propune, în general, omul se şi realizează cu mijloacele de care dispune.
Drept urmare, el trebuie să opteze, să aleagă, dintre toate scopurile propuse, pe cele
considerate, în mod cert, realizabile, altfel spus să ia o decizie.
85
A. Roşca şi colaboratorii - Tratat de psihologie generală, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,
1966, p. 381.
86
A se vedea P. Janet, L’intelligence avant le langage, Paris, Flammarion, 1935, citat de Mihai Golu şi
Aurel Dicu, în: Introducere în psihologie, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1972, p. 117 şi urm., el subliniază
că „gândirea şi activitatea nu sunt două facultăţi distincte ci acelaşi fenomen care se manifestă în
moduri diferite”.
87
A. Lalande, Vocabulaire tehnique et critique de la philosophie, Paris, P..U.F., 1960, p. 202.
88
A se vedea Henri Buch, La decision, în: Traité de science administrative, op. cit., p. 431.
89
Charles Debbasch, op. cit., p. 94; M. T. Oroveanu, op. cit., p. 284.
90
Henri Buch, op. cit., p. 432; Alexandru Negoiţă, op. cit., p. 127.
26
În acest cadru, decizia apare ca un act, ca acţiune sau inacţiune umană, prin
care se operează o alegere între mai multe posibilităţi.91
Alegerea prin care se operează în actul deciziei presupune, implicit, şi

îndeplinirea anumitor criterii. Aceste criterii au întotdeauna un anumit grad de
flexibilitate tocmai datorat factorului uman, ele evoluând de la o perioadă istorică la
alta, de la o ţară la alta, în funcţie de condiţiile economice şi filosofice ale oamenilor.
Rezultă că fundamentul unei decizii implică o serie de condiţii 92, după cum
analiza noţiunii de decizie, în general, ne conduce la faptul că aceasta semnifică un
raport, care se realizează între înţelegere şi voinţă, ca elemente fundamentale.93
Deciziile administrative se pot distinge după locul care-l ocupă autorul în ierarhia
administrativă, de exemplu: ministrul, prefectul, primarul, şeful de serviciu etc.
Acest mod de departajare stă la baza principiului ierarhiei actelor autorităţilor şi este
fundamentat de prevederile art. 1 alin. 5 din Constituţia României, republicată, conform
cărora „respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie.” În
consecinţă, toate actele normative adoptate de Parlament şi de Guvern, precum şi actele
emise de celelalte autorităţi publice trebuie să se conformeze normelor constituţionale. 94
Potrivit acestui principiu fiecare autoritate publică trebuie să respecte, în
exercitarea competenţelor lor, actele normative edictate de autorităţile
superioare. În acest sens chiar normele de tehnică legislativă 95 stabilesc că la
elaborarea proiectelor de hotărâri, ordine sau dispoziţii, întotdeauna se va avea în
vedere caracterul lor de acte subordonate legii, hotărârilor şi ordonanţelor
Guvernului şi altor acte de nivel superior.
Cât priveşte caracterul subordonat al actelor autorităţilor administraţiei publice
locale, autonome, considerăm că aceasta se referă numai faţă de prevederile legii
(stricto sensu) nu şi faţă de alte acte ale guvernului, cu excepţia ordonanţelor de
urgenţă.96
Din perspectiva ierarhiei deciziei administrative este necesar, în acelaşi timp, să
91
A se vedea Henri Buch, op. cit., p. 432; Charles Debbasch, op. cit., p. 94; Alexandru Negoiţă, op. cit.,
p. 128; Ioan Alexandru, coordonator, Drept administrativ, Ed. OMNIA UNI S.A.S.T., 1999, p. 395.
92
Idem.
93
Henri Buch, op. cit., p. 433; M. T. Oroveanu, op. cit., p. 286 şi urm.
94
Cristian Ionescu, Tratat de drept constituţional contemporan, curs universitar, Ed. All Beck,
95
A se vedea art. 77 alin. 2 din Legea nr. 24/2000, completată şi modificată prin Legea nr, 189/2004,
Publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 463 din 24 mai 2004, pct. 21.
96
Pe larg, în: Corneliu Manda, Cezar Corneliu Manda, Dreptul colectivităţilor locale, Bucureşti, 2008,
pp. 321-330.
27
cunoaştem şi nivelul la care aceasta se ia sau locul unde ea se elaborează. În acest
sens, constatam două aspecte: - pe de o parte, responsabilitatea asumării deciziei; -
pe de altă parte, formularea sau pregătirea deciziei.97
Cu privire la responsabilitatea deciziei, ea revine, întotdeauna, conducătorului
autorităţii sau organului administrativ. Pe când, formularea sau pregătirea deciziei,
de regulă, nu se realizează la nivelul conducerii, ci ea se concepe şi se pregăteşte la
nivel mediu, între conducere şi cei ce urmează să o execute.
Nivelul mediu de formulare a deciziei administrative se explică, în primul rând, din
faptul că ea cuprinde, prin însăşi natura sa, mijloacele necesare şi suficiente pentru a
îndeplini scopul său politic. Sarcina esenţială, de altfel, care revine administraţiei
publice în procesul decizional.
Conceperea mijloacelor ce trebuiesc folosite pentru realizarea acestor scopuri se
situează la nivelul mediu al unei ierarhii administrative, întrucât cei de la nivelul de
vârf nu au în vedere asemenea aspecte, pe ei îi preocupă scopurile, obiectivele,
rezultatele.
Uneori cei de la nivelul de conducere nici nu au cunoştinţe cu privire la
mijloacele necesare şi, deci, nu pot să treacă la alegerea lor. Cei care se găsesc la
nivelul de execuţie, de bază, nu au nici datele necesare şi nici capacitatea
corespunzătoare de a aprecia mijloacele ce trebuie folosite în atingerea unui scop sau
unui obiectiv, care, de multe ori nici nu-i interesează.
În sfârşit, trebuie să menţionăm că nivelul mediu corespunde în general, unui
cadru de mijloc, funcţionarul public cu o pregătire superioară şi cu o experienţă
relativ îndelungată, acumulată în domeniu, fapt ce îi dă posibilitatea unei aprecieri
corecte a mijloacelor necesare pentru realizarea scopului sau obiectivului deciziei ce
urmează a fi luate.
Deciziile administrative pot fi clasificate după mai multe criterii, exemplificând: :
a) după importanţa lor sau după nivelul ierarhic, deciziile sunt avute în vedere
după poziţia autorului deciziei administrative în ierarhia administrativă; decizii
ierarhice superioare –de conducere, de pildă: ministru, prefectul, primarul, şef de
serviciu, director, etc.; decizii ierarhice inferioare – administrative şi de execuţie98.
b) după gradul lor de generalitate, sunt decizii cu caracter general şi
97
Henri Buch, op. cit., p. 453; Charles Debbasch, op. cit., p. 96.
98
Charles Debbasch, op. cit., p. 96; A se vedea şi Ştefan Stanciu, Mihaela Ionescu, Cristina Leovaridis,
Dan Stănescu, Managementul resurselor umane, op. cit., p. 82 şi urm.
28
impersonal şi decizii individuale;99
c) după gradul libertăţii de apreciere de care dispune autorul lor, în condiţiile
legii;100 pentru anumite decizii, autoritatea administrativă are o competenţă legală,
pentru altele ea poate să-şi aprecieze oportunitatea acţiunii sale (puterea
discreţionară).101
d) după măsura cunoaşterii probabilităţii efectelor sunt: decizii luate în condiţii
de certitudine; decizii luate în condiţii de risc; decizii luate în condiţii de
incertitudine;102
În general, orice proces decizional are patru faze: 1) definirea şi analizarea
problemei; 2) formularea şi evaluarea soluţiilor alternative; 3) alegerea celei mai
bune alternative; 4) implementarea deciziei. Primele două faze sunt considerate
predecizionale, a treia decizională, iar ultima postdecizională.103
Decizia administrativă cunoaşte şi ea aceste etape, cu particularităţile lor, însă

foloseşte o altă terminologie, respectiv, iniţierea, elaborarea, adoptarea şi
executarea deciziei. Ele se realizează în conformitate cu prevederile legii
fundamentale, ale Legii nr. 24/2000, republicată, lege specială în domeniu, precum şi
cu principiile ordinii de drept.
MODULUL 8 : Controlul administraţiei publice
Dincolo de aspectele de natură formal-organizatorică şi de localizarea ei ca

structură intermediară între puterea politică şi societatea civilă pe care o deserveşte,
99
Idem.
100
Tudor Drăgan, Actele de drept administrativ, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1959, p. 75.
101
Charles Debbasch, op. cit., loc. cit.
102
M. T. Oroveanu, op. cit., p. 291.
103
A se vedea Mihaela Vlăsceanu, op. cit., p. 234 şi urm.
29
administraţia publică, ca activitate indispensabilă în procesul realizării valorilor
politice, are menirea de a realiza anumite valori politice pentru satisfacerea
necesităţilor societăţii, fiind din această cauză o activitate subordonată acestor
valori.104
Ca atare, prin însăşi natura sa, administraţia publică necesită supunere faţă de
multiple forme de control, în vederea asigurării înfăptuirii acestor valori politice. 105
Realizarea efectivă a misiunilor ce revin administraţiei publice, potrivit
comandamentelor politice, presupune desfăşurarea unui amplu proces administrativ,
în deplină concordanţă cu cerinţele şi trebuinţele societăţii în cadrul căreia este
organizată, îmbrăcând ca principale activităţi, organizarea executării şi executarea în
concret a legii. În acest context, pentru a asigura conformitatea activităţii organelor
administraţiei publice cu exigenţele stabilite de forurile politice, este nevoie de
instituirea unui vast şi complex control asupra acestei activităţi.106
În acelaşi sens, garanţia juridică a îndeplinirii acestui obiectiv îl constituie controlul
asupra modului în care aceste autorităţi şi-au exercitat atribuţiile conferite de lege, de
către înseşi autorităţile administrative sau de autorităţi care înfăptuiesc celelalte puteri ale
statului, legislativă sau judecătorească.107
Administraţia publică, exprimată în literatura noastră juridică, este acea activitate
care constă în principal în organizarea şi asigurarea executării, dar şi în executarea
nemijlocită a prevederilor Constituţiei, a tuturor actelor normative şi a celorlalte acte
juridice emise de autorităţile administraţiei publice, 108 fapt ce relevă necesitatea
controlului asupra administraţiei publice.
Totodată, doctrina românească actuală, plecând de la premisa că realizarea
competenţei unui organ al administraţiei publice presupune, ca esenţă,
transpunerea în practică a dispoziţiilor legii sau, după caz, prestarea celor mai diverse
servicii publice este posibilă numai în limitele îngăduite de lege,109 subliniază
imperativul funcţionării administraţiei publice în spiritul exigenţelor principiului
104
Charles Debbasch, Science administrative, cinquieme edition, 1989, op. cit., p. 668; Alexandru
Negoiţă, Drept administrativ şi ştiinţa administraţiei, Ed. Atheneum, Bucureşti, 1991, p. 203.
105
Idem.
106
Alexandru Negoiţă, op. cit., p. 203; Ilie Iovănaş, Drept administrativ, Ed. Servo-Sat, Arad, 1997, p.
96 şi urm.
107
Mircea Preda, Drept administrativ, Partea generală, ediţie revăzută şi actualizată, Ed. Lumina Lex,
Bucureşti, 2000, p. 225 şi urm.
108
Ioan Alexandru, Administraţia publică, teorie, realităţi, perspective, Ed. Lumina Lex, Bucureşti,
1999, p. 67.
109
Antonie Iorgovan, Tratat de drept administrativ, vol. II, ed. a IIIª, Ed. All Beck, Curs universitar,
2001, op. cit., p. 446.
30
legalităţii.110 Asigurarea respectării legii, ca formă juridică ce îmbracă valorile
politice, reclamă existenţa unor factori cu caracter autoreglator, atât la nivelul
structurii administrative interne, cât şi a celei externe.111
Aşadar, necesitatea instituirii controlului asupra sistemului global al administraţiei
publice rezidă, în principal, din însăşi raţiunea organizării şi funcţionării acesteia în
cadrul statului, şi anume din misiunea de realizare în concret a valorilor politice
exprimate în lege. Însăşi subordonarea administraţiei publice faţă de puterea
politică care îi prescrie conduita şi îi stabileşte scopurile, furnizându-i şi
mijloacele adecvate, determină intervenţia unor forme de control asupra
structurii generale a administraţiei publice. El derivă şi din localizarea şi rolul
acesteia în cadrul statului, respectiv din poziţia sa intermediară între autorităţile
puterii legislative, ale celei executive şi populaţie, ale cărei nevoi trebuie să le
satisfacă, mijlocind interese generale, particulare şi locale, prin intermediul serviciilor
publice şi al altor mijloace şi tehnici pe care le au la dispoziţie.112
Din această perspectivă, având în vedere complexitatea deosebită a activităţii pe
care o desfăşoară autorităţile administraţiei publice, atât la nivel central cât şi local,
care cuprinde, practic, toate elementele şi sectoarele vieţii economico-sociale, 113
formele de control folosite sunt foarte diverse.
După natura juridică a autorităţii care exercită controlul administraţiei publice,
se distinge:
-controlul exercitat de autoritatea legislativă;
-controlul exercitat de autorităţile judecătoreşti şi de organele cu activitate
jurisdicţională;
-controlul exercitat de Guvern prin autorităţile administraţiei publice, precum şi
de către structurile din sistemul acestora.
Sintetizând aceste forme de control, reieşite din clasificarea de mai sus, putem
afirma ca în cadrul mecanismului statului, toate cele trei puteri ale statului
(legislativă, executivă şi judecătorească) exercită, în mod corespunzător, prin
mijloace specifice, potrivi particularităţilor funcţiilor statului, controlul asupra
110
Idem.
111
Ibidem.
112
Ioan Vida, op. cit., p. 14.
113
Mircea Preda, op. cit., p. 228.
31
Spre deosebire de controlul parlamentar, controlul judecătoresc, precum şi alte
forme de control exercitate de către societatea civilă, controlul înfăptuit de către
administraţia publică asupra ei însăşi desemnează un tip aparte al controlului,
purtând denumirea de control administrativ.114
Controlul administrativ, constituie forma cea mai complexă a controlului
asupra activităţii organelor administraţiei publice,115 desemnând totodată,
componenta esenţială a activităţii de conducere generală a administraţiei publice
de către Guvern.
Controlul administrativ reprezintă, în esenţă, mijlocul prin care se asigură
funcţionarea adecvată a „maşinii administrative”, prin îndeplinirea corectă de către
organele administrative, a sarcinilor ce le revin. În raport de poziţia organului de
control faţă de organul controlat, distingem între controlul administrativ intern şi
controlul administrativ extern.
Controlul administrativ intern se exercită de către funcţionarii publici cu funcţii
de conducere, din interiorul organului asupra celor din subordinea lor, pe când
controlul administrativ extern se exercită de către organe din afara organului
administraţiei publice controlat şi care nu se situează, neapărat, în acelaşi sistem.116
Controlul administrativ extern se clasifică în:

-control ierarhic;
-control de supraveghere generală a administraţiei publice (de către Guvern);
-control de tutelă administrativă;
-control specializat exercitat de organele administrative cu atribuţii speciale de
control.117
Controlul intern trebuie privit, de asemenea, şi din punctul de vedere al

autocontrolului, care se realizează atunci când fiecare funcţionar public, serviciul ori
biroul îşi controlează propria activitate. Conducătorii tuturor departamentelor,
serviciilor, birourilor, oficiilor, în general a compartimentelor de specialitate, exercită,
în mod permanent, controlul executării deciziilor administrative de la nivelul lor de
competenţă.
114
Antonie Iorgovan, op. cit., p. 36.
115
Alexandru Negoiţă, op. cit., p. 204.
116
117
32
Un alt criteriu de clasificare îl reprezintă efectele pe care le determină controlul,
deosebind astfel, între controlul care atrage după sine sancţionarea organelor
administrative şi a funcţionarilor acestora, însoţite de anularea actelor, şi controlul ale
cărui efecte se limitează exclusiv la atenţionări şi sancţiuni disciplinare,
contravenţionale sau patrimoniale.118
Dincolo de varietatea formelor de control administrativ amintite, rolul acestora
este de a asigura o deplină conformitate a activităţii organelor şi autorităţilor
administrative cu cerinţele şi obiectivele sociale exprimate în legi, a căror executare
se realizează în cadrul administraţiei publice.
Ca atare, definim noţiunea controlului administrativ ca fiind acea activitate ce se
desfăşoară regulat, în cadrul structurii generale a administraţiei publice, ca o
componentă fundamentală a mecanismului administrativ, al cărei scop îl constituie
asigurarea conformităţii conduitei administrative cu comandamentele statale,
prevăzute de lege, realizându-se unitatea de scop şi acţiune în administraţia publică.
a) Obiectul şi conţinutul controlului administrativ.
Indiferent de forma controlului şi autorul acestuia, se pot distinge trei elemente

ale controlului administrativ: obiectul controlului, baza de referinţă a controlului şi
operaţiunile de control propriu-zis.119
Obiectul controlului îl poate constitui, în mod individual sau în ansamblul lor,
totalitatea mijloacelor umane, materiale, financiare, precum şi mijloacele şi
procedeele folosite de organele administraţiei publice.120
Cât priveşte baza de referinţă, aceasta include toate acele elemente care trebuie
urmărite în cadrul controlului, respectiv obiectivele ce trebuie realizate de către organele
administrative controlate, mijloacele folosite pentru atingerea obiectivelor propuse,
procedeele întrebuinţate în acest scop, caracterul prohibitiv sau imperativ la care sunt
supuse activităţile administraţiei publice şi care trebuie respectat. Baza de referinţă poate
să mai includă şi alte aspecte referitoare la eficienţă, oportunitate, funcţionalitate sau
rentabilitate.121
Operaţiunile de control au caracterul unor operaţiuni administrative realizate de
118
119
120
Idem.
121
33
către autorii controlului care urmăresc să stabilească conformitatea obiectului
controlat cu elementele cuprinse în baza de referinţă. Dacă ne-am imagina un sistem
de administraţie publică ideală, în cadrul acestuia, acţiunea controlului administrativ
ar da satisfacţie, rezumându-se la a constata doar că totul decurge normal, însă, în
planul realităţii, este imposibil să admitem absenţa unei supervizări a activităţii
administrative, întrucât diferenţele dintre măsurile luate şi sistemul de referinţă sunt
pronunţate.122
Operaţiunile de control pot fi mai simple sau mai complexe după cum elementele
din baza de referinţă comportă un grad mai mic sau mai mare de apreciere şi de
tehnicitate din partea autorului controlului.
Controlul de legalitate a unor acte administrative, spre exemplu, este o activitate
complexă, deoarece ea presupune cunoaşterea temeinică a reglementărilor legale
privitoare la activitatea controlată, dar şi a particularităţilor activităţii organului
controlat.
De o complexitate mai mare este apreciată activitatea de control a oportunităţii
actelor administrative, întrucât aprecierea organului de control trebuie să aibă în
vedere mai multe elemente123 (eficienţă, rentabilitate, oportunitate, funcţionalitate
etc.). Dar indiferent de caracterul intern sau extern al controlului administrativ, o
asemenea activitate presupune întotdeauna existenţa a două subiecte: subiectul activ
(cel care controlează) şi subiectul pasiv (cel controlat).
Acţiunea primului asupra celui de-al doilea are ca obiect general în cadrul
controlului, verificarea legalităţii, inclusiv pe considerente de oportunitate, a întregii
activităţi desfăşurate de către cel controlat,124 prin procedee şi metode specifice,
utilizând mijloace tehnice variate, ansamblul acestora constituind conţinutul
controlului administrativ.
În contextul acestei noţiuni se include de regulă, conduita subiecţilor participanţi
la activitatea de control, cu drepturile şi obligaţiile corelative, finalizarea controlului
administrativ, precum şi măsurile ce se dispun în consecinţă.
b) Autorităţile administrative care realizează controlul în administraţia

publică.
122
Denis Levy, op. cit., p. 694.
123
Idem, p. 696.
124
34
O problemă relevantă în cadrul activităţii de control administrativ o constituie
identificarea sau delimitarea sferei organelor sau autorităţilor administrative cărora le
revin misiuni de verificare asupra administraţiei publice din interiorul acesteia. Rolul
acestor structuri administrative, pe linia controlului, constă în confruntarea realizărilor
autorităţilor administrative cu ceea ce acestea ar trebui să realizeze, verificându-se
dacă structura şi activitatea administraţiei este conformă cu normele juridice şi
misiunea de a satisface interesul general cu respectarea drepturilor şi libertăţilor
fundamentale ale persoanelor.125
Mai mult, activitatea de control desfăşurată de către autorităţile

administrative abilitate are menirea de autoreglare a acţiunilor realizate de
organele competente ale sistemului, cât şi structurile interioare ale acestor
organe.126
Delimitarea sferei autorităţilor administrative cărora le revin atribuţii de control

administrativ, într-o primă fază, respectiv identificarea precisă a acestor autorităţi,
într-o fază următoare, considerăm că au la bază principiile fundamentale ale
organizării şi funcţionării administraţiei publice şi pe cale de consecinţă raporturile
juridice izvorâte.
Putem, astfel, constata că activitatea de autoreglare se realizează prin controlul intern
exercitat în cadrul fiecărui organ al administraţiei publice, prin controlul ierarhic exercitat
de autorităţile administrative ierarhic superioare diferitelor organe ale administraţiei
publice, prin controlul de tutelă administrativă exercitat de diferite organe autonome care
funcţionează în cadrul structurii administraţiei publice şi prin controlul jurisdicţiilor
administrative.127
Controlul intern este realizat ca o componentă a activităţii de conducere a
organelor administraţiei publice de către organele colegiale sau unipersonale care au
competenţa conducerii în cadrul fiecărui organ al administraţiei publice. 128 El constă
în verificarea subdiviziunilor administrative şi a funcţionarilor unei instituţii
administrative de către funcţionarii superiori sau cu drept special de control în cadrul
125
Mihai T. Oroveanu, Tratat de drept administrativ, Universitatea Creştină „Dimtrie Cantermir”,
126
127
Idem.
128
Ibidem.
35
aceleiaşi instituţii administrative şi luarea măsurilor juridice necesare pentru
înlăturarea deficienţelor şi prevenirea lor.129
Cu alte cuvinte, controlul intern este o formă a controlului administrativ, cu
caracter permanent, pe care o regăsim, în mod obligatoriu, la nivelul fiecărei
structuri, organ sau autoritate administrativă, ca parte componentă a activităţii
de conducere a acestora.
Organizarea administrativă fiind fundamentată pe ierarhie,130 generând astfel
raporturi de subordonare între funcţionarii administrativi, controlul administrativ
intern cuprinde, în mod obişnuit, verificarea eficienţei, legalităţii, legitimităţii şi
verificarea oportunităţii de către funcţionarii ierarhic superiori.
În cadrul controlului administrativ extern distingem următoarele forme de

control: controlul ierarhic, controlul de supraveghere generală a Guvernului,
respectiv control de tutelă administrativă şi controlul specializat.
Controlul ierarhic se exercită de regulă din oficiu, dar şi la cererea celor

interesaţi, de către organele administrative ierarhic superioare, fie pe linie orizontală,
fie pe linie verticală, în virtutea raporturilor de subordonare ierarhică între organele
O asemenea formă a controlului administrativ extern cuprinde întreaga
activitate a organelor subordonate, atât actele juridice, cât şi faptele materiale,
fiind un control asupra tuturor aspectelor de legalitate, inclusiv cele de
oportunitate.131
Altfel spus, el cuprinde dreptul superiorului de a da îndrumării inferiorului,
dreptul de a aproba sau confirma actul, de a modifica sau anula actul, dreptul
pentru superior de a substitui acţiunea sa acţiunii inferiorului.132
129
Ibidem.
130
Paul Negulescu, op. cit., p. 394 şi urm. Cuvântul ierarhie semnifică puterea de comandă sacră şi
provine etimologic din limba greacă (ieros - sacru, sfânt şi arhi - comandă, domnie); a fost consacrat
mai întâi în organizarea bisericească şi militară şi, în cele din urmă, în organizarea administrativă.
Ierarhia este un procedeu de activitate colectivă, de sinergie, în care conducerea este asigurată şefului
ierarhic, toţi membrii ierarhici fiind executanţi. Raporturile de subordonare fac să se nască o putere
ierarhică în virtutea căreia superiorul are autoritatea de a comanda inferiorului, de a-i dirija activitatea,
de a-i controla actele, de a exercita puterea disciplinară asupra agenţilor din ierarhie (de exemplu, şef al
unei ierarhii poate fi considerat ministrul pentru funcţionarii din ministerul respectiv, prefectul, pentru
funcţionarii din prefectură, preşedintele consiliului judeţean pentru funcţionarii din aparatul Consiliului
Judeţean şi primarul pentru funcţionarii din aparatul consiliului local respectiv).
131
132
Paul Negulescu, op. cit., p. 396, 406 şi urm.
36
Aşadar, ori de câte ori ne aflăm în prezenţa unui raport juridic de subordonare
ierarhică între organele şi autorităţile administrative, potrivit legii, controlul
administrativ ierarhic se exercită în baza acestui raport juridic.
Controlul de supraveghere generală a administraţiei publice, incumbă

Guvernului, ca autoritate publică executivă, în virtutea prerogativei constituţionale de
„exercitare a conducerii generale a administraţiei publice” (art. 102 alin. 1 din
Constituţia României).
Dreptul de control al Guvernului decurge în mod firesc din natura funcţiunii
executive pe care o exercită ceea ce presupune că în planul organizării executării şi
realizării în concret şi în mod unitar a legii, Guvernul trebuie să dispună de acele
pârghii şi instrumente juridice care să-i permită să constate disfuncţionalităţile din
planul amintit, să dispună şi să aplice corecţiile necesare.
Acest drept de control al Guvernului poate fi exercitat direct de către autoritatea
publică executivă sau indirect, prin structurile sale proprii, constituite în cadrul
aparatului guvernamental sau ca organe de specialitate direct subordonate.
Cum Guvernul, ca autoritate de vârf şi de conducere generală a administraţiei
publice, se întruneşte şi îşi desfăşoară activitatea în şedinţe, deci periodic, este firesc
ca această atribuţie să fie încredinţată unor structuri organizatorice interne (aflate
în subordinea sa directă) care să exercite fie un control administrativ general, fie
unul specializat asupra celorlalte autorităţi ale administraţiei publice.133
Astfel, cu privire la controlul general, avem în vedere rolul şi atribuţiile
Autorităţii Naţionale de Control,134 ale Ministerului Administraţiei Publice şi
Internelor, precum şi ale prefectului, ca reprezentant al Guvernului în judeţe şi în
municipiul Bucureşti.
Controlul specializat se exercită în numele Guvernului, de către organele
specializate organizate în subordinea directă a acestuia, atât de la nivel central cât şi
teritorial, în cele mai diverse domenii şi sectoare de activitate: financiar, sanitar,
protecţia muncii, comerţ etc. Între organele care exercită un control administrativ
specializat într-un anumit domeniu, care sunt organizate şi funcţionează în structura
133
Denis Levy, op. cit., p. 698 şi urm.
134
Înfiinţată prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 64/2003. Publicată în Monitorul Oficial nr.
484/2003; A se vedea şi Hotărârea Guvernului nr. 745/2003 privind organizarea şi funcţionarea
Autorităţii Naţionale de Contorl, Publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 496/ 9.07.2003.
37
unor ministere sau altor organe centrale de specialitate ale administraţiei de stat,
menţionăm Inspecţiile de stat, Garda financiară, Direcţia generală a vămilor,
Poliţia Sanitar-Veterinară etc.
Şi în cadrul celorlalte ministere şi organe centrale de specialitate ale administraţiei
de stat sunt organizate, de regulă, structuri specializate (direcţii generale, direcţii sau
alte compartimente) care exercită controlul administrativ în domeniul respectiv.
Un asemenea control administrativ specializat se realizează şi de către anumite
compartimente constituite în cadrul serviciilor deconcentrate ale ministerelor şi
celorlalte organe centrale ale administraţiei publice organizate la nivelul unităţilor
administrativ-teritoriale.
Pe lângă controlul exercitat de către inspecţiile de stat, controlul administrativ
specializat mai poate îmbrăca forma controlului exercitat de organele administrative
cu caracter jurisdicţional, cu prilejul exercitării căilor administrative de atac, în
condiţiile legii, dar şi forma controlului exercitat de organe special constituite pentru
control (de exemplu, Curtea de Conturi) în aceste cazuri impunându-se o abordare
pluridisciplinară prin completarea normelor dreptului administrativ cu alte categorii de
norme, specifice altor subramuri ale dreptului public (dreptul muncii, dreptul financiar,
dreptul mediului etc.).135
Controlul de tutelă administrativă sau controlul administrativ 136 este
instituţionalizat în măsura în care diferite părţi componente ale structurii sistemice a
administraţiei publice137 sunt organizate şi funcţionează în mod autonom. Astfel,
tutela administrativă se asociază cu modalitatea efectivă de organizare şi funcţionare a
administraţiei publice locale pe baza principiului descentralizării administrative.
Întrucât aplicarea descentralizării administrative nu are drept consecinţă
independenţa totală a colectivităţilor locale faţă de statul în care sunt
organizate... autorităţile publice centrale îşi rezervă dreptul de a supraveghea
activitatea colectivităţilor locale, exercitând asupra acestora un anumit tip de
control, care poartă denumirea de tutelă administrativă, în prezent denumit control
de legalitate.138
135
136
Paul Negulescu, op. cit., p. 399.
137
Corneliu Manda, Cezar Corneliu Manda, Administraţia publică locală din România, Ed. Lumina
Lex, Bucureşti, 1999, p. 27.
138
Ioan Vida, op. cit., p. 20.
38
Tutela administrativă se exercită de către Guvern, în contextul amplu al
supravegherii autorităţii publice executive asupra întregii structuri a administraţiei
publice, deci inclusiv asupra administraţiei publice locale.
Mult mai pregnant, în acest caz, este rolul prefectului ca autoritate de tutelă
administrativă, care îndeplineşte, în numele Guvernului pe care îl reprezintă la nivel
teritorial, toate drepturile şi obligaţiile specifice, în condiţiile legii.
În acest sens, menţionăm dispoziţiile art. 123 alin. 5 din Constituţia României
potrivit căruia „prefectul poate ataca în faţa instanţei de contencios administrativ
un act al consiliului judeţean, al celui local sau la primarului în cazul în care
consideră actul ilegal. Actul atacat este suspendat de drept.”
Aşadar, prefectul ca instituţie a administraţiei teritoriale a statului este principala
autoritate care exercită tutela administrativă (control de legalitate) în numele
Guvernului, în anumite situaţii prevăzute de lege controlul prefectului trebuind corelat
cu rolul şi competenţele atât ale unor structuri guvernamentale (Autorităţii Naţionale
de Control) şi Ministerul Internelor şi Reformei Administrative cât şi ale altor organe
şi autorităţi ale administraţiei publice.
Cu excepţia instituţiei prefectului al cărei rol este dominant în contextul
supravegherii activităţii autorităţilor administraţiei publice locale, mai cu seamă pe
linia respectării legii, Guvernul îşi exercită prerogativele relativ la tutela
administrativă prin intermediul unor structuri guvernamentale specializate, dar şi
prin mijlocirea altor ministere sau organe centrale de specialitate care au competenţe
în domeniu.
c) Modalităţile, formele, finalizarea şi efectele controlului administrativ.

Orice element al activităţii administrative poate face obiectul unei aprecieri a
controlului. Se poate distinge un control analitic, privind activitatea funcţionarilor, şi
un control sintetic, referitor la organizarea şi funcţionarea diferitelor compartimente
administrative.
Astfel, controlul poate viza probleme privind resursele umane, materiale şi
financiare ale administraţiei, dar şi actele şi operaţiunile administrative în cadrul:
 controlului de materialitate;
39
 controlului de regularitate;
 controlului de rentabilitate;
 controlului de eficienţă;
 controlului de oportunitate.139
Indiferent de natura şi forma controlului administrativ exercitat, acesta se
finalizează prin întocmirea unor rapoarte sau note de control, în cadrul cărora
sunt înserate constatările organului de control, stabilindu-se conformitatea obiectului
controlului administrativ cu baza de referinţă, concluzionându-se, totodată, asupra
justeţii sau incorectitudini organizării şi funcţionării administraţiei respective.
139
Mihai T. Oroveanu, op. cit., p. 135 şi urm.
40
MODULUL 9 : Reforma administraţiei publice
Reforma administrativă, după cum se apreciază în doctrină, 140 ocupă, în mod

constant, un loc important atât în programele guvernamentale, cât mai ales, în
solicitările cvasiunanime ale cetăţenilor.
Din această cauză tema a devenit un lait motiv şi chiar un mit, în acest sens stau
mărturie discursurile unor oameni politici care, astfel, induc iluzia că reforma
administrativă curăţeşte definitiv administraţia publică de toate viciile. Constanţa
temei, însă, înlătură această iluzie. Aceasta, întrucât, reforma administraţiei publice
poate să îmbunătăţească funcţionarea „maşinii administrative,” dar perfecţionarea
sa nu va permite niciodată să atingă perfecţiunea.141
În esenţă, ea caută să adapteze administraţia publică cu sarcinile care îi sunt
stabilite prin lege şi, în acest sens, efortul de adaptare trebuie să fie constant.142
În acest sens, „constatarea unor decalaje constante între administraţie şi
societate, naşte ceea ce se numeşte de obicei criza administraţiei,” redusă, „într-o
primă viziune la inadecvarea aparatului administrativ la mediul său social” după
care „apare criza de legitimitate, de identitate, de eficacitate.”143
Reforma administraţiei semnifică, în acelaşi timp, o conectare a organizării şi
acţiunii administrative la realizările ştiinţifico-tehnice specifice etapei respective ori
la realităţile şi perspectivele efectelor integrării europene şi euroatlantice şi, nu în
ultimul rând, aducerea administraţiei publice cât mai aproape de cetăţean şi de
nevoile acestuia.
De altfel, se cunoaşte că administraţia publică este organizată tocmai pentru a
asigura desfăşurarea, în bune condiţii, atât a activităţii statului sau a colectivităţilor
locale, cât şi a societăţii, fapt pentru care aceasta nu are şi nu va putea avea o
structură imuabilă, întrucât, viaţa socială însăşi evoluează permanent. Ca urmare,
administraţia publică este obligată să răspundă cu promptitudine cerinţelor sociale
care sunt într-o continuă evoluţie şi în consecinţă ea va trebui să-şi schimbe, la rândul
140
Charles Debbasch, Science administrative, cinquieme edition, 1989, op. cit., p. 462.
141
Idem.
142
Ibidem.
143
Ioan Alexandru, Criza administraţiei, teorii şi realităţi, Ed. All Beck, Bucureşti, 2001, p. 89 şi urm.;
M.T. Oroveanu, Introducere în ştiinţa administraţiei, 1994, op. cit., p. 395; Charles Debbasch, op. cit.,
p. 462.
41
său, structura corespunzător cu acestea.144
Numai datorită schimbărilor administraţia publică îşi poate păstra caracterul
raţional şi eficient, adaptându-se mediului social respectiv; stabilitatea relativă a
administraţiei implică însă, reorganizări şi reforme continue care trebuie să
înlocuiască anumite elemente perimate şi să asigure vitalitatea sa.145
În acest context, ne raliem definiţiei reformei administraţiei publice dată de
doctrină, potrivit căreia, aceasta reprezintă ansamblul de schimbări survenite în
structura şi activitatea administraţiei publice, pe baza modificărilor dispoziţiilor
legale care le fundamentează.146
Rezultă din cele arătate, că dinamica socială şi economică, dar, mai ales cea
politică, determină dinamica administraţiei, care constă în evoluţia acesteia în
concordanţă cu evoluţia societăţii, resimţită în practică printr-o permanentă
îmbunătăţire a structurii şi activităţii acesteia. Altfel spus, dinamica administraţiei
publice se exprimă în dinamica reformei.
Realizarea oportună a unei reforme a administraţiei publice justificată,
fundamentată de cerinţele sociale şi de studiile ştiinţifice este benefică atât pentru
interesul general, cât şi pentru cel local; orice întârziere a acesteia poate produce
imense prejudicii materiale şi morale societăţii.
Indiferent, însă, de tendinţele contradictorii sau de alte obstacole subiective cu
privire la efectuarea reformei, aceasta trebuie să fie realizată ori de câte ori
cerinţele sociale o justifică drept oportună, pe baza studiului ştiinţific al
realităţilor politice şi social-economice.Procesul de reformă, de asemenea, trebuie să
ţină seama de rezistenţa administraţiei publice la orice schimbare, tendinţă
firească, întrucât, prin structura sa aceasta tinde să păstreze ordinea existentă.
Administraţia publică, însă, nu poate şi nu trebuie să devină un obstacol în
calea evoluţiei transformărilor politico-sociale şi economice dintr-o ţară sau alta.
Pentru a se evita asemenea situaţii doctrina propune trei tipuri de soluţii,147 pe care le
regăsim cel mai adesea folosite în practică.Acestea sunt: a) instituţionalizarea
reformei; b) transformarea imediată (brutală) a administraţiei publice şi c)
folosirea metodei experimentale.
144
M.T. Oroveanu, op. cit., p. 393 şi urm.
145
Idem.
146
Idem, p 395.
147
Charles Debbasch, op. cit., p. 460 şi urm.
42
ÎNTREBĂRI DE AUTOEVALUARE:
 Care este obiectul de cercetare al ştiinţei administraţiei?

 Enumeraţi principiile generale ale ştiinţei?
 Precizaţi semnificaţia noţiunilor de socialitate şi sociabilitate
administrativă?
 Explicaţi necesitatea corelării şi adaptării administraţiei la sarcinile
atribuite?
 Analizaţi comparativ regimurile administrative ce stau la baza organizării
teritoriale ale administraţiei publice, relevându-le punctele forte, şi
respectiv pe cele slabe, din perspectiva eficacităţii administraţiei?
 Explicaţi influenţele exercitate asupra funcţionarilor publici de execuţie, de
elementele directe şi indirecte ce antrenează derularea parcursului
profesional ( cariera) al acestor funcţionari ?
 Arătaţi cum gestionarea corespunzătoare a resurselor materiale ale
administraţiei se poate reflecta asupra eficienţei activităţii administrative?
 Explicaţi particularităţile metodei sintezei?
 Enumeraţi şi explicaţi etapele elaborării deciziei administrative?
 În contextul controlului deciziei administrative, precizati care sunt
exigenţele presupuse de încheierea şi conţinutul procesului -verbal?
 Apreciaţi că reforma administraţiei publice din România a reuşit? În caz
contrar, arătaţi care sunt deficienţele procesului şi care sunt aspectele ce se
impun a fi remediate la nivelul administraţiei publice din România?
43
Anexa 1
Bibliografie completă a cursului
 Alexandru Negoiţă, Drept administrativ şi ştiinţa administraţiei, Editura
Atheneum, 1993
 Alexandru Negoiţă, Ştiinţa administraţiei, Universitatea din Bucureşti,
Facultatea de Drept, Bucureşti, 1972
 Alexandru Roşca şi colaboratorii - Tratat de psihologie generală, Ed.
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1966
 André de Laubadére, Traite elementaire de droit administratif, Paris, L.G.D.J.,
1963
 André Lalande, Vocabulaire tehnoque et critique de la Philosophie, P.U.F., 1962
 Antonie Iorgovan, Tratat de drept administrativ, vol. I, ed. a III-a, Curs
universitar, Ed. All Beck, Bucureşti, 2001
 Charles Debbasch, Institutions at droit administratif, Tome I, Les structures
administratives, 5e éditions mise a jour, P.U.F., Paris, 1999
 Charles Debbasch, Science administrative, Administration publique, 5e éd.,
Dalloz, Paris, 1989
 Corneliu Manda, Cezar Corneliu Manda, Administraţia publică locală din
România, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1999
 Corneliu Manda, Cezar Corneliu Manda, Dreptul colectivităţilor locale,
Bucureşti, 2008
 Corneliu Manda, Cezar Manda, Ştiinţa administraţiei – curs universitar,
Ediţia a III-a, revăzută şi adăugită Editura Universul Juridic, 2008
 Cristian Ionescu, Principii fundamentale ale democraţiei constituţionale, Ed.
Lumina Lex, Bucureşti, 1997
 Cristian Ionescu, Tratat de drept constituţional contemporan, curs universitar,
Ed. All Beck, Bucureşti, 2003
 Emil Bălan, Instituţii de drept public, Ed. All Beck, Bucureşti, 2003
 Emile Durkheim, Regulile metodei sociologice, Bucureşti, Ed. Cultura
Naţională, 1924
 Ilie Iovănaş, Drept administrativ, Ed. Servo-Sat, Arad, 1997
 Ioan Alexandru, Administraţia publică-Teorii, realităţi, perspective, Ediţia a
IV-a revăzută şi adăugită, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2007
 Ioan Alexandru, coordonator, Drept administrativ, Ed. OMNIA UNI S.A.S.T.,
1999
 Ioan Alexandru, Criza administraţiei, teorii şi realităţi, Ed. All Beck, Bucureşti,
2001
 Ioan Vida, Puterea executivă şi administraţia publică, Bucureşti, 1994
 Ion Ungureanu, Ştefan Costea în Introducere în sociologia contemporană, Ed.
Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1985
 Jean H. Vermeulen, Evoluţia descentralizării administrative în România,
Institutul de Arte Grafice „Vremea”, Bucureşti, 1943
 Jean Rivero, Jean Waline, Droit administratif, 1998, Dalloz, Paris
 Maurice Duverger, Méthodes des sciences sociales, ed. a 3ª, Coll. Themes
 Maurice Duverger, Sociologie politique, coll. Themis, P.U.F., Paris 1966
 Maurice Hauriou, Droit administratif, Precis elmentaire, 4e edition, Recueil
Sirey, 1938
44
 Michel Boujold, Droit administratif, vol. I, Paris, 1972
 Mihaela Vlăsceanu, Psihologia organizaţiilor şi conducerii, Ed. PAIDEIA,
Bucureşti, 1993
 Mihai Golu, Aurel Dicu, Introducere în psihologie, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti,
1972
 Mihai T. Oroveanu, Cu privire la obiectul ştiinţei administraţiei, în „Studii şi
cercetări juridice”, 1971, nr. 2
 Mihai T. Oroveanu, Elemente ale ştiinţei administraţiei de stat, Ed. Ştiinţifică
şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982
 Mihai T. Oroveanu, Tratat de drept administrativ, Universitatea Creştină
„Dimtrie Cantermir”, Bucureşti, 1994
 Mihai T. Oroveanu, Introducere în ştiinţa administraţiei, Universitatea
Creştină Dimitrie Cantemir, 1994
 Mircea Preda, Drept administrativ, Partea generală, ediţie revăzută şi
actualizată, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2000
 Paul Negulescu, Curs de politică administrativă, Bucureşti, 1938, fascicola I
 Tudor Drăgan, Actele de drept administrativ, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1959
 Dicţionar de filosofie, Ed. politică 1978
 Dicţionarul explicativ al limbii române, Ed. Academiei R.S.R., 1975
Bibliografie obligatorie :
Cezar Corneliu Manda, Elemente de ştiinţa administraţiei – curs universitar,
Editura Universul Juridic, 2012.
Ioan Alexandru, Tratat de administraţie publică, Editura Universul Juridic, 2008;
45
Anexa 2
 Referinţe biografice : CEZAR CORNELIU MANDA – Licenţiat în fizică
şi drept, absolventul Studiilor postuniversitare administrative din cadrul
SNSPA, doctor în drept, lector.univ. dr. la Facultatea de administraţie
publică, autor al mai multor lucrări de specialitate din domeniul dreptului, dar
şi al ştiinţelor administrative.
46

Limbă

Stadm - Supcurs Rev 2015

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Stadm - Supcurs Rev 2015

Titlu original:

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Şcoala Naţională de Studii Politice şi Administrative

Facultatea de Administraţie Publică

ŞTIINŢA ADMINISTRAŢIEI PUBLICE

 Date de identificare a cursului

Date de contact ale titularului de curs: Date de identificare curs şi

 Condiţionări şi cunoştinţe prerechizite

 Formatul şi tipul activităţilor implicate de curs

 Materiale bibliografice obligatorii

 Politica de evaluare şi notare

 Strategii de studiu recomandate

 Organizarea modulelor : Cursul este organizat pe nouă module distincte,

Obiective specifice ale cursului:

Planurile de cercetare integrate studiului :

 Analiza şi aprofundarea obiectului, conţinutului, caracteristicilor, după cum şi

Conţinutul cursului : grupat pe competenţele specifice pe care le vor dobândi

Astfel în modulele prezentului suport de curs vor fi prezentate conceptele necesare

Ştiinţa administraţiei, în opinia celor mai mulţi autori, cercetează fenomenul

a) un fapt social - el nu se realizează decât în cadrul unei activităţi sociale, al

În cazul ştiinţei administraţei, se reţin două categorii de principii :

MODULUL 2 : Administraţia şi mediul său

Din această perspectivă, de altfel, Alexandru Negoiţă afirmă că nu se poate vorbi

Administraţia şi mediul politic:

Administraţia şi mediul juridic :

MODULUL 3 : Sarcinile administraţiei publice

Apoi, în condiţiile revoluţiei tehnico-ştiinţifice din a doua jumătate a secolului al

Principiile fundamentale ale organizării administrativ-teritoriale

În acest context, regimul administrativ60 care oglindeşte modul cum sunt

De aceea sondarea avantajelor, şi respectiv a dezavantajelor fiecărui regim

MODULUL 5: Resursele administraţiei publice

Din această perspectivă, în literatura de specialitate, străină şi românească, se

Altfel spus, se impune să constatăm că „eficacitatea administraţiei publice

Ştiinţa administraţiei studiază mijloacele materiale ale administraţiei publice

MODULUL 6: Metodele ştiinţei administraţiei

Ansamblul metodelor folosite de către o anumită ştiinţă constituie

Metodologia comportă un dublu aspect: cunoaştere pentru a acţiona.81

MODULUL 7 : Decizia administrativă

Activitatea administraţiei publice, indiferent de nivelul său, de domeniile sale,

Cât priveşte decizia administrativă, ea reprezintă „o manifestare de voinţă a

În acest context, decizia reprezintă un element indispensabil al coeziunii şi al

Alegerea prin care se operează în actul deciziei presupune, implicit, şi

Decizia administrativă cunoaşte şi ea aceste etape, cu particularităţile lor, însă

MODULUL 8 : Controlul administraţiei publice

Dincolo de aspectele de natură formal-organizatorică şi de localizarea ei ca

Controlul administrativ extern se clasifică în:

Controlul intern trebuie privit, de asemenea, şi din punctul de vedere al

a) Obiectul şi conţinutul controlului administrativ.

Indiferent de forma controlului şi autorul acestuia, se pot distinge trei elemente

b) Autorităţile administrative care realizează controlul în administraţia

Mai mult, activitatea de control desfăşurată de către autorităţile

Delimitarea sferei autorităţilor administrative cărora le revin atribuţii de control

În cadrul controlului administrativ extern distingem următoarele forme de

Controlul ierarhic se exercită de regulă din oficiu, dar şi la cererea celor

Controlul de supraveghere generală a administraţiei publice, incumbă

c) Modalităţile, formele, finalizarea şi efectele controlului administrativ.

Reforma administrativă, după cum se apreciază în doctrină, 140 ocupă, în mod

 Care este obiectul de cercetare al ştiinţei administraţiei?

S-ar putea să vă placă și