ACADEMIA DE STUDII ECONOMICE

Integrarea Economică Europeană

(CURS UNIVERSITAR)

CHIŞINĂU 2009
 CUPRINS

Abrevieri.....................................................................................................................................4

1. Construcţia şi dezvoltarea Uniunii Europene.....................................................................5

Originea şi Construcţia Uniunii Europene............................................................................... ….....5
Forme şi teorii de integrare economică..............................................................................................8
Tratatele Uniunii Europene.............................................................................................................11
Mecanismul funcţionării Instituţiilor Europene…...........................................................................15
Finanţele Uniunii Europene……………………………………………………………………….22
Teme pentru discuţie........................................................................................................................25
Literatura de referinţă……………………………………………………………………………..26

2. Experienţa formării Uniunii Vamale în Comunitatea Europeană................................28

2.1 Uniunea Vamală: cadrul economic şi juridic...................................................................................28
2.2 Estimarea efectelor integrării economice asupra economiilor ţărilor participante...........................29
2.3 Comerţul intracomunitar (eliminarea frontierelor interne, legislaţia fitosanitară şi veterinară,
cooperarea administrativă)......................................................................................................................32
2.4 Comerţul cu ţările terţe (tariful vamal comun, legislaţia vamală , originea mărfurilor)...............35
Teme pentru discuţie.......................................................................................................................38
Literatura de referinţă……………………………………………………………………………..39

3. Piaţa Unică Europeană................................................................................................................40

3.1 Programul pieţei interne. Actul Unic European................................................................................40
3.2 Desfiinţarea frontierelor fizice, tehnice şi fiscale.............................................................................41
3.3 Patru drepturi: libera circulaţie a mărfurilor, serviciilor, capitalurilor şi persoanelor......................46
3.4 Impactul şi efectele pieţei interne unice...........................................................................................49
Teme pentru discuţie.........................................................................................................................53
Test...................................................................................................................................................54
Literatura de referinţă ....................................................................................................................57

4. Uniunea Economică şi Monetară.......................................................................................58

4.1 Sistemul Monetar European..............................................................................................................58
4.2 Lansarea Uniunii Economice şi Monetare, trecerea la moneda unică –EURO................................62
4.3 Impactul şi efectele UEM................................................................................................................65
4.4 UEM şi armonizarea impozitelor din Uniunea Europeană...............................................................70
Teme pentru discuţie.........................................................................................................................72
Literatura de referinţă……………………………………………………………………………………….72

5. Politicile Comune ale Uniunii Europene..................................................................................74

5.1 Politici orizontale..............................................................................................................................74
 Politica Concurenţei ..................................................................................................................74
 Politica Regională......................................................................................................................77
 Politica Socială..........................................................................................................................89
 Politica Mediului şi dezvoltării durabile...................................................................................81
5.2 Politici Sectoriale.............................................................................................................................83
 Politica Agricolă a Comunităţii.................................................................................................83
 Politica Industrială şi tehnologică.............................................................................................86
 Politica Energetică.....................................................................................................................88
Teme pentru discuţie.........................................................................................................................89
Literatura de referinţă..................................................................................................................90

2
6. Relaţiile Economice Externe ale Uniunii Europene.............................................................91
6.1 Principiile politicii comerciale comune şi sistemul de comerţ multilateral
(GATT – OMC)......................................................................................................................................91
6.2 Relaţiile externe şi ierarhia preferinţelor comerciale........................................................................95
6.3 Comerţul Extern al UE: Japonia şi SUA..........................................................................................99
6.4 Dezvoltarea blocurilor comerciale regionale şi Triada globală......................................................103
Teme pentru discuţie.......................................................................................................................107
Literatura de referinţă…….........................................................................................................111

7. Economiile în tranziţie: Europa Centrală şi de Est…………………………………...112

7.1 Necesitatea Tranziţiei spre economie de piaţă în Europa Centrală şi de Est.................................112
7.2 Natura tranziţiei..............................................................................................................................114
7.3 Reorientarea comerţului şi integrarea în comunitatea Economică internaţională …………...…..120
7.4 Tranziţia:probleme şi succese.........................................................................................................123
Teme pentru discuţie..................................................................................................................... 126
Literatura de referinţă……............................................................................................................127

8. Extinderea Uniunii Europene spre Est...................................................................................128

8.1 Dezvoltarea proiectului european, condiţiile de aderare la UE......................................................128
8.2 Strategii de aderare la UE...............................................................................................................130
8.3 Lărgirea UE: cost şi beneficii.........................................................................................................132
8.4 Consecinţele financiare în urma lărgirii UE...................................................................................134
Teme pentru discuţie..................................................................................................................... 137
Literatura de referinţă……............................................................................................................138

9. Relaţiile economice între Moldova şi Uniunea Europeană............................................139

9.1 Cadrul instituţional al cooperării R. Moldova cu UE în cadrul APC............................................139
9.2 Importanţa creării zonei de liber schimb între UE şi Moldova.......................................................142
9.3 Evoluţia comerţului exterior al R. Moldova cu Uniunea Europeană..............................................143
9.4 Integrarea R. Moldova în structurile europene: probleme, avantaje şi perspective........................146
9.5 Evoluţia Comerţului Exterior al Republicii Moldova cu Uniunea Europeană. ............................148
9.6 Integrarea R. Moldova în Structurile Europene: probleme, avantaje şi perspective.....................149
Teme pentru discuţie.....................................................................................................................151
Literatura de referinţă..................................................................................................................152

3
 ABREVIERI

AELS :Asociaţia europeană a liberului schimb.

AUE :Actul Unic European
BCE :Banca centrală europeană.
CE :Comunitatea europeană (şi Tratatul constitutive).
CECO : Comunitatea europeană a cărbunelui şi a oţelului.
CEE : Comunitatea economică europeană (şi Tratatul constitutiv).
CJ : Curtea de Justiţie
COREPER : Comitetul reprezentaţilor permanenţi ai statelor membre.
CPI :Curtea de primă instanţă.
ECU : European Currencz Unit.
EUROATOM : Comunitatea europeană a energiei atomice (şi Tratatul constitutiv).
FEOGA : Fondul European de orientare şi garanţie agricolă.
FMI : Fondul monetar internaţional.
GATT : Acordul general pentru tarife şi comerţ.
IME : Institutul monetar european.
MRS : Mecanismul ratei de schimb.
NATO : Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord.
OCDE : Organizaţia pentru cooperare şi dezvoltare economică.
OMC : Organizaţia Mondială a Comerţului
ONU : Organizaţia Naţiunilor Unite.
SME : Sistemul monetar european.
TMs. : Tratatul de la Maastricht.
UEO : Uniunea Europeană Occidentală.
UE : Uniunea Europeană.

4
 1. Construcţia şi Dezvoltarea Uniunii Europene

Obiective ale procesului de studiu:

Studiind acest capitol studentul va fi capabil:

- să descrie scopul şi factorii care au influenţat la formarea Comunităţii Europene;

- să explice conţinutul şi obiectivele fundamentale ale Comunităţii Europene relative la
promovarea unei dezvoltări armonioase, echilibrate şi durabile a activităţilor economice în
ansamblul Comunităţii, creşterea durabilă neinflaţionistă, promovarea coeziunii economice
şi sociale ş.a.
- să explice mijloacele de realizare a obiectivelor comunitare prin instituirea unei pieţe
comune şi a uniunii economice şi monetare, şi prin punerea în aplicare a politicilor sau
acţiunilor comune;
- să înţeleagă şi să prezinte analiza etapelor şi formelor de integrare ale Uniunii Europene
şi să facă distingeri între ele;
- sa descrie scopul şi prevederile înscrise în tratatele care stau la baza înfiinţării Comunităţii
Europene;
- să descrie structura şi funcţionarea Instituţiilor Europene;
- să descrie conţinutul bugetului UE şi execuţia bugetară;

1.1 Originea şi сonstrucţia Uniunii Europene

Originea şi istoria edificiului comunitar datează din anii 40 ai sec. XX. În urma celui de al
doilea război mondial Europa de Vest era ruinată şi devastată. Pierderea poziţiei seculare ca
centrul al Europei, ameninţată de doua supraputeri şi teama faţă de adversarul său Uniunea
Sovietică, declarat învingător al războiului, a impulsionat cererea pentru o nouă construcţie
economico-politică a Europei. Metoda de construcţie aleasă, numită “integrarea voluntară a
diferitelor naţiuni”, subînţelege în concepţia sa unirea mai multor naţiuni în scopul creării
unei case europene comune, în care interesele comune ale statelor membre în gestionarea
afacerilor vor fi încredinţate unor instituţii comune.
Eforturile de unificare a Europei în vederea construirii unei lumi mai armonioase, creării
condiţiilor pentru o dezvoltare mai echilibrată şi durabilă a activităţilor economice se bazau pe
suportul diferitelor organizaţii occidentale care au fost înfiinţate pentru realizarea acestui
scop. Ca exemplu, Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică (OCDE), Uniunea
Europeană Occidentală (UEO), Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord (NATO),
Consiliul Europei (CE), Organizaţia Naţiunilor Unite (ONU), Fondul Monetar Internaţional
(FMI), Acordul General de Tarife şi Comerţ (GATT) şi Uniunea Europeană (UE), la originea
căreia stau trei tratate de bază: Tratatul Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului
(CECO), Tratatul cu privire la crearea Comunităţii Economice Europene (CEE) şi Tratatul
privind crearea Comunităţii Europene a Energiei Atomice (EUROATOM). Totodată,
întemeierea acestor numeroase şi complexe organizaţii cu diferite priorităţi au creat o
imagine confuză privind legătura reală între ele şi procesul de integrare europeană. Numărul
ţărilor membre în aceste organizaţii este de la 19 (UEO) la 40 (Consiliul Europei). Aceste
instituţii pot fi împărţite în trei grupe:

 Organizaţii Euro-Atlantice

Organizaţiile Euro-Atlantice au fost create după cel de al doilea război mondial ca rezultat al
alianţei dintre Statele Unite ale Americii şi Europa de Vest. Nu este deloc întâmplător faptul
organizarea primei organizaţii europene, Organizaţia de cooperare economică europeană
(OCEE), fondată în 1948 la iniţiativa Statelor Unite. Din anul 1961 OCEE se reconstituie pe

5
baze şi cu obiective noi sub denumirea de Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare
Economică (OCDE), la care au aderat şi Australia, Canada, Japonia, şi SUA. Scopul iniţial al
căreia era liberalizarea comerţului între statele membre şi, de asemenea, implementarea
Planului Marshall, pentru lichidarea urmărilor celui de al doilea război moNdial. OCDE a
devenit un cadru de discuţii privind problemele economice între statele capitaliste puternic
industrializate. În principal, noua organizaţie şi-a propus ca obiectiv reglementarea sau
studierea unor probleme privind condiţiile de concurenţă, la standardele de calitate, asigurarea
creditelor de export, politica privind mediul înconjurător, inflaţia, şomajul, cursul de schimb.
În 1947, Secretarul de stat al SUA, George Marshall, a adresat statelor europene, apelul de a-
şi uni eforturile pentru reconstruirea şi revitalizarea economiei Europei, promiţându-le
suportul şi ajutorul financiar din partea SUA. Acest apel s-a concretizat în Planul Marshall,
oficial numit Programul European de Relansare. Asistenţa financiară şi creditele acordate
ţărilor europene ascundeau interesul economic şi politic al Statelor Unite, care sperau să vadă
în Europa un partener stabil, dezvoltat din punct de vedere economic. Pe plan militar, ca
urmare a degradării raporturilor est-vest (crearea Kominform-ului în 1947, lovitura de la
Praga din 1948, a blocului de la Berlin în 1948), ce a dat naştere erei “războiului rece”, prin
semnarea Tratatului de la Bruxelles în 1948 (între Marea Britanie, Franţa, Belgia, Luxemburg
şi Olanda cu eventuala aderare a Republicii Federale a Germaniei, Italiei, Portugaliei, Spaniei
şi Greciei, care sunt în prezent ţări membre ale Uniunii Europene Occidentale), a fost creată
platforma pentru o strânsă cooperare a securităţii între ţările europene, şi, ca rezultat, în 1954
a fost creată Uniunea Europeană Occidentală (UEO). UEO urmărea întărirea cooperării
securităţii şi afirmarea identităţii europene prin punerea în aplicare a unei politici de
securitate şi apărare a Comunităţii Europene. In 1949, a fost fondată Organizaţia Tratatului
Nord-Atlantic (NATO), ca o alianţă militară între Canada, SUA şi unele state europene.

 Consiliul Europei şi Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa

Aceste organizaţii europene se caracterizează printr-o structură care permite unui număr
maxim de ţări să coopereze între ele. Din acest grup face parte Consiliul Europei, care a fost
fondat ca o instituţie politică la 5 mai 1949. Statutul Consiliului Europei nu conţine nici o
referinţă că ar fi o federaţie sau uniune şi nu prevede transferul şi exercitarea în comun a
elementelor suveranităţii naţionale. Puterea în cadrul Consiliului este rezervată Comitetului
Miniştrilor. Deciziile în problemele importante sunt luate în unanimitate, ceea ce înseamnă că
fiecare stat poate împiedica luarea deciziilor prin dreptul de veto, regulă pe care o găsim şi în
cadrul Consiliului de Securitate al Naţiunilor Unite. Consiliul Europei rămâne deci ca o
organizaţie de cooperare internaţională. Consiliul Europei a încheiat mai multe convenţii în
domeniul economiei, culturii, politicii sociale şi drept. În acest grup, de asemenea, se include
şi Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa (OSCE), fondată în 1994,
construită pe principiul şi scopul întemeiat prin Actul Final de la Helsinki din 1975 şi Carta de
la Paris din 1990. Această organizaţie are drept scop crearea stabilităţii privind protecţia păcii
şi securităţii internaţionale, reducerea pericolului pentru pace şi asigurarea unor relaţii trainice
între ţările partenere şi NATO.

 Uniunea Europeană

Al treilea grup de organizaţii europene cuprinde Uniunea Europeană, care îşi începe istoria
odată cu crearea Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului, Comunităţii Europeane a
Energiei Atomice (EUROATOM) şi a Comunităţii Economice Europeane. Trăsăturile complet
noi ale Uniunii Europene o disting de asocierea ţărilor în alte organizaţii internaţionale, prin
faptul că statele membre ale UE cedează din suveranitatea lor naţională în favoarea
instituţiilor comune ale Comunităţii Europene, conferindu-i Comunităţii Europene puterea de
a acţiona independent.

6
 La temelia Comunităţii Europene se află planul creării unei pieţe comune în două sectoare
economice importante pentru Europa: cărbunele şi oţelul, plan care a fost anunţat la 9 Mai
1950 de către Robert Shuman, Ministrul Afacerilor Externe al Franţei. Crearea Comunităţii
Europene a Cărbunelui şi Oţelului prevedea plasarea producţiei (Franco-germane) a
cărbunelui şi a oţelului sub responsabilitatea unei autorităţi supreme independente, care va
exercita puterea şi decizia asumată de statele membre în aceste două sectoare. Cedând o parte
din puterea de decizie, statele îşi vor diminua proprietatea şi vor transfera suveranitatea lor în
favoarea acestei autorităţi supreme. Uşile acestei organizaţii fiind deschise şi pentru
participarea altor state interesate pe viitor de a fi implicate în procesul de integrare economică
în cele două sectoare. La apelul acestui Plan au dat un răspuns favorabil doar cinci state
europene (Germania, Italia, Belgia, Luxemburg, Olanda). Prin urmare la 18 aprilie 1951, la
Paris, doar şase state (plus Franţa) au semnat Tratatul Comunităţii Europene a Cărbunelui
şi Oţelului. Tratatul a intrat în vigoare la 25 iulie 1952, durata sa de valabilitate fiind de 50 de
ani.
Propunerea similară făcută de ministrul apărării al Franţei, Rene Pleven, privind crearea
unei armate comune plasată sub controlul unui Minister European al Apărării, unităţile armate
mici putând fi parte integrantă a armatei NATO. Acest proiect de integrare europeană a avut în
vedere crearea Comunităţii de Apărare Europene (EDC), care, însă, a fost respinsă la 31
august 1954 de către Asambleea Naţională a Franţei, în temerile că renunţarea la armata
naţională era privită ca o serioasă înfrângere a suveranităţii franceze. Nici proiectul de statut
al unei Comunităţi Politice Europene (EPC) – martie 1953 – nu a avut şanse de succes. Se
urmărea realizarea unei structuri instituţionale asemănătoare celei a CECO şi EDC, acordarea
unui rol important instituţiilor independente de elaborare a politicii şi elementului parlamentar
şi o coordonare a politicii externe. Funcţionarea cu succes a pieţei comune a cărbunelui şi
oţelului a demonstrat însă, că integrarea a fost posibilă şi merita să fie extinsă pentru toate
produsele.
La 25 martie 1957, au fost semnate, la Roma, două noi tratate de integrare de către
aceleaşi şase ţări. Este vorba de Tratatul cu privire la crearea Comunităţii Economice
Europene (CEE) şi Tratatul privind crearea Comunităţii Europene a Energiei Atomice
(EUROATOM). Marea Britanie, care avea unele temeri privind abandonarea suveranităţii şi
privind realizarea bunăstării naţionale şi din cauza angajamentelor din Commonwealth, nu a
aderat la aceste principii şi continua să opteze pentru o cooperare interguvernamentală şi
pentru o integrare sub forma unei asocieri în cadrul unei zone de comerţ liber, iar, potrivit noii
conjuncturi, aceasta să aibă loc între statele OCEE rămase şi cele şase state comunitare, care
să constituie o unitate economică de sine stătătoare. Această modalitate a făcut obiectul
negocierilor până în anul 1958, fără vreun rezultat concret din cauza divergenţelor de opinii
deosebite între Franţa şi Marea Britanie, privind formele specifice de realizare a acelei zone
de comerţ liber. Mai mult ca atât, Marea Britanie era împotriva scopului federal al creării
Uniunii Statelor Europene.
Astfel, cele şapte state necomunitare participante la negocieri au încheiat, în 1960, la
Stockholm, o Сonvenţie privind înfiinţarea unei Asociaţii Europene a Liberului Schimb
(AELS).1 Caracteristica unei zone comerciale libere de felul celei instituite prin AELS este
renunţarea la taxele vamale între ţările membre pentru produsele de provenienţă naţională pe
baza unui certificat de origine, cu unele atenuări în privinţa gradului de încorporare în produse
a unor materii prime sau părţi din ele, de provenienţă străină (maximum 50%). În raporturile
cu ţările terţe fiecare ţară membră îşi determină propria desfăşurare a politicii ei comerciale,
cu excepţia echivalării preţurilor prin creşterea taxelor vamale pentru produsele de natură
internă.
_________________________________________________________________________________________________________________

1. Aceste state au fost: Marea Britanie, Danemarca, Norvegia, Suedia, Austria, Portugalia, Islanda, Elveţia, ulterior
fiind asociată şi Finlanda. A se vedea Gr. Geamănu, op.cit., p. 296-297;

7
 În 1961 Marea Britanie şi-a manifestat formal disponibilitatea pentru negocieri privind
accederea în structurile comunitare. Negocierile au durat până în 1963, când preşedintele
Franţei, Charles de Gaulle, a apreciat că dobândirea calităţii de membru al Comunităţilor
europene este prematură şi nu este cazul continuării negocierilor. 1 S-a afirmat că Marea
Britanie nu se află în poziţia de a accepta tarife externe comune, de a renunţa la preferinţele
privind statele din Commonwealth, de a abandona cererile privind favorizarea agriculturii ori
de a încălca raporturile cu AELS. Pe de altă parte, s-a considerat că prin accesul acestei ţări s-
ar fi întărit controlul S.U.A. asupra întregii comunităţi atlantice, fiind, în acelaşi timp, un
adevărat „cal troian” al americanilor în Europa. În 1967, Marea Britanie adresează oficial,
pentru a doua oară, cererea de aderare la CEE.
De această dată guvernul britanic şi-a manifestat voinţa de a accepta Tratatul de la Roma,
cu unele rezerve care ar rezulta din procesul de aderare la Comunităţi a unui nou membru şi
asupra unor probleme care generează unele dificultăţi, precum incidenţele politicii agricole
comune asupra costului vieţii şi asigurarea evoluţiei pozitive a agriculturii britanice, sistemele
ei de finanţare şi implicaţiile bugetare, ca şi asupra balanţei de plăţi ori problemelor generate
de existenţa Commonwealth-ului. Cereri similare de aderare au depus, odată cu Marea
Britanie, Norvegia, Danemarca şi Irlanda. Accederea acestor ţări iniţial s-a ciocnit de opoziţia
Preşedintelui Franţei, Generalul de Gaulle. După o perioadă lungă de dezbateri şi negocieri
grele, în timpul cărora Franţa a folosit de doua ori dreptul de veto, prima dată în 1961 şi a
doua oară în 1967, aceste ţări - Anglia, Danemarca şi Irlanda sunt admise în CEE în 1973.
Norvegia nu a dobândit această calitate în urma rezultatului negativ al referendumului
organizat pe plan naţional în acest scop. Aceasta a fost prima lărgire, care a mărit numărul
statelor membre de la 6 la 9, în 1973. Odată ce democraţia a fost restaurată în Grecia,
Portugalia şi Spania, aceste ţări depun cerere pentru a deveni membri ai Comunităţii
Europene, Parlamentul Vest-european ratifică tratatul de aderare a Greciei la 1 ianuarie
1981, Grecia fiind al zecelea membru al CEE. Spania şi Portugalia devin membri ai CEE
la 1 ianuarie, 1986. Prin semnarea Actului Unic European, în iunie 1987, cele 12 state decid
să finalizeze piaţa unică europeană până la 31 decembrie 1992. În decembrie 1991, ţările
membre decid la Maastricht, de a construi şi dezvolta în interiorul pieţei unice uniunea
economică şi monetară, politica afacerilor interne, politica externă şi politica de securitate
comună, transformând în aşa fel Comunitatea Europeană în Uniunea Europeană. La 1
ianuarie 1995, Europa celor 12 devine Europa celor 15, odată cu aderarea Austriei,
Finlandei şi Suediei. Norvegia votând iarăşi cu (52,8%) împotriva aderării la CEE. În viitorul
apropiat Uniunea Europeană se va extinde spre Est, după Consiliul European de la Nice şi
încheierea Conferinţei Interguvernamentale, Uniunea Europeană a creat premizele
instituţionale pentru realizarea extinderii Uniunii.

1.2 Forme şi teorii de integrare economică

Noţiunea de integrare economică presupune semnarea acordurilor între două sau mai
multe state suverane în urma cărora statele elimină obstacolele ce stau în calea comerţului şi
tranzacţiilor comerciale dintre ele, care sunt dirijate spre beneficiul lor, în comparaţie cu
statele ce au rămas de partea cealaltă a acordurilor. Acordurile de acest fel pot varia de la
acorduri preferenţiale până la uniuni economice şi diverse modele ce implică o ordine
ascendentă a nivelurilor de integrare, care pot fi evoluate pe o scară de cinci puncte. Intr-o
organizaţie internaţională de cooperare cum ar fi Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare
Economică (OCDE) sau Consiliul Europei, statele membre se angajează să coopereze cu
partenerii lor în anumite domenii definitivate din timp, fără a ceda din suveranitatea lor
naţională. Dimpotrivă, într-o organizaţie de integrare economică, precum CECA sau CEE,
statele membre se declară dispuse să cedeze o parte din suveranitatea lor naţională în
favoarea unei comunităţi supranaţionale, sau altfel spus în favoarea unei suveranităţi comune.
____________________________________________________________________________________________________
1. A se vedea J. Boulouis, Droit institutionnel de l’Union europeenne, 5-e edition, Montchretien, Paris, 1995, p.13

8
 1. Un model de cooperare guvernamentală este crearea unei zone de comerţ liber. În
cadrul unei asemenea forme de integrare ţările membre suprimă barierele vamale şi
comerciale dintre ele şi alte obstacole vamale care sunt piedică pentru libera circulaţie a
mărfurilor fabricate pe teritoriul ţărilor partenere, dar fiecare ţară îşi menţine propriul tarif
exterior şi politica vamală în comerţul cu ţările terţe. În acest model de integrare ţările îşi
păstrează în întregime suveranitatea naţională. Trebuie menţionat faptul că fiecare ţară
membră a zonei de comerţ liber îşi determină propriul tarif exterior, spre exemplu: ţara A a
stabilit tariful exterior de 5%, ţara B - 10% şi ţara C - 30%, în această situaţie, ţările care nu
sunt membre ale acestei zone de comerţ liber pot profita de aceasta la exportul produselor în
una din ţările membre ale acestei zone în care nivelul tarifului de protecţie este cel mai mic şi
de a reexporta eventual produsul din aceasta ţară în altă ţară membră a zonei de comerţ liber
în care nivelul de protecţie este mult mai mare. Potenţialul reexport al acestor produse în ţara
C poate ameninţa politica de protecţie a acestei ţări, care încearcă să-şi protejeze, de exemplu
produsele agricole ale producătorilor autohtoni. Iată de ce, într-o zonă de comerţ liber este
foarte important de a deviza regulile de origine a mărfurilor pentru toate importurile
tranzacţionate între statele membre, spre a putea stabili originea mărfii comercializate. Cele
mai cunoscute zone de comerţ liber, care funcţionează o perioadă de mai mulţi ani, sunt:
Asociaţia Europeană a liberului Schimb, constituită din câteva state: Norvegia, Elveţia,
Liechtenstein şi Islanda, Zona de comerţ liber Nord-americană (NAFTA), Zona de comerţ
liber Latino-americană (LAFTA).
2. Uniunea vamală, este similară cu zona de comerţ liber, doar cu excepţia că libera
circulaţie se referă nu numai la produsele fabricate în ţările partenere, dar şi la toate mărfurile
care se găsesc pe teritoriul ţărilor membre acestei uniuni vamale, indiferent de originea lor.
Însă, în acest model de integrare, statele îşi pierd din autonomia vamală şi aplică un tarif
vamal exterior comun faţă de ţările terţe. În scopul de a gestiona tariful vamal exterior
comun, ţările membre ale uniunii vamale aplică o politică comercială comună. Deci, la acest
nivel ţările deja consimt o cesiune importantă din suveranitatea naţională. O trăsătură pozitivă
a creării uniunii vamale prin instituirea tarifului exterior comun este că aici se rezolvă
problema reexportului produselor dintr-o ţară cu un tarif mai mic în altă ţară membră a zonei
de comerţ liber, care are un tarif mai mare pentru producătorii externi.
3. O altă etapă de integrare este piaţa comună, aici toate mărfurile şi serviciile pot fi
oferite în aceleaşi condiţii în interiorul pieţei comune, datorită uniunii vamale existente şi
datorită alinierii progresive a politicilor economiei naţionale. La această etapă de integrare se
asigură libera circulaţie a capitalului, serviciilor, forţei de muncă şi a mărfurilor. Pentru ca
piaţa comună să poată lucra efectiv este nevoie de ajustarea politicilor comune, ceea ce
presupune cedări din suveranitatea naţională a statului. Chiar la o asemenea etapă avansată a
integrării economice, piaţa comună nu pare a fi o piaţă unică adevărată, deoarece existenţa
variaţiei monetare şi a riscului de schimb valutar pot crea încă numeroase piedici în
tranzacţiile comerciale, limitează interpenetrarea pe pieţele financiare şi creează obstacole la
plasarea întreprinderilor acolo unde factorii de producţie par să fie mult mai atrăgători pentru
activitatea întreprinderii. Crearea condiţiilor optime pentru producere în interiorul pieţei
comune a obligat statele membre să avanseze la o noua etapă de integrare economică, care
este Uniunea Economică şi Monetară.
4. Uniunea Economică şi Monetară, implică o politică monetară comună şi
introducerea unei valute comune de către statele membre. Uniunea Economică şi Monetara
implică un nivel înalt de cooperare şi coordonare a politicilor economice în ce priveşte
convergenţa între statele membre şi apropierea condiţiilor economice conjuncturale şi
structurale. Politica fiscală este semnificativ afectată de această formă de integrare economică.
O instituţie supranaţională comună aşa cum este Banca Centrală Europeană va coordona
politica monetară şi va avea în responsabilitate luarea deciziilor economice din partea ţărilor
membre. Deşi, ţările pot rămâne unităţi politice independente, ele încetează de a mai fi unităţi
economice independente. SUA este compusă dintr-un grup de state şi cu toate că gradul

9
suveranităţii politice şi juridice este păstrat de fiecare stat în parte, statele împart un sistem
monetar unic şi au un guvern federal de control, deşi nu total, asupra impozitării şi
cheltuielilor publice. Odată cu introducerea valutei unice în Europa (EURO), grupul celor 12
state participante la UEM prezintă multe din aceste trăsături. Viitoarea extindere a armonizării
politicii fiscale şi impozitare ar conduce la realizarea unei uniuni economice depline a acestor
economii. Înainte ca această etapă de integrare să fie complet finisată, statele membre,
dezvoltând legăturile economice şi politice între ele, au simţit nevoia de a armoniza politica
afacerilor interne şi justiţia, pentru a proteja efectiv frontierele lor externe împotriva
contrabandei şi a traficului de arme şi stupefiante, şi politica externă, pentru ca economia pe
care au creat-o să se bucure de o putere corespunzătoare mărimii sale în organizaţiile
internaţionale, ceea ce duce spre o altă etapă de integrare politică şi economică.
5. Uniunea Politică şi Economică este etapa finală a integrării regionale, în care ţările
participante devin o naţiune, un stat federal. Uniunea politică se bazează pe instituţii politice
comune capabile să garanteze suveranitatea statului, cetăţenii statelor membre sunt cetăţenii
Uniunii. Primul pilon al UE, fondat pe trei tratate de bază şi completat cu Tratatul UEM, a
realizat un grad important al unităţii, fără a distruge diversitatea. Instituţiile şi procedurile
decizionale în pilonul I sunt asemănătoare cu acelea care pot fi găsite într-un stat federal. Pe
de altă parte, Uniunea Europeana rămâne încă o organizaţie internaţională clasică de
cooperare interguvernamentală în pilonul II – Politica externă şi de securitate comună (PESC)
şi III ( Politica afacerilor interne şi de cooperare a justiţiei). Uniunea Europeană, pe departe
este de a fi o uniune politică, în ciuda încercării de a comunitariza aceşti doi piloni prin
Tratatul de la Amsterdam şi Nice. În momentul când Uniunea Europeană va ratifica tratatul
privind crearea unei uniuni politice, atunci pilonul II şi III vor putea fi aplicate la nivel
supranaţional.

Tabela 1. Prezentarea schematică a integrării economice

Comerţul liber Politica Mobilitatea Politica Un guvern
comercială factorului liber monetară şi
comună fiscală comună
Zona de comerţ da nu nu nu nu
liber
Uniunea vamală da da nu nu nu
Piaţa comună da da da nu nu
Uniunea da da da da nu
economică
Uniunea politică da da da da da

Federalismul European, noţiune inspirată din tradiţia democrat-creştină şi experienţa

germană, este un federalism prin integrare, cu scopul de a oferi mai multă unitate acolo unde
domină o prea mare diversitate. Principiile sale de bază sunt eficacitatea, solidaritatea,
responsabilitatea civică şi diversitatea. Prin integrare regională de tip federal se urmăreşte
atingerea unei mai mari eficacităţi, nerealizabilă într-un cadru naţional. În acelaşi timp, este
singurul care asigură coexistenţa paşnică a grupurilor diferite, respectându-le identitatea şi
eliminând orice formă de asimilare a minorităţii de către majoritate (situaţie caracteristică
naţiunii). În plan practic, federalizarea Europei înseamnă o puternică diminuare a rolului
statelor naţionale şi înlocuirea lor cu regiunile.
Spre deosebire de federaţie, confederaţia este o simplă asociere de state în baza unui
tratat, pentru realizarea în comun a unui obiectiv, de obicei apărarea. Confederaţia e situată la
jumătatea drumului între suprastat şi alianţă.1
Fiind o “asociaţie contractuală între state suverane”, confederaţia reprezintă o categorie a
dreptului internaţional (spre deosebire de federaţie, care emană din dreptul public intern).
_______________________________________________________________________________________________________________

10
1. Christine Gouaud, Reflexions sur le concept de confederation, les Cahiers Universitaires Paneuropeens, nr.1, 1994, Paris, p.21
În cadrul confederaţiei, statele membre îşi păstrează toate competenţele, menţinându-se
principiul suveranităţii şi al egalităţii juridice. Un sistem confederal coordonează entităţile,
conservându-le personalitatea, suveranitatea, în timp ce sistemul federal lasă componentelor
sale o autonomie limitată.1

Tratatele Uniunii Europene

Primul tratat european, prin care a fost constituită Comunitatea Europeană a

Cărbunelui şi Oţelului, a fost semnat la 18 aprilie 1951 la Paris şi a intrat în vigoare la 25
iulie 1952. El presupunea crearea unei pieţe comune în care produsele de cărbune şi oţel să fie
comercializate liber, suprimând barierele tarifare şi netarifare pentru aceste produse.
Fundamentul economic al acestui tratat se află în dispoziţiile art.4, în sensul că sunt
recunoscute ca incompatibile cu piaţa comună a cărbunelui şi oţelului şi că vor fi abolite şi
interzise:
a) taxele la import şi la export ori taxele având efect echivalent şi restricţiile
cantitative privind circulaţia produselor;
b) măsurile şi practicile discriminatorii între producători, între cumpărători şi între
consumatori, în special în privinţa fixarii limitei maxime şi minime a preţurilor şi
condiţiilor de livrare ori a tarifelor şi condiţiilor de transport, precum şi măsurile
care împiedică libera alegere de către cumpărător a furnizorului;
c) subsidiile şi ajutoarele acordate de către state ori taxele speciale impuse de state în
orice formă ar fi ele;
d) practicile restrictive care tind spre împărţirea şi exploatarea pieţii.

Tratatul CECO desemnează o Înaltă Autoritate care să asigure realizarea obiectivelor sale
în conformitate cu principiile stabilite. Mai este înfiinţată şi o Adunare Comună, compusă, la
început, din membrii parlamentelor naţionale, numiţi de acestea, şi în faţa căreia Înalta
Autoritate este răspunzătoare pentru aplicarea Tratatului, contra ei putând să fie depuşi o
moţiune de cenzură. În sfârşit a fost creată şi o Curte de justiţie cu sarcina asigurării
respectării legii în interpretarea şi aplicarea Tratatului şi a regulilor elaborate în temeiul
acestuia. Intenţiile fondatorilor CECO erau într-adevăr de a experimenta ceea ce treptat ar fi
putut fi extins în alte sfere economice, obiectivul final fiind “Federaţia Europeană”. Succesul
realizat pe această piaţă a condus la ranforsarea ideii că puterea supranaţională a instituţiilor
europene acordată în anumite domenii ar avea un efect benefic asupra economiilor ţărilor
membre. Tratatul CECO a fost încheiat pentru o perioada de 50 de ani şi, în 2002, când va
expira, regulile specifice ce ţin de aceste doua sectoare vor fi incluse in Tratatul Comunităţii
Economice Europene (CEE).
Tratatul de constituire a Comunităţii Europene a Energiei Atomice a fost semnat la 25
martie, 1957, la Roma şi a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1958. Scopul acestui tratat era de a
crea o piaţă unică pentru echipamentul şi materialele atomice, stabilirea unei legislaţii unice în
acest domeniu, de a introduce un sistem pentru supravegherea utilizării energiei atomice în
scopuri paşnice şi standarde unice pentru securitatea atomică, şi protecţia sănătăţii populaţiei
împotriva radiaţiei ionizante. Elementele-cheie în acest tratat erau, totuşi, coordonarea
programelor de cercetare ale statelor membre şi un program de cercetare comun implementat
de un centru de cercetare, care să ducă la dezvoltarea tehnologiei şi stimularea producţiei
nucleare în Europa.
Tratatul Comunităţii Economice Europene a fost semnat la 25 Martie 1957, la Roma.
Unul din principalele obiective ale CEE l-a constituit crearea şi menţinerea pieţei unice,
definite ca un teritoriu fără frontiere interne, în care este asigurată circulaţia liberă a bunurilor,
persoanelor, serviciilor şi capitalurilor. Tratatul CEE prevedea planuri detaliate pentru crearea
unei pieţe unice, ceea ce implică:
________________________________________________________________________________________________________________

11
 1. Eliza Campus, Ideea federală în perioada interbelică, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1993, p. 16-18
a. necesitatea stabilirii unei uniuni vamale, eliminarea pe de o parte a taxelor vamale, a
cotelor de import şi a altor obstacole în calea comerţului între statele membre, iar pe
de altă parte, introducerea unui tarif vamal exterior comun şi promovarea unei politici
comerciale comune faţă de ţările terţe, art. 9(1) Tratatul CE, p.6;
b. implementarea, armonizarea politicilor naţionale privind cele patru drepturi de bază:
dreptul la circulaţia bunurilor, dreptul la circulaţia liberă a forţei de muncă, dreptul la
stabilirea şi prestarea serviciilor, dreptul la circulaţia capitalurilor, Art. 3 (c), Tratatul
CE;
c. stabilirea politicii agricole comune, art. 35, Tratatul CE;
d. adoptarea politicii comune în sfera transporturilor; art. 74-84, Tratatul CE;
e. stabilirea şi menţinerea unui sistem efectiv de concurenţă loiala şi liberă între
întreprinderile situate pe teritoriul CE, art. 3 (f), Tratatul CE;
f. crearea Fondului Social European, în scopul îmbunătăţirii situaţiei lucratorilor şi
ridicării nivelului lor de trai.
Discuţii pe tema reformei CEE au avut loc la cele mai diverse niveluri în perioada anilor
1983-85 şi ele au scos la iveală puternice divergenţe de interese între ţările comunitare. În cele
din urmă ele s-au finalizat printr-un compromis – adoptarea în iulie 1985 a “Cartea Albă”
pentru desăvârşirea pieţei unice interne a CEE până la finele anului 1992.Un important
amendament la Tratatele Comunităţilor Europene a fost adus la 1 iulie 1987 prin intrarea în
vigoare a Actului Unic European. Fiind anexat în particular la Tratatul CEE, Actul Unic
European a obligat Comunitatea Europeană să adopte măsuri în scopul delimitării progresive
a unei pieţe interne în cadrul CEE, până la data de 31 decembrie 1992, înţelegându-se prin
aceasta că se va putea circula fără formalităţi, fiecare cetăţean comunitar putând să se
stabilească, să muncească şi să înveţe oriunde în perimetrul comunităţii. In acelaşi timp, Actul
Unic European implica şi realizarea altor obiective în afara pieţei unice interne şi anume:
a. coeziunea economică - adică crearea condiţiilor ca fiecare stat membru să facă
efortul de a-şi conduce politica economică într-un mod convergent cu cele ale
partenerilor săi din Comunitate, în acest fel contând pe sprijinul CEE;
b. armonizarea politicii sociale – adică posibilitatea organelor comunitare de a
adopta şi implementa în toate ţările membre reglementări în domeniul social
(vizând armonizarea condiţiilor de muncă şi de viaţă ale cetăţenilor din ţările
membre);
c. coordonarea eforturilor de cercetare şi dezvoltare tehnologică a tuturor
ţărilor membre cu sprijinul multilateral al Comunităţii, inclusiv pe plan
financiar;
d. cooperarea monetară – adică consolidarea Sistemului Monetar European, la
care să adere toate ţările membre ale CEE, şi stabilirea unităţii de cont vest-
europene (ECU);
e. instituţionalizarea Consiliului European, care a funcţionat doar ca o
reuniune formală a şefilor de state şi de guverne din ţările membre ale CEE.
f. votul prin majoritate calificată, care a înlocuit principiul unanimităţii,
repartizarea voturilor pe ţări în cadrul Consiliului Ministerial al CEE (cei12)
fiind următoarea: Germania, Franţa, Italia, Anglia, câte 10 voturi fiecare;
Spania 8 voturi; Belgia, Olanda, Grecia, Portugalia câte 5 voturi fiecare;
Danemarca, Irlanda câte 3 voturi fiecare şi Luxemburgul 2 voturi; din totalul
celor 76 de voturi, majoritatea calificată trebuie să fie de 54 de voturi, iar
majoritatea de blocaj este de 23 de voturi;1
___________________________________________________________________________
1. Odată cu aderarea Austriei, Suediei, Finlandei, începând cu 1 ianuarie 1995, majoritatea calificată şi minoritatea de
blocaj s-au schimbat. Problema reformei instituţionale a fost înscrisă pe ordinea de zi a Conferinţei
Interguvernamentale a CEE din martie 1996, de la Torino.

12
 g. sporirea competenţelor Parlamentului European, care va fi ales prin vot
universal direct şi care obţine dreptul de amendament în noile domenii în care
deciziile se iau cu majoritate calificată.
h. creşterea competenţelor CEE în domeniile: monetar, financiar şi mediul
înconjurător;
i. întărirea cooperării ţărilor membre în domeniul politicii externe şi al
securităţii;
j. realizarea în cadrul CEE a unei pieţe unice interne a ţărilor membre, până
în anul 1992.
Piaţa comună a CEE reprezintă, în fond, începutul realizării uniunii economice şi
monetare în cadrul Comunităţii şi ea nu implică desfiinţarea entităţilor naţionale. Ca rezultat
al procesului de realizare a pieţei unice europene, în decembrie 1990, şefii statelor şi
guvernelor CEE au convocat la Roma două conferinţe interguvernamentale: prima trebuia să
elaboreze măsurile necesare pentru stabilirea Uniunii Economice şi Monetare, a doua
conferinţă trebuia să examineze problemele vizând realizarea Uniunii Politice. Rezultatele
acestor doua conferinţe s-au înscris în Tratatul de constituire a Uniunii Europene (TUE),
semnat la 7 februarie 1992, la Maastricht de către toţi membrii CEE, care a intrat în
vigoare la 1 noiembrie 1993.
Tratatul aduce noi modificări şi completări celor trei tratate încheiate anterior (CECO-
1951, CEE –1957 si Euroatom –1957) pe linia reformei începută de Actul Unic European.
După punerea în aplicare a acestui tratat, Comunitatea Europeană se va numi Uniunea
Europeană.
Uniunea şi-a fixat următoarele obiective, conform Art. B al Tratatului:
 Promovarea unui progres economic şi social echilibrat, în special prin crearea
unui spaţiu fără frontiere interne, prin consolidarea coeziunii economice şi
politice şi prin stabilirea unei uniuni economice şi monetare cu obiectivul
final al introducerii unei monede unice europene cel târziu în 1999.
 Afirmarea identităţii europene pe scena internaţională, în special prin
punerea în aplicare a unei politici externe şi de securitate comună şi, pe termen
lung, a unei politici de apărare comună.
 Întărirea protecţiei drepturilor şi intereselor cetăţenilor statelor membre ale
Comunităţii prin instituirea unei cetăţenii a Uniunii.
 Dezvoltarea unei strânse cooperări în domeniul justiţiei şi afacerilor interne.
 Menţinerea acquis-ului comunitar şi dezvoltarea lui în scopul de a examina în
ce măsură politicile şi formele de cooperare instaurate prin tratat vor trebui să
fie revizuite în vederea asigurării eficacităţii mecanismelor instituţiilor
comunitare.
Extinderea competenţelor Comunităţii Europene (intensificarea protecţiei
comunitare a consumatorilor, politica de sănătate, politica vizelor, realizarea infrastructurii de
transporturi, telecomunicaţii şi de distribuire a energiei (reţele transeuropene),
instituţionalizarea cooperării pentru dezvoltare, politica industrială, educaţie, cultură,
intensificarea protecţiei mediului înconjurător, cercetare şi dezvoltare, politica socială
(excepţie Anglia), cooperarea în materie de justiţie şi de afaceri interne;

 Puteri suplimentare pentru Parlamentul European (participarea la procesul

legislativ; aprobarea componenţei Comisiei, ratificarea tuturor tratatelor
internaţionale importante etc.).
Tratatul Uniunii Europene separă construcţia europeană în trei piloni de bază,
deosebindu-i între ei pe baza procesului de luare a deciziilor. Pilonul de bază îl constituie
Comunităţile Europene (CECO, EUROATOM, CEE şi UEM). Alţi doi piloni sunt în mare
măsură interguvernamentali, pilonul II - Politica Externă şi de Securitate Comună, pilonul
III- Cooperarea Judiciară şi Afacerile Interne. Aceşti doi piloni au o capacitate instituţională

13
mult mai joasă, de obicei nu este prezentă votarea majoritară, Comisia joacă un rol mai puţin
important şi poziţiile comune sau acţiunile comune adoptate nu constituie o lege pentru
Comunitate.
În iunie 1997, la Amsterdam , Şefii de State şi Guverne ale celor 15 state ale UE s-au
întâlnit pentru a revizui Tratatul Uniunii Europene, având ca sarcină să analizeze punerea în
aplicare a Tratatului în primele sale doua etape şi să adopte măsurile necesare pentru a se
putea trece la faza finală a Uniunii economice şi monetare, precum şi a Uniunii politice.
Tratatul de la Amsterdam a intrat în vigoare în mai 1999, având patru obiective de bază:
 Satisfacerea intereselor cetăţeanului UE, în special, prin protejarea drepturilor
fundamentale ale cetăţeanului UE, lupta împotriva şomajului în ţările membre
ale UE; un control sporit la frontierele externe ale UE şi o protecţie mai
eficientă împotriva criminalităţii internaţionale şi a comerţului ilicit cu droguri;
elaborarea de politici coerente în ce priveşte vizele, imigrările, azilul etc.).
 O mai bună cooperare între ţările UE în domeniul justiţiei şi afacerilor interne.
 Reforma instituţională în cadrul UE în scopul lărgirii UE spre ţările Europei
Centrale şi de Est (ponderea voturilor pe statele membre după criteriul
populaţiei şi al forţei economice, restrângerea votului unanim şi extinderea
votului majoritar în luarea deciziilor, extinderea codeciziei
(Parlament/Consiliul).
 Afirmarea Europei pe scena mondială prin acordarea responsabilităţilor
Consiliului Europei (Şefii de state şi de guverne), definitivarea strategiilor
comune ce urmează să fie implementate de către statele membre şi desemnarea
reprezentantului suprem pentru coordonarea şi planificarea Politicii Externe şi
de Securitate Comună.

Tratatul de la Nice, semnat la 26 februarie 2001, ar trebui să însemne sfârşitul unei faze
prelungite de ajustare a Uniunii Europene. După Consiliul European de la Nice şi încheierea
Conferinţei Interguvernamentale, Uniunea Europeană a creat premisele instituţionale pentru
realizarea extinderii Uniunii până la 27 membri. Conferinţa s-a axat asupra următoarelor trei
probleme:
 Reformele instituţionale privind extinderea Uniunii Europene spre Est.
 Mărimea şi componenţa Comisiei, rolul Parlamentului European.
 Importanţa şi ponderea voturilor în Consiliul UE şi posibila extindere a
majorităţii calificate.
Scopul general acceptat privind ponderea voturilor a fost de a asigura ca orice coaliţie
câştigătoare pe baza votului majoritar calificat, va reprezenta majoritatea rezonabilă a
populaţiei şi deciziile nu vor putea fi blocate de către cineva în minoritate. Principalul scop a
fost atins şi obstacolele instituţionale care apăreau odată cu lărgirea Europei spre Est au fost
înlăturate. Tratatul prevede o nouă distribuţie a locurilor în Parlamentul European, pe
care le va aplica la viitoarele alegeri din 2004, numărul locurilor va creşte de la 626 (în
prezent) la 732. Fiecare ţară va avea câte un comisionar, începând cu 1 ianuarie 2005. In
momentul în care UE va fi compusă din 27 de state membre, atunci vor fi numiţi mai
puţini comisionari decât numărul statelor membre, ei vor fi selectaţi conform sistemului
de rotaţie. Rolul Parlamentului European a crescut datorită extinderii procedurii de
codecizie. Votarea cu majoritate calificată va fi extinsă pentru 27 de sectoare. Cele mai
importante decizii care vor fi luate prin vot majoritar calificat, de îndată ce Tratatul va intra în
vigoare, sunt:
k. facilitarea liberei circulaţii a cetăţenilor;
l. cooperarea judiciara şi civică;
m. politica industrială;
n. încheierea acordurilor internaţionale privind comerţul cu servicii;
o. şi aspectele comerciale ale proprietăţii intelectuale;

14
 p. statutul partidelor politice la nivel european.
Tratatul, de asemenea, prevede dezvoltarea unei strânse cooperări în domeniul politicii
externe şi de securitate (al doilea pilon) şi implementarea acţiunilor şi poziţiilor comune, dar
acestea nu vor fi folosite pentru scopuri ce au implicaţii militare.

1.4 Mecanismul funcţionarii instituţiilor europene

Tabelul 1.2 Instituţiile Uniunii Europene ( în prezent)

Consiliul European
15 Şefi de State sau de Guverne
şi Preşedintele Comisiei
Europene

Consiliul Uniunii Europene Curtea Europeană de

15 miniştri Justiţie
15 judecători

Comitetul Regional Parlamentul European Comitetul Economic

222 membri 626 membri şi Social
222 membri

Curtea de Auditori Comisia Europeană

15 membri 20 membri

Banca Centrală Banca Europeană de

Europeană Investiţii

Voturile în cadrul Procentul Procentul Membrii Comisiei

Consiliu voturilor populaţiei Europene
l
de Miniştri

Germania 10 11.36 21.96 2

Franţa 10 11.36 15.63 2
Italia 10 11.36 15.39 2
Marea Britanie 10 11.36 15.75 2
Spania 8 9.09 10.53 2
Belgia 5 5.68 2.72 1
Grecia 5 5.68 2.81 1
Olanda 5 5.68 4.16 1
Portugalia 5 5.68 2.66 1
Austria 4 4.54 2.16 1
Suedia 4 4.54 2.37 1
Danemarca 3 3.41 1.41 1
Irlanda 3 3.41 0.97 1
Finlanda 3 3.41 1.37 1
Luxembourg 2 2.27 0.11 1

Sursa: Dr. Klaus-Dieter Borchardt, The ABC of Community Law, 2000, p. 22 , “The institution Constitution of the European
Union”

 Sistemul legal al Uniunii Europene

În imaginea construcţiei europene, liantul casei comune este dorinţa diferitelor naţiuni
de a trăi în pace, planurile pe care se bazeaza construcţia sunt tratatele şi cărămida reprezintă
actele legislative adoptate de către Parlament şi Consiliu. Aceste acte pot fi adoptate şi

15
aplicate de către instituţiile competente, care sunt autorizate prin Tratatul European (principiul
de atribuţie a puterilor). Principiile care guvernează activitatea Uniunii Europene sunt:
subsidiaritatea, codecizia şi solidaritatea. Noul Art. 3B/CE defineşte astfel principiul
subsidiarităţii: „Comunitatea acţionează în limitele competenţelor care îi sunt conferite şi în
baza obiectivelor care îi sunt atribuite prin prezentul tratat. În domeniile care nu ţin de
competenţa sa exclusivă, Comunitatea nu intervine, confom principiului subsidiarităţii, decât
dacă, şi în măsura în care, obiectivele acţiunii anvizajate nu pot să fie realizate de o manieră
satisfăcătoare pentru statele membre şi pot deci, având în vedere dimensiunile sau efectele
acţiunii anvizajate, să fie mai bine realizate la nivel comunitar. Acţiunea Comunităţii nu va
depăşi ceea ce este necesar pentru a atinge obiectivele prezentului tratat”.
Codecizia şi solidaritatea se referă la modul de adoptare a deciziilor şi a răspunderii
comune, solidare în tot ce se întreprinde pe linia realizării obiectivelor tratatului.
Art. 249 al Tratatului CEE prevede cinci forme de acte juridice şi fiecare dintre ele au
incidenţe diferite asupra sistemului juridic al statelor membre, unele fiind direct aplicabile în
legislaţia naţională, altele permiţând o adaptare progresivă la dispoziţiile comunitare.
Regulamentul este o măsură care are aplicare generală, fiind obligatoriu şi direct
aplicabil în toate statele membre. Fiind ca o lege naţională, el expune drepturi şi obligaţii
direct aplicabile cetăţenilor UE. Regulamentul intră în vigoare după publicarea sa în Jurnalul
Oficial al Comunităţii Europene şi este aplicat direct, fără a mai fi nevoie de transpunerea lui
în dreptul naţional, cu alte cuvinte regulamentul substituie dreptul comunitar în dreptul
naţional şi este cel mai efectiv instrument juridic oferit de către tratatul european.
Directiva este o măsură ce se intreprinde pentru a obţine rezultate privind fiecare stat
membru căruia îi este adresată, dar lasă pe seama autorităţilor naţionale libertatea de a alege
modul concret de realizare şi mijloacele necesare pentru a se conforma şi pentru a încorpora
obiectivele comunităţii în sistemul legal naţional. Scopul directivei este armonizarea
legislatiei statelor membre, prin eliminarea contradicţiilor şi conflictelor apărute între legile
naţionale. Ceea ce înseamnă că directiva nu înlocuieşte legile statelor membre, dar le obligă
să le ajusteze în conformitate cu regulile comunitare. Odată ce Directiva este publicată în
Jurnalul Oficial al Comunităţii şi este notificată în statele membre, ea poate fi aplicată.
Decizia este o măsură obligatorie pentru subiecţi strict desemnaţi: adresată unuia sau
sau mai multor state membre, întreprinderi etc. Varietatea potenţialilor destinatari ai deciziilor
este acompaniată de varietatea aplicării conţinutului, care poate fi interpretat ca parţial-
regulament sau parţial-directivă până la o decizie administrativă specială. În tot cazul, decizia
poate produce efecte directe şi poate să oblige respectarea ei. Adiţional la aceste acte juridice,
care au un efect obligatoriu pentru statele membre, pentru instituţiile comunitare şi, în
numeroase cazuri, pentru cetăţenii UE, Consiliul şi Comisia pot adopta recomandări,
sugerând destinatarilor un anumit comportament, sau (avize) opinii, evaluând situaţia actuală
în anumite state. Aceste măsuri au un rol de informare asupra poziţiei instituţiilor în anumite
probleme de interes comunitar şi nu au obligaţie juridică pentru statele membre. În plus,
Consiliul şi Parlamentul European pot adopta rezoluţii, declaraţii sugerând direcţionarea
voinţei politice în anumite domenii. Rezoluţiile stabilesc punctele de vedere şi intenţiile
comune privind procesul de integrare sau sarcini specifice ce ţin de problemele interne ale
Comunităţii, cum ar fi: principalele chestiuni privind politica regională, politica energetică şi
politica monetară. Declaraţiile sunt de două feluri: declaraţii ce implică dezvoltarea
comunităţii: cum ar fi Declaraţia privind Drepturile şi Libertăţile Fundamentale, Declaraţia
privind Democraţia. Alt tip de declaraţii se eliberează în contextul procesului decizional al
Consiliului, aceste declaraţii stabilesc punctul de vedere al fiecărui membru al Consiliului
privind interpretarea deciziilor Consiliului. Această interpretare poate fi considerată drept un
mijloc esenţial de găsire a compromisului. Rezoluţiile şi avizele sunt publicate în seria C
(comunicări) a Jurnalului Oficial al Comunitaţii Europene, actele obligatorii, recomandările,
cât şi poziţiile şi acţiunile comune în politica externă şi de securitate comună, politica
afacerilor interne şi judiciare sunt publicate în seria L (legislatie) a Jurnalului Oficial.

16
 Dreptul Comunitar este uniform şi complet aplicat în ansamblul Comunităţii şi nu poate fi
incălcat sau anulat de către dreptul naţional al unui stat membru. Dreptul Comunitar are
superioritate asupra drepturilor naţionale, chiar şi asupra dreptului constituţional al Statelor
Membre. De facto, Statele Membre definitiv au transferat drepturile suverane Comunităţii pe
care au creat-o şi ei nu pot reveni ulterior la acest transfer de măsuri unilaterale incompatibile
cu conceptul Comunităţii.
Tratatele în baza cărora a fost instituită Comunitatea Europeană definesc obiectivele şi
regulile care trebuie să fie respectate şi implementate, stabilesc cadrul instituţional care
asigură Comunitatea cu un sitem decizional original. Acest sistem este bazat pe cooperarea
şi dialogul între trei instituţii, Comisia, Parlamentul European şi Consiliul, în dialogul cărora
intervin în numeroase cazuri şi altele două instituţii, Comitetul Economic şi Social şi
Comitetul Regional. În continuare vom analiza mecanismul şi structura instituţiilor
comunitare, importanţa şi rolul lor în dezvoltarea şi lărgirea Uniunii Europene.

 Parlamentul European

Parlamentul European este instuţia democratică aleasă prin vot universal direct, care
reprezintă interesele şi drepturile cetăţenilor europeni. Tratatul de la Roma care stă la originea
construcţiei europene conferă Parlamentului European doar un rol consultativ. Însă, odată cu
dezvoltarea Comunităţii Europene şi a creşterii influenţei politice, a fost extinsă gradual şi
puterea legislativă a Parlamentului. Prin Actul Unic European, în 1986, Parlamentului i se
confera noi drepturi şi i se acordă o putere de amendament în noile domenii în care deciziile
se iau cu majoritate calificată. Ulterior, în 1993, Tratatul de la Maastricht prevede conferirea
de puteri suplimentare Parlamentului European în participarea la procesul legislativ; în
particular prin introducerea procedurii de codecizie şi prin extinderea scopului de cooperare,
extinderea votului prin majoritate calificată în anumite domenii, aprobarea componenţei
Comisiei, aprobarea tuturor tratatelor internaţionale importante etc.
Mai apoi, din 1997, rolul Parlamentului creşte prin semnarea Tratatul de la Amsterdam
şi, din 2001, prin Tratatul de la Nice, care introduce noi schimbări în distribuirea locurilor în
Parlamentul European, de la 700 (număr stabilit de Tratatul de la Amsterdam) până la 732
(numărul maxim al Membrilor Parlamentului European). Numărul deputaţilor însă mai este
încă subiect al negocierilor de aderare cu viitoarele state membre. Responsabilităţile
Parlamentului au fost extinse prin mărirea rolului codeciziei şi stabilirea unei cooperari mai
strânse în domeniile adoptate prin codecizie.

Ponderea voturilor în Parlamentul European după aderarea ţărilor aplicante

1 Germania 99 Austria 17
2 Anglia 72 Slovacia 13
3 Franţa 72 Danemarca 13
4 Italia 72 Finlanda 13
5 Spania 50 Irlanda 12
6 Polonia 50 Lituania 12
7 România 33 Letonia 8
8 Olanda 25 Slovenia 7
9 Grecia 22 Estonia 6
10 Portugalia 22 Cipru 6
11 Belgia 22 Luxembourg 6
12 Republica Cehă 20 Malta 5
13 Ungaria 20
14 Suedia 18
15 Bulgaria 17
TOTAL 732

În prezent numărul membrilor parlamentului este de 626. Dacă această componenţă s-

ar menţine şi după viitoarele aderări, ar apare riscul de a distruge eficienţa activităţii

17
Parlamentului. Iată de ce, în timpul negocierilor Conferinţei Interguvernamentale de la Nice
privind distribuirea locurilor în Parlament s-a ţinut cont de principiul “reprezentării potrivite a
numărului populaţiei fiecărui Stat Membru .”
În prezent, Parlamentul exercită trei funcţii:
- putere legislativă;
- putere bugetară;
- putere politică şi de control asupra executivului.

Parlamentul şi Consiliul UE împart puterea legislativă într-un mare număr de domenii.

Se cunosc următoarele tipuri de proceduri legislative:
1) Procedura de consultaţie (o singură lectură), înainte ca propunerile legislative ale
Comisiei să fie adoptate de către Consiliu, Consiliul consultă Parlamentul European.
Avizul Parlamentului este destinat să influenţeze decizia Consiliului. Acestea se
aplică, de exemplu, la fixarea preţurilor produselor agricole.
2) Procedura de cooperare (două lecturi), fiind introdusă de Actul Unic European în
1987 (Art. 252 CE), permite Parlamentului în timpul celor două lecturi să revadă şi
să amendeze propunerile Comisiei şi poziţia preliminară a Consiliului. Această
procedură este aplicată la un număr mare de domenii incluzând Fondul European de
Dezvoltare Regională, cercetare, mediu, cooperare şi dezvoltare.
3) Procedura de codecizie (trei lecturi), introdusă de Tratatul UE în 1993 (Art. 251 CE),
împarte în mod egal puterea de decizie între Parlament şi Consiliu. Dacă Consiliul nu
a ţinut seama în măsura cuvenită de poziţia Parlamentului, Parlamentul poate
împiedica adoptarea propunerii. Spre a evita o astfel de situaţie, este convocat un
Comitet de conciliere, compus dintr-un numar egal de membri ai Parlamentului şi ai
Consiliului, cu prezenţa Comisiei, pentru a se ajunge la un compromis asupra textului
înainte de a treia lectură în Parlament. Dacă nu s-a ajuns la nici-o înţelegere,
Parlamentul poate refuza direct adoptarea deciziei. Domeniile în care deciziile se
adoptă prin coodecizie sunt: libera circulaţie a muncitorilor, crearea pieţei exterioare,
protecţia consumatorului, cercetarea şi dezvoltarea tehnologică, mediu, educaţia,
cultură, sănătatea şi reţelele transeuropene.
4) Procedura de aviz de conformitate - Acordul Parlamentului este cerut la semnarea
unor astfel de tratate şi acorduri internaţionale importante ca: aderarea noilor state,
acorduri de asociere cu ţările terţe, acordurilor internaţionale, în cazul procedurii
electorale uniforme pentru Parlamentul European, al dreptului de şedere a cetăţenilor
Uniunii, organizarea şi obiectivele Fondului Structural şi de Coeziune, sarcinile şi
puterile Băncii Centrale Europene.
În ce priveşte puterea bugetară, Parlamentul European aprobă bugetul Uniunii în
fiecare an. Procedura bugetară permite Parlamentului să propună modificări la propunerile
iniţiale făcute de Comisie şi amendamente privitor la poziţia luată de statele membre în
cadrul Consiliului. La adoptarea deciziilor privind costul şi cheltuielile agricole Consiliul are
ultimul cuvânt, dar asupra celorlalte cheltuieli ce ţin de educaţie, programe sociale, fonduri
regionale, mediu şi cultură, Parlamentul decide în strânsă cooperare cu Consiliul. În cazuri
excepţionale, când propunerile lui nu au fost acceptate, Parlamentul European poate refuza
adoptarea bugetului. Preşedintele Parlamentului semnează legea bugetului. Monitorizarea
cheltuielilor este un lucru continuu al Comitetului parlamentar de control al bugetului, care
urmăreşte ca banii să fie cheltuiţi după destinaţie şi încearcă să identifice prevenirea
fraudelor. Parlamentul face o evaluare anuală a managementului Comisiei asupra bugetului
înainte de aprobarea conturilor.
Puterea politică şi de control asupra executivului a Parlamentului este, de
asemenea, esenţială, deoarece Parlamentul reprezintă 370 milioane de cetăţeni şi este
inspiratorul construcţiei europene. Parlamentul exercită un control politic democratic asupra
ansamblului activităţilor comunitare. Această putere, care se exercită la început numai asupra

18
activităţii Comisiei Europene, a fost extinsă în mod similar asupra Consiliului de Miniştri,
Consiliului European şi asupra organelor de cooperare politică. Aceasta se exercită în special
prin faptul că Comisia trebuie să prezinte răspunsuri adecvate la întrebările adresate de către
Parlament (Art.138B CE). În plus, fiecare instituţie prezintă un raport după fiecare reuniune,
cât şi un raport anual asupra progresului realizat de UE. Parlamentul poate cere de la Comisie
şi de la Consiliu să dezvolte politicile existente şi să lanseze altele noi, cum ar fi: transportul,
mediul, dreptul muncitorilor, drepturile omului etc. Parlamentului îi revine un rol important în
desemnarea, la fiecare cinci ani, a Preşedintelui şi a membrilor Comisiei Europene. Prin
moţiune de cenzură (2/3 din majoritatea membrilor), Parlamentul poate forţa Comisia să
demisioneze. Parlamentul are posibilitatea de a iniţia dezbateri politice directe între instituţiile
europene. El este împuternicit să constituie un comitet special care ar urmări cazurile de
încălcare a dreptului comunitar şi de administrare greşită. Un asemenea comitet a fost creat
pentru a urmări responsabilităţile Comisiei şi a propune măsuri în cazul bine cunoscut în
Anglia al „vacilor nebune”, care prezentau pericol pentru sănătatea omului.
Parlamentul numeşte un mediator (Ombudsman), organ abilitat să adopte şi să
investigheze plângerile privind administrarea inadecvată a activităţilor Instituţiilor
Comunitare în aplicarea dreptului comunitar, cu excepţia Curţii de Justiţie şi a Tribunalului de
Primă Instanaţă.

 Consiliul Uniunii Europene

Consiliul Uniunii Europene, în mod obişnuit cunoscut sub numele de Cosiliul de Ministri
prezintă interesele a 15 state membre şi este principalul organ legislativ al Uniunii Europene.
Patru elemente stau la baza organizării şi funcţionării Consiliul UE:
- Consiliul de Miniştri;
- Comitetul Reprezentanţilor Permanenţi (COREPER), care asigură pregătirea
sesiunilor ministeriale, pregătind o buna parte din lucrul Consiliului.
- Preşedinţia;
- Secretariatul General.

Consiliul de Miniştri este compus din miniştrii şi reprezentanţii guvernelor statelor

membre, prin intermediul lor statele sunt implicate în domeniul decizional la nivel politic şi
juridic. În cadrul Consiliului ei vor exprima interesele naţionale şi nu vor acţiona cu titlu
independent, ca în cazul membrilor Comisiei, aşa cum vom vedea mai jos. Faptul că
guvernele statelor membre pot fi reprezentate de fiecare dată diferit, în dependenţă de
subiectul discutat, în cadrul Consiliului de Miniştri nu există membri permanenţi. Miniştrii
ţărilor membre se intrunesc aproape de 80 de ori pe parcursul anului pentru a discuta
problemele importante ce ţin de domeniul lor de competenţă în cadrul Consiliului de referinţă:
Consiliul Miniştrilor de Economie şi Finanţe, Consiliul Miniştrilor pentru Agricultură,
Consiliul Miniştrilor de Transport, Consiliul Miniştrilor pentru probleme sociale etc.
Preşedinţia Consiliului este exercitată pe rând de către fiecare stat membru pentru o
durată de şase luni, potrivit unei ordini stabilite prin Tratat (art.203 alin2, introdus prin TMs).
Preşedintele este responsabil să:
- coordoneze lucrul în cadrul Consiliului, să elaboreze compromisul acceptabil şi să
găsească soluţii pragmatice la problemele înaintate Consiliului UE;
- să asigure consistenţa şi continuitatea procesului de luare a deciziilor.
Principalele funcţii ale Consiliului sunt promulgarea şi implementarea actelor
legislative ( regulamente, directive şi decizii). Prin Articolul 202 al Tratatului CE, Consiliul
UE este responsabil pentru coordonarea politicilor economice ale statelor membre, acţiunile
întreprinse de Consiliu în acest domeniu pot lua forma unor recomandări, rezoluţii care nu
sunt obligatorii sau decizii care sunt obligatorii pentru cei cărora le sunt adresate. De
exemplu, Consiliul UE poate da recomandări oricărui stat membru a cărui politică economică

19
este contradictorie cu prevederile Art. 99(4) al Tratatului CEE. Consiuliul UE şi Parlamentul
European au o funcţie comună de control al Bugetului UE, în care Consiliului îi revine
ultimul cuvânt în ce priveşte cheltuielile şi costurile produselor agricole stabilite în urma
semnării acordurilor internaţionale. De asemenea este responsabil pentru desemnarea
membrilor în cadrul Comitetului Economic şi Social, Comitetul Regional şi Curtea
Europeană de Audit. Pe lângă toate acestea, Consiliul UE este autoritatea supremă, căreia îi
revine responsabilitatea de a încheia acorduri între Comunitate şi ţările terţe şi de aproba
acordurile internaţionale negociate de Comisia Europeană.
În anumite domenii specificate prin Actul Unic European (1986) şi Tratatul de la
Maastricht (1993), cum ar fi: piaţa internă, reţelele transeuropene, domeniul educaţiei, culturii
şi sănătăţii, programele sociale, fondurile regionale, Consiliul împarte funcţia legislativă cu
Parlamentul European. Comisia emite iniţiative legislative Consiliul, care le poate transforma
în acte legislative, le poate amenda sau ignora. Propunerile sunt examinate şi amendate de
către Parlament şi Consiliu împreună, deciziile pot fi luate de aceste doua organe supreme
prin cooperare legislativă sau codecizie. În dependenţă de subiectul propunerii, decizia este
adoptată prin vot unanim sau cu majoritate calificată, sau majoritate absolută. Unanim se
adoptă doar chestiunile de importanţă fundamentală pentru UE cum ar fi: aderarea noilor
state la UE, amendamentele la Tratatele UE, schimbări în constituţie, domeniul fiscal şi
monetar, lansarea noilor politici comune, chestiunile ce ţin de securitate şi afacerile externe
(pilonul II al CE) şi chestiunile ce ţin de cooperare în domeniul justiţiei şi afacerilor interne
(pilonul III al CE).

Ponderea voturilor în Consiliul UE

Germania 10 Portugalia 5
Franţa 10 Austria 4
Italia 10 Suedia 4
Anglia 10 Danemarca 3
Spania 8 Irlanda 3
Belgia 5 Finlanda 3
Grecia 5 Luxemburg 2
Olanda 5
Majoritatea calificată reprezintă 67/82

În vederea întăririi rolului central al Consiliului de Miniştri în procesul decizional al

Uniunii Europene, simultan cu sporirea legitimităţii sale democratice, Conferinţa
Interguvernamentală de la Nice a stabilit o reponderare a voturilor în cadrul Consiliului astfel
încât puterea economică şi ponderea demografică a fiecărui stat membru să-şi găsească o
reflectare cât mai fidelă în numărul de voturi alocate. Sistemul de adoptare a deciziilor cu
majoritate calificată va fi modificat începând cu 1 ianuarie 2005.
În viitor, majoritatea calificată va fi obţinută dacă:
 deciziile sunt luate cel puţin de un număr specificat de voturi (pragul majorităţii
calificate);
 adoptarea sistemului dublei majorităţi, conform căruia o decizie adoptată cu
majoritate calificată va trebui să reunească majoritatea simplă a numărului de voturi
ale statelor membre cu majoritate simplă a populaţiei UE.
Tratul de la Nice prevede ca numărul voturilor alocate fiecărui stat membru să fie mărit.
La mărirea numărului de voturi s-a ţinut cont de numărul populaţiei fiecărui stat membru în
parte, respectiv pentru statele membre cu o populaţie mai mare şi numărul voturilor va fi mai
mare. Cinci state cele mai populate din cele 15 state membre vor avea 60 % din voturi,
comparativ cu 55% în prezent. Pragul majorităţii calificate a fost în centrul dezbaterilor la
etapa finală a Conferinţei Interguvernametale de la Nice. S-a hotărât că în Uniunea celor 27
de state membre, pragul majorităţii calificate va creşte până la 73,91% de voturi.

20
Reponderarea voturilor, menită să păstreze echilibrul între statele mari şi cele mici, a fost
completată cu stabilirea pragului minim pentru toate deciziile adoptate cu vot majoritar limitat
a fost stabilit pentru a reduce la minimum riscul de blocaj. Tratatul de la Nice prevede
posibilitatea ca membrii Consiliului să poată verifica dacă majoritatea calificată reprezintă
cel puţin 62 % din populaţia totală a UE. Dacă condiţia nu este îndeplinită, atunci decizia nu
va fi adoptată.

 Comisia Europeană

Rolul şi responsabilităţile ce-i revin Comisiei Europene o plasează în centrul

procesului de elaborare a politicilor comune ale Uniunii Europene. „Gardianul tratatelor” are
misiunea să apere, în deplină independenţă, interesele europene, menţinând caracterul colegial
şi eficienţa în funcţionare. Până la aderarea Austriei, Finlandei şi Suediei, la 1 ianuarie 1995,
Comisia era constituită din 20 membri (a câte doi membri pentru Germania, Franţa, Marea
Britanie, Italia, Spania şi câte unul pentru fiecare din celelalte state membre). Numarul
membrilor poate fi modificat doar prin decizia unanimă a Consiliului.
Comisia este condusă de către Preşedinte, care este asistat de doi vicepreşedinţi. Prin
Tratatul de la Amsterdam, poziţia Preşedintelui Comisiei a fost considerabil întărită, el fiind
învestit cu dreptul de a participa le selectarea membrilor Comisiei şi distribuirea funcţiilor.
Membrii Comisiei sunt numiţi pentru un mandat de cinci ani (care poate să fie reânoit),
potrivit procedurii stabilite la art. 214 par.2 CE, sub rezerva art. 201 CE. Consiliul, întrunit în
compunerea şefilor de stat sau de guvern şi statuând cu majoritate calificată, desemnează
persoana pe care el intenţionează să o numească în calitate de Preşedinte al Comisiei, după
care desemnarea este aprobată de Parlament.
Sarcinile principale care stau în faţa Comisiei Europene sunt:
1. Comisia este mai întâi de toate considerată forţa motrcie şi punctul de pornire pentru
orice acţiune a Comunităţii, ea prezintă propuneri şi proiecte de legi Conisiliului (ceea
ce-i conferă dreptul de iniţiativă).
2. Comisia este Gardianul Tratelor Comunităţii Europene - monitorizează aplicarea şi
implementarea legislaţiei primare şi secundare a Comunităţii în statele membre,
stabileşte încălcările procedurale în cazul violării Dreprului Comunitar (Articolul 226
CE) şi, dacă este necesar, aplică cazul la Curtea de Justiţie. Comisia de asemenea
intervine în cazul când Dreptul Comunitar este violat de către orice persoană fizică sau
juridică şi impune penalităţi drastice.
3. Comisia funcţionează ca manager şi executor al politicilor UE şi are rolul de a
prezenta interesele Comunităţii în Organizaţiile Internaţionale. Comisia conduce
bugetul anual. Funcţia executivă este de a impementa deciziile aprobate de către
Consiliu, de asemenea, poate introduce pentru o periodă limitată măsuri preventive
(taxe compensatorii şi taxe antidumping) pentru protejarea pieţei comune faţă de
ţările terţe ce practică dumpingul. Comisiei îi revine rolul de negociator, pentru
negocierea acordurilor de cooperare şi comerţ între diferite grupuri de ţări.
În prezent, Uniunea Europeană a început negocieri de aderare cu 13 ţări aplicante, care pot
fi urmate de alte ţări în viitorul apropiat. O uniune de 27 ţări membre înseamnă 35 de
Comisionari dacă sistemul nu s-ar fi schimbat. Odată cu aderarea ţărilor din Europa
Centrală, mecanismul instituţional al UE necesită mari schimbări pentru a putea menţine
principiul responsabilităţii colective şi a asigura continuitatea operaţiunilor, precum şi
activitatea eficientă în cazul mai multor ţări membre. Practic, această problemă a fost
rezolvată prin semnarea Tratatului de la Nice, care aduce răspunsuri concrete la toate
aceste întrebări. În ceea ce priveşte rolul Comisiei Europene, la Conferinţa
Interguvernamentală de la Nice au fost luate următoarele decizii:

21
 - începând cu anul 2005, fiecare stat membru va fi reprezentat în cadrul Comisiei
printr-un membru, respectiv ţările mari vor pierde oportunitatea de a propune şi pe al
doilea Comisar;
- odată cu stabilirea primei Comisii, când Uniunea va cuprinde 27 state membre,
numărul Comisionarilor va fi mai mic decât numărul statelor membre;
- membrii vor fi selectaţi pe baza principiului de egalitate al sistemului de rotaţie.
Numărul exact al Comisionarilor şi al sistemului de rotaţie va fi determinat de către
Consiliul prin vot unanim după ce 27 ţări membre vor semna Tratul de Aderare,
- pentru a veni în întâmpinarea temerilor acelora care consideră că un colegiu cu un
număr extins de membri ar putea să creeze dificultăţi în ceea ce priveşte funcţionarea
Comisiei, Conferinţa Interguvernamentală susţine propunerile vizând creşterea
rolului Preşedintelui Comisiei Europene;
- tratatul prevede că Preşedintele va decide structura internă a Comisiei pe linia numirii
comisarilor şi a unei repartiţii cât mai judicioase a portofoliilor şi misiunilor între
aceştia;
- Preşedintele şi membrii Comisiei vor fi în viitor desemnaţi de către Consiliul
European prin vot cu majoritate calificată în locul consensului cerut în trecut.
Membrii Comisiei trebuie să fie aprobaţi şi de către Parlamentul European.

 Curtea Europeană de Conturi

Curtea Europeană de Conturi a fost instituită prin Tratatul de la Bruxelles, semnat la

22 iulie 1975, şi a inceput activitatea în 1977, având sediul la Luxembourg. Este compusă din
15 membri numiţi pe un termen de şase ani care sunt desemnaţi de către Consiliul UE în urma
consultării Parlamentului European. Rolul Curţii de Conturi este de a efectua controlul extern
al Bugetului general al Comunităţii, de a verifica activitatea de gestiune financiară, de a
determina legalitatea şi de a supraveghea regularitatea veniturilor şi cheltuielilor. Curtea
Europeană de Conturi este o instituţie autonoma privind modul de examinare a controalelor şi
nu are împuternicirea de a efectua măsuri de control sau investigări în cazul de suspectare a
unor nereguli. Curtea poate însă examina dacă suportul financiar acordat unei întreprinderi
sau organizaţii este întocmit în conformitate cu Dreptul Comunitar. Rezultatele investigărilor
sunt rezumate într-un raport anual la sfirşitul fiecărui an financiar şi sunt publicate în Jurnalul
Oficial al Comunităţii Europene, fiind aduse în atenţia publicului. De asemenea, Curtea
pregăteşte rapoarte în anumite domenii ale managementului financiar. Tratatul de la Nice
prevede în mod explicit ca Curtea de Conturi să fie compusă din câte un împuternicit
naţional din partea fiecărui stat membru. Curtea de Conturi va putea crea camere
însărcinate să adopte unele categorii de raporturi sau de avize.

1.5 Finanţele Uniunii Europene

Organizaţiile internaţionale clasice cum ar fi Naţiunile Unite şi Organizaţia pentru

Cooperare şi Dezvoltare Economică sunt finanţate prin contribuţiile ţărilor membre. De cele
mai dese ori cerinţele lor financiare se reduc la cheltuieli legate de funcţionarea personalului.
Practic într-o asemenea organizaţie niciodată nu se pune problema transferului de bani sau
chiar a compensaţiei financiare. Comunitatea Europeană, departe incă de a fi o organizaţie de
tip federal, urmăreşte însă unele obiective cu caracter federal şi cheltuielile efectuate
corespund în fond transferului de resurse de la nivel naţional la nivel supranaţional. Sursele
financiare ale Comunităţii pot proveni din contribuţiile financiare ale statelor membre
(prelevări din bugetul acestora) sau din resurse proprii (impozite şi taxe comunitare). Tratatul
de la Roma, pe lângă atribuirea puterii bugetare Consiliului Ministerial, opta pentru prima
modalitate de finanţare, prevăzând în acelaşi timp, crearea unui sistem de resurse proprii. În
urma semnării la 8 aprilie 1965 a Tratatului de la Bruxelles, bugetele CEE, CECA şi

22
EUROATOM au fost regrupate în unul singur – “Bugetul general al Comunităţilor ”. Din
1971, Comunitatea dispune şi efectuează controlul resurselor proprii, paralel cu atribuirea
unei puteri bugetare crescânde Parlamentului European. Primul impozit veritabil european
a fost instituit odată cu fondarea CECO. Art. 49 al Tratatului de la Paris stipulează că autoritatea
supremă (în prezent Comisia Europeană) este abilitată să procure fondurile necesare, să stabilească
prelevările asupra producţiei cărbunelui şi oţelului şi să determine modul de evaluare şi nivelul
impozitului. Prelevările sunt stabilite anual pentru diferite produse ce sunt cuprinse în domeniul
CECO în funcţie de valoarea lor medie, rata taxei nu trebuie însă să depăşească 1%. Din 1994,
Comisia reduce progresiv prelevările în vederea eliminării lor totale până la expirarea
Tratatului CECO (23 iulie 2002). Acest fapt se explică în principal prin reducerile tarifare
negociate în cadrul GATT; extinderea succesivă a CEE, care renunţă astfel la taxele asupra
importurilor noilor membri, precum şi prin progresele obţinute în domeniul agriculturii
europene, gradul de saturare a căreia a permis limitarea importurilor şi prelevărilor agricole (crearea
altor surse ce au contribuit în mod automat la scăderea părţii surselor tradiţionale).
Consiliul de la Luxemburg din 21 aprilie 1970 a înlocuit contribuţiile financiare ale statelor
membre în trei categorii de resurse proprii ale Comunităţii: taxe vamale percepute la frontierele extra-
regionale, venituri provenite din politica agricolă comună şi TVA. Transferul veniturilor vamale în
bugetul Comunităţii a fost o decizie şi o consecinţă logică pentru realizarea unei veritabile uniuni
vamale, prevăzută de tratat. Ţara care importa mărfuri dintr-o ţară terţă nu este întotdeauna ţara de
destinaţie a acestei mărfi. Veniturile provenite din taxele vamale sunt colectate într-o alta ţară decât
ţara de destinaţie sau consumaţie. Doar vărsarea acestui venit în Uniunea Vamală, adică în bugetul
Comunităţii, permite de a neutraliza acest efect. Însă importanţa tarifului vamal scade în cadrul
Acordului General de Tarife şi Comerţ (GATT) şi a diferitelor concesii acordate ţărilor mai puţin
dezvoltate. Aceasta este cauza pentru care în 1970 s-a decis să utilizeze ca sursă complementară a
finanţării comunităţii o parte din taxa pe valoarea adăugată (TVA).
În 1980 se introduce, de asemenea, şi sistemul de compensaţie financiară, care presupunea
crearea noilor categorii de cheltuieli bugetare destinate să acopere soldul compensaţiei promise
(cheltuieli sub formă de ajutoare pentru dezvoltarea infrastructurii economice şi sociale a regiunilor
defavorizate). În acest context, Consiliul European de la Fontainebleau, în iunie 1984, a fixat nivelul
maxim al TVA de 1,4%, pe care statele membre trebuiau sa-l transfere Comunităţii, şi introduce
principiul, conform căruia „fiecare stat membru care suportă o sarcină bugetară excesivă comparativ
cu prosperitatea relativă (în termeni PIB) să beneficieze de o corecţie”. Baza acestei corecţii o
reprezintă diferenţa dintre cota-parte de achitare a TVA şi cota-parte din cheltuielile efectuate către
statele membre. Această schimbare a fost cauzată de dificultăţile de finanţare a activităţii comunitare,
care decurgeau din existenţa unor dezechilibre de contribuţie în bugetul Comunităţii în raport cu
beneficiile obţinute din acest buget. Dar a devenit clar ca aceste resurse proprii fixate în 1984 nu erau
suficiente pentru a acoperi cheltuielile Comunităţii. Iată de ce la Consiliul European de la Bruxelles a
fost propus un acord asupra propunerilor Comisiei (Pachetul Delors 1) privind sistemul de resurse
proprii. O nouă resursă proprie, reprezenta contribuţia fiecărei ţări la această sursă (cu 21,4% din
venitul total) în funcţie de dezvoltarea economică a ţării.
Pentru a materializa angajamentele luate la Maastricht, privind coeziunea economică şi
socială, crearea mediului favorabil pentru stimularea competitivităţii europene şi dezvoltării acţiunilor
exterioare, Comisia Europeană propune în 1997 dublarea alocărilor financiare în raport cu anul
1992 (pachetul Delors II). În cadrul Consiliului reunit la Edinbourg în 1992, se stabileşte ridicarea
plafonului resurselor proprii de la 1,20% din totalul produselor naţionale brute în 1993, la 1,27% în
1999. Acest ultim procent este valabil şi în prezent.
În ce priveşte cheltuielile comunitare, le sunt de natură administrativă şi operativă.
Cheltuielile administrative sunt destinate funcţionării instituţiilor şi altor organizme comunitare,
incluzând cheltuielile de personal, iar cheltuielile operaţionale sunt cheltuieli ale Comisiei pentru
scopuri economice şi sociale, cum ar fi cele destinate Fondului social european, Fondului european de
garanţie agricolă, Fondului de dezvoltare regională s.a. Cheltuielile menţionate în buget sunt autorizate
pentru un an financiar (care începe la 1 ianuarie şi se sfârşeşte la 31 decembrie). Cheltuielile
comunitare în primul deceniu ele erau foarte modeste, mai puţin de 0,1 % din PIB-ul Comunităţii.
Odată cu introducerea politicii agricole comune, în 1968, şi stabilirii sistemului de preţuri garantate
pentru fermierii agricoli această situaţie se schimbă dramatic prin absorbţia cheltuielilor pentru
susţinerea agriculturii. Mai mult de 90 % din veniturile UE sunt redistribuite statelor membre pentru
finanţarea obiectivelor politicilor comune, dintre care mai mult de jumătate îi revenea în trecut politicii
23
agricole comune. Cheltuielile pentru susţinerea agriculturii (inclusiv Fondul Agricol) au fost reduse în
1999 până la 45,6%, în favoarea dezvoltării politicilor comunitare cu eventuala integrarea a noilor
membri în cadrul Comunităţii. În prezent, Bugetul total al UE este de aproximativ 100 miliarde
EURO, ceea ce reprezintă 1,11 % din PIB-ul UE şi aproximativ 2,5% din cheltuielile totale ale
statelor membre. Domeniilor privind politicile interne, politica mediului şi educaţională le
revine doar 5,9 % din Buget, 5 % sunt acordate cheltuielilor administrative, dintre care 2/3 se
duc pentru întreţinerea Comisiei Europene.

Finanţarea Bugetului

Bugetul comunitar se finanţează astăzi din patru surse diferite (categorii de venituri în bugetul
general) , care provin de la fiecare stat membru şi care includ:
 Taxele vamale percepute la frontierele externe ale UE;
 Impozite, prime, sume suplimentare şi compensatorii , ori comisioane percepute la produsele
agricole importate din ţările terţe şi cotizaţiile la zahăr;
 1% din taxa pe valoarea adăugată (TVA) percepută de pe bunurile şi serviciile comercializate
în întreaga Uniune;
 a patra sursa este calculată pe baza nivelului de dezvoltare şi prosperitate economică a fiecărui
Stat Membru, pe baza PIB;
Celelalte venituri provin din impozite şi prelevări asupra remunerării personalului Comunităţii,
rambursarea împrumuturilor acordate şi a ratei dobânzii. Totalul bugetului anual pentru anul 1999
reprezintă circa 90 mld euro, finanţarea căruia se repartizează în felul următor:
taxele vamale – 15%, prelevările agricole - 3%, TVA –35%, PIB - 47%.

Bugetul Uniunii Europene pe anul 2000

Venituri

Alte
Impozite
1,1%
Impozite din
agricultură 2,3%
Taxele vamale 12,4 %
Taxa pe valoarea adăugată 36,4%
Cota din Produsul Naţional Brut 47,8%

24
Cheltuieli

Rezerve
0,2%
Administraţie 5%
Politicile interne 6,3%
Activităţile externe 8,8%
Masurile structurale 35,2%
Agricultura 44,5%

Bugetul este aprobat în fiecare an de către Parlamentul European, procedura bugetară

permite Parlamentului să modifice sau să amendeze propunerile iniţiale făcute de Comisie şi poziţia
luată în cadrul Consiliului. Preţurile produselor agricole sunt stabilite de către Consiliul UE,
cheltuielile pentru celelalte domenii sunt fixate de către Parlamentul European. Executarea Bugetului
comunitar este încredinţată Comisiei Europene, 80 % din cheltuielile comunitare se efectuează prin
intermediul zecilor de mii de funcţionări la nivel naţional, regional şi local. Lupta contra fraudei şi a
deturnării fondului comunitar implică responsabilitatea autorităţilor naţionale, determinându-le să
coopereze activ cu Comisia Europeană (Art. 209 (A) CE) pentru a combate fraudele instituţionalizate
şi a se asigura ca fondurile să fie utilizate după destinaţie.

Agenda 2000

Consiliul European, reunit în martie 1999 la Berlin, cu scopul ameliorării funcţionării

sistemului financiar al Uniunii Europene, pe lângă programarea bugetului pentru perioada
2000-2006, a propus spre realizare şase măsuri esenţiale, referitoare la sistemul resurselor
proprii al Uniunii Europene:
1. Majorarea cotei-părţi a resurselor „tradiţionale” pe care ţările membre o pot reţine
pentru acoperirea cheltuielilor de percepere ( de la 10 la 25%, începând cu anul 2001).
2. Reducerea ratei maxime a TVA (la 0,75 % în 2001 şi 2002, la 0,50% în 2003 şi
2004, la 0,25% în 2005 şi 2006, cu o substituire, programă pentru 2005, a surselor
provenite din TVA prin alte resurse proprii autonome).
3. O ajustare tehnică a corecţiei dezechilibrelor bugetare în favoarea Marii Britanii
(care va continua să fie calculată în baza diferenţei din cota-parte TVA britanice în cea
totală a Uniunii şi cota-parte a Marii Britanii în totalul cheltuielilor repartizate.
Ajustarea va fi determinată de modificările ce vor interveni după aplicarea punctului
1).
4. Un mod de finanţare a corecţiei britanice diferenţiat pentru statele membre
(Germania, Austria, Olanda şi Suedia obţin dreptul la o reducere a cotei-părţi deţinute
de aceasta în finanţarea corecţiei britanice).
5. Evitarea mecanismelor de compensare şi corecţie, înlocuindu-le cu o nouă reformă
a structurii cheltuielilor.
6. Referitor la perspectivele financiare prevăzute în agenda 2000 s-a stabilit structura
cheltuielilor bugetare comunitare, pe lângă cele şase categorii existente, fiind
introduse încă două, destinate ajutoarelor pentru preaderare (s-a stabilit un plafon
de cheltuieli de 3,12 mld euro anual) şi extindere (include doar cheltuielile
suplimentare ce vor rezulta din extinderea Uniunii, acestea variind între 6,45 mld euro
în 2002 şi 16,78 mld euro în 2006).
7. Prezentarea înainte de 1 ianuarie 2006 a unui raport care să prezinte funcţionarea
sistemului de resurse proprii şi în special efectele extinderii asupra finanţării bugetului
şi asupra corecţiilor bugetare în vigoare. În raportul menţionat se va studia şi

25
 posibilitatea creării noilor resurse proprii autonome şi a modalităţilor de introducere a
unei rate uniforme şi fixe a TVA.

Teme pentru discuţie:

1. Consecinţele principale ale războiului rece şi factorii care au influenţat formarea

Comunităţii Europene.
1. Ce rol joacă UE în cadrul Organizaţiilor Internaţionale?
2. Descrieţi scopul şi prevederile înscrise în tratatele care stau la baza înfiinţării
Comunităţii Europene.
3. Care a fost principala cauză a eşuării Planului Pleven, privind crearea unei comunităţi
politice?
4. Descrieţi etapele de aderare a ţărilor la Uniunea Europeana şi interesul fiecărei ţări de
a fi membră a acestei comunităţi?
5. Care din ţările aplicante nu a ratificat Tratatul de aderare, de ce?
6. Poziţia Angliei în momentul aderării la Uniunea Europeana.
7. Analizaţi etapele de integrare a Uniunii Europene, faceţi distingeri între ele.
8. Explicaţi importanţa divizării regulilor de origine a mărfurilor importate şi
comercializate între statele membre în cadrul zonei economice de liber schimb.
9. Enumeraţi obiectivele Actului Unic European şi modificările incluse în Tratat.
10. Tratatul de la Maastricht, privind construirea UE şi modificările incluse în Tratat.
11. Tratatul de la Amsterdam, noile prevederi privind reformele instituţionale şi lărgirea
spre Est.
12. Rezultatele Conferinţei Interguvernamentale, Tratatul de la Nice.
13. Uniunea Europeană este un Stat Federal?
14. Cât de mare este Bugetul UE şi cine stabileşte nivelul cheltuielilor?
15. Ce factor a influenţat la o nouă distribuire a cheltuielilor comunitare în anul 1968 ?
16. Cum este finanţat Bugetul Uniunii Europene?
17. Care sunt cauzele care au influenţat reducerea cheltuielilor pentru susţinerea
agriculturii în 1999?
18. Care sunt măsurile esenţiale referitoare la sistemul resurselor proprii al Uniunii
Europene, propuse la Consiliul European de la Berlin, cu scopul ameliorării
funcţionării sistemului financiar?
19. Explicaţi diminuarea rolului resurselor tradiţionale.

Literatura de referinţă:

1. Dr. Klaus-Dieter Borchardt, The ABC of Community Law, 2000, p. 18-22, “The
Constitution of the European Union”
2. Christopher M.Dent, The European Economy, the global context, Routledge, 2001, p.27-
45, „Regional Integration”
3. Judith Piggott and ark Cook, International business economics a European perspective, 2
nd edition, Longman, 1999, p. 101-121 “Economic integration”;
4. DINAN Desmond, Ever Closer Union: an Introduction to European Integration, 2 nd ed.,
Macmillan, Basingstoke, 1999, p.1-10.
5. PASCAL Fontaine, A new idea for Europe: The Schuman declaration 1950-2000, 2 nd ed.,
European documentation, Luxembourg, 2000, pag 5-7;
6. EUROPEAN COMMISION, How does the European Union work? Office for official
Publications of the European Communities, Brussels, 1996.
7. Moussis Nicholas, Access to European Union, European Study Service, 2001, pag 7-9;
12-16; 23-28;

26
8. EUROPEAN COMMISSION, Treaty of Amsterdam: what has changed in Europe,
Luxembourg, 1999
9. Richard Welford, Kate Prescott, European Business, 4 th edition, 2001, pag 69,86-87;
10. EUROPEAN COMMISSION, L’Europe des quinze: chiffres cles, 1996
11. “European Parliament”, Office for official publications of the European Communities,
Luxembourg, March 2000
12. Edward Best, “The Treaty of Nice: Not Beautiful but it’ll do”, Eipascope (2001), pag 2-9;
13. Meunier, Sphie and Kalypso Nocolaidis, “Trade Competence in the Nice Treaty”, ECSA
Review, Vol.14, No.2, Spring 2001.
14. Ali M. El-Agraa, The European Union, Economics and Policies, sixth edition, Pearson
Education, 2001, p. 34-44.
15. “Serving the European Union”, Luxembourg: Office for Official Publications of the
European Communities, 1999.
16. The European Parliament, Office for official publications, Luxembourg, 2000.
17. Pascal Fontaine, European in ten points, European Documentation,1995, pag 9-13.
18. Ferdinand Kinsky, L’Union Europeenne est-elle federaliste?, Press d’Europe, 1999.

Literatura suplimentară recomandată:

1. DEGRYSE Christophe, Dictionnaire de l’union Europeenne. Politiques, institutions,

programmes, De Boeck/Universite, Bruxelles, 1998.
2. PELKMANS Jacques, European Integration. Methods and economic analysis, Addison
Wesley Longman, Harlow, Essex, 1997.
3. MOUSSIS Nicholas, Guide to European Union policies, European Study Service, Brussels,
2001
4. EUROPEAN POLICY CENTRE, Making Sense of the Amsterdam treaty, Institute of
European Affairs, 1997
5. DRUESNE Gerard, Droit et Politiques de la Communaute et de l’Union europeenne 5e ed.,
PUF, Paris, 1998
6. LAFFAN Brigid, The Finances of the European Union, Macmillan Press, Basindstoke,
1997.
7. Esther ZANA, “Les enjeux du Conseil Europeen de Nice”, Centre International de
Formation Europeenne, 2000
8. Ferdinand Kinsky, „L’enjeu du Conseil Europeen faca a l’elargissement”, Centre
International de Formation Europeenne, 2000
9. Helen and William Wallace, Policy-Making in the European Union, Forth Edition,
Oxford University press, 1999, p. 10-20.

Web guide:

http://europa.eu.int/
http://europa.eu.int/scadplus/ Glossary of EU terminology
http://europa.eu.int/eur-lex Full text legislative information
http:// europa.eu.int/comm./archives/igc2000/geninfo/fact-sheets/index_en

http://www.esc.eu.int
http://europa.eu.int/comm/
http://europarl.eu.int/
http://esc.eu.int
http://curia.eu.int/
http://eib.org
http://ecb.int

27
 Improving the functioning of the co-decision procedure, Discussion Document by
the Vice-Presidents responsible for conciliation, European Parliament
http://statewatch.org/news/2001/mar/codecision.pdf
 Open Letter from civil society on the new code of access to documents of the EU
Institutions, 2 May 2001.
http://www.statewatch.org/news
http:// Europe.eu.int/comm./archibes/igc2000/deninf/fact-sheets/index_en.htm

28
2. Experienţa formării Uniunii Vamale în Comunitatea Europeană

Obiective ale procesului de studiu:

Studiind acest capitol studentul va fi capabil:

- să definească noţiunea de integrare economică;

- să descrie scopul creării uniunii vamale, măsurile întreprinse în cadrul CEE pe linia
realizării uniunii vamale;
- să explice rolul şi importanţa instituirii tarifului vamal comun faţă de terţi, interzicerea
taxelor vamale şi a măsurilor cu efect echivalent;
- să analizeze efectele şi avantajele procesului de integrare;
- să descrie locul CEE în comerţul internaţional: regulile aplicate în cadrul comerţului
intra-comunitar şi extra-comunitar;

2.1 Uniunea Vamală: cadrul economic şi juridic

Potrivit Tratatului de la Roma şi a dispoziţiilor adoptate ulterior de către instituţiile sale,

Comunitatea Economică Europeană urma să se realizeze treptat, pe etape, mai întâi sub forma
unei uniuni vamale şi apoi a unei uniuni economice şi monetare, implicând, în prima etapă,
asigurarea liberei circulaţii a mărfurilor, iar în etapa a doua, libera circulaţie a capitalurilor,
serviciilor, forţei de muncă şi adoptarea unei monede unice în interiorul comunităţii. Intr-o
etapă viitoare se prevedea şi realizarea uniunii politice a ţărilor membre.
Prin uniune vamală se înţelege substituirea a doua sau mai multe teritorii vamale printr-
un singur teritoriu vamal, astfel încât taxele vamale şi alte reglementări de comerţ restrictive
să fie eliminate în comerţul esenţial dintre teritoriile constitutive ale uniunii sau în comerţul
esenţial cu produsele originare din aceste teritorii. Taxele vamale şi alte reglementări de
comerţ aplicate de către fiecare ţara membră a uniunii în comerţul cu ţările terţe să fie
identice. Art. 9 al Tratatului CEE spune că Comunitatea se bazează pe o uniune vamală, care
cuprinde ansamblul schimburilor de mărfuri şi care implică interzicerea, între statele membre,
a tarifelor vamale la import şi export şi a tuturor taxelor cu un efect echivalent, ca şi adoptarea
unui tarif vamal comun în relaţiile cu ţările terţe. Prevederile Tratatului CEE care au vizat
crearea uniunii vamale erau:

a) înlăturarea completă, dar treptată, a taxelor vamale de import şi de export

în relaţiile comerciale dintre ţările semnatare, atât pentru produsele
industriale, cât şi pentru produsele agricole. Ca bază de pornire pentru
reducerea acestora s-a stabilit să fie luate taxele vamale în vigoare la 1 ianuarie
1957;
b) înlăturarea completă, dar treptată, în decursul aceleiaşi perioade de tranziţie ca
şi a taxelor vamale, a restricţiilor cantitative şi a altor bariere netarifare din
calea comerţului reciproc al ţărilor membre, pentru a asigura o liberă
circulaţie a mărfurilor în interiorul comunităţii;
c) instituirea unui regim fiscal comun în ţările membre, adică a unui regim
similar de impozite interne (indirecte), pentru a nu fi discriminate produsele
importate din tarile membre faţă de produsele autohtone şi elaborarea şi
adoptarea unor reguli comune privind desfăşurarea concurenţei în cadrul
comunităţii;
d) instituirea unei politici comerciale comune faţă de terţi în decursul perioadei
de tranziţie prevăzută pentru dezarmarea vamală şi înlăturarea barierelor

29
 netarifare din calea schimburilor comerciale reciproce, acestea implică, în primul
rând, instituirea unui tarif vamal comun faţă de terţi, conceput de Tratatul de la
Roma ca o medie aritmetică a tarifelor vamale naţionale ale ţărilor membre, în
vigoare la 1 ianuarie 1957. Tratatul de la Roma a mai prevăzut că, odată cu
instituirea tarifului vamal comun, să se armonizeze şi legislaţiile vamale ale
ţărilor membre, pentru a se aplica uniform de către toate acestea.
Uniunea Vamală introdusă de ţările CE în 1968 totalmente diferă de zona de comerţ liber
cum este Asociaţia Europeană de Liber Schimb(AELE).
Zona de comerţ liber de asemenea implică suprimarea şi reducerea taxelor vamale,
restricţiilor cantitative şi a altor obstacole vamale în calea liberei circulaţii a produselor
fabricate pe teritoriul ţărilor partenere. Însă într-o asemenea zonă fiecare ţară îşi păstrează
tariful exterior propriu şi politica vamala faţă de ţările terţe, ţările de asemenea îşi păstrează în
întregime suveranitatea naţională. Pe când în uniunea vamală libera circulaţie se referă nu
numai la produsele fabricate în ţările partenere, dar şi la toate produsele care se găsesc pe
teritoriul ţărilor membre, oricare ar fi originea lor. În plus, ţările îşi pierd autonomia vamală şi
aplică un tarif exterior comun faţă de ţările terţe. În scopul gestiunii tarifului vamal comun
ţările membre ale uniunii vamale aplică o politică comercială comună. Deci la acest nivel de
integrare putem observa cesiuni importante în suveranitatea naţională a statelor membre.

2.2 Estimarea efectelor integrării economice asupra economiilor ţărilor participante

Integrarea economică este un proces de ajustare şi convergenţă structurală a

economiilor membre spre un nou spaţiu unitar, omogen şi solidar, vechile echilibre fiind
înlocuite cu o nouă reţea de legături generând un echilibru relativ stabil la nivel comunitar.
Integrarea economică presupune constituirea diferitelor forme de cooperare economică între
statele independente (exemplu: NAFTA sau UE). Aceste forme pot începe de la o formă
minimă de cooperare, aşa cum este zona de liber schimb, în scopul optimizării alocării
resurselor, creşterii eficacităţii aparatului productiv şi dinamizării vieţii economice până la o
formă mai amplă de integrare, care este uniunea economică (vezi tema 1, punctul 2, formele
de integrare economică). Argumentele care vin în sprijinul integrării economice sunt:
economiile derivate din producţia de dimensiune, intensificarea concurenţei, atenuarea
dezechilibrelor balanţei de plăţi, dezvoltarea unor activităţi dificil de realizat în limitele
pieţelor naţionale, creşterea puterii de negociere, un plus de coerenţă în politicile economice,
accelerarea dezvoltării economice prin o mai bună valorificare a factorilor de producţie
disponibili prin crearea unui spaţiu concurenţial de mari dimensiuni, favorabil atingerii
economiilor de dimensiune şi specializării conform costurilor comparative.

Analiza statică pe baza teoriei uniunilor vamale

Baza teoretică a integrării derivă din abordările clasice şi neoclasice privind liberul
schimb şi a fost fundamentată de Jacob Viner în 1950 prin “teoria uniunilor vamale”, care
elaborează pentru prima dată cadrul analitic, ceea ce permite de a cunoaşte condiţiile în care
crearea unei uniuni vamale limitate, drept opoziţie a schimbului liber universal, conduce la
ameliorarea bunăstării naţiunilor. Ipotezele de lucru sunt: concurenţă pură şi perfectă,
mobilitatea produselor, imobilitatea factorilor de producţie, costuri constante, elasticitate nulă
a cererii în funcţie de preţ şi elasticitate a ofertei în funcţie de preţ. Realocarea resurselor,
determinată de liberalizarea schimburilor reciproce şi de stabilirea unui tarif vamal comun în
cadrul unei uniuni vamale este explicată de Viner în termeni de creare şi deturnare de
comerţ. Crearea de comerţ este situaţia în care vechile surse de aprovizionare sunt înlocuite
cu altele noi, mai ieftine, realocarea este pozitivă, generând economie de factori de producţie.
În cazul deturnării de comerţ, resursele sunt orientate către producătorii mai puţin ieftini. Pe
ansamblu, uniunea este avantajoasă din punct de vedere al restructurării producţiei dacă

30
efectele nete sunt de creare de comerţ. Pentru a ilustra rezultatele unei uniuni vamale, folosim
un exemplu ipotetic pornind de la un model simplificat cu două ţări (A şi B) şi un produs X în
două situaţii iniţiale: a) taxa vamală de 100%, b) taxa vamală de 50%. Costul unitar al
bunului X în ţara A (Suedia) este de 300 ECU, în ţara B (Spania) este de 250 ECU şi în restul
lumii este de180 ECU. Acest preţ reflectă costul de producţie şi nivelul eficienţei economice.
În acest caz, Suedia, spre a-şi proteja industria sa pentru bunul dat, va instala un tarif de 100%
asupra acestui produs. Efectele creării de comerţ şi deturnării de comerţ vor fi arătate în
tabelul 3.1.

Tabela 2.1 Un exemplu al efectelor creării de comerţ şi deturnării de comerţ

Specificare Suedia Spania Restul lumii

Preţul unitar (ECU) 300 250 180
(a) Preţul + 100% tarif 300 500 360
(b) Preţul în cadrul 300 250 360
Uniunii Vamale între
Spania şi Suedia
(c) Preţul + 50% tarif 300 375 270
(d) Preţul în cadrul 300 250 270
Uniunii Vamale

Se poate observa că, în cazul unui tarif vamal prohibitiv, deşi costul intern este cel
mai ridicat, cererea este orientată către producătorul autohton. Formarea unei uniuni vamale
cu B (Spania) determină reducerea taxei vamale la aprovizionarea din B (Spania), inclusiv şi
din restul lumii pentru o taxă vamală mai mică. Spania va fi acum cel mai ieftin producător al
acestui produs X şi Suedia va importa din Spania acest produs la preţul 250 ECU, decât să-l
producă în ţară la preţul 300 ECU. Deoarece, faţă de situaţia iniţială, resursele sunt alocate
către un producător mai eficient, uniunea generează creare de comerţ, indiferent de
nivelul ulterior al taxei vamale. De menţionat însă, că Spania nu este producătorul care
asigură preţurile cele mai mici pentru produsul dat, ci alte ţări din restul lumii, să zicem
Coreea de Sud, care asigură preţurile cele mai mici pentru acest produs. O orientare pozitivă
se face spre cel mai eficient producător. Totuşi, în cazul când tariful vamal a fost stabilit de
50%, situaţia va fi diferită. În acest caz, Suedia va orienta cererea la import spre producătorul
din Coreea de Sud, care este cel mai ieftin producător al acestui bun. Are loc o deturnare de
trafic, de la cel mai eficient producător la cel mai ieftin producător şi efectul este negativ
asupra bunăstării naţiunilor.
Analiza datelor acestui caz particular ne permite să conchidem următoarele:
1. Dacă A şi B produc bunul X mai puţin eficient raportat la ţările terţe şi tariful vamal
anterior este prohibitiv, uniunea este avantajată deoarece conduce la crearea de
comerţ;
2. Dacă A şi B produc bunul X mai puţin eficient decât ţările terţe şi formează o uniune
vamală cu un tarif anterior neprohibitiv, atunci uniunea, deşi generează economii în
aprovizionare, este dezavantajoasă deoarece determină deturnare de comerţ
(specializarea se realizează în favoarea unui producător mai puţin eficient);
3. Dacă B produce bunul X mai eficient decât ţările terţe, atunci oricare ar fi nivelul taxei
vamale, uniunea este avantajoasă, conducând la creare de trafic în favoarea celui mai
eficient producător;
4. În cazul în care A este singura în măsură să producă bunul X, dar ineficient în raport
cu ţările terţe, uniunea poate genera fie creare, fie deturnare de trafic, în funcţie de
raportul de competitivitate şi de nivelul taxei vamale anterior şi ulterior construirii
uniunii;
5. Dacă A şi B nu produc bunul X, uniunea este fără efect cu privire la producţia şi
schimbul acestuia;

31
 6. Efectele sunt cu atât mai favorabile cu cât se pleacă de la un tarif vamal mai ridicat şi
cel ulterior este mai scăzut;
7. Rezultatele constituirii uniunii sunt mai puţin favorabile decât în condiţii de liber
schimb generalizat.
În concluzie, analiza pe baza teoriei lui Verner ne permite să precizăm că o uniune vamală
are cu atât mai multe şanse de reuşită cu cât: numărul ţărilor participante este mai mare,
tariful vamal comun este mai scăzut, grupează economii cu structuri productive concurenţiale,
dar potenţial complementare, generând specializări de tip intraramură şi organologică.

Analiza dinamică
Studiile consacrate de integrare recomandă însă depăşirea analizei statice, tradiţionale,
a uniunilor regionale, prin luarea în considerare a efectelor dinamice ale economilor de
dimensiune favorizate de lărgirea spaţiului economic şi a efectelor concurenţei asupra
progresului tehnic şi creşterii economice. Consecinţele dinamice posibile ale integrării pot fi
ilustrate în urma: economiilor de dimensiune şi concentraţiei pieţelor.
Liberalizarea schimburilor reciproce devine sursă a economiilor de scară dacă
dimensiunea minimă pentru asigurarea eficienţei optime a producţiilor este superioară celei pe
care ar fi permis-o întreprinderea pieţei interne. Economiile de dimensiune realizate într-un
sector sunt în funcţie de dimensiunea minimă tehnic eficace şi de creşterea costurilor unitare,
corespunzătoare unui procent de scădere a producţiei (50% prin convenţie) raportat la
dimensiunea optimă.1
“
Creşterea dimensiunii întreprinderilor permite reducerea costurilor, ameliorarea
productivităţii, lărgirea posibilităţilor de finanţare a cercetării-dezvoltării, devine sursă de
creştere economică prin surplusul de export realizabil. Avantajele specifice economiilor de
dimensiune se combină într-o piaţă unică cu cele ale concurenţei.
Liberul schimb pune producătorii în competiţie, investiţiile sunt orientate spre ramuri
care asigură cel mai mare randament şi regiunile cele mai dezvoltate. Se înregistrează astfel
două procese de concentrare: primul este de concentrare structurală, în industriile „tinere”,
promotoare de progres tehnic pentru care se manifestă cererea ridicată, industrii cu puternice
efecte de antrenare, al doilea este concentrarea regională în favoarea centrelor care atrag
îndeosebi firmele mari cu putere concurenţială ridicată. Zonele active vor creşte, cele
stagnante vor scădea, cu o accentuare a disparităţilor, mai ales în perioada de recesiune
economică.
Disparităţile regionale atrag cel puţin trei consecinţe majore: întârzie sau chiar
frânează creşterea economică, constituie un factor de inflaţie în măsura în care revendicările
salariale în regiunile mai slab dezvoltate, prin raportare la cele dezvoltate, nu pot fi acoperite
printr-un spor de productivitate, ci doar prin creşterea preţurilor şi atrag costuri ridicate de
susţinere a dezvoltării regiunilor defavorizate.
La nivel macroeconomic, alinierea la ţările cele mai puţin inflaţioniste obligă
partenerii la adoptarea de programe deflaţioniste, concretizate în politici monetare restrictive
şi reducerea cheltuielilor publice. Această ajustare încetineşte ritmul creşterii economice,
scade veniturile bugetului de stat, măreşte deficitele şi atrage costuri sociale constând în
şomaj, deplasarea forţei de muncă spre zonele dezvoltate, limitează posibilităţile de protecţie
socială.
La nivel microeconomic, presiunea concurenţială obligă firmele la alinierea la
preţurile din ţările sau regiunile cu inflaţie scăzută sau cu productivitate ridicată, mai înainte
chiar ca restructurările şi progresele aşteptate să permită reducerea costurilor. Întreprinderile
mai puţin competitive sunt constrânse să-şi reducă investiţiile din cauza posibilităţilor scăzute
de autofinanţare.
_________________________________________________________________________
1. Alain Buzelay, Integration et disintegration europeennes, Economica, Paris, 1996, p.29.

32
Dacă ajustările apasă prea mult asupra masei salariale, costul socioeconomic în termeni de
şomaj şi depreciere a puterii de cumpărare poate deveni excesiv. Declinul rezultând de aici,
accentuează disparităţile şi afectează consensul în favoarea integrării. Toate aceste rezultate
negative, pe de o parte, din disparităţile iniţiale şi, pe de altă parte, din mecanismul propriu-
zis al integrării prin piaţă, fac ca într-un proces de integrare să participe economii
concurenţiale cu niveluri de dezvoltare similare sau, cel puţin, trecerea printr-o fază
anterioară de convergenţă structurală.
În acelaşi timp, organizarea prin piaţă ar trebui să fie însoţită de o integrare pozitivă
prin armonizare pe bază de reguli şi politici comune care să ajusteze în permanenţă
dezechilibrele şi să permită un proces de creştere susţinută fără riscuri de dezintegrare.”1
2.3 Comerţul intracomunitar

Înainte ca Tratatele Comunităţii Europene să fie puse în aplicare, fiecare ţară îşi
proteja producţia naţională prin tarife vamale, în aşa fel prevenind importul bunurilor la un
preţ mai mic decât cele naţionale şi restricţii cantitative prevenind importul anumitor
produse, care depăşeau cantitatea de produse necesare pentru a satisface cerinţele pieţei
locale neacoperite de producţia naţională. Industriile naţionale fiind bine protejate, se părea că
nu aveau nevoie de a face eforturi pentru a moderniza şi a reduce costul de producţie. Însă
acest sistem protecţionist a condus la nesatisfacerea consumatorului, care avea o alegere
limitată pe piaţă şi preţuri mari pentru produse de o calitate inferioară. Uniunea vamală avea
ca scop de a corecta această situaţie prin crearea Comunităţii Europene a Cărbunelui şi
Otelului, Comunităţii Economice Europene şi Comunităţii Europene a Energiei Atomice.
Formal, Tratatul de la Roma a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1958, dar primele măsuri
pentru traducerea în fapt a prevederilor lui au fost luate abia la 1 ianuarie 1959, anul 1958
fiind considerat un an de pretranziţie. La 1 ianuarie 1959 au fost luate primele măsuri de
dezarmare vamală în relaţiile reciproce dintre ţările semnatare ale Tratatului CEE. Perioada
de realizare a uniunii vamale a fost scurtată la zece ani (faţă de prevederea iniţială din Tratat
de 12-15 ani) şi, în funcţie de aceasta, a fost adoptat şi pus în aplicare un calendar de
reduceri succesive a taxelor vamale de import la produsele industriale şi la o parte din
produsele agricole (care nu au intrat sub incidenţa politicii agricole comunitare ) care s-a
încheiat la 1 iulie 1968.
Paralel cu desfiinţarea integrală a taxelor vamale de import în relaţiile comerciale
reciproce dintre ţările membre au fost înlăturate şi marea majoritate a restricţiilor cantitative,
precum şi alte bariere netarifare cu efecte similare, iar taxele vamale de export au fost
desfiinţate integral încă din anul 1960. Totodată, au fost adoptate de către ţările membre aşa-
numitele contingente tarifare comunitare (adică au fost stabilite cantităţile de mărfuri
exprimate fizic sau valoric, pe care ţările membre ale CEE le puteau importa din afara
comunităţii cu scutire de plata taxelor vamale de import), în conformitate cu angajamentele
asumate de CEE în cadrul GATT.
Concomitent cu reducerea treptată a taxelor vamale de import, au fost efectuate şi trei
ajustări ale tarifelor vamale naţionale la nivelul tarifului vamal comun faţă de terţi. Prima
ajustare cu 30% a tarifelor vamale naţionale a avut loc la 1 ianuarie 1961, a doua, tot cu 30%,
la 1 Iulie 1963 şi ultima, cu 40 % la l iulie 1968. Cu alte cuvinte, la 1 iulie 1968, a fost pus în
aplicare tariful vamal comun faţă de terţi.
Tariful vamal comun în relaţiile cu ţările terţe stabilit prin Regulamentul Nr.950/68
din 28 iunie 1968 al Consiliului, este, aşadar, impus la graniţele comunitare. Orice marfă care
urmează să intre pe teritoriul comunitar va fi supusă acestui tarif indiferent de ţara de intrare.
Tariful vamal comun nu se aplică de o autoritate comunitară distinctă, de sine stătătoare, ci de
către autorităţile naţionale ale statelor pe teritoriul cărora intră mărfurile, acţionând, deci, în
___________________________________________________________________________
1. Gabriela Carmen Pascariu, Uniunea Europeană, Temper, 1999, p. 48.

33
numele Comunităţilor atunci când ele fac încadrările sau clasificările tarifare respective.
Potrivit art. 28 CE, taxele din Tariful vamal comun sunt stabilite de Consiliu, care statuează cu
majoritate calificată, la propunerea Comisiei.
O delimitare se impune atunci când se vor compara dispoziţiile art. 25 CE, care
interzic taxele vamale la import şi la export şi taxele cu efect echivalent, şi dispoziţiile art. 90
alin. (1), care permit impunerea, direct sau indirect, de taxe interne de orice fel produselor
statelor membre în măsura în care acestea sunt aplicate produselor indigene similare. 1 Ce
înseamnă o impunere internă de taxe? S-a arătat că interzicerea în comerţul între statele
membre, a tuturor taxelor vamale şi a tuturor taxelor având un efect echivalent se referă la
taxele cerute cu ocazia sau din cauza importului, car, impuse în mod distinct asupra
produselor importate şi nu asupra produselor indigene, modifică preţul lor de cost şi astfel
produce acel efect restrictiv asupra liberei circulaţii a mărfurilor precum o taxă vamală.
Deoarece această interdicţie nu admite vreo distincţie potrivit scopului avut în vedere în
perceperea taxelor pecuniare abolite, ea include, spre exemplu, şi taxele cerute pentru
inspecţia sanitară realizată din cauza importului de mărfuri. Astfel că taxele pecuniare impuse
pe motivul sus-menţionat – inspecţia sanitară a produselor-când ele trec frontiera, şi
determinate potrivit unui criteriu special care nu este compatibil cu criteriul folosit în fixarea
taxelor pecuniare impuse asupra produselor similare indigene, urmează a fi socotite ca taxe
având un efect echivalent taxelor vamale.2
O taxă pecuniară impusă pentru raţiuni legate de controlul veterinar şi de sănătate publică,
chiar dacă acesta ia forma unui sistem de licenţe individuale de import şi chiar dacă acest
sistem este justificat în înţelesul art. 36 (30) din tratat, este considerată ca o taxă având efect
echivalent unei taxe vamale şi interzisă prin Tratat. Dacă, însă, sunt cerute taxe pentru
inspecţiile veterinare şi de sănătate publică în cazul desfacerii interne precum în cazul
exportului, atunci ele formează o parte a sistemului general de taxe interne şi nu constituie
taxe cu efect echivalent taxelor vamale asupra exporturilor, dar ele intră în interdicţia de
discriminare conform art. 95 (95) din Tratat.
Libera circulaţie a mărfurilor ar putea fi afectată, ca regulă generală, nu numai prin
impunerea de taxe vamale sau a taxelor cu efect echivalent, ci şi prin restricţii cantitative sau
alte măsuri cu efect echivalent ori prin controlul schimburilor comerciale. Prin art. 29 CE sunt
interzise, între statele membre, restricţiile cantitative la export, precum şi toate măsurile cu
efect echivalent.
Restricţiile cantitative prohibitive ca atare ar putea rezulta din aplicarea unor măsuri
legislative sau administrative care restrâng atât importul, cât şi exportul, privind unul sau mai
multe produse prin impunerea anumitor cote sau prin fixarea unor norme cantitative într-o
perioadă dată sau privind producţia acelor produse ori prin necesitatea obţinerii de licenţe
pentru anumite cantităţi de mărfuri.
Se poate, deci, afirma că la 1 iulie 1968 s-a realizat, în linii generale, primul obiectiv
înscris în Tratatul de la Roma şi anume înfăptuirea uniunii vamale a CEE. Statele noi ale
Comunităţii aveau cinci ani ca perioadă de tranziţie pentru a elimina taxele vamale în
comerţul cu statele membre. Obiectivele Uniunii Vamale au fost realizate doar în linii
generale şi nu integral, cel puţin din doua motive.
În primul rând, datorită faptului că până la 1 iulie 1968 nu au putut fi reglementate
integral problemele comerţului cu produsele agricole, atât în ce priveşte comerţul
intracomunitar cu aceste produse, cât şi cel extracomuntar.
___________________________________________________________________________
1. A se vedea L. Cartou, op. Cit., p.285.
2. C. 29/72, S.p.A. Marimpex c. Italian Finance Administration, hot. Prelim. Din 14 dec. 1972, consid. 6-7, în ECR,
1973, 211-212. Tribunalul italian a pus următoarea întrebare „Trebuie ca o taxă pecuniară impusă de statul italian
pentru inspecţia sanitară privind animalele vii şi carne congelată să fie considerată ca o taxă vamală în înţelesul
Regulamentului Nr. 805/68, art.22 (1) în pofida faptului că mărfurile corespondente produse pe teritoriul italian
sunt impuse unei taxe pecuniare care este percepută de alte autorităţi decât cele de stat şi calculată potrivit cu
criteriul care nu mai este comparabil criteriului folosit spre a determina mărimea taxei pecuniare impuse asupra
animalelor vii şi cărnii? Pentru impunerea de taxe interne, a se vedea W. Cairns, op. Cit., p. 153.”

34
Bazele politicii agricole comunitare au fost puse cu o anumită întârziere faţă de termenul
planificat iniţial.
În al doilea rând, până la 1 iulie 1968, nu au putut fi luate toate măsurile pentru a se
asigura o circulaţie liberă deplină a mărfurilor între partenerii din comunitate. Pentru
realizarea acesteia era nevoie de înlăturarea tuturor obstacolelor netarifare, de armonizarea
legislaţiilor vamale, fiscale şi administrative ale ţărilor membre, precum şi elaborarea şi
adoptarea unor reguli comune privind desfăşurarea concurenţei în cadrul comunităţii. Dar
toate aceste măsuri au fost puse în aplicare cu mare întârziere, după expirarea perioadei de
tranziţie.
Odată cu eliminarea treptată a barierelor din calea comerţului dintre statele
comunitare, un număr mare de obstacole au fost înlocuite cu multe alte documente şi
formalităţi, care trebuiau completate la vamă. De asemenea, multe alte obstacole au fost
ascunse în tot felul de reglementări, cum ar fi: standardele de protecţie a mediului, care
diferă de la o ţară la alta. Aceste efecte restrictive deseori au adus mult mai multe pagube
decât taxele vamale şi restricţiile cantitative. Dacă barierele vamale aveau ca efect creşterea
preţului la import, atunci multitudinea acestor reglementări putea bloca total importul
produselor. Eliminarea barierelor netarifare din calea comerţului s-a dovedit a fi mult mai
complicată decât eliminarea barierelor tarifare. Cu toate deficienţele Uniunii Vamale,
constatam din analiza evoluţiei acesteia că Comunitatea a avut în perioada respectivă rezultate
economice bune, înregistrând ritmuri de creştere superioare în schimburile comerciale
reciproce (intra-CEE) faţă de ritmul de ansamblu al comerţului exterior al acestora, ceea ce a
determinat creşterea ponderii CEE în comerţul fiecărei ţări membre şi scăderea ponderii
ţărilor terţe. Dacă în 1958 schimburile comerciale intracomunitare au reprezentat numai 30%
din totalul comerţului exterior al CEE, în 1972 ponderea acestora crescuse la peste 53 %;
Intensificarea schimburilor comerciale intracomunitare a fost determinată în principal
de măsurile luate de ţările respective pe linia realizării treptate a uniunii vamale (dezarmarea
vamală şi liberalizarea totală a schimburilor comerciale reciproce şi instituirea unei politici
comerciale comune faţă de terţi). Intensificarea schimburilor comerciale intracomunitare a
fost însă puternic marcată de lupta dintre ţările membre, dintre principalele monopoluri ale
acestora, pentru împărţirea şi reîmpărţirea pieţei în cadrul comunităţii, precum şi de ascuţirea
contradicţiilor extracomunitare ca urmare a instituirii treptate a politicii comerciale comune
faţă de terţi. Restricţii şi discriminări afectând libera circulaţie a mărfurilor pot surveni ca
urmare, de asemenea, a activităţilor monopolurilor de stat cu caracter comercial. În concret,
aceste monopoluri, având drepturi exclusive asupra importurilor şi sau exporturilor şi
libertatea de a fixa condiţiile de aprovizionare şi de desfacere, pot să introducă restricţii şi
discriminări la import sau la export constând în dreptul exclusiv de vânzare-cumpărare ori
posibilitatea de control al importurilor şi exporturilor. Monopolurile de stat pot să fie numai
cu caracter comercial sau mixte - de producţie şi comerciale.
Începând cu 1 ianuarie 1993, formalităţile vamale nu mai sunt cerute pentru
comerţul intracomunitar. Deci, toate controalele şi formalităţile vamale în ce priveşte
comerţul cu bunuri au fost eliminate. Cu scopul de a garanta circulaţia liberă a persoanelor,
asigurată prin Art. 18 al Tratatului CE, prin Regulamentul Consiliului din 19 decembrie 1991,
se elimină, începând cu 1 ianuarie 1993, procedura de control vamal şi formalităţile ce ţin de
controlul bagajelor persoanelor, care au un zbor intracomunitar. Procedura de control a
paşapoartelor. rămânând însă, ceea ce a provocat critica din partea cetăţenilor Uniunii
Europene. Abandonarea formalităţilor vamale din 1993 a dus la necesitatea stabilirii unui
sistem de colectare a informaţiei statistice asupra schimburilor comerciale cu bunuri dintre
statele membre direct de la întreprinzători (INTRASTAT).
Standardele de produse şi reglementările sanitare, fitosanitare şi veterinare joacă
un rol important nu numai pentru comerţul intracomunitar, dar au ca scop şi a proteja mediul,
viaţa şi sănătatea oamenilor, animalelor sau plantelor de epidemii şi boli, care ar putea fi
aduse cu produsele agricole importate. Reglementările sanitare şi fitosanitare, în special

35
acelea care au ca scop prevenirea intrării într-o ţară a bolilor de origine animală sau
vegetală, pot totuşi să fie stabilite în legătură cu “nivelul de răspândire al bolilor infecţioase
sau epidemiilor specifice” şi pot sa fie aplicate cu mult mai multă rigurozitate pentru acele
importuri care provin din ţări unde astfel de boli sau epidemii sunt prevalente. În acest scop a
fost înfiinţat oficiul Inspectoratul Veterinar Fitosanitar, căruia i s-a încredinţat organizarea şi
implementarea măsurilor de inspecţie, control şi monitorizare a plantelor, produselor
animaliere şi de peşte în conformitate cu Dreptul Comunitar, care asigură aplicarea uniformă a
acestora.
Începând cu 1 ianuarie 1992, controlul veterinar între statele comunitare a fost
suprimat, controlul urmează să fie efectuat în ţara exportatorului de către Instituţia autorizată.
În acelaşi timp, CE a introdus sistemul preventiv de vaccinare împotriva bolilor infecţioase.
Numeroase probleme au apărut după eliminarea controlului intern la frontieră între statele
membre. Pentru a stabili încrederea reciprocă, este necesar de a avea un sistem de identificare
a animalelor comercializate în interiorul pieţei. În acest scop, a fost înfiinţat Oficiul
Veterinar, cu sediul în Irlanda, care este responsabil de protecţia consumatorilor şi, în
particular, de monitorizarea abatoarelor aprobate pe teritoriul Statelor membre, pentru
comerţul intracomunitar. Această instituţie stabileşte cerinţele şi normele sanitare necesare în
procesul de producere a produselor din carne. Controlul veterinar pentru produsele animaliere
provenite din ţările terţe a fost electronizat şi, în acest mod, se asigură corectitudinea
operaţiilor efectuate pe piaţă.
Eficienţa Uniunii Vamale depinde de omogenitatea regulilor aplicate, cât şi de calitatea
structurilor operaţionale. Ca elemente esenţiale ale acestor structuri, autorităţile vamale ale
ţărilor membre trebuie să fie deschise pentru cooperare între ele şi între Comisia Europeană în
scopul de a preveni fraudele şi de a asigura aplicarea corectă a regulamentelor vamale şi a
celor ce ţin de agricultură (Art.10 al Tratatului CE). În managementul modern de
administrare se folosesc metodele computerizate, baza de date a fost adaptată şi tradusă în
mai multe limbi europene, care este gestionată de Comisia Europeană şi transmisă zilnic
statelor membre şi întreprinzătorilor prin transferul electronic al datelor, cu ajutorul
Internetului.

2.4 Comerţul comunitar cu ţările terţe

O adevărată piaţă fără frontiere presupune, ca relaţiile externe ale statelor membre să
fie reglementate în acelaşi mod. În acest scop, Codul Vamal al CE grupează şi prezintă
prevederile legislaţiei vamale ce guvernează comerţul comunitar cu ţările terţe în lumina
angajamentelor luate în Organizaţia Mondială a Comertului.1 Procedându-se la regruparea a
75 de reglementari adoptate în anii 1968-1992, s-a urmărit scopul de a face o prezentare mai
clară a reglementărilor vamale ale Comunităţii şi de a reduce riscul unor interpretări diferite,
şi de a elimina posibilele lacune juridice. Codul Vamal este împărţit în trei părţi:
 Regulile de bază ale legislaţiei vamale: teritoriul vamal al Uniunii Europene,
tariful vamal, evaluarea mărfurilor în vamă, originea mărfurilor;
 Regulile privind destinaţia vamală: regimul vamal (zonă liberă, admitere
temporară, procedura vamală), redirecţionarea bunurilor sau distrugerea lor;
 Reguli privind sarcinile vamei şi recurs împotriva deciziilor luate în scopuri
vamale;
În afară de eliminarea obstacolelor în comerţul intracomunitar, Uniunea Vamală
presupune armonizarea reglementărilor vamale în comerţul cu ţările terţe. Eforturile depuse
pentru implementarea acestor reglementări în UE au constatat în stabilirea Tarifului Vamal
Comun şi încadrarea regulilor Comunităţii în contextul internaţional al GATT şi OMC, care
sunt transpuse în Dreptul Comunitar.
________________________________________________________________
1. Regulamentul 2913/92, OJ L 302, 19.10.1992 şi Regulamentul 955/1999.

36
 Teritoriul vamal al Comunităţii este definit prin Codul Vamal, care precizează că
teritoriul apelor, mărilor ce se mărginesc cu teritoriul statelor membre ale UE este inclus în
teritoriul vamal al Comunităţii. Această precizare este extrem de importantă în cazul activităţii
de pescuit a statelor membre. Măsura şi metoda utilizată pentru determinarea valorii
mărfurilor în vamă poate avea uneori un efect mai semnificativ asupra comerţului decât
asupra taxelor vamale. Codul Vamal specifică metodele prin care se determină valoarea mărfii
şi vămuirea produselor manufacturate şi finisate într-o altă ţară decât cea de origine şi
condiţiile temporare de scutire de taxe vamale.
Odată cu crearea Uniunii Vamale, ţările membre nu mai sunt abilitate să suspende
unilateral dreptul de vamă şi nici să modifice în particular Tariful vamal comun. Pentru a
ajunge la un acord comun asupra TVC între ţările membre, este necesar de a ajunge la un
compromis. Acest echilibru este foarte greu de obţinut din cauza intereselor naţionale diferite
pe categorii de produse. Instaurarea TVC, este acompaniată de pierderea taxelor vamale, care
alimentau din 1975 bugetul Comunităţii, şi de pierderea posibilităţii de a promova o politică
vamală independentă. După negocierile necesare şi propunerile făcute de Comisie, TVC este
adoptat de către Consiliul UE. Negocierile multilaterale şi negocierile bilaterale între UE şi
ţările terţe sunt conduse de către Comisie. Din 1995, TVC al UE ţine cont de rezultatele
Rundei Uruguay (GATT). În general, pentru fiecare poziţie sau subpoziţie a nomenclatorului
tarifar sunt indicate ratele tarifelor autonome şi ratele tarifelor convenţionale negociate prin
(GATT). Diferenţa dintre aceste două categorii devine tot mai sensibilă, datorită Rundei
Uruguay care a implicat noi reduceri a tarifelor convenţionale, reduceri care vor fi făcute şi în
viitor.
În acelaşi timp, s-a observat că atât unicitatea teritoriului vamal comunitar, cât şi
uniformitatea politicii comerciale comune ar fi serios subminate dacă statele membre ar fi
autorizate, prin adoptarea legislaţiei naţionale, să impună taxe cu efect echivalent taxelor
vamale asupra comerţului cu statele nemembre, de a determina şi, dacă este necesar, de a
schimba nivelul obligaţiilor vamale şi taxelor plătibile privind produsele din aceste ţări.
Începând cu 1 ianuarie 1988 au fost stabilite un nou tarif integrat şi un sistem de
nomenclatură statistică prin Regulamentul Nr. 2658/87 al Consiliului UE. Nomenclatura
combinată a tarifelor (Brussels Register) se află la baza tarifului integrat (denumit „Taric”) şi
are în vedere Convenţia internaţională privind descrierea armonizată a mărfurilor şi sistemul
de codificare. Acest nomenclator combinat a tarifelor, este instrumentul vamal, care are o
importanţă mare nu numai la perceperea taxelor vamale, dar şi pentru multe alte activităţi
comunitare cum ar fi stabilirea statisticii comerţului exterior şi corecta aplicare a măsurilor
comerciale, agricole, fiscale şi monetare. Tariful vamal comun este compus din nomenclatorul
menţionat, procentele taxelor, alte taxe relevante, măsuri tarifare stabilite în Tarif şi în
aranjamentele comunitare1. Versiunea curentă a Tarifului este publicată în Jurnalul Oficial.
Cadrul juridic privind acordurile de tarife preferenţiale semnate între UE şi un grup de
ţări în curs de dezvoltare, cu care relaţiile contractuale sunt menţinute, a fost consolidat prin
Regulamente multianuale. În practică, Tariful Vamal Comun nu se aplică în întregime decât
în comerţul cu America de Nord, Australia şi Japonia, importanţa TVC fiind înlocuită cu
instrumentele de politică comercială, care asigură o protecţie suficientă împotriva importurilor
produselor ieftine. În sectorul textil, taxele vamale sunt completate de acordurile privind
restricţiile voluntare asupra exportului, negociate ca parte a Acordului de Multefibre (MFA).
În sectorul oţelului, acorduri de restricţie voluntară au fost încheiate între principale ţări
producătoare.
În domeniul agricol, UE nu respecta regula GATT de protecţie numai prin
intermediul tarifului vamal, ci menţinea restricţii cantitative la import cu mult peste ceea
ce era prevăzut ca excepţii în GATT. În plus faţă de aceste restricţii, UE aplica diverse
___________________________________________________________________________
1. A se vedea P.J Kapteyn, P. Ver Loren van Themaat, op.cit., p. 365; W. Cairns, op. Cit., p. 227-232.

37
prelevări în loc să aplice taxe vamale fixe la importul produselor agricole din zone temperate,
cum ar fi grâul şi alte cereale, carne şi produse lactate. Scopul principal al acestor prelevări
era asigurarea unor venituri rezonabile producătorilor agricoli şi menţinerea unei anumite
parităţi între câştigurile din agricultură şi cele din industrie. Prelevările erau determinate
periodic şi erau, în general, egale cu diferenţa dintre preţul de import şi preţul de referinţă
garantat producătorilor interni. În acest mod, prin prelevări se asigura izolarea producătorilor
interni de concurenţa străină şi, de asemenea, ele anulau total posibilul avantaj comparativ al
furnizorilor externi. Sistemul legal al OMC a produs o schimbare importantă în domeniul
folosirii restricţiilor cantitative şi a altor măsuri netarifare care pot afecta importurile.
În domeniul agricol, de exemplu, în conformitate cu prevederile Acordului privind
Agricultura, Uniunea Europeană înlătură restricţiile cantitative şi sistemul de prelevări
variabile, înlocuindu-le cu taxe vamale. Noile taxe vamale au fost determinate prin ratificare,
adică prin calcularea incidenţei restricţiilor cantitative şi a altor măsuri asupra preţului
produselor importate şi adăugarea rezultatului la taxele vamale existente anterior. Ca urmare,
a ratificării noilor taxe vamale, UE îşi va proteja agricultura internă numai prin intermediul
taxelor vamale.
Consiliul UE, poate însă, aproba măsuri unilaterale de protecţie la importul mărfurilor
care cauzează un risc şi un prejudiciu grav producţiei europene. Uniunea Europeană poate lua
măsuri de restricţionare a importurilor, numai cu caracter temporar, prin majorarea taxelor
vamale sau instituirea unor contingente cantitative la importul mărfurilor din ţările terţe. În
cazul aplicării acţiunilor de salvgardare, UE va recurge numai atunci, dacă s-a stabilit printr-
o investigaţie corect desfăşurată că o majorare bruscă a importurilor (atât în cifre absolute cât
şi relativ la producţia naţională) a cauzat sau ameninţă cu cauzarea unui prejudiciu grav
industriei europene. Aceste acţiuni de salvgardare nu pot fi introduse dacă una sau două firme
producătoare de mărfuri similare celor importate sunt afectate. Ele sunt permise dacă s-a
stabilit că marea majoritate a producătorilor produsului respectiv sau similar au fost afectaţi
serios de importurile din ţări terţe. De asemenea, UE poate institui taxe anti-dumping şi taxe
compensatorii atunci când se dovedeşte că exportatorii au folosit mijloace neloiale care pot
distorsiona condiţiile de concurenţă.
Regulamentul Consiliului 339/93, OJ L 40, 10.02.1993 , privind controlul
conformităţii produselor importate din ţările terţe şi directiva comunitară privind
securitatea produselor vizează asigurarea gestiunii eficace şi coerente la frontiera externă a
statelor membre, totodată egalizând condiţiile de competiţie între produsele comunitare şi cele
de import. Aceste documente permit autorităţilor vamale ale statelor membre să suspende
temporar procedura de vămuire în cazul în care produsele importate prezintă caracteristici ce
suscită dubii şi pot constitui un pericol pentru viaţa şi securitatea populaţiei. Acorduri de
recunoaştere mutuală privind evaluarea conformităţii au fost semnate între Uniunea
Europeană şi Statele Unite, Japonia, Canada, Australia şi Noua Zelandă. Aceste acorduri
asigură accesul liber al produselor pe pieţele ţărilor semnatare, autorizând testarea şi
certificarea produselor în ţările de export.
Regulile de origine sunt utilizate pentru a determina ţara care ar trebui considerată ca
ţară în care au fost produse mărfurile importate. Aceste reguli sunt importante pentru corecta
aplicare a regimului vamal preferenţial şi a numeroaselor dispoziţii ale politicii comerciale a
UE. În primul rând, în cazul importurilor în cadrul aranjamentelor preferenţiale, Uniunea
Europeană aplică niveluri mai scăzute sau taxe preferenţiale pentru produsele originare din
ţările beneficiare de preferinţe. Ca urmare, UE are nevoie de dovada că produsul importat a
fost, dacă nu în întregime produs, cel puţin substanţial transformat într-o ţară beneficiară de
preferinţe. Acţiunile de combatere a fraudei privind regulile de origine preocupă UE, mai ales
în ce priveşte produsele textile importate din ţările în tranziţie. Pentru exporturile Comunităţii,
Comisia a adaptat un model de certificat de origine, formula căruia a fost recomandată de
către Naţiunile Unite.

38
 În formula lărgită a „celor nouă şi celor 15”, Uniunea Europeană deţine un potenţial
economic şi comercial sporit, reprezentând o forţă economică de primă mărime. Ritmul înalt
al comerţului exterior al CEE pană în 1980 s-a datorat în principal creşterii considerabile a
preţurilor, dinamicii volumului fizic. Deşi ritmul de creştere a volumului valoric al comerţului
exterior al CEE s-a menţinut ridicat până în anul 1980, el s-a situat totuşi sub nivelul celui
înregistrat pe plan mondial, fapt care a determinat o uşoară scădere a ponderii CEE în
comerţul internaţional, de la 41 % în 1973 la 37% în 1980.
CEE a înregistrat oscilaţii puternice sub impactul crizelor economice cu care s-a
confruntat economia mondială în acea perioadă. În anii 1992-1995 situaţia s-a redresat, CEE
reuşeşte sa-şi mărească ponderea circa 40% din comerţul internaţional. Exporturile
extracomunitare beneficiază de finisarea pieţei unice, care pune în aplicare o serie de norme,
proceduri uniforme reciproc recunoscute.
Lărgirea UE şi adâncirea procesului de integrare va avea noi incidenţe atât asupra
evoluţiei comerţului mondial în ansamblu cât şi asupra politicilor comerciale. Pe lângă
contradicţiile intracomunitare se vor adânci şi cele extracomunitare, îndeosebi cu SUA şi
Japonia, dar şi cu alte ţări şi grupe de ţări ale căror interese comerciale vor fi lezate de politica
comercială a UE. Evoluţia raportului de forţe în favoarea acestui bloc comercial va antrena
noi orientări în fluxurile comerciale, noi tendinţe în politica comercială şi manifestarea unor
puternice contradicţii pe piaţa mondială, îndeosebi după realizarea uniunii politice.

Teme pentru discuţie:

1. Etapele de dezvoltare a Uniunii Europene.

2. Măsurile luate în cadrul Comunităţii Economice Europene pe linia înfăptuirii Uniunii
Vamale.
3. De ce obiectivele creării Uniunii Vamale au fost realizate doar în general şi nu în
profunzime?
4. Ce înţelegem prin integrare economică? Identificaţi diferite niveluri de cooperare a
grupărilor economice regionale.
5. Argumentele care vin în sprijinul integrării economice.
6. Explicaţi Teoria Uniunii Vamale a lui Viner.
7. Care sunt efectele asupra bunăstării naţiunilor în situaţia când are loc deturnarea de
trafic.
8. Analiza dinamică a integrării economice.
9. Care este scopul reglementărilor sanitare, fitosanitare şi veterinare?
10. Care sunt măsurile pe care Uniunea Europeană le aplică pentru a-şi proteja piaţa
agricolă?
11. În ce cazuri Uniunea Europeană poate aplica măsuri de salvgardare?
12. Rolul regulilor de origine.
13. Cum veţi descrie performanţele economice ale Comunităţii Europene în anii 1970-
1980?
14. Care sunt factorii care au încurajat trezirea interesului integrării europene în 1980?
15. Care sunt măsurile comerciale netarifare pe care Uniunea Europeană le poate aplica
pentru a-şi proteja industria naţională împotriva concurenţei neloiale?
16. Descrieţi prevederile Codului Vamal.
17. Ţările membre în Uniunea Vamală pot modifica în particular Tariful Vamal Comun?
18. Explicaţi regulile UE privind controlul conformităţii produselor importate din ţările
terţe.
19. La importul produselor provenite din care ţări, Tariful Vamal Comun se aplică în
întregime?

39
Literatura de referinţă :
___________________________________________________________________________

1. Inama Stefano, Vermulst Edwin, Customs and Trade Laws of the European
Community, Kluwer Law International, The Hague- London-Boston, 1999.
2. „Free trade agreements and customs unions, experiences, challenges and constraints”,
co-published by the European Institute of Public Administration, Maastricht, the
Netherlands, 1997, pag 105-111.
3. Nicholas Moussis, Access to European Union, European Study Service, 2001, pag 60-
74.
4. Nicolaie Sută, Dumitru Miron, Comerţ Internaţional şi Politici Comerciale
Contemporane, Bucureşti, 1997, p. 134.
5. Gabriela Carmen Pascariu, Uniunea Europeană, politici şi pieţe agricole”, Editura
Economică Bucureşti, 1999 p.36-50.

Literatura suplimentară recomandată:

1. Trotignon Jerome, Economie europeenne. Integration et politiques communes,

Hachette, Paris, 1997.
2. Krueger, A.O.(1995), Free trade Agreements versus Customs Unions, NBER Working
Paper, No. 5084.
3. Customs Union Agreement (Decision No 1/95 of the EC-Turkey Association Council)
OJ 1996 L 35/1.

http://www.wto.org/wto/english/tratop_e/dispu_e/distab_e.htm
The EU Market Access Database http://mkaccdb.eu.int

40
3. Piaţa Comună Europeană

Obiective ale procesului de studiu:

Studiind acest capitol studentul va fi capabil:

- să înţeleagă scopul creării pieţei comune, rolul Actului Unic European;

- să explice importanţa desfiinţării frontierelor fizice, tehnice şi fiscale în cadrul pieţei comune;
- să descrie cele patru drepturi: libera circulaţie a mărfurilor, serviciilor, capitalurilor şi
persoanelor;
- analiza impactului şi efectelor pieţei interne unice asupra economiilor statelor membre;

3.1 Programul pieţei interne. Actul Unic European

Principiile formării pieţei unice au fost stabilite în Tratatul de la Roma. Art. 2 al

Tratatului stabileşte obiectivele Comunităţii Economice Europene: “Comunitatea are ca
misiune realizarea unei pieţe comune şi aproprierea treptată a politicilor economice ale
statelor membre, promovarea unei dezvoltări armonioase a activităţilor economice în
ansamblul Comunităţii, o expansiune continuă şi echilibrată, o stabilitate crescută, ridicarea
accelerată a nivelului de viaţă şi stabilirea unor relaţii mult mai apropiate între ţările care o
formează”.
Pentru realizarea pieţei comune se cerea reducerea şi, cu timpul, eliminarea taxelor
de import şi export între ţările membre. În capitolul precedent am văzut cât de eficient au
desfiinţat ţările membre barierele vamale, chiar înainte de expirarea perioadei stipulate în
Tratat şi cât de repede ţările au purces după dezarmarea tarifară la instituirea unor noi
obstacole, în special a obstacolelor tehnice, care erau mult mai greu de depăşit decât cele
tarifare.
Piaţa comună, care a fost realizată în 1992, este o importantă etapă în integrarea
europeană, înregistrând patru libertăţi fundamentale: libera circulaţie a mărfurilor,
capitalurilor, serviciilor şi a persoanelor. Implementarea lor mai întâi de toate a făcut posibilă
operarea fără obstacole a factorilor de producţie, muncă şi capital. Antreprenorii îşi puteau
manufactura şi vinde produsele lor în statele membre în conformitate cu sistemul liberei
concurenţe, în care condiţiile sunt mai avantajoase pentru ei. Consumatorii au libertatea de
alegere a produselor de o calitate înaltă şi la preţ mic, manufacturate în ţările membre.
Muncitorii au acces liber la locurile de muncă acolo unde cererea este mai mare şi beneficiază
de condiţii de lucru şi remunerare mai bune.
Este necesar de a defini mai clar conceptul de „piaţă comună”, “piaţă unică”, şi “piaţă
internă” care sunt utilizate ca sinonime, dar care au o nuanţă semnificativă în înţeles. Piaţa
comună este o etapă a integrării economice, scopul căreia este de a desfiinţa barierele în
comerţul intracomunitar în vederea fuziunii pieţelor naţionale într-o piaţă unică, creând
condiţii cât mai apropiate posibil de o adevărată piaţă internă. Este important de menţionat că
Tratatul Comunităţii Europene ignoră conceptul „pieţei unice”. În general, el face referinţă la
etapa „pieţei comune” şi la rezultatele finale ale pieţei, “piaţa internă”, care în conformitate cu
Art. 14 al Tratatului CEE, cuprinde un teritoriu fără frontiere în care libera circulaţie a
mărfurilor, persoanelor, serviciilor şi capitalurilor este asigurată în conformitate cu
prevederile Tratatului.
Discuţii pe tema reformei CEE au avut loc la cele mai diverse niveluri în perioada
anilor 1983-1985 şi ele au scos la iveală puternice divergenţe de interese între ţările
comunitare. În cele din urmă, în iunie 1985, la Consiliul de la Milano, statele membre au
aprobat un plan de acţiuni în vederea realizării pieţei interne, propus de Comisia Europeană.

41
Acest plan prezentat sub denumirea de Cartea Albă, care prevedea 279 de măsuri privind
înlăturarea barierelor fizice, tehnice şi fiscale din calea circulaţiei mărfurilor. Barierele
fizice erau identificate ca acele bariere care împiedicau libera circulaţie a celor patru drepturi,
barierele tehnice fiind standardele naţionale, cerinţe administrative şi legale faţă de ţările
membre şi barierele fiscale descrise ca o consecinţă a diverselor aranjamente fiscale în
interiorul comunităţii, ce cuprindeau taxe de vânzare, accize şi diferite plăţi. Toate aceste
măsuri au fost puse în aplicare în perioada stabilită şi, începând cu 1 ianuarie 1993, CEE
dispune şi aplică o procedură unică la frontierele cu ţările terţe privind comerţul
extracomunitar şi libera circulaţie a mărfurilor, serviciilor, persoanelor şi capitalurilor în
comerţul intracomunitar.
În februarie 1986, nouă ţări membre ale CEE din cele 12 au semnat documentul
privind reforma CEE, denumit Actul Unic European. Italia, Grecia şi Danemarca nu au
semnat atunci acest document. Acordul privind reforma CEE trebuia să intre în vigoare după
ratificarea lui de către parlamentele ţărilor membre. După cum se ştie, parlamentul danez a
respins proiectele de reformă, dar ulterior referendumul din 27 noiembrie 1986 le-a aprobat cu
57 % din voturi. Cunoscând rezultatul referendumului din Danemarca, celelalte două ţări,
Italia şi Grecia, au semnat documentul adoptat în februarie 1986 de cei nouă şi l-au ratificat
ulterior, aşa încât Actul Unic European a intrat efectiv în vigoare la 1 iulie 1987. Actul Unic
European se baza pe o metodă generală de recunoaştere şi armonizare a legislaţiilor
naţionale, obiectivul căruia consta în asigurarea condiţiilor şi măsurilor necesare pentru
realizarea progresivă a pieţei unice interne în cursul unei perioade ce va expira la 31
decembrie 1992. Actul Unic European fixează condiţiile juridice de executare a circa 300
de măsuri orientate spre eliminarea frontierelor fizice (suprimarea controlului la frontieră),
tehnice (ceea ce necesită o armonizare a normelor existente) şi fiscale (elaborarea unui regim
fiscal indirect şi uniform), cum ar fi: libertatea totală a transferului de capital, apropierea
taxelor pe valoarea adăugată, liberalizarea activităţilor bancare, echivalarea diplomelor
etc. Actul Unic European a introdus noţiunea de „spaţiu fără frontiere” în cadrul CEE, ceea
ce înseamnă, că se va putea circula fără formalităţi, fiecare cetăţean comunitar putând să se
stabilească, să muncească şi să înveţe oriunde în perimetrul comunităţii. Actul Unic European
introduce şi unele schimbări în sistemul legislativ destinat să încurajeze adoptarea măsurilor
privind piaţa internă prin vot cu majoritate calificată.

3.2 Desfiinţarea frontierelor fizice, tehnice şi fiscale

Începând cu 1 ianuarie 1993, bunurile care trec peste frontierele interne ale Comunităţii
nu mai sunt supuse controlului vamal. Circulaţia liberă a bunurilor în cadrul Comunităţii
presupune lichidarea între statele membre a taxelor vamale cu efect echivalent, adoptarea unor
tarife vamale comune, interzicerea oricăror restricţii sau măsuri cantitative cu efect echivalent
şi coordonarea monopolurilor de stat. Scopul acestor măsuri este de a fuziona cele 15 pieţe ale
statelor membre într-o regiune economică unică, în cadrul căreia bunurile pot circula liber în
condiţii similare condiţiilor pieţei interne. Abolirea formalităţilor de frontieră se bazează pe
patru elemente indispensabile:
 eliminarea documentelor vamale în comerţul intracomunitar;
 reguli noi de guvernare a circulaţiei bunurilor;
 fortificarea frontierelor externe;
 cooperarea între administraţii.

Pierderile industriei UE în urma controlului vamal se estimau la 12 milioane de ECU

anual. Ca o consecinţă, producătorii britanici de produse perisabile, ca şi mulţi alţii, au avut de
suferit în urma aşteptării ori întârzierii la punctele de trecere vamală, pierzând 1/3 din timpul
călătoriei doar la vamă. Lucrul acesta împiedica şi îngreuia exerciţiul de trecere, adăugând

42
călătoriei costuri substanţiale estimate până la 2 % din valoarea transportată, ridicând bariere
psihologice la tranzacţiile comerciale ale multor firme mici. În prezent, producţia proaspătă
poate fi transportată timp de 12 ore din Anglia la supermarketurile din Franţa.
Scopul de bază al Cărţii Albe era să uşureze aceste formalităţi prin desfiinţarea
frontierilor naţionale, controlului veterinar, fitosanitar, barierelor fiscale. Lichidarea
tuturor acelor diferenţe în ratele impozitelor şi altor prevederi, ar putea reduce semnificativ
timpul la frontieră şi costurile asociate. Balanţa activităţilor vamale-administrative poate fi
modificată spre un mai eficient sistem de control, un număr mare de formalităţi vamale au
fost abolite, alte 70 diferite forme administrative au fost consolidate intr-un Document
Administrativ Unic (DAU), acesta substituind cele 130 de documente vamale existente până
în acel moment şi simplificat la 1 ianuarie 1993 prin „Declaraţia de schimb a mărfurilor” (care
provenea pentru o singură operaţiune de la exportator şi de la importator în acelaşi timp, şi
era destinată schimburilor intracomunitare). După 1993, DAU se utilizează şi în schimburile
cu ţările terţe.
„Pentru a elimina necesitatea Documentului Administrativ Unic, care era utilizat în
fond pentru administrarea controlului fiscal, colectarea datelor statistice şi pentru protejarea
intereselor economice, comerciale sau de strategie publică a statelor membre, s-au întreprins
un şir de măsuri pentru a defini noile reguli de guvernare a circulaţiei produselor. De la bun
început era necesar de a defini acordurile de control fiscal (TVA şi accize) prin transferarea
acestui control la întreprindere (TVA) sau la depozite autorizate (accize). În plus, colectarea
datelor statistice, în trecut desfăşurată sistematic la frontiere, a fost acum înlocuită cu
formulare, care sunt completate de către persoanele juridice şi formează parte integrantă a
sistemelor naţionale de colectare a datelor.
Cel mai important domeniu aici este cel al produselor agricole (animale, carne, plante
şi seminţe), unde mai rămân unele reguli pentru protejarea sănătăţii animale, vegetale şi
umane.”1 Controalele la frontieră pentru produsele care prezintă pericol pentru
sănătatea omului, pentru mediul ambiant au fost transferate, urmând a fi efectuate în
ţara exportatoare. Principiul recunoaşterii mutuale a produselor comercializate legal,
armonizarea tehnică a legislaţiei şi a mecanismelor de prevenire a creării unor bariere
pentru comerţ, cum ar fi procedura informării potrivit Directivei 83/189, constituie
instrumentele care garantează libera circulaţie a bunurilor pe teritoriul Uniunii. În
special Directiva 83/189 garantează transparenţa cerută, respectând noile specificaţii tehnice
naţionale, şi face posibilă eliminarea sau reducerea pe cât e posibil a tuturor dificultăţilor care
pot fi cauzate de către aceste măsuri în comerţul dintre statele membre ale Uniunii Europene.

Suprimarea frontierelor tehnice

Importanţa suprimării barierelor tehnice a fost subliniată de Comisie prin natura

inhibată a competiţiei pe diferite pieţe şi prin slăbirea concurenţei internaţionale a firmelor
europene pe pieţele strategice. În anumite sectoare, firmele conducătoare europene se
confruntau cu diferite reglementări naţionale cu privire la criteriile tehnice şi de calitate,
standardele industriei naţionale, proceduri de certificare şi evaluarea conformităţii, alte
prevederi impuse atât produselor naţionale, cât şi celor importate, favorizând primele şi
defavorizând ultimele, ceea ce a condus la fragmentarea pieţei UE. Existenţa acestora are
drept scop protecţia mediului, consumatorilor, patrimoniului istoric, respectarea cerinţelor
privind fabricarea, securitatea, calitatea, etichetarea, marcarea sau ambalarea produselor etc.
___________________________________________________________________________
1. TACIS, Uniunea Europeană şi Republica Moldova, „Introducere la studiul în sectorul vamal”, pag 26, 1999

43
Tabelul 3.1 Tipologia costurilor rezultate din divergenţa standardelor şi reglementărilor tehnice
___________________________________________________________________________
Pentru întreprinderi

 Pierderea potenţialelor economii de producere

 Concurenţă slăbită pe pieţele lumii şi vulnerabilitatea întreprinderilor de a opera pe pieţele europene,
având o bază naţională rigidă

Pentru autorităţile publice

 Dublarea costurilor privind certificarea şi testarea produselor

 Valoarea cumpărăturilor publice a căror necompetitivitate este deseori întărită prin standarde naţionale
şi certificare

Pentru consumatori

 Costurile directe suportate de către întreprinderi înseamnă preţuri înalte

 Pierderi mari şi directe din cauza slăbirii competitivităţii şi a structurii ineficiente
___________________________________________________________________________

Imposibilitatea eliminării acestui vast spectru de reglementări a condus la decizia

referitoare la armonizarea lor. Până în 1985, documentele adoptate privind armonizarea
tehnică au fost abordate individual şi au conţinut specificaţii tehnice foarte detaliate cu
proceduri de aprobare tipică, dificile pentru implementare. Este important de precizat că ţinea,
deci de responsabilitatea statelor membre de a elabora certificate de conformitate bazate pe
procedurile din Directivele discutate la moment. Deoarece recunoaşterea reciprocă a
certificatelor a depins de încrederea unor autorităţi naţionale faţă de altele, rezultatele obţinute
au fost nesatisfăcătoare. Astfel, din 1985 se aplică un nou sistem de reglementări vizând
existenţa unor norme divizate pe categorii de produse (şi nu pe produse separat) şi care
prevedea următoarele:
o Recunoaşterea mutuală a normelor naţionale. Ceea ce înseamnă că toate
produsele care sunt fabricate în conformitate cu reglementările existente într-
un stat membru pot fi vândute în altă ţară membră, inclusiv în cazul când
prescripţiile tehnice, în baza cărora au fost elaborate aceste produse, sunt
diferite);
o Alinierea cerinţelor privind standardizarea şi procedurile esenţiale pentru
evaluarea conformităţii. Recunoaşterea deplină a normelor şi reglementărilor
tehnice stabilite în urma armonizării lor devine regulă pentru statele membre
atunci când acestea nu contravin esenţial principiilor de securitate, sănătate sau
intereselor colective ale ţărilor în cauză. Deci, cerinţele esenţiale, pe care
trebuie să le satisfacă produsele înainte de a fi introduse pe piaţă, indică
limitele sau nivelurile de protecţie pentru întreaga Comunitate în domeniul
tehnicii securităţii.
o Specificaţiile tehnice care satisfac aceste cerinţe esenţiale se elaborează în baza
Rezoluţiei Consiliului din 7 mai 1985, prin care s-a fixat un nou mod de
abordare a armonizării tehnice şi standardizării (Jurnalul Oficial C 136,
04.06.1985), şi în baza Directivei 83/189/EC. Aceasta prevede o procedură de
informare privind progresul de standardizare, precum şi un mecanism prin care
Comisia poate împuternici organele naţionale de standardizare
(CEC/CENELEC) de a elabora acele standarde. Efectul preconizat este de a
impune o „stopare” asupra lucrului la nivel care intră în competenţa
mandatului european.
Prin urmare, producătorii păstrează libertatea de a oferi pe piaţa Comunităţii produse
care satisfac alte standarde sau care nu satisfac nici unul, atâta timp cât acestea satisfac
procedurile de evaluare a conformităţii expuse în Directiva în cauză.

44
 Aceste standarde sunt voluntare şi oferă soluţii tehnice adecvate pentru îndeplinirea
cerinţelor esenţiale, fără a fi însă obligatorii. Evaluarea conformităţii faţă de cerinţele
esenţiale este guvernată de „abordarea globală de evaluare a conformităţii”, adoptată prin
Rezoluţia Consiliului din 21 decembrie 1989. Rezoluţia prevede procedurile specifice de
evaluare a conformităţii şi instituţiile independente (organe notificate), în principal din
sectorul privat, care sunt autorizate să efectueze procedurile de evaluare a conformităţii.
Caracteristica definitorie a standardizării, spre deosebire de regulamente, este faptul că
standardizarea reprezintă un proces bazat pe consensul părţilor interesate, nefiind dictată la
nivel central de către autorităţi şi se respectă în mod voluntar de către agenţii economici.
„Procedurile armonizate de certificare şi regulile de folosire a acestora sunt expuse în
Decizia 93/465/EC. Aceste proceduri se împart în module care acoperă diferite funcţii ce ţin
de design, producţie sau control. Ulterior devine posibil de a testa un produs după mai
multe metode. Se poate alege între una, două sau mai multe proceduri selectate pentru
aceeaşi categorie de bunuri. Produsele care satisfac cerinţele esenţiale expuse în Directivele în
cauză pot fi recunoscute de către certificatele CE cu care sunt marcate. Condiţiile care
reglementează utilizarea şi aplicarea acestor marcaje au fost armonizate în 1993 prin Decizia
93/465/EC. Astfel marcajul indică indirect că producătorul a trecut toate procedurile de
evaluare pentru produsul său şi simplifică obligaţiunile sale referitor la marcaj. Aceasta
simplifică controlul şi în primul rând permite circulaţia liberă a produsului, comercializarea şi
utilizarea lui pe piaţa Comunităţii.”1
Liberalizarea pieţelor publice

Cartea Albă, prevederile căreia reglementează Piaţa Internă, de asemenea stipulează

eliminarea barierelor generate de existenţa pieţelor publice, barierele ce apar la încheierea
contractelor între autorităţile publice şi colectivităţile locale sau firmele publice. Aceasta în
general se referă la achiziţiile publice, care acoperă achiziţiile de bunuri şi de servicii. Scopul
principal al liberalizării achiziţiilor publice este de a solicita guvernelor să pornească de la
consideraţii comerciale atunci când achiziţionează bunuri şi servicii pentru uzul propriu, fără
nici o discriminare între furnizorii naţionali şi străini, utilizându-se astfel veniturile fiscale şi
celelalte fonduri mult mai eficient.
„Înainte de intrarea în vigoare a legislaţiei Comunităţii, doar 2% din contractele publice în
Comunitate au fost încheiate cu firme dintr-un Stat Membru altul decât cel care emitea
invitaţia la tender. Această lipsă de concurenţă deschisă şi efectivă a constituit unul dintre cele
mai evidente şi anacronistice obstacole pentru completarea pieţei comune. Pe lângă mărimea
costurilor pentru autorităţile contractoare, lipsa concurenţei intracomunitare în anumite
industrii cheie ( cum ar fi telecomunicaţiile) a inhibat dezvoltarea firmelor europene
competitive pe pieţele mondiale.
Deschiderea achiziţiilor publice concurenţei depinde, în primul rând, de crearea
stimulentelor pentru achizitorii publici, precum şi pentru persoanele juridice cu
drepturi speciale sau exclusive de a adopta proceduri de tender competitive. În acest
sens, Comunitatea a decis să coordoneze procedurile de achiziţionare existente în diferite ţări
şi a început să încurajeze mai multe firme să mizeze pe contracte publice, printre altele, prin
dezvoltarea unui şir de instrumente pentru stimularea participării furnizorilor. O piaţă comună
cu adevărat deschisă va fi realizată doar atunci când firmele vor putea concura pentru
contracte în mod egal. Efortul de coordonare a dus la adoptarea a patru directive în domeniu,
care acoperă contracte pentru lucrări, contracte de furnizare, contracte pentru servicii şi,
___________________________________________________________________________
1. TACIS, Uniunea Europeană şi Republica Moldova, „Introducere la studiul în domeniul standardizării”, pag 47, 1999

45
 în fine, achiziţiile de către „serviciile comunale”, adică întreprinderile care operează în
sectoarele apă, energie, transport şi telecomunicaţii.” 1 Lichidarea barierelor generate de
existenţa pieţelor publice s-a efectuat în mai multe etape:
- aprobarea unor reguli comune pentru pieţele publice, în cadrul cărora se depăşeşte o
anumită limită a volumului tranzacţiilor efectuate;
- deschiderea tuturor sectoarelor spre concurenţă;
- stabilirea procedurilor de adjudecare pe piaţa publică a serviciilor;
- introducerea principiului „preferinţei comunitare”;

Beneficiile în urma deschiderii pieţelor publice ale statelor membre erau:

 cheltuieli reduse în sectorul public, datorită apelului la furnizorii străini care practică
preţuri mai scăzute;
 Efectele dinamice ale comerţului uneori se referă la efectele concurenţei, care exercită
o presiune asupra preţurilor ca rezultat al ofertei de contracte din partea mai multor
firme, adică o mai mare transparenţă a ofertelor ce beneficiază de o publicitate mai
bună, utilizarea normelor europene în contracte etc;
 Ajustarea preţurilor (mai scăzute) furnizorilor naţionali spre un nivel mult mai
compatibil în urma plasării lor într-un mediu mai concurenţial;
 Restructurarea unor ramuri, datorită presiunii concurenţiale;
 Lansarea sistemului de informaţii în domeniul achiziţiilor publice SIMAP, cu ajutorul
căruia va fi posibilă utilizarea optimă a noilor tehnologii informaţionale în domeniul
achiziţiilor publice. Aceasta va da posibilitatea nu numai de a perfecţiona calitatea şi
veridicitatea informaţiei existente, ci şi de a promova dezvoltarea noilor proceduri
electronice de achiziţie pentru a oferi autorităţilor publice achiziţionări mai
avantajoase şi, prin urmare, se va reduce costul pentru contribuabilul european.
Legislaţia Comunităţii în domeniul achiziţiilor publice se bazează pe:
 Regulile de asigurare a transparenţei, pentru a deschide concurenţei contractele
publice, preferându-se procedurilor de tender deschise sau cu restricţii şi criterii
clare pentru selectarea tenderelor;
 Revizuirea rapidă şi efectivă a deciziilor luate de către organele contractoare care
încalcă legea Comunităţii privind achiziţiile publice.
De menţionat că, în urma suprimării obstacolelor în cadrul pieţelor publice, principiul
preferinţei naţionale a fost substituit prin cel al preferinţei comunitare, conform căruia
participanţii la tranzacţiile efectuate pe pieţele publice sunt obligaţi să dea preferinţă agenţilor
economici comunitari, şi nu celor din afara spaţiului CE.
„Noul Acord de Achiziţii Guvernamentale (GPA) semnat sub patronajul
Organizaţiei Mondiale a Comerţului, a creat necesitate introducerii unor modificări la
Directivele Comunităţii privind achiziţiile publice pentru a evita discriminarea inversă
împotriva firmelor furnizoare şi organelor contractoare din UE şi pentru a facilita aplicarea
Directivelor ce au urmat Acordul.
Directivele 97/52/EC din 13 octombrie 1997 şi 98747EC din 16 februarie 1998 au introdus
modificările necesare în Directivele existente referitor la autorităţile publice contractoare şi
serviciile publice respectiv.
Peste 25 de ani după adoptarea primei Directive în domeniul achiziţiilor publice,
rezultatele economice încă se lasă aşteptate. În comunicatul său din 11 martie 1998 privind
domeniul achiziţiilor publice în UE, Comisia ia în consideraţie situaţia şi propune ca
instrumentele sale politice să fie adoptate conform necesităţilor curente ale Uniunii.
___________________________________________________________________________
1. TACIS, Uniunea Europeană şi Republica Moldova, „Introducere la studiul în domeniul achiziţiilor publice”, pag 58, 1999

46
 După cum Comisia a indicat deja în Cartea Verde din 1996, aceste necesităţi s-au
schimbat, de altfel ca şi instrumentele disponibile. Priorităţile identificate în comunicat
include următoarele măsuri: simplificarea cadrului juridic şi adaptarea acestuia la cerinţele
erei noi electronice, perfecţionarea respectării regulilor existente, încurajarea mai multor
furnizori pentru a răspunde la avizele de tender şi perfecţionarea fuzionării cu alte politici ale
Comunităţii.”1
Desfiinţarea frontierelor fiscale

Simplificarea regimului vamal, deşi a constituit o etapă esenţială în procesul de

constituire a pieţei unice, nu a fost suficientă pentru funcţionarea eficientă a acesteia. Crearea
unui vast spaţiu comercial competitiv presupune existenţa unui spaţiu omogen de impunere
fiscală indirectă, unde preţurile de piaţă să nu înregistreze diferenţe importante la acelaşi
produs din cauza taxărilor naţionale divergente. În acest context, se impune necesitatea
armonizării nivelurilor TVA şi accizelor.
Subiectul armonizării impozitelor a apărut în agendă în 1957, odată cu Tratatul de la
Roma, care a dat naştere Comunităţii Economice Europeane. Procesul armonizării impozitelor
indirecte în cadrul Comunităţii s-a derulat în două etape:
1. Primul pas a fost iniţiat în anul 1967, prin înlocuirea impozitelor cumulative în
cascadă aplicate până atunci de statele membre cu o taxă pe valoarea adăugată,
necumulativă, care se aplică în toate stadiile producţiei şi comercializării. Astfel, a fost
introdusă o taxă generală de consumaţie în toate statele membre, care s-a bazat pe
principiul că taxă pentru bunuri şi servicii este direct proporţională cu preţul,
indiferent de numărul tranzacţiilor care au avut loc în procesul de producţie şi de
distribuire înainte de faza în care taxa a fost percepută.
2. Al doilea pas a fost desfiinţarea controlului fiscal la frontierele interne ale
Comunităţii. Legislaţia în acest sens este Directiva Consiliului 91/680 CEE (JO L
376/12/91), prin care se pune capăt impunerii de taxe la import şi se reduc taxele la
export în comerţul din cadrul Comunităţii. În 1987 se propun două posibilităţi de
desfiinţare a frontierelor fiscale: apropierea nivelurilor TVA practicate în ţările
membre şi aplicarea principiului taxării şi perceperii impozitelor nu în ţara de
destinaţie, ci în cea de origine, Consiliul de Miniştri fixând şi o perioadă de tranziţie 1
ianuarie 1993 - 1 ianuarie 1997, pe parcursul căreia se menţinea modul de taxare şi
percepere a impozitelor în ţara de destinaţie.
„Impozitele directe nu sunt armonizate la nivelul CE, încercările de a armoniza impozitele
directe au eşuat. Măsurile CE în acest domeniu au ca scop facilitarea cooperării administrative
dintre autorităţile fiscale naţionale şi eliminarea obstacolelor în calea activităţii
transfrontaliere a întreprinzătorilor. Oricum, principiile fundamentale ale Tratatului, în special,
cel al non-discriminării, trebuie să fie respectate de regulile fiscale naţionale.
Unica armonizare, care a avut loc în domeniul impozitării societăţilor comerciale este cea cu
privire la impozitul pe capital. Directiva care reglementează această taxă este mult importantă
ca barieră împotriva creării unor taxe similare, decât ca armonizare a impozitelor de capital.”2
Implementarea, pe data de 1.01.1993, a principiului liberei circulaţii în cadrul
Comunităţii presupune că comerţul în cadrul Comunităţii nu mai este luat în considereare în
scopuri fiscale ca import şi export. În aceste condiţii procedura la trecerea frontierelor interne
şi controlul impus, în special pentru aplicarea TVA, pot fi complet desfiinţate.
_________________________________________________________________________
1. TACIS, Uniunea Europeană şi Republica Moldova, „Introducere la studiul în domeniul achiziţiilor publice”, pag 59, 1999
2. Uniunea Europeană şi Republica Moldova, „Armonizarea legislaţiei în domeniul impozitării directe şi indirecte”, pag 1,
2000

47
 Desfiinţarea frontierelor fiscale, de asemenea, a dus la un oarecare nivel de armonizare
a ratelor TVA. La 19 octombrie 1992 se aprobă modalităţile ce ţin de armonizarea nivelurilor
TVA, statele membre aplică o rată standard a TVA de cel puţin 15% şi au opţiunea de
aplicare a unei sau a două rate reduse (care trebuie să fie nu mai mică de 5%) numai pentru
anumite bunuri şi servicii de natură culturală sau socială.
Însă impozitarea este o sferă a politicii, şi guvernele nu doresc să cedeze acest
instrument de forţă al politicii. Impozitul apare într-atât de fundamental în relaţiile dintre
guvern şi cetăţean, încât sunt puse în joc problemele importante ce ţin de suveranitatea
naţională. Iată de ce, în orice caz pentru moment, restricţiile fiscale impuse de Uniune
necesită aprobarea unanimă din partea guvernelor statelor membre, prevedere care, prin
Tratatul de la Nice, este supusă unor schimbări. Şi în cele din urmă, logica pieţei unice cere ca
impozitele mari (cum ar fi impozitul pe venit şi TVA) să fie stabilite centralizat, lăsând la
discreţia statelor membre numai domeniile relativ nesemnificative ale impozitării – situaţie
mai preferabilă decât cea existentă în federaţii la momentul actual.

3.3 Patru drepturi: libera circulaţie a mărfurilor, serviciilor, capitalurilor şi persoanelor

Articolul 14 şi alte stipulări specifice ale Tratatului CE prevăd patru tipuri de liberă circulaţie,
care stau la baza Pieţei Interne:

1. Circulaţia liberă a bunurilor prevede:

 Eliminarea taxelor vamale între statele membre;
 Introducerea Tarifelor Vamale Comune;
 Eliminarea restricţiilor cantitative şi a măsurilor cu efect echivalent;

2. Circulaţia liberă a serviciilor prevede dreptul cetăţeanului Comunităţii, stabilit într-

un stat membru, de a presta (sau consuma) servicii în alt stat. Prestatorul sau
consumatorul de servicii se bucură de dreptul:
 De a intra şi a se afla temporar în statul membru gazdă;
 La un tratament nediscriminatoriu;
 De a beneficia de alte reguli destinate facilitării unei astfel de circulaţii libere;

3. Circulaţia liberă a capitalului prevede interzicerea tuturor restricţiilor privind

circulaţia de capital şi de plăţi între statele membre, precum şi între statele membre şi
ţările terţe.

4. Circulaţia liberă a persoanelor prevede dreptul cetăţenilor unuia dintre statele

membre, care intenţionează să lucreze (ca angajaţi sau persoane care lucrează pe cont
propriu) în alt stat membru:
 De a intra şi a se afla în statul membru gazdă;
 La un tratament nediscriminatoriu;
 De a beneficia de alte reguli (cum ar fi principiul recunoaşterii reciproce) destinate
facilitării unei astfel de circulaţii libere.

Articolul 49 al Tratatului CE stipulează că restricţiile ce blochează asigurarea liberei

circulaţii a serviciilor în cadrul Comunităţii trebuie să fie suprimate în respectul cetăţenilor
statelor membre. Articolul 50, de asemenea, stipulează că serviciile au un caracter „rezidual”,
adică urmează a fi considerate „servicii” acelea care nu sunt acoperite de prevederi vizând
circulaţia liberă a bunurilor, capitalurilor şi persoanelor. În scopul calificării ca servicii
conform Tratatului CE, serviciile urmează a fi prestate, în mod normal, contra remunerare. Ca
şi celelalte patru libertăţi, libertatea de a presta servicii ţine de activitatea economică.
Problema cheie este dacă activitatea în cauză este desfăşurată în scopul obţinerii unui profit

48
comercial. Serviciile publice – cum ar fi instruirea şi asistenţa medicală – onorând
obligaţiunile de stat fără obţinerea profiturilor comerciale, nu sunt considerate servicii.
Libera circulaţie a serviciilor are două componente: libertatea de stabilire şi
libertatea de prestare. Realizarea ei presupune folosirea într-o măsură importantă a
principiului recunoaşterii mutuale şi cel al armonizării minimale. Libertatea de stabilire
presupune dreptul unei întreprinderi dintr-un stat membru de a implanta o filială sau orice alt
tip de unitate în orice altă ţară parteneră. Orice discriminare pe criteriu de naţionalitate este
interzisă. Libertatea de prestare reprezintă dreptul de a presta servicii, oriunde în comunitate şi
indiferent de naţionalitate. Dificultăţile înregistrate în acest domeniu ţin de progresele
insuficiente în recunoaşterea mutuală a diplomelor şi absenţa unui drept european al
societăţilor.
Comerţul cu servicii se află însă în creştere şi în prezent deţine 60% din totalul
comerţului Comunităţii, acoperind un mare număr de activităţi economice, servicii bancare şi
de asigurare, serviciile turism şi transport, servicii profesionale.
Serviciile financiare – serviciile bancare, companiile de asigurare, care sunt
monitorizate de către autorităţile oficiale şi sunt în particular importante, deoarece ele
constituie o piaţă largă şi sunt activităţi indispensabile pentru funcţionarea altor sectoare
economice. Sistemul bancar în Comunitatea Europeană a fost iniţial foarte dezmembrat.
Fiecare Stat Membru avea regulamentele sale proprii şi putea să ceară ca orice bancă străină,
care doreşte să înfiinţeze o filială, să fie supusă unor proceduri de autorizare. Comisia
Europeană propune în 1985 un şir de schimbări fundamentale în serviciile financiare.
Conform Cărţii Albe, serviciile financiare au fost reglementate într-o mare măsură, chiar dacă
s-a produs numai un mic progres în domeniul armonizării ratelor impozitelor.

Strategia adoptată de Comisie în Cartea Albă a avut un scop triplu:

1. Armonizarea standardelor de bază pentru autorizare şi supraveghere preventivă,
precum şi pentru protejarea investitorilor, deponenţilor şi consumatorilor;
2. Stabilirea sistemului de recunoaştere mutuală a modului în care fiecare stat membru
va aplica aceste standarde;
3. Implementarea principiului controlului din partea ţării-gazdă şi supravegherea
instituţiilor financiare care exercită drepturile de circulaţie în cadrul Comunităţii.

Uniunea Europeană trebuie să reconcilieze două cerinţe contradictorii în acest caz:

necesitatea de a menţine criterii riguroase pentru controlul şi securitatea financiară şi
necesitatea de a permite ramurilor care au o flexibilitate mai mare şi care sunt capabile să
întimpine cerinţele noi, mult mai complexe pentru clienţii săi, în special cu introducerea
valutei unice „EURO”. Este important de ameliora infrastructura pentru supravegherea
bancară, a pieţei de asigurare şi celei a hârtiilor de valoare. Libera prestare a serviciilor între
membrii Comunităţii a decurs din realizarea unui spaţiu dominat de principiul liberei
circulaţii a capitalurilor.
În termeni intra-comunitari, circulaţia capitalurilor presupune:
1. Investiţiile directe, creditele comerciale şi mişcările de capital cu caracter personal;
2. Emisiunile străine de obligaţiuni pe pieţele de capital naţionale şi creditele financiare
pe termen mediu şi lung;
3. Mişcările de capital pe termen scurt (depozite, titluri pe terme scurt).
Din ianuarie 1993, orice locuitor al UE are dreptul să desfăşoare în cadrul Uniunii operaţiuni
cu capital nelimitat. În scopuri administrative şi statistice, statelor membre li se permite să
impună proceduri privind declararea circuitului de capital şi să ia măsurile necesare pentru
prevenirea încălcării legislaţiei. Dar măsurile aplicate în nici un caz nu trebuie să afecteze
circulaţia capitalului.
Liberalizarea serviciilor financiare, pe lângă cele arătate mai sus, se referă şi la
sectorul asigurărilor (de automobile, de viaţă, de credite etc.). Comisia a propus o strategie

49
asemănătoare celei aplicate în cazul băncilor, armonizarea standardelor preliminare esenţiale,
recunoaşterea reciprocă a regulamentelor statelor membre şi a controlului intern. Deci o
companie de asigurare reglementată într-un stat membru poate să se stabilească liber în alt stat
membru sau să ofere servicii de asigurare direct altui stat membru fără a fi nevoită să obţină o
altă autorizare. Un aspect important al programului de armonizare a fost luat în consideraţie
pentru a face faţă concurenţei sporite dintre bănci şi companiile de asigurare în ceea ce
priveşte acceptarea economiilor. Aici au fost aduse într-o concordanţă mai apropiată regulile
cu privire la suficienţa capitalului, astfel încât nici un tip de întreprindere să nu fie pe poziţii
mai avantajoase în ceea ce priveşte suma sau tipul capitalului care urmează a fi acumulat.

O altă problemă importantă este asigurarea liberei circulaţii a persoanelor în cadrul

Comunităţii. Dacă formalităţile vamale pentru libera circulaţie a mărfurilor au fost
simplificate în decursul perioadei 1985 –1992 şi apoi abolite la 1 ianuarie 1993, atunci
controlul la frontieră privind circulaţia persoanelor a rămas în vigoare. Ca o consecinţă a
factorilor ce ţin de diversitatea culturală şi dreptul strict de reşedinţă, libera circulaţie a
persoanelor în interiorul Comunităţii nu rămâne decât o aspiraţie. Libera circulaţie implică
înlăturarea oricărei discriminări bazate pe naţionalitate între lucrătorii statelor membre în ce
priveşte remunerarea, angajarea şi alte condiţii de muncă şi de angajare (art. 39. par.2).
Acordul Schengen privind controlul la frontieră a fost integrat în Dreptul Comunitar şi
presupune dreptul cetăţenilor UE de a călători liber în cadrul Comunităţii, adică neavând
nevoie de viză. Cetăţenii călătorind în interiorul UE trebuie să prezinte paşapoartele doar
pentru scopul identificării persoanei. Cu toate aceastea, libera circulaţie a persoanelor este o
realitate doar pentru cetăţenii a treisprezece state din UE, Anglia şi Irlanda au refuzat să
semneze acest acord.
De menţionat că, prin libera circulaţie a muncitorilor Comunităţii se subînţelege
respectarea drepturilor economice şi sociale ale acestora, cum ar fi, spre exemplu, accesul la
locul de muncă sau tratamentul egal în materie de ocupare în câmpul muncii dintre naţionali şi
comunitari. Art. 48 al Tratatului de la Roma stipulează ”desfiinţarea discriminărilor legate de
naţionalitate între muncitorii statelor membre, privitor la locurile de muncă, remunerare şi alte
condiţii de lucru”. Ceea ce determină existenţa a patru drepturi esenţiale:
 de a beneficia de locurile de muncă oferite;
 de a se deplasa în acest scop pe teritoriul statelor membre;
 de a sta în mod liber pe teritoriul unui stat membru în caz de angajare;
 de a locui în această ţară după obţinerea locului de muncă.
O condiţie prealabilă la folosirea dreptului de liberă circulaţie a muncitorilor pe
teritoriul UE este dispoziţia europeană în materie de securitate socială, care asigură o protecţie
adecvată muncitorilor oriunde în UE. Existenţa unor reglementări naţionale de natură
protectoare în domeniul profesiunilor liberale sau independente cum ar fi artizanii, medicii,
dentiştii, farmaciştii etc.) au condus la stabilirea unui sistem de echivalare a diplomelor în
acest domeniu , care permite libertatea de instalare şi de exercitare a acestor profesiuni.

3.4 Impactul şi efectele pieţei interne unice

E cert faptul ca piaţa UE a înregistrat importante rezultate pozitive în mediul european de

afaceri. Barierele tehnice şi de reglementare au fost reduse prin aplicarea principiilor de
recunoaştere mutuala a standardelor. Oamenii de afaceri pot oferi contracte sectorului public
din afara statelor lor şi să opereze mai liber pe pieţele interne din Uniunea Europeană.
Majoritatea restricţiilor de ordin fizic şi administrativ asupra bunurilor ce trec frontierele din
cadrul Uniunii Europene au fost ridicate şi acum există mai multă libertate la oferirea
serviciilor peste hotarele interne. Persoanele individuale pot circula liber, ceea ce presupune
recunoaşterea reciprocă a profesilor şi studiilor în majoritatea cazurilor.

50
Efectele macroeconomice

Anularea vamelor şi formalităţilor fiscale, precum şi eliminarea barierelor tehnice

reprezintă un catalizator al creşterii concurenţei pe piaţa Comunităţii, al comerţului între state
şi al progresului tehnologic. Efectul în cauză a stimulat creşterea economică, a contribuit la
crearea investiţiilor şi a locurilor de muncă. În rapoartele Comisiei, acestea indică rezultate
care nu ar fi fost atinse în caz contrariu. Aşadar, se crede că eforturile Uniunii Europene au
determinat:
- o creştere a PIB în UE de la 1,1 la 1,5% (1987-1993);
- o creştere a investiţiilor interne de 1%;
- crearea a 900.000 locuri de muncă suplimentare;
- o reducere a inflaţiei din UE în medie cu cel puţin 1%.
În ceea ce priveşte comerţul, PUE a contribuit la creşterea atât a rezultatelor comerţului
exterior al UE, precum şi volumului comerţului intra-comunitar. Procentajul tuturor
mărfurilor comercializate între membrii UE a crescut de la 61,2% în 1985 la 72,4% în 2000.
În ceea ce priveşte comerţul exterior, rezultatele UE s-au îmbunătăţit considerabil de la un
deficit al comerţului exterior în 1992 la un excedent de 21,21 mlrd euro în 2000 (baza de date
Eurostat-Comext). Comerţul serviciilor interne şi externe de asemenea a crescut. Uniunea
celor 15 a avut un excedent în comerţul exterior al serviciilor de 11,2 mrd Euro în 2000.
În ceea ce priveşte investiţiile, perioada PUE s-a asociat cu o creştere a investiţiilor
interne (intra-UE) şi externe. Cât priveşte fluxurile de investiţii, beneficiile s-au făcut mai
bine simţite în Marea Britanie şi Olanda. În perioada 1993–1997, aceste două state membre au
atras în jur de 30% din toate investiţiile intra-UE. În 1998, UE a atras 94,3 mlrd euro de
investiţii din afara UE (în special din America de Nord), dintre care 4,9 mlrd i-au revenit
Marii Britanii. La sfârşitul anului 1996, ţările din UE au primit investiţii directe estimate la
422 mlrd ecu. Multe dintre aceste investiţii au fost stimulate de interesele legate de accesul pe
viitor la pieţele din UE, deşi în ultimii ani frica de impenetrabilitatea pieţelor UE a scăzut.
Astăzi investitorii străini sunt mai puţin preocupaţi de barierele de pe pieţele UE, fiind mai
interesaţi de avantajele oferite de PUE. Aceste avantaje includ:
- O apropiere de piaţă – ceea ce înseamnă nu doar vecinătatea geografică, care
asigură furnizarea rapidă a mărfurilor, ci şi a apropierii canalelor de comunicaţie
între piaţă şi producător.
- O mai bună informare asupra pieţei – adunarea informaţiei pentru elaborarea
strategiilor este acum mai simplă. Acest fapt permite firmelor să se adapteze mai
rapid la schimbările pieţei.
- Stimularea cererii – introducerea unei noi concurenţe pe piaţă determină creşterea
nivelurilor cererii.
- Creşterea imaginii – una din problemele firmelor care fac afaceri peste hotare
este lipsa informaţiei complete despre firmă. Aceasta se manifestă printr-o
deficienţă de înţelegere a culturii locale şi prin imaginea ţării susţinută de clienţii
locali.
- Acces la achiziţionările publice – aşa cum barierele în concurenţa dintre cele 15
state din cadrul UE fac dificil sau chiar imposibil accesul firmelor străine la
achiziţionările publice, firmele ne-europene ar putea câştiga contracte daca ar
avea o prezenţă locală pe piaţă.

51
Impactul asupra structurilor pieţei

Programul Pieţei Interne a contribuit la restructurări importante în industrie, facilitând

dereglarea şi liberalizarea pieţei în multe sectoare, încurajând concurenţa pe mai multe pieţe şi
accelerând concentrarea pieţei. Beneficiile de pe urma Pieţei Unice sunt privite ca fiind mai
ales potrivite în sectoarele telecomunicaţiilor, automobilelor, alimentar, al energiei,
construcţiilor, serviciilor financiare, transporturilor, textilelor şi în farmaceutică. Liberalizarea
a atins într-o măsură importantă un număr mare din aceste sectoare şi ar mai putea atinge şi
alte sectoare. Ca rezultat, pieţele aflate anterior sub protecţia şi reglementarea statului, acum
au devenit într-o măsură oarecare mai internaţionale în urma apariţiei mai multor competitori,
a preţurilor mai scăzute şi a unui nivel mai înalt al concurenţei.
Tendinţa spre concentrarea pieţelor în Europa se datorează anumitor factori. Acesta este
procesul în care segmentul de piaţă a celor mai mari firme într-o anumită industrie se află în
creştere.

Beneficiile pentru afacerile individuale

 Ridicarea barierelor din calea comerţului intra-UE a permis firmelor să activeze

nestingherit într-o Europa de 376 milioane consumatori. Pe măsură ce au profitat
de posibilităţile apărute, ele şi-au lărgit aria de activitate şi cifra de afaceri, având
posibilităţi reale de micşorare a costurilor şi de sporire a avantajelor lor.
 Recunoaşterea reciprocă a standardelor înseamnă că producătorii au posibilitatea,
cu mici restricţii, să-şi vândă producţia pe tot teritoriul UE. În condiţiile respectării
unor anumite restricţii, există posibilităţi de vânzare a produselor standardizate pe
întregul teritoriu al Europei.
 Ne mai fiind silite să-şi adapteze producţia la standardele naţionale, firmele ar
putea să-şi raţionalizeze şi să-şi îmbunătăţească activitatea.
 Piaţa Unică a contribuit la reducerea şi simplificarea formalităţilor vamale legate
de frontierele interne. Aceasta înseamnă perioade mai scurte de aşteptare în vămi,
costuri reduse de transportare. Astfel, în Marea Britanie au fost anulate în jur de 10
mii de forme vamale, economisindu-se anual 135 milioane.
 Costurile scăzute de transportare combinate cu mişcarea liberă a bunurilor a
permis companiilor să-şi redirecţioneze producţia din pieţele lor interne spre
regiuni mai avantajoase.
 Regimul de piaţă internă, de asemenea, a oferit facilităţi pentru inovaţii şi pentru
dezvoltarea noilor tehnologii.
 PUE a contribuit la reducerea costurilor la materiile prime pentru multe firme.
PUE a permis firmelor să achiziţioneze materii prime şi semifabricate la preţuri
mai avantajoase.
 Accesul liber în spaţiul economic al UE. Acest fapt reprezintă un potenţial pentru
reducerea costurilor creditelor şi asigurărilor, deşi avantajele în acest caz ar fi doar
maximizate prin eliminarea riscurilor valutare în condiţiile PUE.
 Colaborarea între statele membre permite companiilor să obţină avantaje de pe
urma schimburilor de idei şi expertize, să repartizeze uniform poverile şi/sau de a
penetra noi pieţe în condiţiile riscurilor scăzute şi costurilor divizate.
Strategiile expansioniste sunt încurajate de câţiva factori incluzând drepturile noi de
organizare, libertăţi la accesul pe piaţă şi ridicarea restricţiilor asupra investiţiilor şi mişcărilor
de capital din cadrul UE.

52
Confruntări şi probleme

În ciuda rezultatelor pozitive, economia europeană a trebuit să facă faţă problemelor ce

ameninţau activităţile antreprenorilor şi să răspundă la provocările generate de concurenţa
ridicată. În sprijinul afirmaţiilor care urmează vine presupunerea că companiile din Asia şi
SUA vor tinde sa producă pe piaţa internă pentru a beneficia de pe urma libertăţilor piaţa UE
şi a evita plata tarifelor la import. Această presupunere o confirmă tendinţa de creştere a
investiţiilor din exterior de la consolidarea piaţa UE.
 Creşterea concurenţei în urma creşterii posibilităţii firmelor din UE de a vinde liber pe
orice piaţă din UE ar putea implica reduceri în segmentul de piaţă al unei companii;
 Profiturile şi marjele în pieţele stabilite ar putea fi reduse în urma creşterii intrărilor pe
piaţă;
 În condiţiile ridicării protecţiei naţionale împotriva concurenţei din exterior şi
presiunilor spre micşorarea preţurilor, ratele de lichidare a firmelor vor creşte printre
firmele şi sectoarele eficiente;
 Asistenţa statală a concurenţilor din partea altor state membre ar putea ameninţa
capacitatea de concurare pe anumite pieţe împreună cu posibilitatea controlului ne
uniform de stat a regulilor interne de piaţă;
Ridicarea barierelor dintre cele cincisprezece state membre a UE a oferit, cel puţin teoretic,
oportunitatea pentru toţi participanţii europeni să considere întreaga piaţă ca teritoriul lor
propriu de joacă. Piaţa UE a creat posibilităţi, anterior interzise firmelor europene, de a
penetra şi de a acapara pieţe străine. La elaborarea strategiilor potrivite pentru Europa, firmele
vor trebui sa ia în calcul câţiva factori, printre care şi resursele companiei, particularităţile
companiilor, ciclurile de viaţă, condiţiile pieţei şi metodele de reglementare.
O întrebare cheie este dacă formarea pieţei UE a contribuit la creşterea sau scăderea
protecţiei firmelor naţionale. Această întrebare este legată de temerile că crearea unei pieţe
unice ar putea duce la crearea unei Europe fortificate. Acţiunile de mai devreme împotriva
multor importuri industriale, mai ales exporturile japoneze în sectoarele tehnologiilor înalte,
au sugerat ca noua Europă nu avea de gând sa salute invaziile importurilor competitive pe
viitor.
Însă, după cum PUE şi-a conturat formele sale la mijlocul anilor 1990, temerile legate
de Europa fortificată au început să dispară. În practică, completarea pieţei interne a slăbit
abilitatea statelor membre de a aplica instrumentele naţionale de protecţie şi a devenit
clar că acele ţări care au favorizat protecţionismul ( Franţa, de exemplu) au întâmpinat o
coaliţie liberală întărită sub forma Directoratului Comisiei pentru relaţii externe (DG1) şi un
grup de state liberale (Marea Britanie, Danemarca, Germania şi Olanda). În timp ce UE
accentuează reciprocitatea deschiderii pieţelor, foarte puţine restricţii naţionale au fost
înlocuite cu restricţii ale comerţului de nivelul UE şi un număr de măsuri anti-dumping ale
UE stabilite în jur de 150 pe an. Completarea PEU coincide de asemenea cu avansarea
tratativelor GATT, care au determinat UE la un şir de măsuri variate de deschidere de pieţe în
cele mai sensibile sectoare.
În timp ce măsurile de protecţie ale comerţului din UE rămân importante, există acum
un consens puternic că formarea PUE nu a dus la creşterea barierelor comerţului european sau
la formarea imaginii unui bloc economic regional cu o competitivitate agresivă. Comitetul
Politicii Comerţului al Organizaţiei Mondiale a Comerţului a concluzionat că:

„Adâncirea integrării europene nu a redus implicarea UE în sistemele multilaterale, şi nici

nu a crescut nivelul protecţionismului în general”. (WTO PRESS/TPRB/66, 27 November 1997).

Într-un număr crescând de regiuni, interfaţa dintre piaţa unică şi sistemul internaţional al
comerţului apare acum ca lucrând împreună atât în folosul Uniunii cât şi al partenerilor săi
comerciali.

53
Teme pentru discuţie:

1. Cerinţele pentru realizarea Pieţei Comune.

2. De ce existau puternice divergenţe de interese între statele membre privind reforma
CEE?
3. Ce presupune Planul de acţiuni aprobat în iunie 1985 la Consiliul de la Milano?
4. Importanţa Actului Unic European.
5. Ce înţelegem prin noţiunea „Spaţiu fără frontiere”?
6. Ce presupune circulaţia liberă a bunurilor în cadrul Comunităţii?
7. Care este legătura între Actul Unic European şi Piaţa Unică Europeană?
8. Ce prevede Acordul Schengen? Care sunt ţările care s-au abţinut de la semnarea
acestui Acord? Enumeraţi cauzele.
9. Care sunt propunerile aduse în Cartea Albă în 1985 privind armonizarea standardelor?
10. Care sunt elementele esenţiale pe care se bazează abolirea formalităţilor de frontieră?
11. De ce a fost nevoie să se introducă un nou sistem de reglementări în 1985 şi care erau
prevederile lui?
12. Descrieţi paşii pe care i-a întreprins Comunitatea pentru liberalizarea pieţelor publice.
13. Beneficiile în urma deschiderii pieţelor publice ale CEE.
14. Necesitatea armonizării nivelurilor TVA şi accizelor.
15. Implicaţiile nivelurilor diferite ale accizelor şi TVA asupra Uniunii Europene.
16. Etapele armonizării impozitelor indirecte în cadrul Comunităţii.
17. Explicaţi, de ce restricţiile impuse de Uniune necesită aprobarea unanimă a ţărilor
membre.
18. Ce se subînţelege prin libertatea de stabilire şi libertatea de prestare a serviciilor?
19. Explicaţi importanţa celor patru libertăţi în cadrul CEE.
20. Ce presupune principiul de recunoaştere mutuală.
21. În ce perioadă au fost simplificate formalităţile privind libera circulaţie a persoanelor
în cadrul comunităţii?
22. Efectele macroeconomice ale pieţei interne a CEE.
23. Avantajele oferite de piaţa unică europeană investitorilor străini.
24. Beneficiile pentru afacerile individuale în urma creării PUE.
25. Piaţa unică europeană a contribuit la creşterea sau scăderea protecţiei firmelor
naţionale.
26. Cât de departe aţi considera Piaţa Unică drept o piaţă de succes?
Ce credeţi despre fragmentarea continuă a pieţelor financiare ale UE? Ce face Comisia
Europeană pentru a îmbunătăţi situaţia?

54
 Test:
1. Cauzele care au influenţat cererea pentru o nouă construcţie europeană:

a. accentuarea independenţei economice şi politice a fiecărui stat european

b. revitalizarea economiilor naţionale şi crearea condiţiilor paşnice pentru o viaţă mai prosperă
c. împărţirea şi reîmpărţirea pieţelor între centrele de putere
d. naţionalismul şi imperialismul puternic dezvoltat în acea perioadă
e. teama faţă de adversarul său Uniunea Sovietică

2. Care sunt cele trei tratate de bază care stau la originea Comunităţii Europene?

a. Tratatul Comunităţii Europene a Cărbunelui şi a Oţelului (CECO)

b. Tratatul Alianţei Nord-Atlantice (NATO)
c. Tratatul de la Maastricht
d. Tratatul Actul Unic European
e. Tratatul Comunităţii Economice Europene
f. Tratatul privind formarea Bugetului
g. Tratatul Comunităţii Europene a Energiei Atomice

3. Rolul şi scopul creării Organizaţiei pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică:

a. liberalizarea comerţului între statele membre;

b. promovarea progresului economic în ţările în curs de dezvoltare
c. afirmarea identităţii Europene prin punerea în aplicare a unei politici externe şi de securitate comună
d. crearea unei alianţe militare
e. implementarea Planului Marshall

4. Care a fost măsura adoptată pentru soluţionarea problemei dezechilibrelor de contribuţie în bugetul
comunitar?

a. aprobarea sistemului de compensaţie financiară

b. majorarea TVA
c. un mod de finanţare a corecţiei britanice diferenţiat pentru statele membre
d. majorarea prelevărilor agricole

5. Сare sunt trăsăturile ce disting construcţia Uniunii Europene de asocierea ţărilor în Organizaţiile
Internaţionale?

a. statele membre cedează o parte din suveranitatea naţională în favoarea instituţiilor comune
b. statele membre se angajează să coopereze cu partenerii lor în anumite domenii definitivate din timp,
fără a ceda din suveranitatea lor naţională
c. modul de aprobare a deciziilor în anumite domenii

6. Care din următoarele forme de acte juridice poartă un caracter obligatoriu, direct aplicabil în toate
statele membre ale UE?

a. directiva
b. rezoluţiile
c. declaraţiile
d. regulamentul
e. recomandările

7. Evidenţiaţi care sunt domeniile în care deciziile sunt adoptate prin unanimitate de către Consiliul UE

a. domeniul educaţiei
b. programele sociale
c. aderarea noilor state membre
d. domeniul fiscal şi monetar
e. fondurile regionale
f. piaţa internă
g. lansarea noilor politici comune
h. politica de securitate şi apărare

55
 8. Care este modalitatea de aprobare a Preşedintelui şi a membrilor Comisiei Europene?

a. Consiliul UE aprobă membrii desemnaţi prin majoritate calificata

b. Consiliul UE aprobă membrii desemnaţi prin unanimitate
c. Consiliul UE aprobă membrii desemnaţi prin consens
d. Consiliul UE aprobă membrii desemnaţi prin maloritatea absolută

9. Care instituţie are ultimul cuvânt la adoptarea deciziilor privind costurile şi cheltuielile
produselor agricole?

a. Parlamentul European
b. Consiliul UE
c. Comisia Europeană
d. Comitetul Economic şi Social

10. Care din cele enumerate sunt funcţiile Parlamentului European?

a. gardian al tratatelor UE
b. puterea legislativă
c. menţinerea stabilităţii sistemului financiar şi monetar european
d. puterea bugetară
e. manager şi executor al politicilor UE
f. puterea politică

11. În conformitate cu angajamentele asumate de Comunitatea Economică Europeană în cadrul

GATT, CEE adoptă contingentele tarifare comunitare. Ce presupun ele?

a. stabilirea cantităţilor de măsuri exprimate fizic sau valoric la import cu scutire de plata taxelor vamale
de import
b. stabilirea restricţiilor cantitative la import
c. taxe care pot fi instituite de guvernele ţărilor importatoare atunci când se dovedeşte că exportatorul a
folosit mijloace neloiale de concurenţă
d. măsuri de restricţionare a importului

12. Odată cu eliminarea treptată a barierelor din calea comerţului dintre Statele Comunitare, un
număr mare de obstacole au fost înlocuite cu multe alte documente. Care sunt acestea?

a. contingente tarifare
b. standarde de protecţie a mediului
c. taxe vamale
d. norme fitosanitare şi veterinare

13. Începând cu anul 1999, unde se efectuează controlul veterinar în cadrul Comunităţii?

a. în ţara importatorului
b. în ţara exportatorului
c. la vamă

14. Prin ce se deosebeşte Uniunea Vamală de zona economică de liber schimb?

a. pierderea autonomiei vamale şi aplicarea unui tarif vamal comun faţă de ţările terţe
b. păstrarea autonomiei în aplicarea masurilor de politică comercială
c. stabilirea propriului tarif exterior faţă de ţările terţe
d. aplicarea unei politici comerciale comune
e. libera circulaţie a mărfurilor care se găsesc pe teritoriul Uniunii Vamale, indiferent de originea lor
f. divizarea regulilor de origine a mărfurilor

15. Austria, Ungaria şi Turcia - toate produc frigidere, preţul intern al frigiderului în fiecare ţară este:
Austria – 600 EURO
Ungaria – 500 EURO
Turcia –360 EURO
a. Presupunem că Austria aplică 100% ( tarif) la importul frigiderelor.

56
 Care sunt opţiunile pentru comerţul cu frigidere în Austria?
b. Admitem că Austria formează o uniune vamală cu Ungaria, Tariful Vamal Comun fiind 100%.
Cum vor fi modificate opţiunile comerciale pentru Austria în acest caz?
c. Dacă nivelul tarifului în situaţia (a) ar fi fost 50%.
Cat de diferit va fi răspunsul pentru punctele (a) şi (b)?

16. În general, va fi mai bine pentru o ţară ca Austria să formeze o uniune vamală cu Elveţia sau cu
Ungaria? De ce?

17. Care sunt instrumentele ce garantează libera circulaţie a bunurilor:

a. armonizarea tehnică a legislaţiei

b. dublarea costurilor privind certificarea şi testarea produselor
c. principiul recunoaşterii mutuale a produselor
d. concurenţă activă şi preţuri mici
e. impozite mici

18. Evidenţiaţi caracteristicile de bază care deosebeşte standardizarea de regulamente:

a. proces ce trebuie respectat în mod obligatoriu de către agenţii economici

b. proces bazat pe consensul părţilor interesate şi nu este dictat la nivel central
c. proces ce se respectă în mod voluntar de către agenţii economici

19. Produsele care fac parte din aceeaşi categorie pot fi testate după mai multe metode:

a. da
b. nu

20. Poate oare o companie reglementată într-un stat membru al CEE să se stabilească în alt stat membru?

a. poate, doar în cazul obţinerii unei noi autorizaţii

b. nu poate
c. poate, fără a trebui să obţină o altă autorizaţie

21. Care din cele enumerate identifică barierele fizice:

a. barierele care împiedică libera circulaţie a celor patru drepturi

b. standardele naţionale
c. cerinţele administrative
d. aranjamentele fiscale

22. Utilizarea Documentului Administrativ Unic are drept scop:

a. alinierea cerinţelor privind standardizarea şi procedurile esenţiale pentru evaluarea

conformităţii
b. administrarea controlului vamal
c. eliminarea tuturor acţiunilor de prisos ce implică controlul bagajelor călătorilor care circulă în
interiorul Comunităţii
d. colectarea datelor statistice şi protejarea intereselor economice sau de strategie publică a
statelor membre

23. A slăbit oare completarea pieţei interne abilitatea statelor membre de a aplica instrumente naţionale
de protecţie?

a. da
b. nu

57
Literatura de referinţă:
__________________________________________________________________________________

1. Simon Mercado, Richard Welford, European Business, Prentice Hall, 2001, pag 89-96, 99-
105.
2. European Commission, How does the European Union work?, 1996, pag 5-6.
3. European Commission, Single European Market, 1997.
4. Nicolas Moussis, Access to European Union, law, economics, policies, European Study
Service, 2001, pag 104-109, 112-113.
5. European Commission, The EU Market Access Strategy, 2000.
6. Desmond Dinan, Ever Closer Union, an Introduction to European Community, Macmillan,
1997, pag 336-340.
7. Cen-Cenelec, The new approach. Legislation and Standards on the free movement of goods in
Europe, European Committee for Standardization, Brussel, 1997.
8. European Commission, Technical Barriers to trade, the Single Market Review III:1, EUR-OP,
Luxembourg,1999.
9. Uniunea Europeană şi Republica Moldova, Implementarea Acordului de Parteneriat şi
Cooperare, Studii comparative, 2000.

Literatură suplimentară recomandată:

1. Willem Molle, “The economics of European integration”, third edition, Cambridge, 1997.
2. Loukas Tsoukalis, “The new European Economy”, Oxford University Press, 1997, (From
Customs Union to the Internal market p. 61-68).
3. Cristopher M. Dent, “The European Economy”, London and New York, 2001, (The Single
Market : A first glance at the external dimension).

Website:
http://mkaccdb.eu.int

http://europa.eu.int/
http://eubusiness.com
http://europa.eu.int/comm/internal_market/index_en.htm
http://NewApproach.org/ - New Approach to Standardization în the European Internal Market
http://uni-mannheim.de/users/ddz/edz/doku/wirte.htm - Green and White Papers (Internal Market).

58
 4. Uniunea Economică şi Monetară

Obiective ale procesului de studiu:

Studiind acest capitol studentul va fi capabil:

 să descrie politica economică şi monetară până la Tratatul de la Maastricht şi
problema instituirii unei Uniuni economice şi monetare;
 să înţeleagă mecanismul ratei de schimb şi a Sistemului monetar european;
funcţiile şi rolul ECU în acel sistem;
 să explice evoluţia procesului de realizare a Uniunii economice şi monetare,
trecerea la moneda unică euro;
 să facă o analiză privind costurile, avantajele şi dezavantajele Uniunii
economice monetare;
 să explice importanţa armonizării impozitelor din Uniunea Europeană;

4.1 Instituirea Uniunii economice şi monetare. Sistemul monetar european şi Mecanismul

ratei de schimb

Uniunea economică şi monetară este o etapă avansată a integrării economice care

implică la acest nivel o politică monetară comună şi politicile economice strâns coordonate
între statele membre.
Preocuparea ţărilor membre ale CEE de a introduce o disciplină monetară
internă s-a datorat iniţial problemelor ridicate de interdependenţa ridicată a
economiilor şi flotarea liberă a monedelor, începând cu deceniul opt al sec. XX.
Integrarea monetară a UE începe cu instituirea în 1970 a unor serii de mecanisme
formale menite pentru a limita volatilitatea ratei de schimb pe pieţele Comunităţii
Europene. Avantajele unei rate de schimb stabile erau identificate de liderii europeni
încă de la începutul anilor ’50. Timp de mai mulţi ani europenii au participat la
coordonarea ratei de schimb în Sistemul Monetar Internaţional (Breton Woods). Acesta
implica existenţa unor rate de schimb fixe şi ajustabile în raport cu dolarul american.
Ca urmare a amplificării fenomenelor de deteriorare a acestui sistem în anii ’60, liderii
europeni şi-au concentrat atenţia asupra beneficiilor schemei regionale CEE a
coordonării ratei de schimb şi asupra posibilităţilor creării unei uniuni economice şi
monetare. Astfel, în martie 1970, la Haga, a fost elaborat şi aprobat un plan concret de
realizare treptată, în decursul unei perioade de 10 ani (1971- 1980), a Uniunii economice
şi monetare a CEE (aşa numitul „Plan Werner”- după numele primului ministru al
Luxembourgului sub preşedinţia căruia a fost adoptat). Obiectivele mari înscrise în
acest plan vizau:
- O întărire a coordonării politicilor economice pe termen scurt, luându-se
în considerare principiile călăuzitoare pentru politica economică pe
termen mediu; măsuri pentru a armoniza în mod gradual politica
economică şi, în special, pentru apropierea reciprocă a programelor
procedurilor bugetare naţionale;
- Măsuri noi de armonizare în domeniul taxei pe cifra de afaceri, accizelor,
taxelor asupra dobânzilor obligaţiilor comerciale şi devidentelor,
structura taxelor asupra societăţilor, şi exceptării de txe pentru persoane
ce trec frontiera;
- Promovarea liberei liberei circulaţii a mărfurilor, serviciilor, forţei de
muncă şi a capitalului în cadrul CEE;
- transferarea de către statele membre în sarcina organelor comunitare a
responsabilităţilor privind problemele de politică economică, comercială,
financiară şi monetară;
59
 - asigurarea convertibilităţii depline, ireversibile între monedele ţărilor
membre ale CEE;
- o limitare a marjei de fluctuaţie reciprocă a ratelor de schimb;
- pregătirea unui Fond european de cooperare monetară;
- şi introducerea în circulaţie a unei monede unice comunitare.

În perioada imediat următoare, progresele uniunii economice şi monetare au fost

afectate de unele evenimente pe piaţa monetară internaţională, mai ales în legătură cu
marja fluctuaţiei ratei de schimb. S-a stabilit ca planul să fie pus în aplicare în două
etape: 1971-1975 şi 1976-1980. Acesta a stabilit doar mecanismul de coordonare a ratei
de schimb, care de la început era perceput ca un aranjament experimental. În 1971 intră
în vigoare „şarpele monetar” şi mai apoi în (1972-1976) incarnat ca „şarpele în tunel”,
mecanism care asigura coordonarea marjelor de fluctuaţie (de 2,25%) între monedele
naţionale ale statelor membre (lira sterlină, lira irlandeză şi lira italiană nu au participat
la acest aşa-zis „şarpe monetar”), care la rândul său oscila în cadrul unui tunel constituit
de marjele de fluctuaţie autorizate (4,5%) în limitarea fluctuaţiei în jurul dolarului
(tunel). Aceste aranjamente promiteau ceva schimbări în stabilitatea ratei de schimb
într-o perioadă turbulentă, suportul mutual slab al acestui mecanism, precum şi
evenimentele care au avut loc în prima etapă (criza valutar-financiară, criza energetică
şi a resurselor de materii prime, criza ciclică din 1974-75 cu toate implicaţiile lor) au
împiedicat CEE să realizeze obiectivele înscrise în Planul Werner pentru această etapă
care coincidea cu aderarea Angliei, Danemarcei şi Irlandei la Comunitate. Această
concluzie s-a desprins din „Raportul Tindemans” prezentat de premierul Belgiei
guvernelor ţărilor membre ale CEE la sfârşitul anului 1975 şi care a consemnat eşecul
Planului Werner şi a conchis că este necesară reelaborarea unui alt plan, care să ia în
considerare noile condiţii interne şi internaţionale. Persistenţa şi adâncirea crizei
economice mondiale şi amplificarea divergenţelor dintre ţările membre nu au permis
relansarea imediată a unui nou program privind construcţia uniunii economice şi
monetare.
În 1977, Roy Jenkins, Preşedintele Comisiei Europene, încă o dată ridică problema
integrării politicii macroeconomice şi face un apel pentru crearea unei zone de stabilitate
monetară în Europa. Comisia Europeană înaintează propuneri bazate pe patru caracteristici
privind cooperarea ratei de schimb:
1. Mişcările valutelor au avut un efect destabilizator asupra economiilor statelor membre
şi fluctuaţia ratei de schimb a adus prejudicii inevitabile.
2. Legătura între ratele de schimb va fi benefică pentru încrederea întreprinzătorilor şi va
face comerţul între ţările participante mult mai atrăgător, va asigura o creştere
economică şi noi locuri de muncă.
3. Un nou sistem monetar european mai strict era preferabil şi realizabil (rechemând
legăturile pierdute cu dolarul american).

În scurt timp, la reuniunea Consiliului European de la Copenhaga, din aprilie 1978,

printre problemele discutate s-a înscris şi proiectul de relansare a construcţiei uniunii
economice şi monetare, care nu a putut fi însă adoptat. Discuţia a fost continuată în martie
1979 la Paris dar, datorită aceloraşi divergenţe intracomunitare, nu a putut fi adoptat un plan
închegat privind relansarea construcţiei uniunii economice şi monetare. Singurul acord a fost
cel cu privire la înlocuirea „şarpelui monetar” cu Sistemul monetar european (SME), intrat
în vigoare în martie 1979 şi adoptat însă numai de opt ţări ale CEE (la care Marea Britanie s-a
asociat în anul 1990, Grecia, Portugalia şi Spania neparticipând).
„Obiectivul principal al SME este asigurarea unei zone de stabilitate monetară în cadrul
comunitar prin înlăturarea consecinţelor fluctuaţiilor monetare dezordonate şi contracararea
instabilităţii dolarului care s-ar repercuta asupra funcţionării Comunităţii, ar compromite

60
politica agricolă şi ar înlocui barierele vamale cu cele monetare. În acelaşi timp, au fost
stabilite şi obiectivele concrete ale SME care constau în:
 stabilirea unui instrument de măsură comun monedelor participante;
 stabilirea limitelor de fluctuaţie între aceste monede;
 adoptarea mijloacelor de solidaritate monetară;
 convergenţa economiilor statelor participante, definirea relaţiilor cu terţii.”1

Funcţionarea Sistemului monetar european se baza pe trei elemente principale:

Crearea unei monede de cont ECU (European Currency Unit)

Unitatea monetară europeană (ECU) avea valoarea stabilită pe baza unui coş de
monede, compus numai din monede comunitare, valoarea fiindu-i stabilită după mai multe
modificări, prin Regulamentul Nr. 1971/89 din 19 iunie 1989, al Consiliului. Pentru fiecare
monedă din coşul valutar a fost stabilit un coeficient, avându-se în vedere mărimea produsului
intern brut, precum şi ponderea comerţului exterior al ţărilor respective în comerţul
intarcomunitar.
ECU este emis de Fondul de cooperare monetară în schimbul depunerii de către statele
membre a 20 % din rezervele lor de schimb (sau de devize). Fiecare monedă care este definită
în ECU are o rată pivot, din care sunt deduse valorile respective ale monedelor între ele, adică
o grilă de paritate a ratelor centrale bilaterale de schimb. Modificarea ratelor-pivot poate fi
făcută prin reevaluare, devalorizare sau menţinerea cursului lor, după caz. Deciziile
importante privind politica ratelor de schimb trebuie să facă obiectul consultărilor tuturor
statelor indiferent că sunt sau nu participante la SME. 2 Prin această monedă, ţările participante
la sistem urmăreau:
- să extindă zona de stabilitate a cursului de schimb al monedelor ţărilor
Uniunii la un număr tot mai mare de monede;
- flotarea în mod concentrat a monedelor ţărilor participante faţă de dolarul
SUA şi de alte monede terţe;
- folosirea ECU la întocmirea prognozelor sau la formularea clauzelor valutare,
în cadrul contractelor de comerţ exterior;
- protejarea economiilor ţărilor participante de implicaţiile fluctuaţiilor
valutare, în special de fluctuaţiile dolarului.
Caracteristic era faptul că între monedele naţionale ale ţărilor participante la sistem şi ECU
existau cursuri fixe, iar fluctuarea lor se făcea în mod concentrat.

Funcţiile ECU:
1. Unitate monetară de cont (de calcul) pentru operaţiunile SME, ca instrument de
reglementare între autorităţile monetare şi financiare ale Comunităţii (pentru buget,
împrumuturi, alte obligaţii financiare şi pretenţii);
2. Instrument de intervenţie pe pieţele valutare şi de stabilire a nivelului
compensaţiilor, se utilizează în operaţiuni de decontare;
3. Instrument de rezervă, extinzându-se aria deţinerilor de ECU şi la autorităţi
monetare terţe, poate servi şi pentru determinarea unor indicatori utilizaţi de
autorităţile UE.
Printre cele mai importante utilizări ale ECU erau cele referitoare la finanţare, investiţii,
emisiuni de obligaţiuni, împrumuturi, depozite, mijlocire a decontărilor în tranzacţii private,
evaluare a elementelor preţului.
___________________________________________________________________________
1. L. Cartou, op.cit., p.459.
2. L. Cartou, op.cit., p.461. În prezent, doar Marea Britanie nu participă la SME.

61
Mecanismul ratei de schimb

Elementul central al Sistemului monetar european era mecanismul ratei de schimb. În

acest sistem valuta fiecărui stat membru avea un curs pivot corelat cu ECU, ce servea la
stabilirea grilei cursurilor pivot bilaterale între monedele europene. Grila parităţilor ratelor de
schimb bilaterale era calculată în baza ratei de schimb pivot şi fluctuaţiile în jurul ratelor sale
pivot doar în limitele de 2,25% sau de 6% pentru monede cu marjă provizorie. Pentru ţările cu
o inflaţie mai mare, ca Spania, Italia marja de fluctuaţie a fost fixată la 6%, pentru ca apoi, în
1990, să se alăture şi ele la celelalte monede. Ulterior, la mecanismul de schimb au mai aderat
şi alte monede: 1990 – lira sterlină (în 1992 refuză); 1989 – peseta spaniolă; 1992 – escudo
portugheză; 1995 - şilingul austriac, 1996 - marca finlandeză. Şilingul austriac participa la
mecanismul ratei de schimb, neintrând în compoziţia ECU, pe când drahma greacă invers:
intra în compoziţia ECU, dar nu participa la mecanismul ratei de schimb (MRS). Sistemul
monetar european prevedea reducerea progresivă a marjelor odată cu stabilizarea condiţiilor
economice. Ţările participante la SME nu puteau modifica unilateral parităţile monedelor
naţionale în raport cu ECU, ci doar în urma negocierilor şi votării unanime a ţărilor membre.

Tabela 4.1 Compoziţia şi determinarea valorii ECU, 1990

Cantitatea monedelor Cota parte % Rata centrală în MRS

naţionale în coş Rata fixă a 1ECU în
fiecare monedă
Marca germană 0.6242 30.61 2.05586
Francul francez 1.332 19.23 6.89509
Lira sterlină 0.08784 12.14 0.696904
Lira italiană 151.8 10.01 1538.24
Florinul 0.2198 9.58 2.31643
Francul belgian 3.301 7.74 42.4032
Peseta 3.885 5.23 133.631
Crona daneză 0.1976 2.50 7.8419
Lira irlandeză 0.008552 1.12 0.7674
Escudo 1.44 0.76 205.311
Drahma 1.393 0.78 178.735
Francul luxembourghez 0.13 0.30 42.4032
Sursa: Comisia Europeană, 1990

Mecanismul de suport financiar

Sistemul monetar european include şi mecanismul pentru suport financiar destinat pentru
acordarea unui suport Băncilor Centrale pe piaţa de schimb şi pentru finanţarea deficitelor
balanţelor de plăţi. Sunt stabilite trei mecanisme de creditare:

 Finanţarea reciprocă a Băncilor Centrale pe termen foarte scurt (45 zile, renuvelabil)
sub formă de linii creditare de mărime nelimitată, mecanism folosit în cazul când o
monedă atinge limita minimă sau maximă autorizată în raport cu altă monedă.
 Susţinerea monetară pe termen scurt (3 luni, de două ori renuvelabil) sub formă de
credit reciproc între Băncile Centrale, macanism autorizat în cazul când un stat
membru intră într-o criză temporară a balanţei de plăţi.
 Concursuri financiare pe termen lung - este un alt tip de credit reciproc pe un termen
de 2-5 ani, mecanism practicat în caz de criză gravă a balanţei de plăţi.

Timp de mai mulţi ani sistemul monetar european a contribuit la stabilitatea ratei de
schimb în Europa. Însă experienţa din 1992 şi 1993 a speculaţiilor frecvente pe pieţele de
schimb, diferenţierea ratelor inflaţiei între ţările participante la SME a condus la abandonarea

62
disciplinei mecanismului ratei de schimb. Economia Germaniei a resimţit un şoc puternic ca
urmare a unificării Germaniei de Vest cu cea de Est, în 1990, care s-a repercutat şi asupra
economiei Europei. În special efectele inflaţiei produse în urma unificării Germaniei a
impulsionat banca Bundesbank să mărească rata dobânzi, simultan făcând ca marca germană
sa fie cea mai atractivă valută din SME, ceea ce a accentuat menţinerea valorii celorlalte
valute. În asemenea circumstanţe, miniştrii şi guvernatorul Băncii Centrale au decis, la 2
august 1993, să mărească temporar marjele de fluctuaţii autorizate de la nivelul 2.25 % şi 6%
la 15%. Astfel, în vederea stabilirii schimburilor între monedele naţionale, se impune pregnant
necesitatea unificării monetare complete şi a realizării uniunii economice şi monetare.

4.2 Evoluţia procesului de realizare a Uniunii economice şi monetare, trecerea la moneda

unică - Euro

Criza din 1992-1993 a readus pe agenda CEE problema creării Uniunii economice şi
monetare. În planul propus în 1989 de către Preşedintele Comisiei, Jacques Delors, era
accentuată ideea unificării monetare şi erau recunoscute avantajele ei. Acest plan, cunoscut ca
„Raportul Delors”, satisfăcea toate cerinţele pentru realizarea unei adevărate uniuni
economice şi monetare. El contura trei etape de tranziţie până la crearea Uniunii economice
monetare complete. O condiţie importantă a îndeplinirii obiectivului major – crearea UEM o
constituia necesitatea convergenţei economiilor ţărilor ce doresc să participe la Uniune.
Tratatul Uniunii Europene asigură introducerea politicii monetare unice, bazată pe o singură
valută condusă de o Bancă Centrală Independentă. Obiectivul principal al politicii
monetare unice şi a ratei de schimb trebuia să se bazeze pe menţinerea stabilităţii
preţurilor şi economiei în general printr-o coordonare mai strânsă a politicilor
economice în conformitate cu principiul economiei de piaţă bazat pe libera concurenţă.
Cele trei etape de tranziţie trebuiau să fie puse în aplicare până în anul 1999:
 Prima etapă a început în iunie 1990, prin Decizia Nr. 90/141 din 12 martie
1990, a Consiliului, privind realizarea convergenţei progresive a politicilor şi performanţelor
economice în timpul primei faze a uniunii economice şi monetare. Domeniul general al
Directivei este adecvat necesităţii asigurării unei creşteri susţinute, neinflaţioniste, a unui
nivel ridicat de folosire a forţei de muncă, a unui grad de convergenţă economică necesară
pentru succesul primei etape a uniunii economice şi monetare , în perspectiva desăvârşirii
pieţei interne ţi în contextul coeziunii economice şi sociale. Obiectivul central al acestei
etape era realizarea convergenţei politicilor economice ale statelor membre şi o
cooperare mai strânsă între băncile centrale, o consistenţă mai mare între practicile
monetare în cadrul Sistemului monetar european. Aceste obiective trebuie să fie realizate prin
acţiunea unor principii directoare: preţuri stabile, finanţe publice şi monede sănătoase, piaţă
competitivă, deschisă. Sunt supuse supravegherii multilaterale toate aspectele politicii
economice, politica pe termen scurt şi pe termen mediu, macro şi micro-economia, politica
structurală, politicile bugetare care trebuie să fie examinate în măsura posibilului înaintea
prevederilor bugetare naţionale. Cel puţin de două ori pe an Consiliul trebuie, potrivit Deciziei
menţionate, să examineze condiţiile, perspectivele şi politicile economice în Comunitate şi în
statele membre, compatibilitatea politicilor în interiorul statelor membre şi în Comunitate în
sens larg şi contextul economic extern şi interacţiunea sa cu economia Comunităţii. Consiliul
va pune la dispoziţie sugestii, prin mijlocirea şi la propunerea Comisiei, şi va elabora
recomandări, care, evident, nu obligă statele, dar pot să provoace unele angajamente din
partea lor. Examinarea politicilor bugetare va fi raportată la amploarea şi finanţarea deficitelor
bugetare, obiectivele ei fiind reducerea deficitelor excesive şi evitarea finanţărilor monetare
(art.3 alin. 2 din Decizie). Pentru lucrările sale Consiliul are la dispoziţie rapoarte şi analize
prezentate de Comisie şi care trebuie să cuprindă: indicatorii ai performanţelor şi politicilor
economice (de exemplu, tendinţa cererii şi ofertei, evoluţia preţurilor şi a costurilor, rata
dobânzii, rata de schimb, dezechilibrele externe); rapoartele periodice privind condiţiile,

63
perspectivele şi politicile economice naţionale; un raport anual privind situaţia economică
globală, orientările subsidiare ale politicii economice pe termen mediu, interacţiunile lor. În
scopul coordonării politicilor statelor membre privind funcţionarea pieţei interne (Art. 114
Tratatul UE) a fost înfiinţat un Comitet Monetar cu statut consultativ.
 A doua etapă a început la 1 ianuarie 1994 şi s-a încheiat la finele anului 1998.
Ea vizează realizarea Uniunii Monetare. În cadrul acesteia a fost creată Banca Centrală
Europeană, al cărei statut a fost elaborat şi adoptat de statele membre (fără Anglia), încă din
noiembrie 1990. Crearea Băncii Centrale a fost precedată de înfiinţarea Institutului monetar
european, care este embrionul viitoarei Bănci Centrale Europene şi care a început să
funcţioneze de la 1 ianuarie 1994, cu sediul la Frankfurt (Germania). Principalele atribuţii ale
IME se referă la următoarele aspecte:
- întărirea coordonării politicilor monetare ale statelor membre în vederea asigurării
stabilităţii preţurilor;
- facilitarea utilizării ECU ţi supravegherea dezvoltării sale, inclusiv buna
funcţionare a sistemului de compensare în ECU;
- pregătirea instrumentelor şi procedurilor necesare aplicării politicii monetare unice în
cursul acestei faze;
- elaborarea de reguli ale operaţiunilor de întreprins de către băncile centrale naţionale
în cadrul Sistemului european al băncilor centrale;
- să formuleze avize şi recomandări privind orientarea generală a politicii monetare şi a
politicii de schimb, precum şi asupra măsurilor aferente acestora luate în fiecare stat
membru;
- să prezinte avize sau recomandări guvernelor şi Consiliului asupra politicilor
susceptibile să afecteze situaţia monetară internă sau externă în Comunitate şi, în
special, funcţionarea sistemului monetar european;
„S-a prevăzut că dacă în cursul fazei în discuţie apar dificultăţi sau o ameninţare gravă cu
dificultăţi în balanţa de plăţi a unui stat membru, provenind fie dintr-un dezechilibru global al
balanţei, fie din natura devizelor de care el dispune şi susceptibile în special să compromită
funcţionarea pieţei comune sau realizarea progresivă a politicii comerciale comune, va fi
operantă o procedură de reglementare a situaţiei conjuncturale respective (art. 119).
În concret, Comisia procedează fără o întârziere la o examinare a situaţiei acelui stat,
precum şi a acţiunii pe care el a întreprins-o sau pe care poate să o întreprindă conform
dispoziţiilor Tratatului, apelând la toate mijloacele de care el dispune. Ea indică măsurile a
căror adoptare o recomandă statului interesat. Dacă acţiunea întreprinsă de statul membru în
cauză şi măsurile sugerate de Comisie nu par suficiente spre a înlătura dificultăţile sau
ameninţările produse, Comisia va recomanda Consiliului, după consultarea comitetului
monetar, concursul mutual şi metodele corespunzătoare. Consiliul urmează să fie în mod
regulat informat despre starea situaţiei şi despre evoluţia ei. Consiliul, hotărând cu majoritate
calificată acordarea concursului, adoptă directive şi decizii care fixează condiţiile şi
modalităţile acestuia. Concursul mutual poate să ia în special forma:
a. unei acţiuni concertate pe lângă alte organizaţii internaţionale la care statele
membre pot să recurgă (de exemplu, OMC, FMI);
b. unor măsuri necesare pentru a evita deturnările de trafic când ţara în dificultate
menţine sau restabileşte restricţii cantitative în privinţa ţărilor terţe;
c. acordarea de credite limitate din partea celorlalte state membre, sub rezerva
acordurilor lor;1
S-a prevăzut luarea unor măsuri decisive privind viitorul uniunii economice şi monetare,
potrivit art.121, în perspectiva trecerii la cea de-a treia fază. 2 Astfel, Comisia şi IME
întocmesc rapoarte pentru Consiliu în legătură cu progresele făcute în statele membre în
îndeplinirea obligaţiilor lor pentru realizarea acestei Uniuni. Rapoartele tebuie să examineze
în special dacă legislaţia naţională a fiecărui stat membru, inclusiv statutele băncii centrale
naţionale, este compatibilă cu art. 108 şi art. 109 ale Tratatului şi dacă a fost realizat un grad

64
ridicat de convergenţă, analizându-se măsura în care fiecare dintre statele membre a îndeplinit
criteriile următoare:
- realizarea unui grad înalt de stabilitate a preţurilor, care va rezulta dintr-o rată a inflaţiei
apropiată de aceea existentă în trei state membre, în plus prezentând cele mai bune
rezultate în materie de stabilitate a preţurilor;
- caracterul suportabil al situaţiei finanţelor publice, care va reieşi dintr-o
situaţie bugetară care nu prezintă deficit public excesiv în sensul art. 104 p.6;
- respectarea marjelor normale de fluctuaţie prevăzute prin mecanismul de schimb al
sistemului monetar european timp de doi ani cel puţin, fără devalorizare a monedei în
raport de aceea a unui alt stat membru;
- caracterul durabil al convergenţei atinse de statul membru şi al participării
sale la mecanismul de schimb al sistemului monetar european, care se reflectă în nivelul
ratelor dobânzii pe termen lung.3
 A treia etapă era prevăzută să înceapă la 1 ianuarie 1997 (dar s-a amânat pentru 1
ianuarie 1999). În cadrul acesteia ar fi trebuit să intre în funcţiune Banca Centrală Europeană
şi să fie adoptată o monedă unică (ECU – ulterior EURO) care va înlocui monedele statelor
membre. Anglia a manifestat rezerve, pentru ea fiind prevăzută o clauză de opţiune
(derogare), care îi permitea să se alăture, atunci când va dori, celorlalte state membre fără a fi
legată de un calendar precis. În cadrul acestei etape, în care trebuia să se înfăptuiască faza
finală a Uniunii Economice şi Monetare, ar fi trebuit să intre numai ţările care ar fi îndeplinit
următoarele criterii de performanţă ( de convergenţă) la finele anului 1996:
1. Stabilitatea preţurilor, inflaţia din aceste ţări nu trebuie să fie mai mare de 1,5
puncte procentuale faţă de media celor mai performante trei state comunitare în
materie de inflaţie;
2. Finanţele publice, deficitul bugetar nu trebuie să fie mai mare de 3 % din PIB–ul
fiecărei ţări, datoria publică a ţării respective nu trebuie să fie mai mare de 60 %
din PIB-ul acesteia;
3. Ratele de schimb nu trebuie să depăşească marjele normale ( +/-2,25% faţă de
ECU) prevăzute în cadrul SME;
4. Rata dobânzii nu trebuie să fie mai mare de 2 puncte procentuale faţă de media pe
termen lung a primelor trei state performante în acest domeniu.
Instituirea unei monede unice angajează costuri de ajustare considerabile, greu de suportat
pentru populaţie. Critici severe sunt aduse concepţiei de unificare a Tratatului de la Maastricht
şi recomandă prudenţă susţinătorilor acesteia. Pe de altă parte, speranţe mari sunt puse în
desăvârşirea procesului de realizare a uniunii monetare europene, apreciind avantajele mai
presus de riscurile asumate.
Însă, procesul unificării monetare se află în ultima sa etapă. Doar douăsprezece ţări
membre (fără Anglia, Danemarca şi Suedia) au decis să participe la EURO. La 1
ianuarie 1999 a avut loc stabilirea parităţilor fixe dintre monedele ţărilor
participante, iar de la 1 ianuarie 2002 bancnotele şi monedele divizionare în EURO
circulă în paralel cu monedele naţionale timp de şase luni, până la 1 iunie 2002.
Începând cu această dată, monedele naţionale vor ceda locul în totalitate monedei
comune. În consecinţă, unitatea economică şi monetară odată realizată, Uniunea
Europeană reprezintă o unitate politică, o unitate politică de tip federativ.

___________________________________________________________________________
1. A se vedea, Drept Comunitar, Octavian Manolache, 2001, p,311
2. A se vedea J. Cloos, G. Reinesch, op. Cit., p. 203-209.
3. Aceste patru criterii şi perioadele aferente în timpul cărora fiecare trebuie să fie respectat sunt precizate întru-un protocol
anexă la Tratat. A se vedea R. Jochimsen, Economic and monetary union: a german central bankers perspective, p.198-200.

65
 „Introducerea monedei unice euro a fost realizată în patru faze (unele din ele
suprapunându-se):
1. pregătirea tehnică (din luna mai 1998- data stabilirii listei participanţilor – până la
sfârşitul anului 2001), pentru a permite întreprinderilor de a sepregăti, pentru
familiarizarea consumatorilor cu noua monedă şi pentru fabricarea monedelor metalice
şi a bancnotelor;
2. prealimentarea (în perioada septembrie- decembrie 2001), pentru a se obişnui
populaţia cu noile semne monetare şi a se permite declanşarea rapidă a operaţiunilor în
euro, de natură a reduce problemele de folosire a monedei de către comercianţi; prin
decizii europene s-a creat numai cadrul general, calendarul precis şi modalităţile fiind
stabilite prin decizii naţionale; se prealimentează instituţiile financiare, comercianţii şi
marele public;
3. punerea în circulaţie a monedelor metalice şi a bancnotelor, care de la 1 ianuarie
2002 dobândesc curs legal; monedele şi bancnotele naţionale subzistă de facto câteva
săptămâni, circulând în paralel cu euro în acest timp; plăţile scripturale în vechile
unităţi monetare naţionale nu mai sunt posibile;
4. retragerea unităţilor naţionale monetare, într-o perioadă de cel mult opt săptămâni;
s-a acceptat să se procedeze la schimbarea bancnotelor într-o perioadă destul de lungă,
până în iulie sau în decembrie 2002, la băncile comerciale, şi, apoi, timp de doi ani sau
chiar pe durată nelimitată, la banca centrală naţională (după cum s-a decis în fiecare
stat membru), la această din urmă bancă durata de schimbare a monedelor metalice are
aceeaşi variabilitate.”1
Marea Britanie şi Danemarca au înştiinţat Consiliul că nu intenţionează să meargă spre a treia
etapă a UEM, care a început la 1 ianuarie 1999. Statele membre care nu au adoptat moneda
unică de la început au adoptat o derogare, privitor la politica monetară şi sancţiunile pentru
deficitul excesiv, care nu se aplică lor. (Art. 122 TCE). Ţărilor celor care au optat pentru
introducerea monedei unice şi celor care nu au îndeplinit criteriile de convergenţă li se
permite să participe la toate procedurile (supraveghere mutuală, deficit excesiv) prevăzute
pentru a facilita participarea lor în viitor. În toate statele membre, întreprinderile ar trebui să
elaboreze o strategie de trecere la EURO, bine adaptată nevoilor lor şi pieţei concurenţiale în
cadrul căreia ele operează. Cele situate în ţările care fac obiectul derogării, („ţări pre-in”)
dispun de acelaşi termen pentru a pregăti trecerea la moneda unică ca şi cele situate în ţările
din primul val („ţări în”). De fapt, Tratatul prevede, că se va examina, la fiecare doi ani, dacă
ţările pre-în au atins un suficient grad de convergenţă.
Respectarea disciplinei monetare în cadrul UEM este indispensabilă pentru garantarea
coerenţei dintre politica bugetară şi cea monetară, deoarece ea ridică la maximum avantajele
economice ale monedei unice. Un angajament ferm privind respectarea disciplinei bugetare
permitea menţinerea la un nivel scăzut a ratelor dobânzilor pe termen scurt, limitând riscul ca
strategia de stabilitate a preţurilor să impună cheltuieli excesive pentru promovarea politicii
monetare unice din cadrul UEM. Ca urmare, accentul a fost pus în principal pe definirea
procedurilor de prevenire a apariţiei unor grave dezechilibre bugetare în cursul celei de
a treia faze.
Pactul de stabilitate, admis de Consiliul European de la Dublin, în 1996, constă în
adoptarea unor dispoziţii de drept derivat, axate pe două obiective:
5. în primul rând, se specifică faptul că este necesară întărirea supravegherii bugetare
şi coordonarea în interiorul Uniunii, în scopul prevenirii apariţiei unor deficite
excesive;
6. în al doilea rând, în cazul în care un stat membru înregistrează un deficit excesiv,
vor trebui clarificate şi accelerate procedurile existente în vederea corectării deficitului.
___________________________________________________________________________
1. A se vedea, B.Angel, le preparation du passage final a l”euro, în RMCUE, Nr.448, 2001, p.323-326.

66
 În acest scop, Consiliul a adoptat o reglementare ce întăreşte anumite elemente ale
procedurii de supraveghere multilaterală prevăzută în Art. 103 al TMs, precum şi o altă
reglementare ce permite accelerarea şi clarificarea punerii în practică a procedurii privind
efectele excesive în Art. 104 C al tratatului.
Ca urmare, s-a decis crearea unui nou mecanism de schimb în cadrul celei de a
treia faze, în vederea stabilirii unei legături între euro şi monedele statelor membre care nu
participau la UEM.
Noul mecanism de schimb prezintă următoarele caracteristici principale:
 mecanismul va stabili legăturile bilaterale dintre euro şi monedele ţărilor „pre-în”,
euro, ca moneda cea mai stabilă, va fi plasată în centrul mecanismului;
 monedele ţărilor „pre-în”, vor avea o rată-pivot şi o marjă de fluctuaţie, se pot
institui însă şi legături mult mai strânse în cazul în care gradul de convergenţă justifică
acest lucru;
 pentru a preveni orice speculaţie şi pentru susţinerea ratelor-pivot va fi instituită o
supraveghere permanentă, iar o eventuală realiniere a ratelor-pivot va fi efectuată în
timp util;
 intervenţia va constitui, în continuare, o caracteristică importantă a noului mecanism,
însă ea nu va putea compromite respectarea obiectivelor în domeniul stabilităţii
preţurilor. Accentul va fi pus pe o gestiune macroeconomică sănătoasă destinată
asigurării stabilităţii ratelor de schimb.
În contextul noului sistem monetar internaţional (odată cu introducerea monedei unice)
apare întrebarea adoptării unui regim euro flotant sau a unui sistem al cursului de schimb fix.
În ultimul caz, euro va avea o paritate ce nu se va schimba în raport cu dolarul, yenul şi lira
sterlină. Cu toată diversitatea opiniilor existente, este clar că ambele opţiuni prezintă avantaje
şi dezavantaje. În general, se consideră că în perioada iniţială un curs de schimb flexibil faţă
de monedele SUA, Japoniei şi Marii Britanii ar fi cel mai potrivit. Acest sistem ar reduce
posibilităţile speculative, ce pot crea probleme grave în cazul adoptării sistemului fix al
cursului de schimb.

4.3 Impactul şi efectele Uniunii economice şi monetare

Tranziţia spre Uniunea Economică şi Monetară cere ca guvernele naţionale să renunţe

la un control independent asupra valutelor naţionale, ratei de schimb şi ratei dobânzii. În
practică, fiecare stat participant are o parte din autoritatea monetară (incluzând fixarea unei
singure rate a dobânzii) şi adoptarea unei unităţi monetare unice comune - euro. Iată de ce
statele vor pierde mult din independenţă, incluzând instrumente importante ale politicii
monetare. Anumite state nu vor mai putea aplica măsuri pentru stimularea exportului
produselor lor, precum şi creşterea şi micşorarea ratelor dobânzii în dependenţă de necesităţile
interne. Spre exemplu, când o anumită economie trece printr-o perioadă de recesiune sau un
bum inflaţionist care nu atinge alte state din zona Uniunii Economice şi Monetare Europene,
ca răspuns se vor aplica diferite politici fiscale. Deşi regimul ratei dobânzii unice este
administrat în cadrul Sistemului European al Băncilor Centrale, această rată nu va fi
stabilită în conformitate cu cerinţele individuale ale unui anumit stat membru. Chiar mai mult,
conform practicilor în vigoare, indepentenţa politicilor fiscale ale unui anumit stat se va
micşora. În particular, se vor institui măsuri de penalizare asupra deficitelor bugetare mai
mari de 3% din PIB. Lipsa unor asemenea pacte de stabilitate, ne respectarea disciplinei de
către un anumit stat ar putea determina o creştere a ratei dobânzii pentru toţi ceilalţi membri.
Aceste masive implicări în politicile economice (şi asupra suveranităţii economice) au
făcut obiectul disputelor pe marginea Uniunii Economice şi Monetare Europene. Totuşi, toate
aceste implicări ar trebui privite în lumina avantajelor legate de trecerea la Uniunea
Economică şi Monetară. Se poate afirma, de asemenea, că existenţa unei autorităţi monetare
Europene şi a unei valute comune va contribui la instaurarea unui mediu economic mai stabil,

67
ce va inspira încredere şi va asigura creşterea economică. O politică clară şi comună, de
asemenea, va contribui la instaurarea unui mediu stabil cu o inflaţie joasă şi ar facilita
creşterea economică în toate statele Uniunii Europene. Un regim cu o rată unică a dobânzii,
caracterizat prin dobânzi joase, va duce, în majoritatea cazurilor, la reduceri importante a
costurilor legate de finanţarea în economiile naţionale. În condiţiile unirii efectelor UEM şi
Pactului de Stabilitate, s-au exercitat, de asemenea, presiuni în vederea delimitării
responsabilităţilor fiscale ale autorităţilor membre. În schimb, progresele spre îmbunătăţirea
finanţelor publice ar trebui sa creeze un mediu favorabil pentru reducerea impozitelor şi ar
trebui sa stimuleze investiţiile. Reducerea deficitelor guvernamentale cu 1% în Europa va
asigura 60 mlrd € anual pentru investiţii şi consum.

Schimbul extern

Ca urmare a introducerii valutei unice, firmele din zona europeană vor fi capabile să
evite riscul legat de ratele de schimb valutar, care ar putea reduce valoarea profiturilor lor
viitoare sau a le defavoriza. Modificările ratelor de schimb nu reprezintă neapărat un fapt
negativ, pe când nestabilitatea pieţelor valutare şi/sau deficienţa în prognozarea ratelor ar
putea avea un impact costisitor asupra tranzacţiilor bazate pe mai multe valute. Multe firme au
ales să-şi acopere aceste riscuri prin includerea unei marje în preţ, având ca scop acoperirea
mişcării ratelor valutare. Costurile acestor îngrădiri sunt estimate ca fiind între1% şi 2% din
vânzările şi achiziţionările micilor companii în Europa (AMUE, 1998). În cazul unui regim
bazat pe existenţa unei monede unice, costurile tranzacţiilor în valută străină sunt, de
asemenea, eliminate în cazul tuturor tranzacţiilor din cadrul zonei. Adunând toate aceste
avantaje împreună, beneficiile sunt estimate la 8% din preţul total în bunurilor industriale.

Pieţe mai mari şi mai competitive

Unitatea monetară euro, prin oferirea unei unităţi unice de măsurare a activităţilor
comerciale, asigură companiilor o piaţă Europeană mai integrată. Comerţul şi investiţiile
intracomunitare vor fi stimulate, iar forţele de concurenţă vor fi întărite pe multe pieţe ale
produselor. În particular, afacerile, care la momentul actual privesc riscul valutar şi costurile
tranzacţiilor ca pe nişte bariere în calea comerţului dintre state, vor fi dispuse sa penetreze
noile pieţe imediat după înlăturarea acestor bariere. De asemenea, ar putea fi încurajată
lansarea noilor afaceri.

Diferenţierea transparentă a preţurilor

Datorită existenţei monedei unice euro, va fi posibil de a compara direct preţurile

pentru aceleaşi bunuri şi servicii în diferite ţări EUR-12 şi oportunitatea de a depista şi folosi
cele mai avantajoase preţuri. Cu toate avantajele aduse antreprenorilor, consumatorilor de pe
piaţa unică europeană, diferenţe importante în preţuri persistă ca rezultat al politicilor de
diferenţiere prin preţ, diferenţe în ratele impozitelor, costurilor transportării produselor de la
producători, structurilor naţionale de piaţă. Spre exemplu, o persoană care doreşte să procure
un excavator în Uniunea Europeană ar putea plăti cu 40% mai mult, în dependenţă de locul de
vânzare a produsului. Posibilitatea oferită consumatorilor de a compara preţurile, va face
posibilă apropierea de nivelurile mai joase ale pieţei şi va fi mai dificil pentru întreprinderi să
menţină politici de diferenţiere prin preţ pe fiece ţară şi valută în parte. Presiunea va fi mai
mare în regiunile de frontieră şi pentru bunuri care sunt uşor transportabile (Comisia
Europeană, 1997, p. 20).

Costuri scăzute de împrumut

68
 Este cert faptul că în condiţiile existenţei unei monede unice şi a unei Bănci Centrale
Unice va exista un regim al ratei dobânzii unic în toata Comunitatea. În schimb, băncile vor
putea să efectueze împrumuturi în euro în afara ţărilor lor fără a fi supuse riscului valutar.
Acest fapt ar putea duce la micşorarea costurilor capitalurilor de împrumut. Introducerea
monedei euro ar trebui, de asemenea, să favorizeze dezvoltarea noilor metode de finanţare.
Plus la aceasta, firmele ar trebui să aibă o mai mare flexibilitate şi posibilitate de alegere la
costuri mai scăzute.

Transparenţa salariilor

În aceste condiţii, angajaţilor le va fi mai uşor să estimeze dacă salariile angajaţilor din
alte state sunt mai mari şi să compare salariile în cadrul companiilor internaţionale din diferite
state. Acest fapt este numit transparenţa salariilor, ne mai existând necesitatea convertirii
valutelor la compararea salariilor pe diferite pieţe. Aceşti factori vor aduce nivelul salariilor la
nivelul real şi va contribui la creşterea mobilităţii factorului muncă. Totuşi, precum există
variaţii intranaţionale la etapa actuală, aşa şi variaţiile internaţionale se pare că vor persista.
Deşi oamenii se vor întreba de ce sunt atât de slab plătiţi atunci când în alte parte se plăteşte
atât de mult, întreprinderile ar putea explica aceste diferenţe prin diferenţele de politică
fiscală, puterea de cumpărare etc. în diferite ţări şi valute. În cele din urmă, organizaţiile
europene vor trebui să determine o metodă de stabilire a unei scheme de remunerare
competitivă într-un mediu bazat pe euro.

Finanţele şi trezoreria

În timp ce complexitatea activităţilor financiare şi a trezoreriei ar putea fi adâncită pe

perioada tranziţiei, pentru mulţi oameni de afaceri europeni moneda euro va oferi posibilităţi
pentru efectuarea economiilor pe termen lung. Euro va modifica balanţa, administrarea cash-
flow-ului, managementului valutar şi a finanţelor corporative. Pe lângă aceasta, întreprinderile
vor avea posibilitatea să compare toţi indicatorii financiari, costurile şi cheltuielile etc. într-o
singură valută. Această transparenţă va avea un rol important în procesul de planificare,
contabilizare şi benchmarking intern. Pentru multe firme, schimbarea monedei va oferi
posibilităţi nelimitate în ceea ce priveşte achiziţionările. Prin intermediul euro, va fi mai uşor
şi mai ieftin de a găsi şi de a lucra cu noi ofertanţi din afara pieţei naţionale.

Sistemul tehnologiilor informaţionale

Pentru a fi în acord cu moneda unică, unele sisteme vor trebui să fie ajustate sau
actualizate. Acestea sunt sistemele electronice de plată, sistemele de baze de date şi alte
pachete de programe legate de informaţia financiară. În timp ce unele sisteme vor putea să
lucreze cu mai multe valute, funcţionarea euro va necesita introducerea unor schimbări
majore. Sistemele şi softurile financiare, de asemenea, vor trebui să se conformeze regulilor
Uniunii Europene în ceea ce priveşte rotunjirea, conversia. Preţul conversiei tehnologiilor
informaţionale şi a sistemelor informaţionale pentru compania Siemens, de exemplu, se ridică
la 100 mln DM (60 mln $). În Spania, Pardo a estimat costurile legate de schimbările în
sistemele informaţionale ale firmelor între 0.25% şi 1.25% din cifra de afaceri a companiei.
Noi am putea diviza impactul introducerii euro în doua categorii. Prima categorie
cuprinde acele efecte care vor avea impact asupra afacerilor şi mediului de piaţă şi vor ridica
astfel o serie de probleme strategice. Faptul acesta va direcţiona atenţia spre strategiile
manageriale şi spre aşa funcţii-cheie ca marketingul şi achiziţiile. A doua categorie cuprinde
efectele de nivel organizaţional, care ridică probleme practice şi care influenţează asupra
proceselor interne şi/sau sistemelor tehnice. Faptul acesta direcţionează atenţia spre efectele
monedei euro aduse procedurilor contabile, contracte şi salarizări, sistemelor informaţionale

69
etc. (vezi Connor, 1998; FEE, 1998; AMLJE, 1998). Deşi termenii de vizualizare a problemei
par a fi termeni mai degrabă strategici decât practici, efectele euro asupra majorităţii funcţiilor
economice vor fi şi strategice şi economice. În termeni de strategii funcţionale şi economice,
o companie trebuie să fie gata atât pe plan intern cât şi extern pentru a utiliza din plin noile
posibilităţi.

Funcţiile de marketing: implicaţiile aduse de euro

Prin eliminarea riscurilor valutare şi prin asigurarea transparenţei preţurilor în zona

euro, moneda unică va determina întreprinderile să-şi revizuiască politicile şi strategiile lor de
preţ şi marketing. Creşterea transparenţei preţurilor între diferite ţări va avea un impact
important asupra preţurilor cerute de o întreprindere pentru bunurile şi serviciile sale pe
diferite pieţe. În condiţiile noului regim valutar, preţurile diferitelor companii din diferite ţări
vor fi transparente în sensul că vor putea fi mai uşor comparate. Aceasta va reduce utilizarea
strategiilor de diferenţiere prin preţ şi va necesita utilizarea altor metode de concurenţă. Spre
exemplu, preţul unui calculator la vânzarea cu amănuntul în Stutgart, exprimat în mărci
germane, ar putea fi mai mare decât cel din Strasbourg (Franţa). Dacă ambele pieţe ar fi
exprimat preţurile în aceeaşi monedă, eliminând riscul valutar, atunci aceasta ar fi un stimul
pentru întreprinderile mici din Baden (Germania) să procure cu ridicata calculatoarele de
peste hotare la un preţ de piaţă mai mic. În acest caz, costurile de livrare nu ar influenţa mult
afacerea deoarece Baden e doar puţin mai aproape de Stuttgart decât de Strasbourg.
Ca regulă generală, posibilitatea de comparaţie a preţurilor va determina preţurile să se
apropie de cele mai joase niveluri ale preţurilor şi/sau să încurajeze firmele să accentueze
diferenţierea de preţ. Desigur, introducerea euro coincide cu dezvoltarea continuă a
comerţului electronic, comanda prin poştă, telemarketing şi alte forme de vânzări de la
distanţă. UEM va contribui la dezvoltarea comerţului prin aceste canale oferind transparenţa
în preţurile la tranzacţiile on-line.
Introducerea euro dă naştere la alte probleme legate de preţ, publicitatea şi promovarea
produsului. Spre exemplu, apar aşa probleme ca definirea punctelor de preţ şi managementul
conversiei. Unul dintre cele mai evidente impacturi ale monedei euro este necesitatea
conversiei tuturor preţurilor în alte preţuri şi existenţa preţurilor familiare, cum ar fi
conversia bine cunoscutei sume de 10 mln lire într-o sumă mai puţin familiară – 5,164 euro.
Ca urmare, firmele vor trebui sa ia în consideraţie posibilitatea şi implicarea rotunjirilor de
preţ sau, pentru a obţine nişte puncte acceptabile de preţ, ar putea cere ofertanţilor să-şi
schimbe metoda de producere a bunului. Orice rotunjire va avea influenţe asupra marjei. În
exemplul preţului concertat în euro – 5,164, rotunjirea lui la un preţ simplu şi atractiv de 4,99
euro va însemna o reducere efectivă de preţ de 3.19%. În timp ce un preţ mai ridicat ca 5,199
tot va avea un efect, această rotunjire va însemna pentru întreprindere încrederea clienţilor şi
va avea un efect negativ asupra resurselor lor financiare.
Vânzătorii cu ridicata şi cu amănuntul, de asemenea, vor trebui să ia în consideraţie
diferite presiuni legate de necesitatea stabilirii listelor cu preţuri exprimate în euro şi
introducerea unui sistem dual de preţ pe durata perioadei de tranziţie. Până în 2002, toate
documentele cu referinţă la preţ – cataloage, liste de preţuri, materiale publicitare - vor trebui
ajustate corespunzător. Înainte de acest termen, vor trebui depuse eforturi spre a exprima dual
preţurile – adică în euro şi în valuta naţională.
Precum am văzut, introducerea monedei euro va afecta masiv piaţa, produsele,
sistemele informaţionale şi financiare ale întreprinderilor. Fiecare întreprindere va trebui sa ia
măsuri în aceasta direcţie, ţinând seama de particularităţile afacerii, localizarea în spaţiu,
precum şi gradul în care întreprinderea are relaţii comerciale cu antreprenorii din spaţiul euro.
Întreprinderile trebuie să fie conştiente de implicaţiile monedei unice asupra abilităţii
lor concurenţiale pe pieţele europene. Exportatorii din Marea Britanie care caută să fie
competitivi în faţa unor antreprenori din ţări ca Franţa, Spania şi Italia, sunt dezavantajaţi,

70
fiind expuşi riscului valutar, unor costuri ale tranzacţiilor şi ratei dobânzii mărite. Spre
exemplu, o companie franceză ar putea să-şi vândă produsele în spaţiul euro fără riscul
pierderii în urma scăderii valorii francului francez. O companie britanică, pe de alta parte,
întâlneşte o rată a riscului valutar. Dacă lira engleză scade în valoare faţă de euro, bunurile
sale vor deveni mai ieftine în Franţa şi în alte state EUR-12, în timp ce produsele franceze vor
deveni mai scumpe în Marea Britanie. Dacă lira se va dovedi puternică (precum a fost între
1998-1999), bunurile engleze vor deveni mai scumpe pe pieţele ţărilor EUR-12, iar produsele
similare din Europa vor deveni mai ieftine pentru englezi. Dar oricare ar fi direcţia în care se
va mişca cursul valutar, companiile engleze oricum vor fi supuse riscului valutar.

4.4 UEM şi armonizarea impozitelor din Uniunea Europeană

O problemă ar fi măsura în care uniunea monetară va contribui la armonizarea

impozitelor în Uniunea Europeană. Orice colectivizare a politicii fiscale, care reprezintă
echilibrarea impozitelor percepute şi a cheltuielilor guvernamentale, implică o întărire a
uniunii politice şi posibilitatea unor rate mai înalte a impozitelor. În prezent, Uniunea
Europeană exercită puţin control asupra politicilor fiscale ale fiecărui stat legate de taxele de
consum, accize, impozitele pe venit şi cele corporative. Această libertate contribuie la varierea
nivelurilor medii ale impozitelor – de la 36% din PIB în Marea Britanie până în jur de 60% în
Danemarca şi Suedia.
În ceea ce priveşte impozitarea, trebuie de stabilit argumente solide care oferă o bază
pentru concurenţa prin impozite. Aceasta înseamnă concurarea pentru un segment important
al productivităţii, pieţei şi investiţiilor prin micşorarea ratei impozitelor. În condiţiile liberei
mişcări de capital, investiţiile din exterior ar putea fi atrase prin micşorarea impozitelor pe
veniturile corporaţiilor. Prin urmare, având în vedere că fluxurile de capital sunt mai sensibile
la diferenţele de impozite în lipsa riscurilor valutare, UEM ar putea să accentueze concurenţa
prin impozite pe piaţa unică. Deja din 1996, rata medie a impozitelor corporative în Uniunea
Europeana fusese redusă cu circa 3% până la 36%. Un stimul evident în iniţiativele Uniunii
Europene legate de armonizarea impozitelor este astfel îndreptăţit, deşi ar fi probabil o
greşeală să se afirme că aducerea ratelor impozitelor la o rată medie ar reprezenta o consecinţă
inevitabilă a monedei unice. Plecând de la perspectiva teoretică, o armonizare completă a
impozitelor în rândul unui grup de ţări ar fi inevitabilă doar în cazul în care companiile ar fi
complet mobile şi nu ar exista alţi factori de diferenţiere între aceste ţări. De fapt, este
costisitor de a re-estima întreprinderile şi impozitele, acesta e unul din mai mulţi factori care
influenţează destinaţia geografică a investiţiei. Acest punct de vedere este confirmat de
experienţele practice în ţări cu structuri federale aşa ca SUA, Elveţia şi chiar Germania,
aceasta demonstrează că încă există o marjă în limitele căreia guvernele ar putea varia ratele
impozitelor în cadrul unei zone cu monedă unică.
Deşi există puţine dovezi la etapa actuală, iniţiativele Uniunii Europene legate de
armonizarea impozitelor par a fi destul de active. La moment, ministerele finanţelor din
Uniunea Europeană discută măsurile de eliminare a distorsiunilor în impozitarea veniturilor
capitale şi măsurile de reglementare a aplicării regimurilor de impozite preferenţiate. Ar fi
necesar de menţionat aici că Uniunea Europeană operează deja cu un sistem de armonizare a
ratelor TVA şi are 3 directive importante cu implicaţii importante de impunere: Directiva de
Asistenţă Reciprocă, Directiva Patern/Subsidiary şi Directiva Merger (vezi Hawksworth and
Cussons, 1999, p. 10).
Sunt de menţionat un număr de elaborări recente. Prima, este clar că Comisia este
hotărâtă să stabilească un sistem definitiv de TVA cu rate standardizate. Statutul Comitetului
pentru TVA a fost reînnoit la începutul anului 1998. A doua, statele din Uniunea Europeană au
semnat un cod, care stabileşte acţiunile legate de concurenţa negativă a impozitelor la
Consiliul ECOFIN în decembrie 1997. Aceasta a condus la elaborarea unui Cod de activitate a
grupurilor de lucru, legate de concurenţa negativă a impozitelor împreună cu un număr de

71
subcomitete din Uniunea Europeană concentrate asupra diferitelor probleme ale impunerii.
Codul activităţii de impunere a afacerilor cere statelor membre să adopte anumite principii şi
le acordă autoritatea de a discuta măsurile de impunere ale altor state şi de a evalua măsura în
care ele sunt negative. Statelor membre li s-ar putea cere modificarea impozitelor în vederea
eliminării efectelor negative. Numărul de măsuri iniţiate în Codul de activitate a Grupurilor de
Lucru se află într-o creştere sigură.
A treia, Comisia utilizează metode indirecte de implementare a armonizării
impozitelor, cum ar fi aplicarea articolelor din Tratatul CE privind asistenţa statului, pentru a
asigura convergenţa impozitelor corporative. Lucrul acesta deja s-a întâmplat în cadrul
Irlandei cu impozitul de 10% (asupra producătorilor din anumite zone antreprenoriale), aplicat
contrar regulilor Uniunii Europene ce vizează asistenţa statului. Irlanda a fost impusă să
renunţe la această rată de 10% (cea mai înaltă rată a impozitului corporativ este de 36%) şi să
aplice până în 2003 o rată de 12,5% asupra majorităţii activităţilor comerciale. Un număr
limitat de proiecte specificate în listele stabilite de comun acord cu Comisia Europeană vor fi
trecute la 10% până la sfârşitul anului 2005 sau 2010.
Mai mult decât atât, suportul pentru armonizarea impozitelor a crescut în anumite state
membre, iar amploarea armonizării fiscale în Uniunea Europeană este limitată de un număr de
factori:
Primul, afacerile tind sa se diversifice – astfel ele pot găsi varianta ideală de activitate
(vezi Cussons, 1999). Prin urmare, este improbabil că presiunile în favoarea armonizării
ratelor impozitării vor veni din sfera afacerilor, în ciuda faptului că afacerile ar avea de
câştigat de pe urma eliminării măsurilor discriminatorii de impunere.

Tabelul 4.1 Ratele impozitelor în statele membre ale Uniunii Europene

Ţara Ratele impozitelor pe vânzări (1.05.2000) în Impozitele pe venit (1.01.99) în %
%
Austria 20,0 34,0
Belgia 21,0 40,17
Danemarca 25,0 32,00
Finlanda 22,0 28,00
Franţa 19,6 40,00
Germania 16,0 52,31 (venituri reţinute) 43,60 –
distribuite
Grecia 18,0 35,00 (listate) 40,00 pentru cele cu
răspundere limitată
Irlanda 21,0 28,00
Italia 20,0 41,25
Luxemburg 15,0 37,45
Olanda 17,5 35,00
Portugalia 17,0 37,40
Spania 16,0 35,00
Suedia 25,0 28,00
Marea Britanie 17,5 31,00
Notă: impozitele corporative sunt calculate luându-se în consideraţie impozitele standard pe venitul corporaţiilor
şi impozitele municipale efective. O simplă comparaţie între ratele impozitelor este insuficientă, avându-se în
vedere variaţiile modalităţilor de calculare a impozitelor şi deprecierile ratelor. Poverile relative impuse de
diferite guverne variază de la 1,4% din PIB în Germania până la 4% în Italia. Statele din Uniunea Europeană
aplică asupra unor articole TVA reduse şi super-reduse.
Sursă: Comisia Europeană; KPMG

Al doilea, Uniunea Europeană implică armonizarea sistemelor fiscale ale ţărilor

dezvoltate, acestea fiind complicate şi diverse. Această complexitate este în creştere şi există
mari inegalităţi în ratele efective ale taxării în statele membre. Lucrul acesta este valabil atât
pentru taxele directe, cât şi pentru cele indirecte. Spre exemplu, deşi rata TVA standard varia
doar de la 15% în Luxemburg până la 25% în Suedia (vezi tabelul 5.1), ratele impozitelor pe

72
vânzări pentru toate bunurile variază de la 1% până la 38%, luându-se în consideraţie ratele
mult mai reduse asupra anumitor articole. Ratele impozitelor corporative de asemenea indică
asupra unei variaţii importante. De exemplu, Marea Britanie are o rată mult mai joasă decât
Germania şi Franţa (vezi tabelul 5.1).
Al treilea, influenţa armonizării impozitelor asupra controlului din partea guvernului
şi administrării economiei sale. Procedura de armonizare atentează la statutul iniţial şi ar
putea întâmpina obstacole politice serioase. Aceasta poate fi demonstrată prin renunţarea la
planurile din trecut ale Comisiei legate de standardizarea TVA şi, mai recent, prin Decizia
Consiliului, prin care se recomandă impozite de cel puţin 20% pe salariile persoanelor fizice
din alte ţări membre în Uniunea Europeană, ele fiind respinse categoric de către guvernul
Marii Britanii.
În fine, măsurile de armonizare a impozitelor continuă să necesite aprobarea unanimă
a tuturor statelor membre. După cum menţionează Cussons (1999), "Conform Tratatului de la
Roma şi Tratatului de la Maastrict şi a Tratatului de la Nice, impozitele rămân a fi un sector în
care toate cele 15 state ar putea stopa întregul proiect". Dacă problemele legate de impunere
ar putea fi hotărâte prin vot cu majoritate calificată, atunci progresul procesului de armonizare
a impozitelor ar avea mai mult succes.

Teme pentru discuţie:

1. Explicaţi cauza impulsionării concentrării atenţiei liderilor europeni asupra creării unei uniuni monetare
în anii 60-70.
2. Obiectivele Planului Werner.
3. Explicaţi cele două etape ale Planului Werner: „Şarpele monetar” şi „Şarpele în tunel”.
4. Motivul stopării realizării obiectivelor înscrise în Planul Werner.
5. Ce propuneri sunt înaintate de Comisia Europeană după eşuarea Planului Werner, scopul lor.
6. Care a fost singurul acord acceptat la reuniunea de la Paris în 1979 să înlocuiască „Şarpele monetar”?
 Câte ţări au semnat acest acord?
 Elementele principale pe care se bazau acest acord.
7. Funcţiile ECU.
8. Explicaţi mecanismul Ratei de schimb.
9. În ce constă mecanismul suportului financiar?
10. Cauza şi efectele abandonării disciplinei mecanismului ratei de schimb asupra economiei Europei.
11. Prevederile Raportului Delors propus în 1989 de Preşedintele Comisiei Europene.
12. Tratatul de la Maastricht, criteriile de convergenţă cerute statelor pentru a fi membre la UEM.
13. Criticile aduse concepţiei de unificare a Tratatului de la Maastricht.
14. De ce în 1999 are loc stabilirea parităţilor fixe între monedele ţărilor participante la UEM?
15. Odată cu înfiinţărea UEM, putem afirma că UE a atins scopul creării unei uniuni politice?
16. Avantajele şi implicaţiile introducerii euro pentru consumatori.
17. Impactul monedei unice asupra afacerilor şi a mediului de piaţă.
18. Efectele produse asupra băncilor comerciale în urma introducerii euro.
19. Ce înţelegem prin necesitatea conversiei preţurilor în alte preţuri?
20. Explicaţi eventualele efecte asupra economiei Angliei în urma introducerii euro.
21. Care este în prezent situaţia privind ratificarea UEM pentru Anglia şi Irlanda.

Literatura de referinţă:
______________________________________________________________________________

1. Desmond Dinan, Ever Closer Union, 1997, p.418-429.

2. Martin Ricketts, “Economic and Monetary Union in Europe”, Press D’Éurope, 2000.
3. Portes Richard, The role of the Euro in the world: past developments and future perspectives, Frankfurt,
2000.
4. Simon Mercado, European Business, Financial Times, 2001, p. 122-124, 134-147.
5. Nicholas Moussis, Acess to European Union, 2001, p. 129-141.
6. Orlowski, Lucian, Exchange rate policies in Central Europe and Monetary Union, Comparative
Economic Studies, 1998.3 p. 58-78.
7. Ali M. El-Agraa, The European Union, Economics and Policies, Sixth Edition, 2001- „European
Monetary Integration”, p. 124-144.

73
 8. Philippe Pochet „Social Challenges of Economic and monetary Union,” European University Press,
1998 - „The Monetary Union and the Single Market, Challengies and Opportunities”, p. 117-130.
9. Silvester C. W. Eijffinger, European monetary and fiscal policy”, Oxford University Press, 2000, p.
107-117.

Literatură suplimentară recomandată:

1. McNamara Katheleen R. and Meunier Sophie, Between National Sovereignity and International Power:
What external Voice for the EURO? Paper prepared for presentation at the European Community
Studies Association’s 7th Biennial International Conference, May 31-June 2, 2001, Madison.
2. Kopits, George, Implications of EMU for exchange rate policy în Central and Eastern Europe,
Washington, IMF, 1999, p.41.
3. Boone, Laurence, Economic convergence of the CEECs with the EU, London, CEPR, 1998, p. 27.
4. Bernard, Luc, What impact Will the Euro have on the Candidate Countries of Central and Eastern
Europe?, Bruxelles, 1999, p. 87-126.a.

74
5. Politicile comune ale Uniunii Europene

5.1 Politici orizontale

 Politica privind concurenţa

 Politica regională
 Politica socială
 Politica mediului şi a dezvoltării durabile

5.2 Politici sectoriale

 Politica agricolă a C.E.E. (PAC)

 Politica industrială şi tehnologică
 Politica cercetării şi dezvoltării tehnologice
 Politica energetică a CEE

5.1 Politici orizontale

 Politica privind concurenţa

Beneficiile pieţei interne, ca un teritoriu comercial unic de piaţă liberă, depind de

menţinerea unui sistem efectiv de concurenţă loială şi liberă între întreprinderile individuale.
Termenul „politica concurenţei ” cuprinde toate politicile privind concurenţa pe piaţă, inclusiv
politica comercială, politica de reglementare şi politicile adoptate de guverne împotriva
practicilor anticoncurenţiale ale întreprinderilor private sau publice.
În viziunea economiştilor neoclasici, concurenţa este un factor de promovare a unei
distribuţii coerente a resurselor în societate. Existenţa a mai multor cumpărători şi vânzători,
eforturile de maximizare a profiturilor de către o firmă independentă şi absenţa barierelor la
mişcarea factorilor de producţie, toate aceste plusuri contribuie la o funcţionare mai eficinetă
a pieţei. Actualmente, teoria economică distinge patru tipuri de structurare a pieţei:
• concurenţă perfectă
• concurenţă monopolistă
• monopol
• oligopol
1. Concurenţa perfectă - este o structură de piaţă ideală, unde sunt mai mulţi cumpărători şi
vânzători (care nu pot fixa preţurile), (2) nu există bariere la intrare şi ieşire, (3) un produs
omogen, (4) informaţie completă şi (5) unde firmele acţionează independent, căutând să-şi
maximizeze profiturile, satisfacerea deplină a acestor condiţii este însă imposibilă. Doar pe un
număr de pieţe mici , cum ar fi pieţele produselor alimentare - ouă, orez, grâu - pot fi alinieri
la aceste condiţii perfecte. Aceste produse vor fi vândute pe o piaţă bazată pe costuri
comparative şi care nu sunt diferenţiate. Preţurile sunt distorsionate de costurile de transport
şi formele de intervenţie a guvernului (forme de suport al preţurilor).
2. Concurenţa monopolistă - este o formă de concurenţă imperfectă, între companiile în
competiţie, care aprovizionează piaţa cu produse similare dar diferenţiate (care nu sunt
identice). În termeni comerciali, această formă de rivalitate între participanţi se desfăşoară în
ideea de a atrage clienţii prin oferirea de condiţii, preţuri, calitate, ambalaj, publicitate şi
promovare etc. mai bune. Aici, conceptul de marcă constituie unul din elementele principale
ale concurenţei. Deşi concurenţa este imperfectă, fiecare bun este oricum puţin diferit în ce
priveşte compoziţia sau imaginea mărcii pe piaţă. Pieţele caracteristice acestei forme se
aşteaptă să fie compuse dintr-un număr mare de firme care intră şi execută operaţii pe piaţă
liber. Un număr de pieţe europene de acest tip sunt pieţele articolelor electrocasnice.
75
3. Monopolul – este o situaţie privilegiată, creată pentru una sau mai multe persoane sau societăţi,
bazată pe dreptul exclusiv sau împuternicirea de a desfăşura o afacere, de a produce un anumit articol
sau de a controla comercializarea totalităţii articolelor de un anumit fel. În ultimii 20 de ani, mediul
afacerilor din Europa s-a caracterizat prin existenţa mai multor monopoluri, dar numărul lor a fost
considerabil redus în procesul reglementării pieţei şi realizării programelor de privatizări în 1980-90.
În cazul unora din ele, cum ar fi „Deutsche Telekom”, în 1998, guvernul a instituit controlul şi
protecţia sa asupra companiei prin refuzul de a elibera licenţă altor furnizori potenţiali de servicii şi
stabilirea unor cerinţe înalte privind capitalul şi drepturile de patent etc.
4. Oligopolul – este o structură de piaţă caracterizată printr-un număr mic de întreprinderi şi o
înţelegere secretă între ele sau dirijare paralelă între ele. În aceste condiţii, firmele sunt înclinate să
stabilească preţuri fixe, în special acolo unde controlul politicii publice este slab sau absent. Industria
europeană a automobilelor dominată de un număr mic de companii producătoare de maşini constituie
un exemplu elocvent al concurenţei oligopoliste în Europa, aceeaşi fiind situaţia şi în industria hârtiei.
Regulile privind concurenţa1 cuprinse în Tratat sunt, se pare, un corolar al prevederilor
comunitare relative la libera circulaţie a mărfurilor întrucât scopul edictării lor este acela de a asigura o
concurenţă liberă, nedistorsionată, care să promoveze circulaţia neîngrădită a mărfurilor şi să
împiedice apariţia unor restricţii în funcţionarea pieţii comune, care pot să afecteze comerţul dintre
statele membre, interesul general al întreprinderilor şi consumatorilor. Ele se adresează în primul rând
întreprinderilor, presupunându-se că statele membre au luat măsuri de competenţa lor strictă sau la
nivel comunitar, care favorizează libera circulaţie a mărfurilor.
Tratatul CE şi actele lui normative asigură cadrul pentru un şir de reguli specifice cu privire la
concurenţă. Acestea cuprind:
 Interzicerea acordurilor anticoncurenţiale, a deciziilor asociaţiilor de întreprinderi şi a
practicilor comune, cu posibilitatea scutirii de aceste interziceri în unele cazuri (Art. 81 al
Tratatului CE);
 Interzicerea abuzului din partea unei sau mai multor întreprinderi de poziţia lor dominantă
(Art. 82 al Tratatului CE);
 Controlul fuziunilor de dimensiune comunitară (Regulamentul CE privind controlul
fuziunilor);
 Aplicarea limitată a regulilor CE privind concurenţa faţă de întreprinderile cărora li s-a
încredinţat operarea serviciilor de interes economic general sau având un caracter de
monopol producător de venit (Art. 86 (2) al Tratatului CE);
 Interzicerea măsurilor statale contrare regulilor privind concurenţa (Art. 86 (1) al Tratatului
CE);
 Regulile privind susţinerea din partea statului (Art. 87-89 ale Tratatului)
Realizând aceste scopuri, UE prin arma sa executivă (Comisia Europeană) putem spune că are un
dublu mandat. Pe de o parte, trebuie să aibă relaţii strânse cu autorităţile naţionale privind concurenţa,
asigurând interzicerea practicilor anticoncurenţiale şi prevenirea formării oligopulurilor care împiedică
libera concurenţă şi penalizează consumatorul. Pe de altă parte, acţiunile sale trebuie să reflecte
realitatea competiţiei globale şi necesitatea pentru Europa de a avea întreprinderi competitive pe
pieţele globale.
În termeni legali, baza acestei politici rămân Art. 81-89 ale Tratatului Comunităţii cu
Regulamentul CE privind controlul fuziunilor no. 4064/89 (modificat prin Regulamentul nr.
310/97).
Aceste instrumente interzic un număr de măsuri şi practici cum ar fi acordurile între
întreprinderi, deciziile asociaţiilor de întreprinderi şi practicile vizate, care au ca obiect
sau efect prevenirea, restricţionarea sau distorsiunarea concurenţei în interiorul pieţei
comune. În particular, interzic activităţile care:
 fixează preţurile de achiziţie sau de desfacere, sau alte condiţii comerciale;
 limitează sau controlează producţia, pieţele, dezvoltarea tehnică sau investiţiile;
 împart pieţele sau sursele de aprovizionare;
 cer părţilor contractante să accepte obligaţiuni suplimentare care nu au nici o legătură
cu subiectul acestor contracte (adică impunerea de clauze)
___________________________________________________________________________
1.Asupra acestei materii, în ansamblu, a se vedea O. Manolache, Regimul juridic al concurenţei în dreptul comunitar, Edit.
ALL, 1996, R. Kovar, Code europeen de la concurrence, Dalloz, 1993, R. Koch, Competition Policy and Law, Longman,
1994.

76
 Art. 82 al Tratatului CE interzice abuzul din partea unei sau mai multor întreprinderi
de poziţia dominantă pe teritoriul Comunităţii sau a unei părţi considerabile a ei în
măsura în care ea poate afecta comerţul între statele membre. Articolul evidenţiază
practicele de abuz, ele cuprinzând:
• preţuri joase în scopul eliminării unui concurent;
• preţuri descriminatorii între sau în cadrul statelor membre;
• limitarea producţiei, dezvoltării pieţelor sau a dezvoltării tehnice în dauna
consumatorului;
• forţarea părţilor contractante să accepte obligaţiuni suplimentare, care nu au legătură
cu subiectul acestor contracte;
Pentru a stabili existenţa unui abuz, trebuie să se demonstreze că una sau mai multe
întreprinderi se află într-o poziţie dominantă în ce priveşte produsul relevant şi piaţa
geografică şi că a avut loc comportamentul caracterizat ca abuziv. Este important să
accentuăm, că dominaţia ca atare nu este interzisă de Art. 82, ci numai abuzul de ea.
Începând cu finele anului 1990, Comisia Europeană a avut competenţa exclusivă de a
lucra cu concentrări vaste, având dimensiuni comunitare. Regulamentul privind controlul
fuziunilor stabileşte, ca fiind concentrări , următoarele:
 Fuziunea a două sau mai multe întreprinderi independente;
 Dobândirea, prin cumpărarea titlurilor de valoare sau a activelor, prin contract
sau prin alte mijloace, a controlului direct sau indirect asupra altei întreprinderi
în întregime sau a unei părţi a ei;
 Crearea unei întreprinderi cu capital mixt deplin funcţionale, care ar efectua, pe
o bază durabilă, toate funcţiile unei entităţi economice autonome.
Art. 87-89 ale Tratatului CE constrâng fluxurile de capital public pentru industriile
naţionale. Art. 87 vizează asistenţa din partea statului, care este privită ca un obstacol în
funcţionarea deplină a pieţei comune. Când această asistenţă provoacă discriminări între
societăţile concurente, ea se soldează cu apariţia unor câmpuri de activităţi cu diferite niveluri
şi împiedică libera concurenţă între întreprinderile din diferite state membre. Este recunoscut
că, în timp ce asemenea asistenţă este în principiu incompatibilă cu piaţa comună, unele
activităţi de asistenţă promovează obiectivul intereselor publice legitime.
Asistenţa din partea statului poate lua forma de:
- subvenţii directe;
- scutiri de impozite;
- rate preferenţiale;
- garanţii pentru împrumuturile favorabile;
- condiţii privilegiate în ce priveşte terenurile sau construcţiile;
- amânarea colectării contribuţiilor fiscale sau sociale;
- garantarea dividendelor;
Asistenţa din partea Statului mai mică de 100.000 euro pentru o perioadă mai mare de trei ani
nu este interzisă de Art. 87 (1). Această asistenţă este în principiu incompatibilă cu piaţa
comună. Totuşi, sistemul stabilit de Art. 87-89 ale Tratatului CE oferă cadrul pentru scutirea
unor tipuri de asistenţă din partea statului de interdicţiile generale. Aceste tipuri de asistenţă,
considerate compatibile cu piaţa comună, pot fi :
 Asistenţa cu caracter social, acordată consumatorilor particulari, adică asistenţă
pentru dezvoltarea regiunilor cu standarde sub nivelul vieţii normale şi cu şomaj
considerabil;
 Asistenţa pentru atenuarea daunei cauzate de calamităţile naturale sau pentru
remedierea unor serioase tulburări în economia unui stat membru.
Există un şir de coduri, regulamente şi alte măsuri aplicate la asistenţa acordată industriilor
specifice. Aceste industrii includ: fibrele sintetice, construcţia navelor, oţelul, cărbunele,
transportul, agricultura şi pescuitul.

77
 Supravegherea de către Comisie a asistenţei acordată de stat este bazată pe sistemul de
veto în avans, prin care Comisia Europeană stabileşte dacă o asistenţă poate fi calificată
pentru scutiri. În caz că asistenţa nu este scutită de Tratatul CE sau de Comisie, ea va fi
incompatibilă cu piaţa comună.

Politica regională

Dezechilibrul dintre Nord şi Sud şi dintre zonele centrale şi zonele periferice ale
Uniunii constituiau un obstacol în calea convergenţei economice. Această diferenţă a
crescut odată cu aderarea Irlandei şi a Marii Britanii în 1972, a Greciei în 1981, a
Spaniei şi a Portugaliei în 1986. Preambulul Tratatului de la Roma fixa ca obiectiv
„asigurarea dezvoltării armonioase a economilor prin reducerea disparităţilor dintre
diferitele regiuni şi a întârzierilor în dezvoltarea celor mai defavorizate regiuni”.
Aproximativ 20% din populaţia Uniunii trăia în zonele în care venitul mediu pe
locuitor reprezintă 75% din media comunitară. Uniunea vamală a contribuit, în parte,
la accentuarea dezechilibrelor regionale, favorizând concentrarea economică în zonele
care dispuneau de plusuri în termeni de avantaje naturale, mână de lucru calificată,
reţele de transport şi investiţii de capital.
În scopul garantării unei repartiţii echitabile a avantajelor pieţei unice între toate
regiunile şi între toţi cetăţenii, Uniunea a iniţiat o serie de acţiuni şi de politici de
acompaniere. Acestea prevedeau acordarea unor importante mijloace financiare sub forma
Fondurilor structurale şi Fondurilor de coeziune în favoarea ţărilor şi regiunilor sărace,
destinate integrării reţelelor naţionale într-o structură europeană.
Principalul obiectiv al politicii regionale este de a reduce disparităţile existente şi de
a preveni dezechilibrele regionale prin transferul de resurse provenite din regiunile mai
dezvoltate regiunilor mai defavorizate. Remedierea problemelor regionale poate fi realizată
prin dezvoltarea infrastructurii, dezvoltarea social-culturală a regiunilor în cauză şi prin
diferite instrumente, cum ar fi: acordarea de prime, subvenţii şi scutirile de taxă pentru
atragerea investiţiilor. Obiectivul acestor măsuri este crearea şi restabilirea unei mai bune
distribuţii a activităţilor economice şi a populaţiei pe acest teritoriu.
Priorităţile sunt axate pe regiunile în care nivelul de dezvoltare lasă de dorit şi regiunile
care întâmpină dificultăţi structurale. Identificarea priorităţilor regiunilor la nivel comunitar
se bazează pe sistemul comun de clasificare a regiunilor, „Nomenclatorul Statisticii
Teritoriale”, creat de Oficiul European de Statistică în cooperare cu instituţiile naţionale de
statistică. Trăsătura comună a acestor regiuni este dependenţa excesivă de un număr limitat de
activităţi economice care nu mai au randament de productivitate, suficienţi angajaţi şi un
venit stabil.
Fondul european de dezvoltare regională creat în 1975, constituie principalul
instrument al politici regionale comunitare menit să contribuie la finanţarea regiunilor
defavorizate. Sursele fondului provin din bugetul comunitar (în 1987-9,1% din bugetul
comunitar) şi participă împreună cu statele membre la cofinanţarea acţiunilor regionale,
intervenţia realizându-se prin intermediul unor proiecte şi programe specifice comunitare.
Mijloacele financiare ale fondului sunt repartizate între ţările membre în baza cotelor
naţionale fixe, stabilite la nivel comunitar în funcţie de gradul dificultăţilor regionale interne.
Fondul finanţează două categorii de investiţii: investiţiile ce au ca obiectiv dezvoltarea
infrastructurilor şi investiţiile ce contribuie la crearea de noi locuri de muncă şi menţinerea
lor în industrie şi servicii.
În general, reforma Fondurilor structurale din 1988 a constituit o mutaţie de la
susţinerea proiectelor individuale către finanţarea programelor, o coordonare mai extinsă a
celor trei Fonduri structurale şi un buget mai mare. Întrucât rămân nişte inconsecvenţe între
regiunile care sunt susţinute de politica regională naţională şi cele care sunt susţinute de
instrumentele Comunităţii, desemnate pentru susţinerea şi încurajarea eforturilor naţionale

78
pentru ameliorarea situaţiei regiunilor dezavantajate, Comisia Europeană a adresat ţărilor
membre o comunicare privind legătura între politica regională şi cea a concurenţei, în care se
evidenţiază acoperirea imperfectă a măsurilor comunitare în anumite regiuni. Prin eforturile
comunităţii se asigură un suport considerabil pentru dezvoltarea măsurilor naţionale după o
schemă de finanţare parţială şi proiecte implementate la nivele regional sau naţional.
Finanţările provin predominant din trei surse:
1. Banca Europeană de Investiţii, care acordă credite la o rată mică a dobânzii
pentru anumite proiecte);
2. Fondul de coeziune, care acordă finanţare proiectelor privind dezvoltarea
infrastructurii transportului şi îmbunătăţirea mediului;
3. Fondurile structurale (FEDER, FSE şi FEOGA).
Aceste trei fonduri structurale au finanţat un număr mare de proiecte. În programul 1994-1999
asistenţa a fost îndreptată în mare măsură pe anumite tipuri de probleme identificate printr-un
număr de obiective:
Obiectivul 1. Regiunile a căror dezvoltare a rămas în urmă, identificate pe baza
venitului pe cap de locuitor. Acţiunile prevăzute în acest obiectiv presupuneau investiţii
directe în producţie în vederea creării noilor locuri de muncă. Acordarea de servicii
întreprinderilor mici şi mijlocii pentru a favoriza potenţialul local şi regional (consultanţă,
instalaţii, inginerie financiară etc. ) şi suportul acţiunilor de cercetare-dezvoltare.
Obiectivul 2. Reconversia economică a regiunilor afectate de declinul industrial. Spre
exemplu, regiunile de cărbune şi oţel Rhur, Piedmont şi Sudul Wales. În această perioadă,
11% din Fondurile structurale au fost îndreptate către aceste regiuni pentru investiţii în noile
activităţi productive, ameliorarea infrastructurii în vederea reabilitării orăşelelor industriale şi
protecţiei mediului ambiant.
Obiectivul 3. Consta în lupta împotriva şomajului de lungă durată (peste 12 luni) şi a
inerţiei tinerilor şomeri. Acţiunile comunităţii se bazau pe acordarea de ajutoare temporare în
vederea încadrării profesionale a tinerilor şi persoanelor aflate în şomaj de lungă durată.
Instruirea profesională, egalitatea şanselor pentru femei şi bărbaţi;
Obiectivul 4. Presupune adaptarea muncitorilor la mutaţiile în domeniul industriei şi a
sistemelor de producere prin măsuri preventive antişomaj;
Obiectivul 5. Regiuni definite ca suprafeţe vulnerabile cu un nivel scăzut al
veniturilor, deci sunt luate măsuri de adaptare a structurilor agricole şi piscicole la reformele
efectuate în cadrul PAC, menite să contribuie la modernizarea şi adaptarea acestor sectoare la
noul context economic:
- garantarea veniturilor agricultorilor;
- investiţii în vederea reducerii costurilor de producţie, ameliorării condiţiilor de
viaţă şi de muncă, promovarea diversificării economice;
- transformarea şi comercializarea produselor sectoarelor respective;
- investiţii în infrastructură pentru crearea de activităţi complementare (turism,
artizanat şi protecţia mediului ambiant etc.)
Toate aceste investiţii au însumat 4,9 % din bugetul Fondurilor structurale în perioada 1994-
1999.
Obiectivul 6. A fost introdus odată cu aderarea la UE a Suediei şi Finlandei,
cuprinzând regiuni cu o densitate mică a populaţiei. A constituit 0,5 % din programul
bugetului pe perioada 1994-1999. Regiunilor cuprinse în obiectivele 1, 2, 5 şi 6 le-a revenit
în acea perioadă 80%, adică 154,5 miliarde ECU din asistenţa comunităţii provenită din
Fondurile structurale.
O mare parte din bani pentru obiectivul 1 provin din Fondul de dezvoltare regională.
Fondul social european a avut ca scopuri principale încurajarea creării noilor locuri de muncă
şi asigurarea asistenţei de instruire, scopuri urmărite în obiectivul 2. Banii primiţi de la
FEOGA (Secţiunea de garantare) au fost cheltuiţi pentru intervenţii şi subsidii de export în

79
sectorul agricol. În 1999 s-au cheltuit circa 26,2 miliarde de euro în comparaţie cu 24,1
miliarde euro în perioada 1994-1999.
În 1993, prin aplicarea Tratatului de la Maastricht, principiul coeziunii economice şi
sociale şi-a găsit expresia în Fondul de coeziune. El a fost introdus prin Actul Unic European
şi creat pentru a contribui la dezvoltarea celor patru ţări mai puţin prospere ale Uniunii:
Grecia, Portugalia, Spania, Irlanda, pentru ca acestea să poată participa alături de celelalte
State membre la faza finală a Uniunii Economice şi Monetare şi la introducerea monedei euro.
Fondul de coeziune trebuia să contribuie financiar la realizarea proiectelor în domeniul
mediului şi la dezvoltarea infrastructurii transportului pentru reţelele transeuropene în ţările
membre (Grecia, Spania, Portugalia şi Irlanda), în care PIB este sub 90% din media
Comunităţii şi în care se implementează un program în scopul îndeplinirii condiţiilor de
convergenţă economică. Regulamentul prin care a fost stabilit Fondul de coeziune a fost
amendat în 1999 cu o nouă reformă a Fondurilor structurale. Principiile de bază ale
Fondului de coeziune stabilit în 1994 continuă să guverneze activităţile fondurilor până în
anul 2006. Mecanismul de funcţionare a Fondurilor structurale constă în general nu în
funcţionarea proiectelor individuale propuse şi selectate de Comisia Europeană, ci a
programelor de dezvoltare dotate cu un buget propriu. Aceste programe sunt susceptibile
să implice următorii parteneri: statele membre, regiunile defavorizate, Comisia Europeană şi
alte organisme. Astfel, programele de dezvoltare sunt de două tipuri:
- programe cu iniţiativă naţională, prezentate de ţările membre;
- programe cu iniţiativă comunitară, elaborate în baza orientărilor definite
de Comisie, menite să soluţioneze probleme cu incidenţe comunitare.
Comisia a advocat o mai mare concentrare geografică, reducând de la 50% la 40%
populaţia calificată pentru asistenţă structurală. Prin menţinerea cheltuielilor din Fondul de
coeziune în 1999 va fi posibil de a îndeplini necesităţile structurale şi pentru statele care vor fi
gata să adere la UE după 2002. Pentru perioada 2000-2006, a fost introdus un nou sistem
de Asistenţă Regională şi Socială cu fonduri îndreptate spre trei regiuni (Regulamentul
1260/99). La 25 martie 1999, la Consiliul European de la Berlin s-a ajuns la un acord
asupra Agendei 2000 de a aloca 213 miliarde euro pentru Fondurile structurale şi Politicile
de coeziune, 195 miliarde pentru Fondurile structurale şi 18 milioane euro pentru Fondurile
de coeziune. În acelaşi timp, Fondurile structurale au fost din nou reformate şi a fost creat un
Instrument al Politicilor structurale pentru pre-aderare, pentru pregătirea ţărilor asociate
(Bulgaria, Republica. Cehă, Estonia, Ungaria, Letonia, Lituania, Polonia, România, Slovacia
şi Slovenia) de aderare la UE în domeniile infrastructurii transportului, măsurile legate de
mediu şi politica economică.

Politica socială

Tratatul de la Roma prevedea că ameliorarea condiţiilor de viaţă şi de muncă şi

armonizarea diferitelor sisteme sociale trebuiau să rezulte, în primul rând, din
funcţionarea Pieţei Comune. În sistemul actual al tratatelor comunitare, polititcii sociale
i se acordă un rol mai important în comparaţie cu reglementările anterioare. În chiar
preambulul său, TMs. Face menţiunea că statele care au decis să instituie Uniunea
Europeană confirmă ataşamentul lor la drepturile sociale fundamentale şi sunt hotărâte
să promoveze progresul economic şi social, iar la art.2 este indicat, ca un prim obiective
pe care şi-l propune Uniunea, „promovarea unui progres econoic şi social şi un înalt
nivel de folosire a forţei de muncă ... prin întărirea coieziunii economice şi sociale ...”.
Scopul politicii sociale este definit la art. 136 în următorul sens: „Comunitatea şi
statele membre, conştiente de drepturile sociale fundamentale precum cele enunţate în
Carta socială europeană semnată la Torino la 18 octombrie 1961 şi Carta comunitară a
drepturilor sociale fundamentale ale lucrătorilor din 1989, au ca obiectiv promovarea
folosirii forţei de muncă, condiţii imbunătăţite de viaţă şi de muncă, în aşa fel încât sî se

80
 facă posibilă armonizarea concomitent cu susţinerea ameliorării lor, o protecţie socială
corespunzătoare, dialogul social, dezvoltarea resurselor umane care să permită un înalt
nivel de folosire a forţei de muncă şi să combată excluderea” (alin.1); „în acest scop
Comunitatea şi statele membre pun în practică măsuri care ţin seama de formele diverse
ale practicilor naţionale, în special în domeniul relaţiilor conractuale, şi de necesitatea
menţinerii competitivităţii economiei comnitare” (alin. 2); „ele consideră că o asemenea
evoluţie nu va rezulta doar din funcţionarea pieţii comune, care va favoriza armonizarea
sistemelor sociale, ci şi din dispoziţiile prezentului Tratat şi din aproprierea prevederilor
stabilite prin lege, regulament sau acţiune administrativă” (alin3).
Criza economică şi socială care s-a manifestat în Europa a determinat guvernele
statelor membre să întreprindă măsuri voluntariste în vederea atenuării efectelor acestei
crize. Creat în 1960 şi supus, de-a lungul timpului, mai multor reforme, Fondul social
european (FSE) s-a materializat prin intervenţii ce s-au concentrat asupra şomerilor de
lungă durată şi a tinerilor şomeri.
Reuniţi în cadrul Consiliului European de la Strasbourg din decembrie 1989, şefii
de stat şi de guvern a unsprezece dintre statele membre ale CEE (Marea Britanie nu a
participat la acest acord) au adoptat „Carta socială a drepturilor sociale fundamentale ale
muncitorilor”, ce defineşte un program de acţiune destinat aprofundării dimensiunii
interioare a pieţei interne. Această Cartă reia marile principii pe care se bazează
modelul european al dreptului muncii şi proclamă următoarele drepturi.
1. Dreptul la libera circulaţie, pentru a putea exercita orice profesie în oricare din
ţările Comunităţii Europene, la alegere, în aceleaşi condiţii ca şi cetăţenii ţării
respective.
2. Dreptul la muncă şi la o remunerare echitabilă.
3. Dreptul la ameliorarea condiţiilor de viaţă şi de muncă.
4. Dreptul la protecţie socială.
5. Dreptul la libertatea de asociere.
6. Dreptul la formarea profesională.
7. Dreptul la egalitate de tratament între femei şi bărbaţi.
8. Dreptul la informare, la consultare.
9. Dreptul la protecţia sănătăţii şi la securitate.
10. Dreptul la protecţia copiilor şi a adolescenţilor.
11. Dreptul la integrare şi readaptare profesională şi socială pentru persoanele
handicapate.
În cadrul pieţei unice nu au fost luate în considerare toate aspectele legislaţiei sociale
şi a muncii. Ca urmare, sarcina de a elabora legi referitoare la angajările sau la
concedierile de lucrători, cât şi la sindicate revine guvernelor naţionale ale statelor
membre şi nu Uniunii Europene. Dreptul general al cetăţenilor unei ţări de a trăi într-un
alt stat membru se găseşte înscris în Tratatul asupra UE, în capitolul referitor la
cetăţenie. În plus, tratatul conferă acestor rezidenţi dreptul la vot şi la eligibilitate în
cadrul alegerilor municipale şi europene în aceleaşi condiţii ca şi cetăţenilor ţării de
rezidenţă.
După mai mulţi ani de recesiune, Uniunea Europeană, în 1995, a cunoscut o
relansare economică, şomajul, însă, mai afecta 18 milioane de persoane (aproximativ
11% din populaţia activă) din cele 15 state membre. Ca urmare, lupta împotriva
şomajului reprezenta principala provocare economică şi socială cu care Uniunea
Europeană se confrunta. Obiectivul era de a reduce la jumătate şomajul până în anul
2000, ceea ce implica crearea a 15 milioane de noi locuri de muncă, din care 5 milioane
trebuiau numai să împiedice creşterea şomajului datorat intrării pe piaţa muncii a unui
număr crescut de persoane.
Creşterea economică, chiar dacă, în mod evident, era binevenită, nu ar fi putut ea
singură să rezolve această problemă, întrucât productivitatea creştea în fiecare an şi din

81
 ce în ce mai multe femei căutau un loc de muncă. Deci, era necesar un ritm de creştere
anual de 2,5%, numai pentru a împiedica creşterea şomajului şi o creştere anuală
uniformă de 3% care să reducă rata şomajului la 8% până în anul 2000. Problema este
de a institui un climat şi condiţii favorizante pentru crearea locurilor de muncă, cât şi de
a pregăti salariaţii pentru schimbările care le vor afecta viaţa profesională.
La sfârşitul anului 1994, guvernele statelor membre au convenit pentru întâia
oară asupra unor programe plurianuale referitoare la acţiunea lor globală privind ocuparea
forţei de muncă. Uniunea s-a angajat să integreze aspecte precum competitivitatea,
educaţia şi formarea în cadrul măsurilor în favoarea creării de locuri de muncă. Pentru
crearea unui climat economic optim, Uniunea şi-a concentrat eforturile asupra unor
sectoar-cheie precum consolidarea pieţei unice, încurajarea întreprinderilor mici şi
mijlocii, stimularea cercetării şi dezvoltării, crearea de reţele de transport şi energie
transeuropene, pregătirea pentru societatea informaţională. Uniunea a experimentat
formule de ocupare mai simple, precum: creşterea ocupării cu timp parţial, pensionarea
anticipată şi întreruperile de serviciu retribuit. Acestea aveau drept scop creşterea sau
menţinerea numărului total de persoane active, oferind în acelaşi timp noi posibilităţi
acelora care doresc să consacre mai mult timp familiei sau altor activităţi. Ele vizau
proliferarea acestor regimuri şi înlăturarea obstacolelor pe care le întâmpină salariaţii
cu program de muncă redus.
Comisia Europeană defineşte 17 sectoare de dezvoltare locală care oferă
perspective în domeniul ocupării forţei de muncă, precum: ajutorul acordat la
domiciliu, supravegherea copiilor, patrimoniu cultural, securitatea şi serviciile de
transport publice locale. Alte sectoare au făcut obiectul unor programe naţionale care
susţin micile întreprinderi artizanale sau încurajează proiectele locale în materie de
mediu.
Un obstacol în calea recrutării, în special a lucrătorilor calificaţi, îl pot constitui
costurile sociale indirecte, în particular fiscalitatea şi cheltuielile cu asigurările sociale.
Comisia încurajează statele membre să studieze modalităţile de reducere a acestor
costuri. În acea perioadă de relansare economică era de preferat nu creşterea duratei de
muncă a salariaţilor angajaţi, ci reducerea vărsămintelor la asigurările sociale, în scopul
încurajării găsirii de noi mijloace. Încasările din alte taxe, eventual cele asupra utilizării
unor resurse naturale limitate, ar fi putut compensa aceste reduceri.

Politica mediului şi a dezvoltării durabile

Începută în 1982, Politica europeană a Mediului figurează în cadrul Actului Unic

European, pe baza următoarelor principii: acţiune preventivă, luarea în considerare a
exigenţelor din domeniul mediului în cadrul celorlalte politici ale comunităţii. Tratatul de
la Maastricht a lărgit competenţele Parlamentului European în materie de mediu, prin
intermediul procedurii de codecizie.
Principalele domenii de acţiune ale Uniunii Europene sunt:
- poluarea atmosferei;
- poluarea apelor;
- eliminarea şi tratarea deşeurilor;
- riscurile industriale;
- biotehnologiile;
- zgomotul.
Consolidarea pieţei unice şi lupta împotriva degradării mediului nu constituie două sarcini
contradictorii, ci ele se intercondiţionează reciproc. Încă în 1987, Actul Unic European
sublinia deja că desăvârşirea pieţei unice reprezintă un mijloc important de asigurare a unei
creşteri durabile şi neinflaţioniste în concordanţă cu mediul.

82
 Numeroasele probleme de mediu, precum schimbările climatice, ploile acide şi
gestiunea deşeurilor au o dimensiune transfrontalieră şi , ca urmare, nu pot fi rezolvate decât
în cadrul unei cooperări între agenţii şi sectoarele economice, cât şi prin utilizarea combinată
a diverselor instrumente politice. Prin urmare, protecţia mediului este una dintre dificultăţile
majore pe care le înfruntă Europa. Comunitatea Europeană a fost criticată mult pentru că a
plasat dezvoltarea comercială şi economică mai presus de aspectele ecologice.
UE a întreprins deja măsuri într-un anumit număr de sectoare şi, spre exemplu, a
limitat toxicitatea gazelor de eşapament a automobilelor, nivelurile de poluare autorizate
pentru incineratoarele municipale şi transportul deşeurilor periculoase dintr-o ţară în
alta. Deşeurile sunt şi ele o marfă care este comercializată, cu toate acestea, pentru a evita
transporturile şi stocarea abuzivă, transferul deşeurilor dintr-un stat membru al UE în altul
este supus unui regim special.
Acest regim special este justificat prin amploarea pe care o prezintă problema deşeurilor şi
incidenţa sa asupra mediului: anual în Uniunea Europeană sunt produse 2 miliarde de tone de
deşeuri, din care aproximativ 20 – 30 milioane sunt toxice. Deşeurile periculoase sau toxice
trebuie să fie tratate conform unor metode şi tehnologii adecvate în scopul garantării unui
nivel ridicat al protecţiei mediului şi sănătăţii publice.
La nivel internaţional, UE încurajează crearea unui cadru care să permită
rezolvarea conflictelor comerciale ce au luat naştere din aplicarea măsurilor naţionale
sau regionale de protecţie a mediului. Ea a aderat la acordurile internaţionale ce prevăd
interzicerea, începând cu 1995, a utilizării produselor chimice denumite fluorocarburi
clorurate (CFC), care distrug stratul de ozon ce protejează pământul. Uniunea s-a angajat de
asemenea din punct de vedere comercial, cu ocazia reuniunii de la RIO, din 1992, să
stabilească până în anul 2000 limitele la emisiile de bioxid de carbon, ce constituie principala
cauză a efectului de seră.
Un alt pas important întreprins este Tratatul de la Amsterdam, care stipulează
principiul dezvoltării durabile ca unul dintre scopurile comunităţii Europene. Pentru
realizarea cât mai eficientă a acestuia, cel de-al cincilea Program al Comunităţii pentru Mediu
„Spre Durabilitate” a stabilit principiile unei strategii europene de acţiuni voluntare pentru
perioada 1992-2000 şi a marcat începutul unui mod de abordare „orizontală”, care va ţine cont
de toate cauzele poluării (industrie, energie, turism, transport, agricultură etc.). Această
abordare cuprinzătoare a politicii ecologice a fost confirmată de Comisie prin comunicatul său
din 1998 privind integrarea mediului în politicile Uniunii Europene şi Consiliul European la
reuniunea sa de la Viena (11 şi 12 decembrie 1998). Instituţiile Comunităţii acum sunt
obligate să ţină cont de aspectele ecologice în toate politicile lor.
În ultimii ani, Agenţia Europeană de Mediu joacă un rol tot mai important. Aceasta
a fost creată pentru a colecta şi propaga informaţiile comparabile privind mediul. Rolul său
este pur consultativ, dar activitatea sa a devenit crucială în adoptarea noilor măsuri şi în
evaluarea impactului deciziilor deja adoptate.
În prezent, accentul este plasat pe diversificarea instrumentelor ecologice şi, în
special, pe introducerea impozitelor ecologice, contabilităţii ecologice. Cele mai
importante măsuri de reglementare, cunoscute sub numele de „măsuri administrative şi de
control”, sunt următoarele:
 Standarde de produs, care stabilesc caracteristicile cărora un produs vândut pe o piaţă
dată trebuie să se conformeze;
 Reglementări care impun metode de prelucrare şi de producţie şi standarde de
poluare;
 Interdicţii de import şi export pentru produse periculoase sau dăunătoare pentru
sănătate;
 Restricţii de import şi export pentru conservarea şi dezvoltarea durabilă a resurselor
naturale;
 Cerinţe referitoare la ambalare şi etichetare.

83
Instrumentele economice includ taxele asupra produselor periculoase sau dăunătoare pentru
sănătate, taxe pe emisii poluante şi alte măsuri bazate pe preţuri şi subvenţii pentru mediu.
Măsuri de reglementare pot fi adoptate când este imperativă prohibirea completă a emisiei
unor substanţe toxice sau utilizarea unor produse sau substanţe periculoase.

5.2 Politici sectoriale

Politica agricolă a C.E.E. (PAC)

Politica agricolă este o parte componentă a politicii economice generale a CEE,

cu implicaţii directe si asupra politicii comerciale a acesteia. Ea a constituit unul din cele
mai dificile capitole ale procesului de integrare economică. Începutul acestui proces a
fost marcat de adoptarea, în ianuarie 1962, a Acordului de la Bruxelles care schiţa
viitoarea politică agricolă a CEE şi care se referea la următoarele produse sau grupe de
produse agricole ce urmau să fie supuse unor reglementări comunitare, prin acestea
înţelegându-se regulamentele comune de piaţă, care, în termenii acordului, înseamnă
reglementări unice, comunitare, privind producţia, preţurile, importul si exportul
produselor agricole vizate: cereale, carne de porc, carne de vită, lapte şi produse lactate,
ouă, păsări, legume, fructe, materii grase de origine vegetală, zahăr, vin, tutun, in şi
cânepă, începând din 1980 a fost inclusă şi carnea de oaie sub incidenţa politicii agricole
comunitare. Acordul de la Bruxelles din ianuarie 1962 a mai stabilit principiile politicii
agricole comunitare, obiectivele acesteia şi mecanismele de funcţionare.
Principiile fundamentale care stau la baza politicii agricole comunitare sunt
următoarele:
- liberalizarea treptată a circulaţiei produselor agricole între ţările membre şi
comercializarea lor la preţuri unice, comunitare; în principiu, s-a stabilit ca
preţurile comunitare să reprezinte media aritmetică a preţurilor naţionale din
ţările membre ale CEE;
- preferinţa din partea ţărilor membre pentru produsele agricole ale comunităţii,
acest principiu se asigură în practică punându-se în sarcina ţărilor membre care
ar prefera să cumpere produsele agricole din afara CEE, la preţuri uneori mai
scăzute decât cele practicate în interiorul CEE, diferenţa respectivă de preţ prin
instituirea taxelor de prelevare (prelevările variabile la import); compensarea
pierderilor ce ar rezulta din exportul produselor agricole disponibile ale ţărilor
membre în afara CEE în cazul în care aceste exporturi s-ar realiza la preţuri
mai mici decât cele comunitare; compensarea acestor pierderi se realizează
prin sistemul aşa-numitelor taxe de restituire (care nu sunt altceva decât
subvenţii directe la export);
- protejarea agriculturii ţărilor membre de concurenţa extracomunitară printr-un
sistem foarte complex de măsuri de politică comercială (tarifare si netarifare) şi
restituirea acesteia pentru sporirea gradului de autoaprovizionare cu produse
agricole din categoria celor supuse regulamentelor de piaţă şi pentru ridicarea
continuă a eficienţei acesteia;
- finanţarea pe plan comunitar a măsurilor de politică agricolă prin intermediul
unui organism comunitar specializat denumit Fondul European de Orientare şi
Garanţie Agricolă (FEOGA).
Din enunţarea succintă a acestor principii rezultă că prin instituirea politicii agricole
comunitare se urmăresc cinci obiective principale şi anume:
 creşterea productivităţii muncii şi a progresului tehnic în agricultură,
care să asigure folosirea optimă a factorilor de producţie şi în special a
forţei de muncă;
 asigurarea unui nivel de viaţă echitabil al agricultorilor;

84
  stabilizarea pieţelor produselor agricole vizate;
 garantarea securităţii aprovizionării ţărilor membre cu produse
agricole;
 asigurarea unor preţuri rezonabile pentru consumatorii comunitari.
Mecanismul politicii agricole comunitare a fost astfel conceput încât să încurajeze comerţul
intracomunitar cu produse agricole şi să limiteze sau să împiedice importurile
extracomunitare, acestea fiind admise numai atunci când CEE este deficitară la anumite
produse agricole. Principalele pârghii ale mecanismului de funcţionare a politicii agrare
comunitare sunt:
Sistemul preţurilor indicative sau orientative, care se stabilesc, de regulă, o dată pe
an la începutul campaniei de comercializare pentru produsul agricol respectiv. În general,
nivelul acestor preţuri comunitare (care reprezintă limita maximă a acestor preţuri ) este mai
ridicat decât cel al preţurilor practicate pe piaţa mondială;
Sistemul preţurilor de intervenţie, care se stabilesc tot o dată pe an la un nivel mai
jos (cu câteva procente) faţă de preţurile indicative sau orientative şi care constituie limita
minimă a preţurilor comunitare, dar care se situiază peste nivelul preţurilor practicate pe piaţa
mondială.
Comercializarea produselor agricole ale ţărilor membre pe piaţa CEE se face la
preţuri care pot oscila între cele două limite ale preţului comunitar – limita maximă
(preţul indicativ sau orientativ) şi limita minimă (preţul de intervenţie). În cazul în care
pe piaţa ţărilor membre, preţul de comercializare al unui produs agricol atinge nivelul
preţului de intervenţie şi tinde să scadă sub acesta, ca urmare a faptului că oferta este
mai mare decât cererea, atunci, potrivit mecanismului politicii agricole comunitare, se
procedează la stocarea produsului respectiv pană la restabilirea echilibrului între cerere
şi ofertă. Produsele care se stochează sunt cumpărate la nivelul preţului de intervenţie,
finanţarea acţiunii de stocare făcându-se de la FEOGA.
Sistemul de protecţie la frontieră, care vizează un complex de măsuri de politică
comercială menite să contracareze concurenţa extracomunitară. Acest sistem include preţul
limită prag la importul de produse agricole din afara CEE, taxele vamale şi taxele de
prelevare, o serie de bariere netarifare, în primul rând, din domeniul restricţiilor cantitative (în
special interdicţiile selective şi temporare, contingente restrictive etc.)
La importul de produse agricole din afara CEE se percepe o taxă vamală de import,
iar la marea majoritate a acestor produse se percep şi taxe de prevalare, care se stabilesc ca
diferenţa între preţul de import şi nivelul maxim al preţurilor comunitare (nivelul indicativ sau
orientativ), din care se scad cheltuielile de transport. Prelevările variabile la import au o dublă
natură- tarifară şi netarifară.
Sistemul taxelor de restituire (sau al subvenţiilor de export) se practică în cazul în
care surplusurile de produse agricole, care nu-şi găsesc plasament în interiorul CEE, sunt
exportate în ţările terţe la preţuri mai mici decât cele comunitare. În acest caz, exportatorii
comunitari au dreptul să fie compensaţi cu această diferenţă de preţ, care nu este altceva decât
o subvenţie directă de export şi care se cheamă taxă de restituire. Taxa de restituire se
calculează ca diferenţă între preţul de export şi nivelul preţului comuntar de intervenţie.
Organismul specializat în finanţarea politicii agricole comunitare este, după cum
s-a văzut, Fondul European pentru Orientare şi Garanţie Agricolă (FEOGA), la care se
varsă, începând chiar din 1962, şi taxele de prelevare, care constituie una din sursele de
finanţare a politicii agricole comunitare, pe lângă contribuţia fixă stabilită anual pentru
fiecare ţară în parte potrivit criteriilor convenite. Din mijloacele puse la dispoziţia
FEOGA se finanţează stocarea produselor agricole atunci când oferta acestora depăşeşte
cererea, şi tot de la FEOGA se subvenţionează agricultura ţărilor membre şi exporturile
de produse agricole în afara CEE.

Reforma politicii agricole comune (PAC)

85
 Iniţial, instrumentul principal al politicii agricole comune a fost sistemul de
garantare a preţurilor pentru o producţie agricolă nelimitată, obiectivul urmărit fiind
creşterea gradului de autoaprovizionare a Comunităţii cu produse agricole din producţia
proprie. Au început să apară surplusurile de produse agricole care trebuiau stocate şi exportate
în afara Comunităţii.
a) Pentru a micşora aceste costuri s-a făcut primul pas pe linia reformei PAC în anul
1979, când s-a trecut la menţinerea de preţuri garantate doar pentru o cantitate limitată de
produse agricole, cantitate stabilită anual în cadrul Consiliului, de către miniştrii agriculturii
din ţările comunitare.
Mijlocul de constrângere introdus atunci pentru respectarea cotelor de producţie
stabilite anual a fost instituirea unui impozit de coresponsabilitate pe care trebuiau să-l
suporte producătorii în cazul în care depăşeau aceste cote de producţie (acest impozit fiind
aplicat asupra depăşirilor de producţie faţă de cotele stabilite).
b) Al doilea pas pe linia reformei politicii agricole comunitare a fost făcut în 1984,
când s-a încercat să se alinieze producţiile agricole la nivelul cererii comunitare
pentru produsele vizate de PAC, dar rezultatele au întârziat să apară şi
cheltuielile din bugetul agricol rămâneau în continuare ridicate.
c) De aceea, în 1988, s-a făcut al treilea pas pe linia adâncirii reformei politici
agricole comunitare. În 1988, Consiliul de Miniştri al CE a hotărât aprobarea
anuală a unui plafon maxim de cheltuieli cu politica agricolă comunitară care nu
mai putea să depăşească ritmul creşterii PIB-lui comunitar (putea să atingă
maximum 74 % din creşterea acestuia). De asemenea, „cei 12” au hotărât atunci să
introducă limite garantate la majoritatea produselor agricole care intrau sub
incidenţa PAC, aceste limite fiind denumite stabilizatori.
Aceşti stabilizatori au devenit un mecanism de control al cheltuielilor comunitare pe fiecare
grupă de produse agricole în parte şi au început să opereze ca un principiu de bază: dacă
producţia depăşea nivelul fixat pentru produsul respectiv (adică, cantitatea maximă garantată),
plăţile de sprijin pentru producătorii acestor produse se reduceau automat.
Se apreciază de către responsabilii comunitari că aceşti stabilizatori au
înregistrat doar un succes parţial, atât datorită unor cauze interne cât şi unor cauze
extracomuitare, apărând noi presiuni asupra bugetului agricol comunitar.
d) Ca urmare, Comisia Europeană a hotărât să facă noi paşi pe linia unei reforme mai
radicale a PAC, subliniind în 1991 că singura opţiune valabilă pe termen lung ar fi
instituirea politicii preţurilor competitive, care să facă faţă atât concurenţei
intracomunitare, cât şi celei extracomunitare. În acest context, în iunie 1992,
Consiliul de Miniştri al CEE a adoptat cel mai radical pachet de măsuri menit să
pună pe noi baze PAC şi să constituie elementul-cheie al aplicării strategiei
comunitare de dezvoltare a zonelor rurale din ţările membre.
Reforma din mai 1992 a cuprins măsuri vizând apropierea preţurilor europene de cele
mondiale pentru marile producţii (cereale, oleaginoase, carne de bovină, produse lactate),
reducerea excedentelor, diminuarea rolului politicii de garantare a preţurilor în favoarea
plăţilor compensatorii, favorizarea exploataţiilor de mică dimensiune. Obiectivul principal l-
a constituit reducerea preţurilor garantate în scopul corelării lor cu preţurile mondiale
şi diminuării excedentelor. Pentru a nu afecta veniturile agricultorilor, reducerile de preţ sunt
compensate printr-un sistem de subvenţii directe. În principiu, scăderea preţurilor ar fi
antrenat un proces de concentrare a exploataţiilor, însoţit de un puternic exod rural. În scopul
menţinerii exploataţiilor de dimensiune mică şi mijlocie şi a evitării depoluării mediului rural,
reforma a prevăzut acordarea compensaţiilor indiferent de nivelul productiv, pe hectar sau pe
suprafaţa exploataţiei. Acordarea compensaţiilor pentru marile culturi a fost condiţionată însă
de scoaterea din exploatarea agricolă a unei suprafeţe stabilite anual de către Consiliu
(procedeul de îngheţare a terenurilor), pentru a limita cantităţile produse. Pe ansamblu,

86
reforma Mac Sharry este considerată reuşită. Reducerea preţurilor, diminuarea stocurilor,
ameliorarea veniturilor agricole (deşi se menţin diferenţe între preţuri de la o ţară la alta),
respectarea plafoanelor FEOGA şi scăderea ponderii cheltuielilor agricole în bugetul
comunitar sunt rezultatele care confirmă aşteptările. Însă cert este că reforma din 92 nu a
oferit soluţii pentru ameliorarea structurilor de producţie. Ea nu lua în considerare nici
constrângerile extinderii UE spre Europa Centrală şi de Est. Comunicarea Comisiei Europene
din iulie 1997, intitulată „Agenda 2000- Pentru o Uniune mai puternică şi mai largă”
prezintă, în această perspectivă, principalele direcţii de dezvoltare şi de reformă a politicilor
Uniunii. În capitolul consacrat politicii agricole, Comisia subliniază necesitatea de a
aprofunda reforma 92 şi de a continua procesul de aliniere a preţurilor interne la preţurile
mondiale, corelat la un sistem de subvenţii directe pe venit. Factorii determinanţi în
aplicarea PAC vor fi: riscul de dezechilibrare a pieţelor, angajamentele multilaterale OMC,
constrângerile de mediu şi de calitate, perspectiva extinderii. Concret, se prevede o reducere a
preţurilor instituţionale, în special pentru cereale, carne de vită şi lapte, reducere compensată
prin subvenţii inferioare însă pierderilor de venit. Disparităţile existente vor impune în scurt
timp elaborarea unei politici de dezvoltare rurală, desprinsă din politica agricolă comună, cu
accent pe măsuri structurale şi de mediu. Implicaţiile financiare ale prevederilor cuprinse în
Agenda 2000 se estimează la 4 miliarde de ECU suplimentar pe an pentru politica agricolă
comună (cu o marjă de 4,7 miliarde ECU sub linia directoare agricolă, necesară ajustărilor
determinate de extindere), 275 miliarde ECU pentru politica de coeziune, din care 45 miliarde
ECU vor fi acordate noilor membri, 30 miliarde ECU - asistenţă pentru pre-aderare.

Politica industrială şi tehnologică

Întrebarea privind legalitatea asistenţei statului pentru politica regională în statele membre
ale UE în detrimentul regulilor concurenţei ne-a îndreptat atenţia spre un domeniu nu mai
puţin important la crearea concurenţei în Europa şi aceasta este politica industrială. Abordarea
politicii industriei şi politicii concurenţei sunt puternic interconectate. Politica concurenţei
are scop să compenseze pierderile pieţei în urma economiilor de scară şi puterilor pieţei.
Politica industrială ţine să contrabalanseze alte resurse în urma insuccesului pieţei care
apare în procesul de producţie. Mai mult de cât atât, Comisia Europeană tratează politica
industrială, ca şi politica concurenţei, drept un mijloc de facilitare şi salvare a ramurilor
în dificultate şi de protejare a pieţei unice.
Toate statele membre ale UE au o politică industrială proprie, au fost făcute eforturi de
a le substitui sau de a eroda suveranitatea autorităţilor în acest domeniu. Tratatul UE descrie sarcinile
şi condiţiile necesare pentru asigurarea competitivităţii pentru industriile europene. Prevederile
Tratatului accentuează clar necesitatea cooperării strânse între Comisia Europeană şi autorităţile
naţionale şi regionale. Tratatul Maastricht defineşte patru aspecte centrale:
• accelerarea adaptării industriei la schimbările structurale;
• încurajarea unui mediu prielnic iniţiativei şi dezvoltării întreprinderilor din ansamblu
Comuităţii şi, în special, ale întreprinderilor mici şi mijlocii;
• încurajarea unui mediu favorabil cooperării dintre întreprinderi;
• favorizarea unei mai bune exploatări a potenţialului industrial al politicilor de inovaţie, de
cercetare şi de dezvoltare tehnologică.
Necesitatea restructurării sectorului industrial european s-a conturat în 1973. La
Conferinţa de la Copenhaga a fost reafirmată ideea „de a dezvolta activ o politică comună
de cooperare industrială, ştiinţifică şi tehnologicăŢ. Intervenţia Comunităţii în acest
domeniu a început cu acţiuni orientate spre ramurile industriale în dificultate, ca siderurgia,
textilele şi construcţia navală. Aceste acţiuni presupuneau o reducere a capacităţilor de
producţie, o restructurare a întreprinderilor din domeniu şi acordarea de ajutor prin fondurile
structurale în cadrul diferitelor programe specifice.
În urma crizei din anii 70, care a afectat domeniul siderurgic, a condiţionat
contractarea pieţelor interne, motivată prin concurenţa produselor de substituţie, apariţia

87
noilor producători dotaţi cu o tehnologie avansată şi costuri reduse ale forţei de muncă, a fost
elaborat Planul Davignon, plan anticriză care prevedea aşa acţiuni ca: stabilirea de
contingente pentru a influenţa creşterea preţurilor la produsele respective, reducerea
cantităţilor importate din ţările terţe în baza acordurilor de autolimitare etc.
Ulterior, în 1992, a fost adoptat un nou plan de reducere a cantităţilor produse, prin
care Comisia Europeană a propus de a reduce producţia de oţel încă cu 30 mln.t, fapt ce
implica dispariţia a circa 50.000 locuri de muncă. Importanţa întreprinderilor mici şi
mijlocii a impulsionat ţările membre spre elaborarea de politici specifice, care are ca scop,
atât acordarea de ajutor financiar în vederea creării de noi locuri de muncă, dezvoltarea
investiţiilor, ridicarea nivelului tehnologic, cât şi acordarea de ajutor financiar însoţit de
consultanţă şi instruire în vederea stimulării creării de noi întreprinderi.
În domeniul politicii industriale, Consiliul a adoptat în perioada din urmă o serie de
acte privind competitivitatea industrială, dintre care menţionăm: Rezoluţia din 21 noiembrie
1994 privind întărirea competitivităţii industriale1,Rezoluţia din 27 noiembrie 1995 privind
întărirea competitivităţii industriei europene a construcţiilor mecanice, 2Concluziile privind
competitivitatea industrială şi serviciile pentru întreprinderi (6 noiembrie 1995) 3, Concluziile
privind politica concurenţei şi competitivitatea industrială.

Politica cercetării şi dezvoltării tehnologice

Activitatea de cercetare şi dezvoltare tehnologică pot fi considerate ca factori decisivi

în dezvoltarea globală a Comunităţii având în vedere că, nu de puţine ori, ele depăşesc sfera
de preocupare a unui singur stat, mai ales atunci când lipsesc resursele financiare sau acestea
sunt insuficiente.
Odată cu adoptarea Actului Unic European a fost consacrată o politică de dezvoltare şi
cercetare tehnologică având o reglementare distinctă 4, care a fost adoptată în continuare prin
TMs., aşa cum vom observa mai jos.Pe plan instituţional, Comisia a înfiinţat, la 15 iulie 1981,
o direcţie generală a ştiinţei şi dezvoltării, care poate să fie asistată de comitete consultative în
materie de gestiune şi coordonare sau de comitete specifice precum Comitetul consultativ al
ştiinţei şi dezvoltării industriale (IRDAC). 5
şi relansată în cadrul politicii industriale comunitare, odată cu conştientizarea
rămânerii în urmă a CEE în acest domeniu. În cadrul programului de cercetare-dezvoltare, în
anii 1994-1998 pentru cercetare şi dezvoltare în domeniul tehnologiilor informaţionale şi
comunicative, tehnologiilor industriale, biotehnologiilor, mediului, transportului şi energiei s-
au cheltuit 13,1 mlrd de ECU. De asemenea, s-a acordat finanţare pentru cooperarea
tehnologică cu ţările care nu sunt membre ale UE (790 mln. ECU), crearea şi dezvoltarea
micilor întreprinderi (600 milioane ECU), instruirea şi mobilitatea dezvoltării cercetărilor
(785 mln. ECU). Astăzi, politica industrială a UE pare să fi consolidat aceste principii stabilite
şi obiectivele fixate pentru promovarea accesului întreprinderilor europene pe pieţele
internaţionale şi impunerea lor pe noile pieţe informaţionale. În cadrul programului bugetar
1998-2002 sunt stabilite priorităţile pentru dezvoltarea cercetărilor, tehnologiilor. Aceste
priorităţi au fost identificate pe baza unor criterii comune care reflectă aspectele privind
creşterea competitivităţii industriale şi calitatea vieţii cetăţenilor. Mai exact, pentru finanţarea
a 23 de acţiuni din bugetul UE sunt alocate 14,96 miliarde EURO (vezi figura 6.2).

Figura 6.2 Cadrul Programului bugetar pe anii 1998-2002 (mln. euro)

88
 2705

2413 - calitatea vieţii şi managementul resurselor

3 600 - utilizarea informaţiei
2 705 - creşterea competitivităţii
3104 - energie, mediu şi dezvoltare durabilă
475 - conformarea rolului internaţional al cercetărilor comunităţii
363 - promovarea inovaţiilor şi încurajarea participării întreprinderilor mici şi mijlocii
1280 - îmbunătăţirea potenţialului de resurse umane şi a cunoştinţelor socio-economice
1020 - centre mixte de cercetare

În cadrul acestui program au fost incluse şi acţiuni în aşa domenii ca: achiziţia
tehnologiilor din aeronautică (aerodinamică, mecanisme pentru zbor etc.) şi dezvoltarea
tehnologiilor economice eficiente pentru drumuri şi vehiculele rutiere. În Starlab, spre
exemplu, 56 de parteneri, 30 dintre care sunt companii industriale, lucrează asupra a 6
proiecte de biotehnologii privind bacteriile producătoare de acid lactic şi asupra îmbunătăţirii
calităţii şi inofensivităţii produselor alimentare.

Politica energetică a CEE

În domeniul energetic, organele comunitare au adoptat, încă din februarie 1962, o

reglementare care stabilea principiile ce urmau să guverneze politica energetică a CEE şi anume -
aprovizionarea ieftină cu produse energetice, asigurarea aprovizionării, stabilitatea aprovizionării. În
aprilie 1964 au fost luate primele măsuri concrete în domeniul politicii energetice de urmat în
viitor şi au fost stabilite obiectivele în domeniul politicii energetice: armonizarea politicii comerciale
„a celor şase” în domeniul produselor energetice şi elaborarea de reguli comune privitoare la
concurenţa dintre diferite feluri de produse energetice (cărbune, petrol, gaze naturale, energie atomică
etc.) În 1969, Comisia executivă a CEE a adoptat un memorandum în domeniul politicii
energetice, potrivit căruia ţările membre erau obligate să informeze organul executiv cu privire la
producţia, importul şi exportul de produse energetice, inclusiv de energie electrică, pentru a se putea
elabora o strategie comună în această privinţă.
După declanşarea crizei energetice mondiale, în 1973 CEE, adoptă primele măsuri de
urgenţă pentru a înlătura parţial implicaţiile acesteia. Toate aceste măsuri vizau: creşterea gradului de
autoaprovizionare cu produse energetice din producţia proprie, raţionalizarea consumului de produse
energetice şi reducerea dependenţei de importul de materii prime energetice din ţările terţe. Relansarea
domeniului energetic a fost un proces destul de dificil şi de lungă durată din motivul existenţei unei
dependenţe diferenţiate a ţărilor membre de importul resurselor energetice: Anglia depindea în
proporţie de circa 30-35%, Franţa în proporţie de circa 70-75%, celelalte ţări în proporţii şi mai mari.
Prima etapă a constat în amplificarea transparenţei preţurilor la gaz şi electricitate, plătite de
utilizatorii finali şi semnarea aranjamentelor pentru tranzitul gazului şi electricităţii între reţelele
principale ale UE.
O altă măsură adoptată la nivel comunitar, în martie 1974, în domeniul politicii
energetice a fost reducerea treptată a importului de ţiţei pentru ca până în anul 1985 dependenţa de
petrol a ţărilor membre să se reducă la circa 50%, faţă de circa 75% cât era în 1979.
Etapa a doua, care a început în 1992, a constat în eliminarea unui şir de restricţii la
accesul egal al întreprinderilor în domeniul cercetării hidrocarburilor, explorării şi producerii lor şi
stabilirea regulilor comune pentru pieţele de gaz şi electricitate, care recomandă, printre altele, accesul
terţelor ţări la reţea. Etapa a treia, care încă nu a început, va permite finalizarea pieţei comune în toate
părţile componente ale acesteia.
În 1991 a fost adoptată Carta europeană a energiei şi paralel au fost lansate o serie
de programe comunitare speciale: SYNERGY, SURE, SAVE, ALTENER etc. Finalizarea pieţei interne
de energie este însoţită de măsuri destinate întăririi coeziunii economice şi sociale, cum ar fi crearea
reţelelor energetice transeuropene. Legislaţia privind îndrumările Comunităţii în domeniu şi măsurile
de creare a unui context favorabil pentru reţelele transeuropene au fost adoptate în 1996. Unul dintre
obiectivele comune de energie, conform documentului de lucru al Comisiei din 1998, este

89
introducerea concurenţei între furnizorii de produse energetice, în special pentru a reduce costurile de
producţie. În Cartea Albă din 13 decembrie 1995, privind politica energetică pentru UE, Comisia
Europeană înaintează un plan de acţiuni referitor la dezvoltarea politicii energetice. Obiectivul
principal fixat în acest document îl constituie dublarea ponderii surselor energetice în consumul
interior brut de energie al UE. În 1997, Comisia a prezentat Consiliului o propunere pentru un
program cadru-multianual pentru perioada 1998-2000, grupând toate acţiunile şi mijloacele prin
care acestea sunt finanţate în contextul unei politici energetice generale a Comunităţii. În vederea
realizării acestor obiective strategice, Comisia a întreprins un şir de iniţiative în următoarele domenii:
 Promovarea surselor renovabile de energie, o strategie energetică care prevedea reechilibrarea
politicii ofertei prin acţiuni clare în favoarea cererii, analiza contribuţiei energiei nucleare pe
termen mediu, ranforsarea dispozitivului de stocuri strategice şi noi rute de importuri pentru
hidrocarburi, ce se caracterizează prin importuri în creştere (Cartea Verde);
 Perfecţionarea eficienţei energetice (Programul SAVE);
 Restructurarea cadrului Comunităţii în privinţa impozitării produselor energetice.
Astfel, la 13 martie 2001 Comisia adoptă o serie de măsuri ce vizează deschiderea completă a
pieţelor gazului şi electricităţii începând cu 2005. Realizarea pieţei unice a energiei este însoţită de o
serie de măsuri ce ţin de ranforsarea coeziunii economice şi sociale, cum ar fi crearea reţelelor
transeuropene de energie.

Teme pentru discuţie:

1. Ce presupune politica concurenţei?
2. Câte tipuri de structurare a pieţei distinge teoria economică, explicaţi-le.
3. Care sunt actele normative cu privire la concurenţă în cadrul Uniunii Europene?
4. Rolul Comisiei Europene în executarea acestor acte normative.
5. Prevederile Art.81 al tratatului Comunităţii.
6. Ce înseamnă practica de abuz?
7. Ce se înţelege prin fuziune?
8. În ce cazuri asistenţa statului este privită ca un obstacol în funcţionarea deplină a pieţei comune?
9. Sub ce forme poate fi acordată asistenţa din partea statului?
10. Care sunt tipurile de asistenţă compatibile cu piaţa comună?
11. Principalul obiectiv al politicii regionale?
12. Ce prevedeau acţiunile şi politicile de acompaniere întreprinse de UE?
13. Care sunt fondurile de finanţare care au luat amploare în urma reformei din 1988?
14. Principalul instrument al politicii regionale.
15. Care sunt categoriile de investiţii finanţate de FEDER?
16. Sursele din care provin finanţările pentru dezvoltarea obiectivelor politicii regionale.
17. Programul Comisiei Europene referitor la implementarea Actului Unic European prevede 5
obiective majore. Care sunt ele?
18. Care este legalitatea asistenţei din partea statului pentru dezvoltarea politicii regionale în
detrimentul regulilor concurenţei, cum explicaţi acest fapt?
19. Ce măsuri sunt cuprinse în ”Carta Socială” adoptată în 1989?
20. Ce implică programele plurianuale privind ocuparea?
21. Care sunt domeniile de acţiune ale UE în politica mediului?
22. Rolul Agenţiei Europene de Mediu.
23. Instrumentele ecologice folosite pentru protecţia mediului.
24. Explicaţi interdependenţa între comerţ şi mediu.
25. Principiile de bază care stau la baza politicii agricole comune.
26. Principalele pârghii ale mecanismului de funcţionare a politicii agrare.
27. Care sunt activităţile finanţate din fondurile FEOGA?
28. Necesitatea reformării politicii agricole comune.
29. Care este legătura între politica concurenţei şi cea industrială?
30. Când începe să se contureze necesitatea restructurării sectorului industrial?
31. Impactul crizei petroliere asupra politicii energetice comunitare.
32. În ce constă planul de acţiuni referitor la dezvoltarea politicii energetice înscris în Cartea Albă?
Literatura de referinţă:
___________________________________________________________________________

1. Desmond Dinan, “Ever Closer Union”, Macmillan, 1999, p. 325-335.

2. Nicholas Moussis, “Access to European Union, law, economics, policies”, 2001, p.230, 282-
294, 373-375, 469-471, 502-520.

90
 3. Simon Mercado “European Business”, 2001, p. 160-192.
4. Uniunea Europeană şi Republica Moldova, Studii comparative, Politica Concurenţei în cadrul
UE, p.159-162.
5. Uniunea Europeană şi Republica Moldova, Studii comparative, Sectorul Energetic, p. 32.
6. How European Union Manage Agriculture and fisheries, European Commision, 1998, p16-23.
7. Proposed regulations governing the reform of the Structural Funds 2000-2006, Comparitive
analysis, European Commmission, 1998.
8. Alina Profiroiu,” întroducere în relaţiile Europene”, Editura Economica, Bucureşti, 1999, p.
132-133, 138-139.
9. Judith Piggott and Mark Cook, „International Business economics, a european perspective”, 2
nd edition, 1999, p. 126-137; 169-173; 181-190; - „EU policy areas”.
10. Ali M. El-Agraa, „The European Union, economics and policies” sixth edition, 2001,
„Environmental policy” – p.446-460; „Social policy” – p.414-430.

Literatura suplimentară recomandată:

1. Balchip Paul, Bull Gregory, Sykora Ludek, Regional Policy and Planning in Europe,
Routledge, London, 1999.
2. Regional Policy and Cohesion, European Commission, 1998.
3. The European Union: cohesion and disparities, European Commission, 1999 p. 12-17.
4. European employment and social policy: a policy for people, European Commission, 2000.
5. Frnacois Souty, Le droit de la concurrence, Montchrestien, 1997.
6. Emonot Claude, Integration financiere europeenne et fiscalite des revenues du capital,
Economica, Paris, 1998.
7. Symansky Steven, Koptis George, Fiscal Policy Rules, International Monetary Fund,
Washington, DC, 1998.
8. Cini Michaelle, McGowan Lee, Competition Policy in the EU, Macmillan Press, Basingstoke
Hampshire, 1998.
9. Demmke Christoph, Schroder Birgit, European environmental policy: a handbook for civil
cervents, Maastricht, 1999.

http://www.inforegio.cec.eu.int/dg16_en.htm
http://eea.eu.int/
http://europa.eu.int / vezi
DG IV Directoratul General al Comisiei Europene care se ocupă de regulile concurenţei,
DG VI- Agricultura,
DGXVII- Energie,
DGXVI- politica regională şi de coeziune,
DGXI- politica mediului şi protecţia civilă;

91
6. Relaţiile economice externe ale Uniunii Europene

Obiective ale procesului de studiu:

 oferirea unei imagini clare a regulilor comunitare privind relaţiile economice ale Uniunii
Europene cu ţările terţe pentru a obţine o mai bună cunoaştere a sistemului legal pe care
UE l-a stabilit;
 înţelegerea corectă a principiilor politicii comerciale comune şi competenţa Comunităţii
Europene;
 evaluarea implicaţiilor pârghiilor şi măsurilor de politică comercială asupra
întreprinderilor, luând în consideraţie sistemul comercial evolutiv;
 identificarea factorilor care contribuie la determinarea obiectivelor comerciale;
 importanţa şi rolul Organizaţiei Mondiale a Comerţului ca for de negociere şi ca
organizaţie responsabilă pentru reducerea fricţiunilor comerciale dintre ţări precum şi
pentru reglementarea diferendelor dintre acestea;
 cunoaşterea relaţiilor economice ale UE cu ţările în curs de dezvoltare şi analiza ierarhiei
preferinţelor comerciale;

6.1 Principiile politicii comerciale comune şi sistemul de comerţ multilateral (GATT –

OMC)

Tratratul CE nu procedează la definirea politicii comerciale comune. El indică în

art.1333 par.1 numai principiile uniforme pe care ea se întemeiază, în special în privinţa
modificărilor tarifare, încheierii de acorduri tarifare şi comerciale, uniformizării măsurilor de
liberalizare, politicii de export, ca şi a măsurilor de protecţie comercială precum cele de luat
în caz de dumping şi subvenţii la export. Implementarea politicii comerciale comune cade
sub incidenţa competenţei Comunităţii. Domeniul politicii comerciale şi în special al politicii
de export înglobează în mod necesar regimurile de ajutorare la export, şi în mod deosebit,
măsurile privind creditele destinate finanţării cheltuielilor locale legate de operaţiile de
export. „O politică comercială este edificată, prin urmare, prin concursul şi interacţiunea
măsurilor interne şi externe, fără ca să existe prioritate pentru unele sau altele, când, prin
urmare, acordurile constituie executarea unei politici prealabile fixate: când politica este
definită prin acordurile însăşi... O astfel de politică este concepută prin art.133 în perspectiva
funţionării pieţii comune, pentru apărarea interesului global al Comunităţii în interiorul căreia
interesele particulare ale statelor membre trebuie să fie considerate în adaptare reciprocă. Or,
această concepţie, mai mult decât evident, este incompatibilă cu libertatea pe care statele
membre ar putea să şi-o rezerve, invocând o competenţă paralelă, în scopul de a urmări
satisfacerea distinctă a propriilor interese în relaţiile externe, cu riscul de a compromite o
protecţie eficace a interesului global al Comunităţii. Acţiunea unilaterală a statelor membre ar
risca, prin urmare, să ducă la disparităţi în condiţiile de acordare a creditelor la export, de
natură a distorsiona concurenţa între întreprinderile diferitelor state membre pe pieţele
externe. Aceste efecte de distorsiune nu pot fi eliminate decât prin intermediul unei identităţi
riguroase în condiţiile de credit acordate întreprinderilor din Comunitate, indiferent de
naţionalitatea lor”.1
În conformitate cu art. 133 par.1, numai Comunitatea are competenţa exclusivă în
privinţa politicii comerciale, întrucât i-a fost transferat în întregime responsabilitatea
acesteia. Masurile cu caracter naţional sunt permise în virtutea unei autorizaţii speciale din
partea Comunităţii. Consiliul şi Comisia sunt răspunzătoare pentru faptul de a garanta că
acordurile negociate sunt compatibile cu politicile şi regulile interne ale Comunităţilor.
Comisia Europeană va conduce negocierile în consultare cu un comitet special desemnat de
către Consiliu spre a o asista în aceasta activitate şi în cadrul directivelor pe care Consiliul i le
poate adresa.
___________________________________________________________________________
1.Vezi: Hotărârea judecătorească din 31 martie 1975, cazul 22/70, AETR, ECR 1971, p.263, şi decizia 26 aprilie 1977, ECR 1977, p.741

92
 În exercitarea competenţilor ce îi sunt conferite prin art. 133, Consiliul acţionează cu
majoritate calificată (par.4). Prin Tratatul de la Amsterdam (TA) un nou paragraf (5) a fost
introdus la art. 113 în sensul că, statuând în unanimitate pe baza unei propuneri din partea
Comisiei şi după consultarea Parlamentului, Consiliul poate să extindă aplicarea dispoziţiilor
astfel menţionate ale art. 113 par.1 – par. 4 la acordurile şi negocierile internaţionale privind
serviciile şi proprietatea intelectuală în măsura în care ele nu sunt sub incidenţa acestor
paragrafe. Acest paragraf a fost reformulat şi extins prin modificările aduse de Tratatul de la
Nisa în sensul că:
- prevederile par.1 – par.4 se aplică şi negocierilor şi încheierii acordurilor în
domeniul comerţului cu servicii şi aspectelor comerciale ale proprietăţii
intelectuale, în măsura în care ele nu sunt acoperite de aceste paragrafe şi sub
rezerva par.6;
- Consiliul statuiază în unanimitate în ceea ce priveşte negocierea şi încheierea
unui acord orizontal în măsura în care el priveşte, de asemenea, subparagraful
precedent sau cel de-al doilea subparagraf din par.6;
- Par. 5 nu afectează dreptul unui stat membru de a menţine sau încheia acorduri
cu ţările terţe sau cu organizaţiile internaţionale în măsura în care astfel de
acorduri sunt conforme dreptului comunitar sau altor acorduri internaţionale
pertinente.
Doua paragrafe noi (6 şi 7) au fost introduse în art. 133 prin Trataul de la Nisa. Astfel, potrivit
par. 6, un acord nu poate fi încheiat de Consiliu dacă el include prevederi care exced
competenţele interne ale Comunităţii, în special care duc la armonizarea legilor sau
regulamentelor statelor membre într-un domeniu pentru care Tratatul exclude o astfel de
armonizare. În această privinţă, prin derogare de la primul subparagraf din par. 5, acordurile
privitoare la comerţul cu serviciile culturale şi audiovizuale, cu serviciile educaţionale şi cu
serviciile sociale şi de sănătate umanî intră în cadrul competenţei partajate a Comunităţii şi a
statelor sale membre.
În domeniile în care Comunitatea deţine o competenţă exclusivă (agricultura,
pescuitul), Comisia Europeană negociază şi gestionează acordurile pe baza unui instructaj de
negociere oferit de către Consiliul UE (Acordul privind comerţul cu bunuri, acorduri
preferenţiale, acorduri de asociere)1. În conformitate cu Art. 307 al TCE, drepturile şi
obligaţiile care revin în urma acordurilor încheiate de ţările membre înainte de aderarea lor la
UE nu sunt afectate de prevederile Tratatului Comunităţii Europene, dar în măsura în care
aceste acorduri nu sunt compatibile cu TCE, statele membre trebuie să întreprindă acţiuni spre
a elimina incompatibilităţile stabilite.
Tariful vamal comun (TVC) este un element principal în politica comercială a UE.
Aşa cum am văzut în capitolele precedente, rolul (TVC) a scăzut odată cu negocierile
Acordului General de Tarife şi Comerţ (GATT). Nivelul TVC a fost redus în cadrul
negocierilor GATT ca răspuns la obiectivele centrale ale liberalizării comerţului internaţional.
În cadrul negocierilor internaţionale ale Organizaţiei Mondiale a Comerţului, în scopul
de a maximiza influenţa pe scena internaţională, 15 state membre ale UE, care reprezintă 6%
din populaţia planetei, dar 1/5 din comerţul mondial, negociază cu o singură voce. Comisia
Europeană reprezintă interesul Comunităţii, şi nu a fiecărui stat în parte.
UE este unul din cei mai mari exportatori, în mare măsură dependent de comerţul
internaţional şi care are un interes vital pentru a păstra aplicarea politicii comerciale cu
caracter deschis şi liber. În 2001, importul celor 15 state membre se cifra la aproximativ 17%
din PIB-ul UE şi 22,6% din comerţul lumii. Exportul UE constituia 23% din exportul lumii
comparat cu 21% al SUA şi 14% al Japoniei. Nivelul de protecţie în Comunitate nu a crescut,
ci dimpotrivă, exportatorii din ţările terţe precum şi firmele din statele membre ale UE trebuie
să satisfacă doar un singur set de standarde pentru a putea intra cu produsele sale oriunde pe
piaţa internă.

93
 Unul din cele mai importante principii ale GATT/OMC este balanţa avantajelor
mutuale (reciprocitate globală). Asta înseamnă pentru UE că poate permite accesul pentru
operatorii economici ai ţărilor terţe la beneficiile pieţei interne cu existenţa unor oportunităţi
similare pentru întreprinderile europene în ţările date, sau cel puţin fără discriminări între
bunurile importate şi cele similare indigene, atât în ceea ce priveşte perceperea taxelor interne,
cât şi în privinţa aplicării reglementărilor interne. Aceasta implică o apropiere a regulilor de
funcţionare pentru ţările terţe, dar şi pentru statele membre. În acelaşi timp, globalizarea
economiei prin intermediul comerţului internaţional şi fluxului de investiţii străine directe
creează interdependenţa statelor şi realizarea problemelor pe care le întâmpină statele în calea
comerţului prin soluţionarea lor într-un cadru multilateral de negocieri.
Ca urmare a încheierii Rundei „Uruguaz” şi avându-se în vedere rezultatele
negocierilor multilaterale internaţionale în materie comercială, a fost adoptat, la nivel
comunitar, Regulamentul Nr 3285/94 din 22 decembrie 1994, 1 asupra regulilor comune
pentru importuri şi privind abrogarea Regulamentului Nr. 518/94 (J. Of. L. 349/53 din 31 dec.
1994).2
Noul Regulament se aplică importurilor de produse originare din ţările terţe, cu
excepţia textilelor, care sunt subiectele unor aranjamente speciale privind măsurile sectoriale
ale politicii comerciale şi produsele originare din ţările terţe ( Rusia, Coreea de Nord şi
China). În afară de aceste excepţii, importul în Comunitate este liber şi nu este subiectul unor
restricţii cantitative. Regulamentul în cauză prevede o procedură de informare şi consultare a
Comunităţii. Când fluxurile de import cer o măsură de supraveghere şi protecţie, Comisia
trebuie să fie informată de acest lucru de către statele membre. Această informaţie trebuie să
conţină o evidenţă efectuată pe baza anumitor criterii, Comisia, la rândul ei transmite
informaţia tuturor statelor membre. Consultaţiile sunt efectuate în termen de 8 zile de lucru, la
cererea unui stat membru sau la iniţiativa Comisiei. Aceste consultaţii se referă la termenele şi
condiţiile de import, diferite aspecte economice şi comerciale ale produsului în cauză,
măsurile care trebuie să fie întreprinse.
După ce consultaţia a avut loc, Comisia iniţiază o investigaţie cu termenul de o lună
pentru primirea informaţiei de la statele membre, importatori, agenţi, producători, asociaţii de
comerţ şi publică un anunţ în Jurnalul Oficial al Comunităţii Europene privind sumarul
informaţiilor primite, deschis pentru altele noi cerând opiniile părţilor interesate. Examinarea
tendinţelor de import, a condiţiilor de import şi a prejudiciilor serioase sau ameninţarea
producătorului comunitar în urma importurilor, cuprinde următorii factori:
- volumul importat,
- preţul produselor importate,
- impactul asupra producătorului comunitar al produselor similare în ce priveşte
producerea, capacitatea de utilizare, stocare, vânzare, preţ etc.
Măsuri de protecţie a comerţului

În cazul când importul unui produs originar din ţările terţe ameninţă să cauzeze un
prejudiciu grav producătorului comunitar, importul acestui produs este supus controlului şi
unor măsurilor de protecţie. Aceste măsuri prevăd:
 Acţiuni de salvgardare;
 Perceperea de taxe antidumping şi compensatorii.

Întreprinderea acţiunilor de salvgardare permite ţărilor importatoare să restricţioneze

temporar importurile la un produs, prin majorarea taxelor vamale sau instituirea unor
restricţii cantitative.
___________________________________________________________________________
1.Regulamentul Consiliului 3285/94, OJ L 349, 31.12.1994 şi regulamentul Consiliului 2315/96, OJ L 314, 04.12.1996
2. A se vedea şi P. Didier, Les principaux accords de l-OMC et leur transposition dans la Communaute europeenne, Bruylant,
Bruxelles, 1997, p.253-254.

94
 UE poate recurge la astfel de acţiuni de salvgardare numai atunci când s-a stabilit printr-o
investigaţie corect desfăşurată că o majorare bruscă a importurilor (atât în cifre absolute, cât şi
relative faţă de producţia comunitară) a cauzat sau ameninţă cu cauzarea unor daune grave
industriei unui stat membru a UE. Acţiunile de salvgardare nu
pot fi introduse dacă sunt afectate numai una sau două firme producătoare de mărfuri similare
ca cele importate. Acestea sunt permise dacă s-a stabilit că importurile crescute au cauzat
daune grave producătorilor, reprezentând o proporţie majoră din producţia internă totală a
produsului similar cu produsul importat. Scopul principal al acestor măsuri temporare de
protecţie sporită este de a da industriei naţionale afectate timp pentru adaptarea la competiţia
crescută cu care se va confrunta după eliminarea restricţiilor.
UE, de asemenea, poate aplica taxe compensatorii la produsele importate, în cazul în
care se pretinde că furnizorii externi recurg la practici comerciale neloiale. Regulile
diferenţiază două tipuri de practică comercială neloială, care pot distorsiona condiţiile de
concurenţă în cadrul Comunităţii.
Primul tip este condiţia în care un bun este exportat în condiţii de dumping, dacă
preţul de export este inferior preţului la care se oferă spre vânzare pe piaţa internă a
exportatorului.
Al doilea tip de competiţie neloială, poate apărea atunci când o firmă îşi permite să
factureze preţuri scăzute de export datorită subvenţiei acordate de guvern. Deci UE
percepe taxe antidumping asupra produselor care fac obiectul dumpingului şi taxe
compensatorii la importul de produse care au beneficiat de subvenţii. Aceste taxe pot fi
aplicate doar atunci când este stabilit prin investigaţii că sporirea importurilor a cauzat o
daună importantă industriei interne a Comunităţii. Şi în al doilea rând, Comunitatea poate
iniţia astfel de investigaţii, dacă s-a adresat o plângere Comisiei Europene de la sau în numele
industriei naţionale, reclamând că importurile în codiţii de dumping sau subvenţionate
cauzează o daună importantă producătorilor reprezentând cel puţin 25% din producţia
naţională totală. Încă din 1979, regulile Comunităţii în acest domeniu sunt inspirate din
prevederile GATT ale Acordului antidumping şi taxelor compensatorii.

Regulile aplicate exportului

Prin Regulamentul Consiliului din 20 decembrie, 1969, exporturile comunităţii spre

ţările terţe sunt libere, cu alte cuvinte nu sunt subiecte ale unor restricţii cantitative, doar cu
excepţia unor puţine produse pentru anumite state ale UE, aceste produse fiind petrolul şi
gazele1. Totuşi, în cazuri excepţionale, când un produs prezintă lipsă pe piaţa internă, măsurile
de protecţie sunt justificate în opinia statelor membre.
Comisia, la cererea statelor membre sau din iniţiativă proprie, face exportul subiectul unei
acordări de autorizaţie la export, eliberată în cazul anumitor restricţii definite prin ea.
Consiliul poate invalida decizia Comisiei în lumina obligaţiilor Comunităţii luate în cadrul
OMC în ce priveşte comerţul cu produsele principale. Restricţiile cantitative la export pot
fi limitate pentru anumite exporturi din anumite regiuni ale Comunităţii. Restricţiile la export
pot fi aplicate din motive politice sau de securitate, sau pentru a preveni sau remedia o situaţie
critică din cauza unei penurii de produse alimentare sau de alte produse esenţiale. Astfel,
exportul precum şi importul anumitor produse chimice sunt subiectul unei autorizaţii eliberate
de autorităţile autorizate în statele membre2.
Autorizaţia în cauză poate fi retrasă dacă sunt temeri întemeiate că aceste produse vor fi
folosite la dezvoltarea sau manufacturarea armelor chimice sau pot fi vândute naţiunilor
biligerante sau pe teritoriile cu o tensiune internaţională înaltă. Art. 132 al TCE stipulează că
aranjamentele de suport aplicate exportului Statelor membre trebuie să fie gradual armonizate
şi să asigure nivelul concurenţei pentru întreprinderile de export comunitare.
________________________________________________________________________
1. Regulamentul Consiliului 2603/69, OJ L324, 27.12.1969 şi Regulamentul Consiliului 3918/91, OJ L 372, 31.12.1991
2. Regulamentul Consiliului 2455/92, OJ L 251, 29.08.1992 şi Comisiei

95
În ce priveşte creditele la export, Comunitatea le aplică încă din 1983 , aranjamente încheiate
în cadrul OCDE.
Aceste aranjamente conferă suportul oficial ratei dobânzii la creditele de export pentru
anumite ţări. În ce priveşte asigurarea creditelor de export pentru tranzacţiile pe termen mediu
şi pe termen mai lung, printr-o directivă a Comunităţii se urmăreşte armonizarea varietăţii
sistemelor publice pentru o asemenea asigurare, în scopul de a preveni distorsionarea
concurenţei între firmele europene.
Comisia Europeană contribuie cu mijloace din Bugetul Comunităţii la promovarea
exporturilor şi la o cooperare mai strânsă la nivel comunitar şi a acţiunilor comune de
cercetare în favoarea exporturilor europene ( expoziţii internaţionale, forumuri de comerţ,
conferinţe, seminare) în coordonare cu programele Comunităţii şi programele naţionale de
promovare a exporturilor statelor membre. Cooperarea cu federaţiile de comerţ şi cu
organizaţiile naţionale de promovare a exporturilor urmăreşte două scopuri: mai întâi de toate,
să asigure că orice activitate pe o piaţă anume întăreşte dimensiunea Comunităţii şi în al
doilea rând, concentrarea activităţilor europene pe un număr de pieţe ţintă cum ar fi China,
Japonia, ţările din Asociaţia de Sud-Est a Asiei şi ţările din Europa Centrală şi de Est.
Totuşi, în ciuda diminuării tarifului vamal datorită Rundei Uruguay şi regulilor OMC,
care impun principiul libertăţii la schimburile comerciale, Companiile Europene încă mai
întâmpină obstacole la comerţul şi investiţiile într-un număr mare de ţări. O dezvoltare
importantă a constituit evoluţia graduală a regulilor internaţionale referitoare la tratamentul
companiilor străine.

Măsuri de politică comercială sectorială

În cadrul GATT, au fost încheiate mai multe acorduri şi aranjamente în anumite
sectoare sensibile. Acordurile la care Comunitatea şi statele membre au fost semnatare au
avut scop de a asigura creşterea comerţului cu textile, produse lactate, carne de porc şi a
aviaţiei civile. Unul din cele mai importante aranjamente a fost acela privind comerţul
internaţional cu textile, cunoscut ca Aranjamentul Multifibre, semnat în 1974, în cadrul
GATT, având scop să acopere o mare parte din produsele textile cuprinzând fibrele sintetice,
de lână şi bumbac. Semnatarii acestui Aranjament nu au urmărit introducerea unor noi
restricţii unilaterale şi bilaterale în comerţul cu produse textilele, ci reglementarea mai
eficientă a acestui comerţ. Politica textilă a Comunităţii se bazează pe clauza MFA, semnând
cu ţările furnizoare acorduri bilaterale mizând în principal pe principiul a restricţiilor
voluntare la export pentru un număr mic de produse în anumite cantităţi autorizate.
Aranjamentul Multifibre a fost revizuit, în scopul unei liberalizări progresive a
comerţului internaţional cu produse textile prevăzut în Acordul GATT.
De fapt, Acordul OMC privind textilele şi îmbrăcămintea guvernează comerţul între ţările
membre ale OMC, având obiectiv fundamental eliminarea restricţiilor aplicate în prezent de
câteva ţări dezvoltate la importurile de textile şi îmbrăcăminte. În acest scop, Acordul
stabileşte procedurile pentru integrarea comerţului cu textile şi îmbrăcăminte în sistemul
GATT, cerând ţărilor să elimine restricţiile în patru etape, într-o perioadă de zece ani, până la
1 ianuarie 2005. Acordul asigură în special dezvoltarea disciplinei şi regulilor GATT în ce
priveşte accesul pe piaţă, dumping, subvenţii, măsuri de salvgardare şi conţine o perioadă
tranzitorie în scopul de a preveni serioasele dereglări pe pieţele ţărilor importatoare.

6.2 Relaţiile economice externe ale UE şi ierarhia preferinţelor comerciale

Uniunea Europeană a stabilit relaţii comerciale cu aproape 200 de ţări, inclusiv cu ţările
care nu sunt membre ale OMC. O caracteristică a acestor relaţii este tratamentul preferenţial
pe care îl aplică UE anumitor parteneri comerciali şi devierile de la regulile de bază ale OMC
(principiul clauzei naţiunii celei mai favorizate). Ca rezultat, ţările UE au stabilit patru tipuri
de relaţii comerciale:
96
1. Uniunea vamală creată între ţările membre ale UE, unde relaţiile comerciale între statele
membre sunt scutite de tarife şi de alte obstacole;
2. Relaţii comerciale cu ţările membre ale Organizaţiei Mondiale a Comerţului ( pe baza
clauzei naţiunii celei mai favorizate);
3. Relaţii comerciale cu ţările membre ale OMC ( pe baza acordurilor preferenţiale);
4. Relaţii comerciale cu ţările care nu sunt membre ale OMC (relaţii bazate pe termeni
preferenţiali).

Aceste relaţii comerciale presupun anumite forme de tratament preferenţial. Prin

urmare, putem spune că UE discriminează unele ţări în favoarea altora şi operează o ierarhie a
preferinţelor comerciale. Este clar că UE a grupat ţările care sunt acoperite de acorduri
comune şi a extins acest tratament preferenţial prin semnarea acordurilor bilaterale. În cazul
tipurilor de clauze ale naţiunii celei mai favorizate acordate unilateral de UE ţărilor în
tranziţie, aceste scutiri sau reduceri de taxe vamale, impozite şi alte taxe sunt aplicate fără
reciprocitate, în beneficiul ţării în curs de dezvoltare. Spre exemplu, aceste preferinţe
comerciale unilaterale sunt aplicate ţărilor sub egida Sistemului Generalizat de Preferinţe
(SGP).
Sistemul Genrealizat de preferinţe vamale comportă, din partea ţărilor donatoare,
scutire integrală sau parţială de taxe vamale la importul de produse manufacturate
provenind din ţările beneficiare de preferinţe (în principiu, toate ţările în curs de
dezvoltare). Preferinţele vamale acordate în cadrul acestui sistem sunt unilaterale şi, ca
urmare, ele nu constituie obiectul negocierilor (între ţările donatoare şi cele beneficiare).
Sistemul preferinţelor vamale este general (sau generalizat), pentru că se aplică de
către toate ţările dezvoltate la importul produselor manufacturate (finite sau semifinite)
provenind din ţările în curs de dezvoltare. Faptul că este generalizat nu înseamnă şi
uniformitate de tratament din partea ţărilor donatoare de preferinţe. Este însă
nediscriminatoriu, întrucât se aplică de către ţările donatoare în relaţiile lor comerciale cu
toate ţările în curs de dezvoltare. Şi este nereciproc, întrucât ţările beneficiare de preferinţe
nu sunt obligate să acorde concesii echivalente ţărilor donatoare de preferinţe, adică nu sunt
obligate la reciprocitate.
În urma garantării acestor concesii (reînnoite multianual) au beneficiat mai mult de
100 de ţări în curs de dezvoltare. În acest aranjament, reducerea tarifelor depinde de tipul de
sensibilitate a produsului. Pentru produsele foarte sensibile (aşa cum produsele textile şi
agricole) taxele preferenţiale sunt de 85% din TVC aplicat. Pentru produsele semi-sensibile,
taxele preferenţiale sunt de 35% din TVC. Multe importuri însă sunt integral scutite de taxele
vamale. Trebuie de menţionat că în cazul când beneficiarul SGP depăşeşte 25% din
importurile UE într-un anumit sector specific, atunci SGP acordate acestei ţări va fi retras.

Asociaţia Europeană a Liberului Schimb (AELS) şi Spaţiul Economic European

Asociaţia Europeană a Liberului Schimb (AELS) a fost creată în 1959 la iniţiativa

Marii Britanii, care considera că ţările europene se grăbeau spre realizarea integrării
economice. Când Anglia şi Danemarca au ieşit din AELS şi au aderat la CEE în 1973,
dimensiunea relaţiilor comerciale cu alte ţări din AELS a făcut imposibilă păstrarea barierelor
vamale între aceste două grupuri de ţări. Ca urmare, în 1973, între CEE şi AELS a fost semnat
un acord de liber schimb. Acest acord prevedea eliminarea taxelor vamale şi a obstacolelor
din calea comerţului cu produse industriale. CEE a ajuns la o înţelegere pentru anumite
compromisuri privind politica agricolă comună, acordând concesii reciproce una alteia în
domeniul agriculturii. Comerţul liber între CEE şi AELS a fost operat într-o manieră
satisfăcătoare şi a dus la o largă dezvoltare economică între aceste două grupări. Comerţul
dintre aceste ţări reprezentă, la sfârşitul anilor 1980, 25% din comerţul Comunităţii şi aproape
54% din comerţul AELS. În 1989, Jacques Delors, Preşedintele Comisiei Europene, propune,

97
şi Consiliul acceptă întărirea relaţiilor economice dintre aceste blocuri comerciale. Primele
negocieri concrete pe această temă au avut loc în 1989, la Bruxelles, şi s-a stabilit ca ele să
continue şi să se încheie pe la mijlocul anului 1991, iar punerea în aplicare a acordurilor care
vor fi negociate să coincidă în timp cu realizarea pieţei unice interne a CEE.
Tratatul privind „Spaţiul economic european” a fost semnat în 1992 de către
guvernele a 12 ţări membre ale UE şi 6 ţări ale AELS (Norvegia, Islanda, Liechtenstein,
Austria, Elveţia şi Finlanda) şi a intrat în vigoare la 1 iulie 1993. Acest Acord se diferenţiază
de zona de liber schimb creată între cele două grupări prin aceea că lărgeşte sfera cooperării
de la relaţiile comerciale şi la alte domenii de interes reciproc (circulaţia capitalurilor, a
serviciilor, a persoanelor, cercetare-dezvoltare, protecţia mediului, domeniul financiar,
transporturi, social, cultural, turism etc.) Ca rezultat al referendumului negativ din 6
decembrie 1992 obţinut în Elveţia, Acordul privind „Spaţiul economic european” nu a fost
ratificat şi de aceea au fost renegociate unele prevederi ale acordului. Cele două grupări(CEE
şi AELS) semnatare ale acordului rămân în continuare tot o zonă de liber schimb imperfectă,
ţările AELS nu aderă la politica agricolă comună a CEE, nu aderă la Sistemul Monetar, la
UEM şi la Uniunea Politică a acesteia, ţările AELS îşi păstrează autonomia în relaţiile cu
terţii. În ce priveşte comerţul cu produse agricole, acordul celor 19 ţări semnatare prevede
cooperarea în vederea liberalizării progresive a acesteia, ţinându-se cont de măsurile adoptate
la Runda Uruguay în domeniul agricol.
Un paragraf special este consacrat armonizării politicii concurenţei, potrivit
acordului, ţările AELS se vor alinia reglementărilor comunitare cu privire la procedurile de
fuzionare a firmelor în ţările AELS, se va înfiinţa un organ de cercetare şi control a activităţii
companiilor, care vor fi obligate să respecte reglementările stabilite la nivel comunitar.
Cât priveşte circulaţia liberă a capitalurilor, serviciilor şi persoanelor, ţările AELS
se vor alinia la reglementările comunitare, inclusiv la cele privind legislaţia de protecţie
socială.
În ce priveşte administrarea acestui acord, s-a preconizat a fi create mai multe
organisme de lucru, între care: un Consiliu de Miniştri comun, un Comitet mixt CEE-
AELS cu activitate permanentă şi o Curte de Justiţie, al cărui complet de judecată va fi
format din cinci judecători ai CEE şi 3 judecători din partea AELS.

Acordul uniunii vamale între UE- Turcia, Malta şi Cipru

Ţările mediteraneene sunt de o importanţă economică considerabilă pentru UE,

fiind unul din cei mai mari parteneri comerciali. Relaţiile dintre Comunitate şi ţările
mediteraneene au devenit mai strânse pe parcursul a trei etape, începând cu anii 60
semnarea unor acorduri de asociere Cu Turcia în 1963, în 1969 cu Tunis şi Maroc. O
nouă fază de cooperare a început în 1995.
Acţionând în spiritul Consiliului European de la Courfu, Comisia propune printr-o
comunicare, în octombrie 1994, stabilirea unui parteneriat euro-mediteranean, în special
cu ţările Magreb, Mashreq şi Israel, a cărui proces va începe cu o liberalizare graduală a
comerţului, bazată pe un suport financiar substanţial înainte de a se mişca spre o cooperare
politică şi economică.
O importantă conferinţă euro-mediteraneană ministerială a avut loc la 27
noiembrie 1995, la Barselona, între UE şi 12 ţări mediteraneene (Algeria, Cipru, Egipt,
Israel, Iordan, Lebanon, Malta, Maroco, Siria, Tunisia, Turcia şi Palestina). În timpul
acestei conferinţe miniştrii au adoptat o Declaraţie şi un program de lucru instituind un
dialog politic şi întărind cooperarea privind menţinerea păcii, securităţii, stabilităţii în
regiune. Componentele de bază ale parteneriatului euro-mediteranean sunt: ranforsarea
dialogului politic regulat, întărirea cooperării economice şi financiare în scopul creării unei
zone de liber schimb şi dezvoltarea relaţiilor sociale şi culturale. MEDA constituia singurul

98
 instrument financiar privind implementarea acestor activităţi, asigurând măsuri de
suport financiar în tranziţia economică, dezvoltarea socială şi cooperarea regională.
Obiectivul pe termen lung era crearea unei zone economice euro-mediteraneene cu mai
mult de 800 milioane de locuitori şi 40 de ţări participante.
Politica mediteraneană nu numai că a fost stagnată în timp, dar şi era diferită de la o
ţară la alta. Comunitatea întotdeauna privea deschis spre ţările mediteraneene în vederea
creării unei uniuni vamale. Malta a fost asociată la Comunitate în Martie 1971. În urma
alegerii unui guvern democrat, Malta solicită pentru calitatea de membru a UE, însă cererea sa
este îngheţată pentru o perioadă de lungă durată, până în 1998, când au reînceput negocierile
pentru aderare. Un acord de asociere a fost semnat cu Cipru, în Mai 1973. Acest acord
presupune constituirea unei uniuni vamale cu ţările UE. În iulie 1990, aceste două republici
aplică pentru calitatea de membru al UE. Strategii de pre-aderare pentru Cipru au fost luate în
cadrul Consiliului European de la Luxemburg, în decembrie 1997. Uniunea speră şi crede că
accesul Ciprului la UE va face să beneficieze întreaga Comunitate, inclusiv comunitatea turcă
din insulă, şi va ajuta la instaurarea păcii civice şi a reconcilierii între cele două comunităţi
cipriote.
Turcia şi UE au format o uniune vamală la 1 Ianuarie 1996. Acordul acoperă
produsele industriale; comerţul cu produsele textile şi cele agricole sunt acoperite de un
protocol special, prin care se prevede eliminarea restricţiilor cantitative la importurile din
Turcia. Ca membră a acestei uniuni vamale, Turcia a adoptat Tariful Vamal Comun al UE
pentru o bună parte din produse. Ca rezultat, tarifele Turciei aplicate ţărilor terţe au fost
esenţial reduse. Cipru şi Malta de asemenea au realizat progrese spre formarea unei uniuni
vamale cu ţările UE. Uniunea vamală între Cipru şi UE urmează a fi finisată până la sfârşitul
anului 2003 şi cu Malta - până în 2004. Aceste uniuni vamale vor implica eliminarea tarifelor
şi restricţiilor cantitative pentru toate produsele manufacturate şi pentru anumite produse
agricole. Aceşti paşi sunt văzuţi ca un precursor al integrării depline a acestor ţări în UE.

Acordurile europene de asociere: Bulgaria, Republica Cehă, Estonia, Ungaria, Letonia,

Lituania, Polonia, România, R. Slovacă şi Slovenia

Zece acorduri europene de asociere au fost semnate de statele membre ale UE şi ţările
din Europa Centrală, care au servit la crearea unei zone economice libere între UE şi ţările
asociate. Elementul de bază al acestor acorduri, în termeni comerciali cel puţin, este crearea
unei serii de zone libere de comerţ industriale, care trebuie să intre în vigoare până în anul
2004. Reducerea şi eliminarea taxelor vamale pentru accesul produselor industriale deja sunt
în vigoare. Restricţiile privitor la produsele: cărbune, oţel şi textile au fost eliminate începând
cu 1999. Acordurile europene de asemenea prevăd anumite concesii pentru comerţul cu
produsele agricole şi o eliminare progresivă a barierelor din calea comerţului cu servicii. (Vezi
tema următoare o descriere mai detaliată).

Acordurile de asociere euro-mediteraniene: Algeria, Egipt, Israel, Iordan, Liban, Maroco,

Palestina, Siria şi Tunisia

UE atinge un progres vizibil în realizarea unor noi acorduri de asociere cu nouă ţări
din bazinul mediteranean. Pe parcursul a mai multor ani, UE a extins o serie de preferinţe
comerciale acestor ţări, care au beneficiat în urma accesului nereciproc pe pieţele UE pentru
majoritatea produselor industriale, pentru unele materii prime şi pentru unele produse
agricole. În cazul Israelului, cooperarea comerţului a fost întărită prin semnarea unui Acord
special de cooperare în 1975. Eforturile acum se axează pe ajustarea şi armonizarea acestui
privilegiu ca o parte a eforturilor de a crea un spaţiu economic euro-mediteranean mai
deschis. Acordurile de asociere bilaterală cuprind un număr de activităţi în aşa domenii ca
politica, securitatea, domeniul financiar şi economic şi domeniul social şi cultural. Fiecare din

99
aceste acorduri va asigura crearea unei zone economice libere reciproce privind produsele
industriale până în 2010, cu anumite aranjamente speciale care vor guverna comerţul cu
produsele agricole, peşte, textile şi îmbrăcăminte.
Declaraţia de la Barselona din noiembrie 1995 stipulează că acordurile de asociere
semnate cu UE trebuie să fie urmate de acorduri similare privind comerţul liber şi cooperarea
între ţările mediteraneene înseşi, incluzând Turcia, Malta şi Cipru. Încheierea acestor acorduri
între 12 ţări mediteraneene trebuie să rezulte din Acordul de Liber Schimb Euro-
Mediteranean a cel puţin 27 ţări participante. Crearea unui asemenea vaste zone de liber
schimb va fi susţinută de eforturile pentru a promova investiţiile în bazinul mediteranean, de
a dezvolta infrastructura regiunilor economice şi de a stabili un sistem regulator echitabil.

Relaţiile externe ale UE cu ţările APC

Acordul de parteneriat cu ţările APC se aplică pentru 71 ţări în curs de dezvoltare din
Africa, din regiunea Pacifică şi Caraibelor. Acordul asigură accesul produselor acestor ţări pe
pieţele UE şi acordă preferinţe tarifare fără reciprocitate pentru anumite produse agricole.
Astăzi contribuţia UE la dezvoltarea economică a acestor ţări se efectuează în cadrul
Acordurilor Lome ( Lome I: 1975-1980; Lome II: 1980-1985; Lome III : 1985-1990 şi
Lome IV: 1990-1995 şi 1995-2000), care succed acordurile de la Yaounde din 1963 şi 1969.
Convenţiile Lome, fiecare fiind la originea unui nou Fond European de Dezvoltare (FED),
instituie o cooperare globală în domeniul comercial, agricol şi industrial.
Un alt acord important a fost semnat în Iunie 2000 „ Acordul de la Cotonou”
Republica Benin. Acest acord, semnat între UE şi 39 de ţări în curs de dezvoltare, este
succesorul Convenţiei Lome, semnată în 1975 în capitala Togo. Obiectivul acestui acord vast
de asistenţă constă în:
- dezvoltarea schimburilor comerciale, semnarea concesiilor comerciale;
- din 2005 ţările APC semnatare vor putea exporta liber aproape toate produsele;
- promovarea şi accelerarea dezvoltării economice sociale;
- aprofundarea relaţiilor cu UE în spiritul solidarităţii şi interesului mutual al ţărilor
APC;
- eradicarea sărăciei;
- noi proceduri menite a face faţă problemelor privind violarea drepturilor omului;
- noi iniţiative privind drepturile cetăţenilor din lumea a treia în cadrul UE şi dispoziţii
privitor la repatrierea emigranţilor.
Negocierile asupra acestui acord vor continua în 2002, ceea ce va permite între timp de a
impulsiona procesul de integrare regională, pentru a intra în vigoare în 2008. Până în 2008,
UE şi ţările APC vor cere OMC să le acorde o derogare cu scopul de a putea menţine
dispoziţiile lor preferenţiale.

Relaţiile externe ale UE cu Asia

În 1996, la Bangkok (Thailanda), pentru prima dată s-a ţinut o reuniune, la care au
participat 25 de şefi de state şi guverne (cei 15 din cadrul UE, cei ai celor 7 ţări membre ale
ASEAN - Brunei, Indonezia, Malayzia, Filipine, Singapore, Thailanda şi Vietnam, precum şi
reprezentanţii celor trei ţări puternice din Asia : Japonia, R. P, Chineză şi Coreea de Sud). În
prim-planul discuţiilor s-au aflat problemele economice şi anume: liberalizarea treptată a
schimburilor comerciale reciproce, transferul de tehnologie, apărarea drepturilor de
proprietate intelectuală în spiritul acordurilor negociate la Runda Uruguay etc.
Reuniunea a scos în evidenţă dorinţa puternică a UE de a fi mai prezentă pe piaţa Asiei
şi de a nu lăsa această zonă numai în sfera de influenţă a SUA şi Japoniei, mai ales după
crearea Forumului de cooperare economică ASIA- PACIFIC sau APEC. APEC reuneşte ţări
fără aparenţă regională, cum ar fi Chile, China, Taiwan, Hong Kong, Coreea de Sud, Japonia,

100
Papua-Noua-Guinee, ţările membre ale ASEAN, NAFTA şi Australia, Noua Zelandă.
Obiectivul major urmărit de APEC este constituirea unei zone de liber schimb şi de liberă
circulaţie a investiţiilor.

6.3 Comerţul extern al UE: Japonia şi SUA

Ar trebui să fie clar faptul că UE are un număr redus de ofertanţi ai tratamentului

naţiunii celei mai favorizate. Totuşi, cea mai mare parte a importurilor după valoare intră în
UE în baza condiţiilor non-preferenţiale. Lucrul acesta îl arată statutul unor state ca SUA şi
Japonia, printre cei mai mari parteneri comerciali ai UE. Relaţiile UE cu aceste ţări sunt
printre cele mai importante relaţii externe pe care le are UE. Relaţiile UE-SUA sunt acum
dominate de ideea creării unui Nou Spaţiu de Piaţă Transatlantică (NTM). Una din ideile
principale ale acestui proiect ar fi eliminarea tarifelor industriale reciproce până în anul 2010
şi stabilirea unei zone comerciale libere UE-SUA în ceea ce priveşte serviciile. Proiectul
NSPT este bazat pe Parteneriatul Economic Transatlantic (TEP), încheiat între UE şi SUA la
Londra în mai 1998. Prevederile acestui proiect au fost stabilite cu atenţie, pentru a fi
compatibile cu aşa acorduri multilaterale ca eliminarea tarifelor industriale până în 2010,
ideea comerţului liber bilateral, care ar servi ca un exemplu pentru alţii. În contextul OMC,
SUA şi UE de asemenea au lucrat împreună pentru a finaliza Acordul tehnologiilor
informaţionale, Acordul serviciilor de telecomunicaţii de bază şi Acordul serviciilor
financiare. Aceste acorduri, bazate pe înţelegerea GATS şi definitivate în cadrul Rundei
Uruguay, contribuie la liberalizarea unui sector larg al comerţului internaţional legat de
servicii. În ciuda acestor cooperări, relaţiile UE-SUA au fost întotdeauna caracterizate de
dispute asupra chestiunilor legate de comerţ. În anii trecuţi au avut loc dezbateri asupra
efectelor externe ale legislaţiei comerciale a SUA (de exemplu Actul Helms-Burton asupra
Cubei), subvenţiile pentru transportul aerian, carnea de vită tratată hormonal şi produsele
alimentare modificate genetic.Relaţiile dintre Japonia şi UE au fost mai dificile din punct de
vedere istoric. O instabilitate a balanţei comerţului (în favoarea Japoniei), controlul UE asupra
importurilor Japoniei şi nenumăratele obstacole puse în faţa firmelor europene care doreau să
exporte în Japonia, toate au constituit motivul multor tensiuni. Deşi problema accesului pe
piaţă rămâne a fi un subiect spinos, cooperările bilaterale au evoluat şi UE şi Japonia şi-au
îmbunătăţit relaţiile comerciale bilaterale.

Comerţul statelor membre

Importanţa comerţului internaţional din punctul de vedere al perspectivelor Europei nu
poate fi negată. Comisia Europeana estimează că în jur de 10 – 12 milioane locuri de muncă
depind în mod direct de exporturi, care, în schimb, oferă 9% din bunăstarea Uniuni. UE este
prin sine cel mai mare grup comercial din lume. Chiar neluând în consideraţie comerţul
interior dintre statele membre, ei îi revine o cincime din comerţul mondial de bunuri şi în jur
de o pătrime din toate tranzacţiile internaţionale de servicii.
Comerţul între statele membre este dominat de comerţul cu materie primă, energie şi
bunuri fabricate. În 1998, conform datelor Eurostat-Comext, exporturile UE la mărfuri
(inclusiv exporturile între statele membre) au constituit 731,58 mlrd €. Cele mai mari pieţe
(individuale) de export erau în SUA (22% din total), Elveţia (7,8%), Japonia (4,3%), Polonia
(3,8%), Norvegia (3,4%), Turcia (3,0%), Rusia (2,9%) şi China (2,4%). În acelaşi an (1998),
ţările UE au importat mărfuri în valoare de 712,37 mlrd €, realizând un excedent de circa 20
mlrd €. Cei mai mari exportatori spre UE au fost SUA (21,3% din total UE), Japonia (9,2%),
Elveţia (6,9%), China (5,9%), Norvegia (4,1%), Rusia (3,2%), Taivan (2,6%) şi Polonia
(2,3%).
În ultimii ani, exporturile UE au crescut considerabil. Un excedent de 49 mrd ECU în
1997 a încununat cinci ani de rezultate pozitive consecutive. Între 1988 şi 1992, UE a
înregistrat mari deficite în comerţ, care în 1991 au constituit 70,2 mlrd ECU. Această

101
îmbunătăţire poate fi explicată prin acţiunea mai mulţi factori, printre care deprecierea reală a
mai multor valute din UE, cerere naţională relativ scăzută (care determinau creşterea
exporturilor faţă de importuri), creşterea productivităţii, precum şi deschiderea noilor pieţe de
desfacere (ex. Rusia, China şi pieţele CEE). O scădere a excedentelui UE în 1998 s-a reflectat
în crizele din pieţele asiatice.

Tabelul 6.1 Exportatorii şi importatorii principali în comerţul mondial (împreună cu comerţul intra-UE), 1998
Exporturile mondiale Ţara/Grupul Importurile mondiale
de ţări
numărul segmentul in valoarea numărul segmentul valoarea
ordinei (%) (mlrd $) ordinei (%) (mlrd $)
1998 1998
1 20,3% 813,8 UE 2 19,1% 801,4
2 17,0% 683,0 SUA 1 22,5% 944,6
3 9,7% 388,0 Japonia 3 6,7% 280,5
4 5,3% 214,3 Canada 4 4,9% 205,0
5 4,6% 183,8 China 6 3,3% 140,2
6 4,3% 174,1 Hong Kong 5 4,5% 188,7
7 3,3% 133,2 Korea 10 2,2% 93,3
8 2,9% 117,5 M exico 7 3,1% 128,9
9 2,7% 109,9 Taiwan 8 2,5% 104,2
10 2,7% 109,8 Singap ore 9 2,4% 101,5
Sursa: Organizaţia Mondială a Comerţului

Tabelul 6.1 arată rezultatele comerţului de bunuri în statele UE, clasificând pe grade
exportatorii individuali (naţionali) şi încorporând exporturile intra-UE. Lista include şapte din
UE-15 şi compară rezultatele lor individuale (naţionale) cu alţi exportatori-producători în
ultimii douăzeci de ani. E interesant faptul că principalele şase state nu şi-au schimbat
gradele, în timp ce noile state industrializate, cum ar fi China, Singapore, Mexic şi Malaysia
au prezentat schimbări importante.
Comerţul cu servicii are o importanţă majoră pentru economiile UE. UE este lider
mondial în acest domeniu, lista celor mai mari zece exportatori mondiali de servicii include
şapte state membre UE. Împreună, statele UE acumulează în jur de 45% din totalul de
tranzacţii mondiale cu servicii, dacă din ele scădem comerţul între statele membre, cifra scade
la 26%. Pentru comparaţie, din datele tabelului 7.2 vedem că segmentul SUA este de doar
18% şi al Japoniei de doar 4% (bazat pe datele OMC pentru 1998). Rezultatele UE din acest
domeniu reflectă maturitatea economiilor ei (fiecare din ele având un sector al serviciilor bine
dezvoltat) şi receptivitatea pieţelor din UE. Aici, piaţa serviciilor este una dintre cele mai
integrate şi puţin reglementate din lume. Iată de ce nu este o surpriză faptul că UE a constituit
un factor motrice în spatele eforturilor sale de a realiza o piaţă a serviciilor globală deschisă,
incluzând servicii în sfera calculatoarelor şi serviciilor informaţionale, finanţe şi asigurări,
transport şi telecomunicaţii. Elaborarea Acordului General în Comerţul Serviciilor
(GATS), care a stabilit un set de reguli şi obligaţii legate de comerţul mondial al serviciilor,
este un moment crucial în creşterea pe termen lung a multor afaceri din UE. Iată de ce, UE a
exercitat o puternică presiune de stopare a acordurilor de după Uruguay în sfera
telecomunicaţiilor, tehnologiilor informaţionale şi serviciilor informaţionale. Aceste tratate
însemnau că regulile OMC sunt valabile pentru 90% din totalul comerţului din sfera
telecomunicaţiilor, transformărilor informaţionale, sectorul bancar şi de asigurare, cu un
progres important spre micşorarea tarifelor.

Figura 6.2 Fluxurile mărfurilor intra-triadă, 1998 (în mlrd. euro)

102
 Locul (gradul) Exportatori Valoare in 1998
1979 1989 1998 (mlrd $)
1 1 1 SUA 683,0
2 2 2 Germania 539,7
3 3 3 Japonia 288,0
4 4 4 Franta 307,0
5 5 5 Marea Britanie 272,7
6 6 6 Italia 240,9
10 7 7 Canada 214,3
8 9 8 Olanda 198,2
34 14 9 China 183,8
27 11 10 Hong-Kong 174,1
11 10 11 Belgia-Luxemburg 171,7
29 13 12 Coreea 133,2
37 20 13 Mexic 117,5
22 12 14 Taiwan 109,9
32 17 15 Singapore 109,8
Sursa: EuroStat-Comext; UN-Comtrade

Avantajele concurenţiale ale UE se bazează acum în mare măsură pe un număr de

servicii comerciale (servicii de transport, turism, servicii bancare şi asigurări, în mod special),
precum şi pe un număr mare de valoare adăugată şi producători de o înaltă calificare din aşa
sectoare ca sectoarele chimice, construcţia aeronavelor, maşinilor. În unele servicii comerciale
ca echipamentele de transport, chimic, farmaceutic, produse alimentare şi băuturi, UE
înregistrează un important excedent comercial. Fiecare ţară e prezentă în majoritatea
sectoarelor, deşi fiecare din ele este relativ specializată. Dintre cele mai mari state din UE,
Marea Britanie este relativ specializată în servicii financiare, telecomunicaţii,
combustibili, produse chimice, imprimări şi publicaţii. Germania are avantaje în
domeniile ingineriei, chimiei, materialelor plastice şi metalelor, echipamente industriale
şi de transport. Franţa este competitivă în mare parte în industria alimentară şi a
băuturilor, sectoarele maşinilor şi transporturilor, produsele chimice şi industria sticlei.
De asemenea, ea este un mare exportator de grâu. Italia este specializată în ciment şi
ceramică, industria textilă, motoare şi produse alimentare. Alte specializări ale statelor din
UE include Olanda cu produse electrocasnice, rafinării şi industria chimică. Belgia –
industria fierului şi oţelului, Portugalia – textilele, Spania – articole din piele şi Suedia –
articole din lemn, hârtie şi mobilă. UE prezintă un deficit în comerţul materiilor prime,
produse de agricultură, energie, textile şi articole de îmbrăcăminte.

Tabelul 6.3 exportatorii principali de servicii comerciale, 1998

Locul/Gradul Segmentul (%) Valoarea (mrd $) 1998 Exportator
1 18.1 233.6 SUA
2 7.7 99.5 Marea Britanie
3 6.1 78.6 Franţa
4 5.9 75.7 Germania
5 5.4 70.1 Italia
6 4.7 60.8 Japonia
7 3.7 48.3 Olanda
8 3.7 48.0 Spania
9 2.7 34.7 Belgia-Luxemburg
10 2.6 34.2 Hong-Kong
Sursa: Organizaţia Mondială a Comerţului

103
6.4 Dezvoltarea blocurilor comerciale regionale şi Triada globală
Creşterea şi consolidarea UE ca o grupare comercială regională poate fi observată în
contextul tendinţei spre o unificare economică regionalizată a economiei mondiale. În această
ordine de idei, blocul UE este privit doar ca una din mai mari grupări economice regionale
(REG) printre care se mai număra Acordul Liberului Schimb Nord American (NAFTA),
MERCOSUR şi ASEAN. Diferitele grupări economice şi gradul de integrare economică
legată de fiecare grupare în 1999 sunt prezentate în tabelul 6.4. Nivelurile şi formele de
integrare economică sunt caracterizate în Capitolul 1. Reamintim faptul că o zonă a
comerţului liber (FTA) reprezintă un grup de ţări care au căzut de acord să elimine toate
barierele comerciale – tarife, taxe şi alte bariere. Fiecare stat păstrează discreţia la stabilirea
barierelor comerciale cu statele care nu sunt membre. Următorul nivel de integrare îl
reprezintă uniunile vamale, unde, pe lângă cele enumerate mai sus, se stabileşte o politica
comercială unică la comerţul internaţional cu statele ne-membre. Pieţe comune sunt pieţele în
care, pe lângă condiţiile enumerate mai sus, există şi anumite prevederi menite să încurajeze
comerţul şi integrarea prin libera mişcare a factorilor de producţie. În sfârşit, o uniune
economică este formată atunci când statele membre cad de acord asupra renunţării la un
control unilateral asupra procesului economic de luare a deciziilor şi a politicii. În mod
normal, aceasta implică existenţa unui sistem monetar unic, o politica fiscală şi monetară
unică, precum şi o politica internaţională unificată a comerţului. Prin introducerea monedei
unice în Europa, evoluţia UE de la o piaţă comună la o uniune economică a avansat
spectaculos.
Tabelul 6.4 Grupările economice regionale principale (REG), 1999

Grupul Tipul Membrii Populaţia (mil. PNB (mlrd. USD)

locuitori)
MERCOSUR Uniune vamală Argentina 217 1,457
Brazilia
Paraguay
Uruguay
ASEAN (Asociaţia Zonă a comerţului Brunei 500 1,759
Naţiunilor din Sud- liber Indonezia
Estul Asiei) Malaysia
Singapore
Filippine
Thailand
Cambodja
Laos
Myanmar
Vietnam
UE Piaţă comună Austria 376 7,752
Belgia
Danemarca
Finlanda
Franţa
Germania
Grecia
Irlanda
Italia
Luxemburg
Olanda
Portugalia
Spania
Suedia
Marea Britanie
NAFTA (Acordul Zonă a comerţului Canada 403.9 9,214
Liberului Schimb liber Mexic
Nord American) SUA
Nota: PNB şi numărul populaţiei sunt luate din statistice naţionale. PIB estimat pentru anul 1998. Cifrele PNB în dolari sunt
derivate din calculele parităţii puterii de cumpărare (PPC) în loc de a le converti din valutele naţionale prin cursul valutar.
Sursa: CIA World Factbook 1999

104
 Liberalizarea comerţului între ţările din aceste blocuri promovează comerţul şi sprijină
specializarea eficientă. În schimb, expansiunea comerţului între statele membre s-ar putea
produce în detrimentul comerţului cu statele ne-membre (diversiunea comerţului). Balanţa
dintre aceste efecte determină măsura în care crearea unui asemenea grup este benefic statelor
membre şi celor ne-membre. Mulţi observatori au ajuns la concluzia că crearea UE a avut un
efect benefic asupra bunăstării mondiale. Efectele creării comerţului au fost evidente în cadrul
UE, dar mai evident este faptul că crearea unei pieţe unice de asemenea a catalizat comerţul
din exterior către interior de către statele ne-membre. Deşi s-a observat un anumit grad de
diversionare a comerţului (spre exemplu, efectele negative simţite de către industria zahărului
din Caraibe în urma intrării Marii Britanii în Comunitatea Europeană în 1973), amploarea sa a
fost limitată prin micşorarea tarifelor (prin GATT) şi prin afacerile de comerţ preferenţial cu
fostele colonii şi regiunile ne-membre ale UE.

Triada globală

Tendinţele crescânde spre dezvoltarea uniunilor economice au un efect enorm asupra

formelor comerţului internaţional şi a investiţiilor. Lumea economică este acum dominată de
trei pieţe principale – Japonia, SUA şi UE – fiecare din ele dominând o regiune economică,
aceste pieţe sunt numite "Triada". Orice estimare a comerţului internaţional şi a investiţiilor
sprijină această concluzie. Japonia, SUA şi UE deţin 47% din exportul mondial de mărfuri
(excluzând comerţul intra-UE) şi trei pătrimi din stocul mondial acumulat de investiţiile
străine directe (FDI). În 2001, 63,5% din fluxurile venite din exterior spre interior au intrat în
economiile Triadei, care deţin în jur de 75,5% din toate investiţiile străine directe eşite din
economia mondiala (vezi tabelul 6.5).
Peste 75% din toată producţia şi vânzările de automobile, produse chimice, petroliere,
oţel şi alte sectoare industriale majore au avut loc în interiorul Triadei. Nu există îndoială că
aceste economii domină economia globală.

Tabelul 6.5 Distribuirea regionala a fluxurilor de investiţii străine directe (FDI), 1994-97
(segmentul procentual)
Fluxuri spre interior Fluxuri spre exterior
Ţara-regiune 1994 1995 1996 1997 1994 1995 1996 1997
Ţările dezvoltate 58,2 63,9 57,9 58,2 85 86,9 85,1 84,8
Europa de Vest 32,3 37,1 29,6 28,7 47 49,4 50,6 46,2
UE 29,5 35,3 27,4 27 42,4 45,2 45,3 42,4
Alte ţări din Europa Vest 2,8 1,8 2,2 1,7 4,6 4,3 5,3 3,7
SUA 18,6 17,7 22,6 22,7 25,8 26,1 22,5 27
Japonia 0,4 - 0,1 0,8 6,4 6,4 7 6,1
In curs de dezvoltare 39,3 31,9 38,5 37,2 15 12,9 14,8 14,4
Africa 2,3 1,6 1,4 1,2 0,2 0,2 0,1 0,3
A.Latina si Caraibele 11,8 9,6 13 14 1,8 0,7 0,7 2,1
Europene in curs de
dezvoltare 0,2 0,1 0,3 0,2 - - - 0,1
Asia 25 20,3 23,7 21,7 12,9 12,1 14 12
Asia de Vest 0,6 -0,2 0,1 0,5 0,4 0,2 0,3 0,1
Asia Centrala 0,4 0,5 0,6 0,7 - - - -
Asia de Sud,Est, Sud-Est
24 20,1 23 20,6 12,5 11,9 14,2 11,8
Pacific - 0,2 0,1 0,1 - - - -
Europa Centrala si de Est
2,4 4,3 3,7 4,6 0,1 0,1 0,2 0,8
Mondial 100 100 100 100 100 100 100 100
Sursa: World Investment Report 1999 (UNCTAD/WIR, 1999)

105
 Având în vedere volumul comerţului şi a investiţiilor concentrate în Triadă, nu e de
mirare faptul că o asemenea concentrare a activităţii economice schimbă orientarea strategică
a multor întreprinderi multinaţionale. Multe din întreprinderile multinaţionale î-şi
concentrează atenţia asupra obţinerii unei balanţe mondiale în activităţile lor de afaceri, insa
interesulprivind diferite portofolii internaţionale trebuie acum balansat, avându-se în vedere
necesitatea unei poziţii competitive în cele trei pieţe ale Triadei. Un argument în favoarea
acestui fapt este obţinerea accesului pe cele mai mari pieţe industriale şi de consum ale lumii,
precum şi beneficierea de pe urma programelor regionale R&D prin intermediul firmelor sau
prin iniţiative guvernamentale. Pentru firmele mai mici din ţările dezvoltate, provocările nu
sunt mai puţin importante. Concentrarea afacerilor consolidate sau securizarea unei poziţii
mai largi în regiunile naţionale ar putea constitui o opţiune mai atractivă decât tentativele de
expansiune la nivel global. Acest fapt va permite exploatarea avantajelor oferite de o integrare
în regiunile naţionale şi va presupune un risc mai mic. Şi totuşi, legăturile cu ne-membrii
blocului ar putea încuraja multe companii să caute parteneri din afara regiunilor sale. Aceasta
determină necesitatea receptivităţii dintre blocuri.
O caracteristică a Triadei este nivelul înalt al comerţului în investiţiile efectuate între
membrii acestui grup. Figura 6.1 oferă unele date cu privire la fluxurile intra-triadă pentru
2000 (comerţul cu mărfuri doar). SUA prezintă un deficit comercial cu UE şi Japonia (fapt
care a determinat multe din neliniştile SUA legate de accesul pe pieţele japoneze şi europene).
În timp ce UE are un mic excedent comercial în relaţiile sale cu SUA, ea are în continuare un
deficit simţitor cu Japonia.

Figure 6.1 Fluxul de mărfuri în cadrul intra-triadă, 2000 (mlrd euro)

Soursa: EuroStat-Comext; UN-Comtrade

Tabelele 6.6 şi 6.7 prezintă

fluxurile investiţiilor directe care leagă
UE, SUA şi Japonia. Datele reflectă
rata relaţiilor investiţionale dintre
aceşti parteneri, investiţiile în hârtii de
valoare şi fluxurile recente (anuale)
FDI. Există relativ puţine restricţii asupra investiţiilor din exterior în SUA şi UE. Deşi
barierele investiţionale din Japonia au constituit o problemă pentru multe firme din Vest,
Japonia este deschisă investiţiilor străine. Creşterea investiţiilor străine este acum evidentă în
sfera bancară, manufacturieră şi a telecomunicaţiilor din Japonia.

106
 Datele din tabelul 6.6 reflectă investiţiile reciproce dintre Europa şi SUA, existând un
excedent de 500 mrd €. Aceasta este cea mai mare relaţie mondială investiţională. Mărimea
investiţiilor SUA spre UE a atins cifra de 210 mrd € la sfârşitul 1996, o parte semnificativă
din toate investiţiile externe ale SUA (620 mrd €). Crearea Pieţei Unice a avut un cert impact
asupra activităţii întreprinderilor din SUA pe teritoriul UE. În cazul firmelor americane (şi
canadiene), intrarea pe aceste pieţe mari şi integrate a fost privită ca esenţială pentru poziţia
competitivă a companiei pe piaţa europeană şi globală. Cât despre Japonia, temerile că Europa
ar putea deveni o fortăreaţă în urma creării Pieţei Europene Unice, au fost de asemenea
motivul pentru care investiţiile americane au crescut în regiune. Un stimul recent a fost oferit
de acţiunile îndreptate spre crearea Uniunii Monetare Europene. Nivelurile actuale de
investiţii SUA reprezintă acum o jumătate din totalul investiţiilor intrate în UE. Investitorii
principali fiind Ford, GM, IBM şi Hewlett-Packard. În mod tradiţional, o mare parte din
activitatea investiţională a acestora şi altor firme a fost concentrată intr-un număr restrâns de
ţări UE (Franţa, Germania, Olanda şi Marea Britanie).

Tabela 6.6 Investiţiile străine directe ale UE cu SUA (mlrd euro)

1995 1996 1997 1995 1996 1997

Fluxuri 28,579 25,152 27,753 Fluxuri 31,616 28,160 53,583
din din
exterior interior
Total UE 67,8 64,3 59 Total UE 52 39,9 45,7
Acţiuni 189,31 210,58 271,10 Acţiuni 207,18 232,96 298,167
din 0 5 0 din 1 7
exterior interior
Partea 51,3 49,9 53,9 Partea 43,9 42,9 45,3
SUA din SUA din
total total
acţiuni UE acţiuni
din UE din
exterior interior
Sursa: Comisia Europeană, 1999

Companiile europene sunt primele în topul investitorilor străini în patruzeci şi unu de

state din SUA, şi ocupă locul doi în celelalte nouă state (http://www.eabc.org/). Investiţiile
UE în SUA se cifrează la 298 mrd € (1997) ceea ce reprezintă 45% din totalul investiţiilor
externe ale UE în 1997. Statisticile UE indică asupra faptului că fluxurile investiţionale spre
SUA din UE cresc rapid.

Tabela 6.7 Investiţiile străine directe ale UE cu Japonia (mlrd Euro)

1995 1996 1997 1995 1996 1997

Fluxuri 944 324 3,371 Fluxuri din 1,243 2,507 1,137
din exterior interior
Total UE 2,2 0,8 5,0 Total UE 2,0 3,6 1,0
Acţiuni din 28,160 31,915 35,334 Acţiuni din 11,047 12,062 12,005
exterior interior
Partea 7,7 7,6 7,1 Partea 2,3 2,2 1,8
Japoniei din Japoniei din
total acţiuni total acţiuni
UE din UE din
exterior interior

107
 Deşi investiţiile Japoniei în Europa rămân la un nivel scăzut în comparaţie cu SUA
(doar 7% din totalul investiţilor spre UE), ele au crescut mult începând cu anii 70. În anii 80,
restricţiile externe impuse asupra exporturilor Japoniei au încurajat multe firme japoneze să
investească în UE. Aşa companii tehnologice ca Sony şi Hitachi au decis sa-şi desfacă
producţia în interiorul UE. Investiţiile au început a fi privite nu numai ca mod de servire a
pieţelor locale şi de constituire a reţelelor globale, dar şi ca mijloc de evitare a barierelor
comerciale europene. Programul European al Pieţei Interne a oferit un impuls investiţiilor
japoneze la sfârşitul anilor 1980 şi începutul anilor 1990. Pe durata acestei perioade, mărimea
investiţiilor japoneze în UE au crescut în mod rapid. Până în anul 1993, investiţiile Japoniei
spre UE au depăşit 20 mlrd ECU. Timp de zece ani, mărimea investiţiilor Japoniei spre UE s-
a dublat. Până la sfârşitul anului 1996, mărimea investiţiilor Japoniei în UE a atins cifra de
31,9 mlrd €, o parte importantă a tuturor activelor FDI ale Japoniei în străinătate (206 mlrd €).
În timp ce investiţiile japoneze erau controversate, ele au fost în general bine-venite,
Investiţiile străine directe au creat noi locuri de muncă şi au oferit un venit mai mare de
impozite guvernelor statelor gazde. În zonele din UE caracterizate prin şomaj şi ineficienţă,
situaţia a fost îmbunătăţită datorită investiţiilor japoneze. Aceasta este în mare măsură valabil
în cazul unor aşa regiuni ale Marii Britanii ca: North-East, Wales şi Midlands, care au
beneficiat de multe proiecte investiţionale japoneze. Spre exemplu, uzina Nissan în nord-estul
Angliei şi uzina Toyota din Midlands au oferit multe locuri de muncă. Având în vedere
contribuţia exporturilor japoneze la balanţa comercială slabă a Marii Britanii este clar motivul
pentru care această ţară încurajează investiţiile japoneze.

Teme pentru discuţie:

1. Diminuarea rolului Tarifului Vamal Comun în cadrul Rundei Uruguay, cauzele.

2. Cum reprezintă UE interesul comunităţii în cadrul negocierilor Organizaţiei Mondiale a
Comerţului?
3. Principiile GATT, ce înseamnă ele pentru UE.
4. Regulile aplicabile importurilor provenite din ţările terţe.
5. Procedura de lucru pe care o efectuează Comisia în cazurile când importurile cer o măsură de
supraveghere şi control.
6. În ce cazuri UE poate recurge la aplicarea măsurilor de salvgardare?
7. În ce cazuri sunt cerute autorizaţii la export?
8. Acţiunile pe care le întreprinde UE pentru promovarea exporturilor.
9. Cum îşi poate proteja UE industria împotriva practicilor neloiale?
10. În general, care este puterea UE în relaţiile externe?
11. Beneficiile în urma politicii comerciale comune.
12. De ce UE acordă o aşa importanţă comerţului internaţional, beneficiile pe care le aduce.
13. Tipurile de relaţii comerciale stabilite între UE şi restul ţărilor.
14. Cum ajută UE ţările în curs dezvoltare în termeni de comerţ.
15. Obiectivele Acordului OMC privind textilele şi îmbrăcămintea.
16. Sistemul Generalizat de Preferinţe.
17. Asociaţia Europeană de Liber Schimb şi Spaţiul Economic European.
18. Interesele UE de a extinde o serie de preferinţe comerciale către ţările mediteraneene.
19. Obiectivele înscrise în Acordul de la Cotonou între UE şi ţările APC.
20. Relaţiile UE cu ASIA, ţările APEC.
21. Analiza comerţului exterior al UE cu alte ţări, în special cu SUA şi Japonia.
22. Îmbunătăţirea accesului pe piaţă.
23. Negocieri pentru continuarea liberalizării comerţului.
24. Beneficiile sistemului OMC pentru comunitatea de afaceri.

Test:

108
1. Care sunt instrumentele ce garantează libera circulaţie a bunurilor:
a. armonizarea tehnică a legislaţiei
b. dublarea costurilor privind certificarea şi testarea produselor
c. principiul recunoaşterii mutuale a produselor
d. concurenţă activă şi preţuri mici
e. impozite mici

2. Evidenţiaţi caracteristicile de bază care deosebeşte standardizarea de regulamente:

f. proces ce trebuie respectat în mod obligatoriu de către agenţii economici
g. proces bazat pe consensul părţilor interesate şi nu este dictat la nivel central
h. proces ce se respectă în mod voluntar de către agenţii economici

3. Produsele care fac parte din aceeaşi categorie pot fi testate după mai multe metode:
a. da
b. nu

4.Poate oare o companie reglementată într-un stat membru al CEE să se stabilească în alt stat
membru?
c. poate, doar în cazul obţinerii unei noi autorizaţii
d. nu poate
e. poate, fără a trebui să obţină o altă autorizaţie

5. Care din cele enumerate identifică barierele fizice:

a. barierele care împiedică libera circulaţie a celor patru drepturi
b. standardele naţionale
c. cerinţele administrative
d. aranjamentele fiscale

6. Utilizarea Documentului Administrativ Unic are drept scop:

a. alinierea cerinţelor privind standardizarea şi procedurile esenţiale pentru evaluarea
conformităţii
b. administrarea controlului vamal
c. eliminarea tuturor acţiunilor de prisos ce implică controlul bagajelor călătorilor care
circulă în interiorul Comunităţii
d. colectarea datelor statistice şi protejarea intereselor economice sau de strategie publică
a statelor membre

7. A slăbit oare completarea pieţei interne abilitatea statelor membre de a aplica

instrumente naţionale de protecţie?

a. da
b. nu

8. Evidenţiaţi obiectivele principale ale politicii monetare unice şi a ratei de schimb

propuse în 1989 în Raportul Delors:
a. înlăturarea completă a restricţiilor cantitative şi altor bariere netarifare
b. menţinerea stabilităţii preţurilor
c. coordonarea mai strânsă a politicilor economice pentru menţinerea economiei în
general
d. armonizarea legislaţiei vamale
e. stabilirea unui regim de schimb flexibil

9. Realizarea UEM trebuia făcută în trei etape de tranziţie. Care au fost obiectivele etapei a
treia de tranziţie?
a. liberalizarea mişcării capitalului
b. adoptarea unei monede unice
c. realizarea convergenţelor politicilor economice a statelor

109
 d. crearea Băncii Centrale Europene
e. intrarea în funcţie a Băncii Centrale Europene
f. crearea unui nou mecanism de schimb

10. Care sunt ţările UE care până în prezent nu s-au decis încă să participe la introducerea
monedei unice euro:
a. Grecia
b. Danemarca
c. Austria
d. Suedia
e. Anglia
f. Spania

11. În perioada de tranziţie spre UEM, începând din 1999, statele vor putea aplica măsuri de
creştere sau micşorare a ratelor dobânzii în funcţie de necesităţile interne?
a. da, vor putea aplica
b. nu, nu vor putea aplica

12. De cine va fi administrat regimul ratei dobânzii după introducerea euro?

a. Banca Centrală Europeană

b. Sistemul European al Băncilor Centrale
c. Băncile Centrale ale fiecărui stat în parte

13.
a) În cazul în care lira engleză va scădea în valoare faţă de euro, mărfurile engleze vor
deveni mai ieftine sau mai scumpe pe pieţele ţărilor Europene?
b) Şi invers, când valoarea ei va creşte faţă de euro. Explicaţi cazul.

14. Care din următoarele aspecte sunt caracteristice structurii de piaţă – Oligopol:

a. structura de piaţă care oferă un avantaj privilegiat uneia sau mai multor societăţi
pentru producerea sau comercializarea unui bun
b. o structură de piaţă ideală unde se întâlnesc mai mulţi cumpărători şi vânzători ce
acţionează liber
c. structura de piaţă caracterizată printr-un număr mic de întreprinderi şi o considerabilă
înţelegere secretă între ele

15. Dominaţia pe piaţă este interzisă în Art. 82 al Tratatului CEE:

a. da
b. nu

16. În ce caz asistenţa statului este privită ca un obstacol în funcţionarea deplină a pieţei
comune:

a. când asistenţa promovează obiectivul intereselor publice legitime

b. când se provoacă discriminări între societăţile concurente
c. când asistenţa este incompatibilă cu cerinţele de funcţionare a pieţei comune
d. când asistenţa este compatibilă cu cerinţele de funcţionare a pieţei comune

17. Care este rolul Fondului de coeziune:

a. susţinerea persoanelor care se află de mai mult timp în şomaj

b. finanţarea proiectelor privind dezvoltarea durabilă şi protecţia mediului
c. finanţarea proiectelor care au ca scop dezvoltarea infrastructurii transportului pentru
construirea reţelelor transeuropene
d. subvenţionarea agriculturii şi a exporturilor

110
 e. dezvoltarea ţărilor mai puţin prospere ale Uniunii: Grecia, Portugalia, Spania

18. În ce constă mecanismul de funcţionare a fondurilor structurale, începând cu 1999:

a. funcţionarea proiectelor individuale propuse şi selectate de Comisia Europeană

b. funcţionarea programelor de dezvoltare cu iniţiativă naţională, dotate cu un buget
propriu, implicând Comisia şi alte instituţii financiare

19. Cui îi revine sarcina de a elabora legi referitoare la angajări sau concedieri a lucrătorilor
şi formarea sindicatelor:

a. Comisiei Europene
b. guvernelor naţionale ale statelor membre
c. Consiliului UE

20. Care sunt acţiunile finanţate de fondurile FEOGA;

a. finanţarea stocării produselor agricole atunci când oferta lor depăşeşte cererea
b. garantarea preţurilor pentru anumite produse agricole
c. subvenţionarea agriculturii şi exporturilor
d. finanţarea produselor necompetitive pe piaţă

21. Iniţial, pe ce se baza instrumentul principal al Politicii Agricole Comune:

a. alinierea producţiei agricole la nivelul cererii comunitare

b. limite garantate pentru produsele agricole care intrau sub incidenţa PAC
c. sistemul de garantare a preţurilor pentru o producţie agricolă nelimitată
d. susţinerea politicii preţurilor competitive

22. Cum sunt aplicate preferinţele vamale în cadrul Sistemului Generalizat de Preferinţe
(SGP):
a. bilateral
b. unilateral
c. uniform
d. reciproc

23. Prin ce se deosebeşte Acordul Spaţiului Economic European faţă de Acordul creării
zonei de liber schimb între UE şi AELS:

a. acordul prevede cooperarea şi dezvoltarea relaţiilor economice

b. acordul prevede dezvoltarea circulaţiei capitalului, serviciilor şi persoanelor
c. alinierea regulilor de concurenţă şi domeniul financiar

24. Care sunt componentele de bază ale parteneriatului euro-mediteranean:

a. ranforsarea dialogului politic

b. libera circulaţie a cetăţenilor între UE şi ţările PEM
c. crearea unei zone economice de liber schimb
d. crearea unei uniuni vamale
e. dezvoltarea relaţiilor sociale şi culturale

25. Ce prevăd acordurile de asociere semnate între UE şi ţările asociate din Europa
Centrală:

a. crearea unei zone economice libere reciproce pentru produsele industriale şi unele din
produsele agricole
b. crearea unei uniuni vamale între aceste ţări

111
26. Ce prevede crearea spaţiului de piaţă transatlantic:

a. dezvoltarea politicii de securitate internaţionale

b. eliminarea tarifelor industriale reciproce până în 2010
c. protecţie civică
d. crearea unei zone economice libere

112
Literatura de referinţă:

1. Woolcock Stephen, European Trade Policy- Global Pressures and Domestic

Constraints, Oxford University Press, 2001, p. 373-399.
2. Dinnan Dinnan, Ever Closer Union? Macmillan, London, 1999.
3. White Brian, Understanding European Foreign Policy, Palgrave, Basingstone, 2001,
pp. 27-46 (Chapter 2, “ Making Sense of Europe’s Global Role”.
4. European Commission, Illicit Trade and Organized Crime: New Threats to Economic
Security, EUR-OP, Luxembourg, 1998.
5. Nicholas Moussis, Access to European Union, 2001, p. 554-570.
6. Shelton Joanna, Competition Policy: What Chance for International Rules? In Revue
de droit des affaires internationals, 1999, n.4, pp.457-470.
7. Simon Mercardo, European Business, Financial Times, 2001, p. 556-568.
8. Coleman William, Regionalism and Global Economic Integration: Europe, Asia and
the Americas, London, 1998.
9. Simon Mercado, Richard Welford, Kate Prescott, European Business, 2001, p.332-
350.
10. Steil Benn, Regional Financial Market Integration: Learning from the European
Experience, Royal Institute of International Affairs, London, 1998.
11. Commission Europeenne, Le marche Unique et l’Éurope de demain, EUR-OP,
Luxembourg, 1997.
12. Colecchia, Alessandra, Ouverture, integration et specialization, impact sur la
croissance en Europe, Economie internationale, 1999, p. 37-50.
13. http://europa.eu.trade.en.com
14. Challenge Europe, on-line journal: http://theepc.be/Challenge_Europe/top.asp
15. http://www.ceps.be
16.Commercial policy (http:// europa.eu.int/pol/comm./en/info.htm)
http://europa.eu.int/externalrelations/comm

113
7. Economiile în tranziţie: Europa Centrală şi de Est
7.1 Europa Centrală şi de Est
7.2 Natura tranziţiei
7.3 Reorientarea comerţului şi integrarea în comunitatea economică internaţională
7.4 Tranziţia: probleme şi succese

7.1 Europa Centrală şi de Est

Europa Centrală şi cea de Est nu reprezintă un teritoriu omogen, cu toate că de-a

lungul anilor la ele s-a făcut referinţă ca "Blocul de Est". Ţările din această regiune diferă
mult în ceea ce priveşte compoziţia etnică, limbile vorbite, structurile economice şi industriile.
Ideea ar fi de a se face o delimitare între trei mari grupuri de ţări. În primul rând sunt ţările
Europei Centrale şi anume: Polonia, Ungaria, Republica Cehă, Slovacia şi fostele
republici iugoslave Slovenia şi Croaţia. În mod general, aici se includ şi statele la care se mai
face referinţă ca Ţările Baltice: Lituania, Estonia şi Letonia. Rapoartele Comunităţii
Europene asupra ţărilor candidate din Europa Centrală (TCEC) atribuie la acest grup de ţări,
de asemenea, România şi Bulgaria. Acest fapt indică orientarea lor fermă spre integrarea
economică în Uniunea Europeană. Însă din alt punct de vedere, România şi Bulgaria ar trebui
incluse în grupul ţărilor din Europa de Sud-Est, care se caracterizează prin venituri mai mici,
reforme întârziate şi instabilitate relativă. Acest grup de ţări, de asemenea, include Albania,
Macedonia şi restul republicilor iugoslave, fiind adesea numit grupul ţărilor Balcanice,
având în vedere amplasarea lor geografică. Al treilea grup de ţări este compus din Rusia,
Ucraina, Belorusia şi Republica Moldova, care sunt adesea numite Noile State
Independente ale Europei. Aici ar fi necesar de menţionat că deşi fosta Uniune Sovietică era
compusă din cincisprezece republici (din care câteva fiind situate în Asia Centrală), aceste
patru state constituie restul ţărilor Europene din fosta URSS.
Precum se poate vedea din tabelul 7.1, statele mai mici din regiune au un număr
al populaţiei similar cu cel din Belgia şi Olanda (ţări mai mici din Uniunea Europeană).
Cu toate acestea, cifrele asupra numărului populaţiei evidenţiază mărimea şi importanţa
ţărilor din Europa Centrală şi cea de Est luate în grup. De exemplu, cele zece ţări care fac
parte din grupul ţărilor candidate din Europa Centrală şi de Est au în total o populaţie
de 105 milioane. Din care în jur de 85 de milioane sunt deja interconectate prin
intermediul zonei de comerţ liber a Europei Centrale (CEFTA), fapt care contribuie la
dezvoltarea comerţului interregional şi integrării economice. Încă 256 milioane de
oameni din afara acestui grup, precum şi din fosta Iugoslavie şi Uniune Sovietică pot fi
luaţi aici în consideraţie.
O diferenţă considerabilă între veniturile reale ale Europei de Vest şi cele ale
Europei foste comuniste este condiţionată de diferenţele dintre veniturile şi bunăstarea
populaţiei din Europa Centrală şi de Est. Şi mai evidentă aici este diferenţierea crescândă
dintre ţările care efectuiază reforme în mod rapid, sunt orientate spre Vest, şi pe de altă parte
ţările din Balcani şi fostele republici sovietice, care se caracterizează printr-o economie
bolnăvicioasă.
Există câţiva factori care păstrează şi accentuează aceste diferenţe, pentru început
se poate menţiona faptul ca ţările din Europa Centrală şi de Est au purces pe calea
reformelor din diferite puncte de plecare. Precum menţionează Stern (1998, p. 3), diferenţe
în ceea ce priveşte condiţiile iniţiale legate de durata planificării centralizate, experienţa din
trecut a economiilor de piaţă, nivelurile existente ale reformelor economice şi ale
întreprinderilor private, nivelul datoriilor, structurilor economice, resurselor naturale şi
umane, precum şi starea macroeconomiei.
În acest context, ţări ca Republica Cehă şi Ungaria (care a avut în trecut reforme
cu caracter de economie de piaţă) au avut un avantaj enorm în faţa economiilor din Balcani
şi Noile State Independente. Ar fi de asemena corect să menţionăm că succesele economice şi

114
progresul reformelor a fost influenţat în mod direct de distanţa geografică până la
pieţele din Vest. În acest sens, Ungaria a avut de câştigat de pe urma frontierei comune cu
Austria (şi implicit cu întreaga Uniune Europeană), de asemenea, Polonia şi Republica Cehă
au avut de câştigat de pe urma apropierii lor de Germania şi de principalele pieţe europene.
Un rol important l-au avut fragmentările sociale, politice şi naţionale urmate din colapsul
regimului comunist. Conflictele apărute în urma fragmentării Uniunii Sovietice au fost mai
dure decât orice alte conflicte din Europa Centrală şi de Est, excepţie făcând doar fosta
Iugoslavie. Iată de ce Ţările Baltice au avut de suferit iniţial pierderi enorme, în ciuda
reformelor energetice.

Tabelul 7.1 Populaţia Europei Centrale şi de Est, 2000

Ţara Milioane
Ţarile candidate la UE
Bulgaria 8,3
Republica Cehă 10,3
Estonia 1,4
Ungaria 10,2
Letonia 2,5
Lituania 3,7
Polonia 38,6
România 22,6
Slovacia 5,4
Slovenia 2,1
Total 105,0
Alte ţări
Albania 3,3
Belarus 10,2
Bosnia şi Herţegovina 3,7
Croaţia 4,6
Macedonia (FYR) 2,0
Moldova 4,3
Rusia 147,1
Ucraina 50,5
Iugoslavia 10,6
Total 236,3
Sursa: UN/ECE Statistica Yearbook 2000

Diferenţa dintre eforturile implicate în implementarea reformelor şi principiile

politicilor de tranziţie au mărit şi mai mult discrepanţa dintre statele Europei Centrale şi de
Est. În general, acele economii de tranziţie care au urmat calea reformelor mai insistent şi-au
revenit mai mult sau mai puţin din recesiunile economiilor ce au caracterizat regiunea dată
după perioada de după 1989. Într-adevăr, diferiţi indici ai progresului reformelor indică
asupra unei corelaţii strânse dintre creşterea rapidă a economiilor aflate în tranziţie şi urmarea
reformelor şi a determinării clare spre liberalizare. Importanţa acestui factor este demonstrat
în diferite cazuri de către Polonia, Republica Cehă, Bulgaria şi Rusia. Aceleaşi soluţii
economice au fost propuse şi introduse la unele stadii între anii 1989 şi 1992 în toate ţările
menţionate mai sus. În cazurile în care condiţiile şi determinările au permis de a le
implementa sută la sută (cazul Poloniei şi a Republicii Cehe), refacerea economiei şi creşterea
sectorului privat au fost impresionante. În alte cazuri (cazul Bulgariei şi Rusiei), nereuşitele
în implementări au contribuit, împreună cu alţi factori, la declanşarea crizelor
financiare.

115
 Discrepanţa dintre aspiraţiile la standardele vestice de viaţă şi succesele reale
reprezintă o sursă continuă de nemulţumiri în societăţile Europei Centrale şi de Est.
Pentru populaţia din regiune, capitalismul a însemnat mai degrabă micşorarea
veniturilor reale, creşterea preţurilor şi şomajul, decât câştigurile promise şi libertatea
economică. Majoritatea statelor au început să-şi liberalizeze economiile la începutul anilor
'90, ca rezultat milioane de locuri de muncă au fost pierdute şi inflaţia a redus practic la
zero economiile populaţiei şi puterea de cumpărare a monedelor naţionale. Conform
datelor de la Banca Mondială, peste 40% din populaţia din regiune trăieşte sub limita
sărăciei (Meth-Cohn, 1999, p. 14). Aceasta reprezintă o înrăutăţire a situaţiei de zece ori
faţă de anul 1989 şi a dus laapariţia unor inegalităţi imense în veniturile societăţilor de
la Praga până la Kiev. În toată regiunea s-au accentuat inegalităţile dintre antreprenori,
proprietari şi angajaţii sectorului privat pe de o parte, pe de altă parte un număr de alte
grupuri sociale care adesea au avut puţin de câştigat de pe urma tranziţiei spre
capitalism.
În pofida acestor tensiuni şi dezamăgiri, guvernele au realizat necesitatea continuării
procesului de reformă. În statele Europei Centrale, tenacitatea reformei a determinat
creşterea veniturilor, care a urmat declinul tranziţiei de la începutul anilor 90. Aceste
declinuri au fost marcate de o scădere enormă a producţiei industriale, în unele cazuri
până la 10% anual. Într-adevăr, în pofida evenimentelor externe negative din 1998-1999,
dintre care cele mai importante fiind conflictul din Kosovo şi criza financiară din Rusia,
majoritatea statelor din Europa Centrală şi-au menţinut creşterea economică la sfârşitul
anilor 90.
În contrast cu aceste ţări, a căror niveluri de venituri şi producţie le-au atins pe cele din
1989 în proporţie de 75% şi 120%, Rusia, Ucraina rămân a fi încă în perioada de recesiune.

Tabelul 7.2 Modificările în PIB real (în procente faţă de anul precedent)

Ţara 1990 1991 1992 1993 1994 1995 1996 1997 1998 1999
Ţările candidate la Uniunea Europeană
Bulgaria -9.1 -12 -7.3 -1.5 +1.8 +2.9 -10.1 -7 +3.5 +2
Cehia -1.2 -12 -3.3 +0.6 +3.2 +6.4 +3.9 +1 -2.7 -0.9
Estonia -8.1 -14 -14 -9 -1.8 +4.2 +4 +11.4 +4.2 -3.9
Ungaria -3.5 -12 -3.1 -0.6 +2.9 +1.5 +1.3 +4.4 +4.9 +4.1
Letonia -3.5 -20 -35 -14.9 +0.6 -0.8 +3.3 +8.6 +3.6 -1.3
Lituania -6.9 -5.7 -21 -16.2 -9.8 +3.3 +4.7 +6.1 +4.5 -4.8
Polonia -12 -7 +2.6 +3.8 +5.2 +7.0 +6 +6.8 +4.8 +2.3
România -5.6 -13 -8.8 +1.5 +4 +7.2 +3.9 -6.9 -7.3 -3.9
Slovacia -2.5 -15 -6.5 -3.7 +4.9 +6.9 +6.6 +6.5 +4.4 +1.8
Slovenia -4.7 -8.9 -5.5 +2.8 +5.3 +4.1 +3.5 +4.6 +3.9 +4.5
Alte ţări
Croaţia -7.1 -21 -21 -8 +5.9 +6.8 +6 +6.5 +2.7 -1.1
Rusia -3 -5 -15 -8.7 -12.7 -4.1 -3.5 +0.8 -4.6 +1.8
Ucraina -3.5 -8.7 -9.9 -14.2 -22.9 -12.2 -10 -3.2 -1.7 -2.0

7.2 Natura tranziţiei

Conceptul de tranziţie se referă la trecerea de la o economie de comandă la una de

piaţă şi crearea unui nou sistem de gestionare a resurselor. Acest proces implică o multitudine
de schimbări de politici şi acţiuni instituţionale, care includ dereglări de piaţă, liberalizări de
preţuri, privatizare, restructurarea întreprinderilor, precum şi reforme în cadrul sistemului
bancar şi financiar. Introducerea unor sisteme bazate pe mecanisme de piaţă ar implica
implementarea unor politici directe îndreptate spre stabilizarea macroeconomică şi orientarea
comerţului spre exterior şi stimularea exportului spre pieţele din Vest. În capitolul ce urmează,

116
vor fi studiate câteva aspecte ale tranziţiei în ceea ce priveşte progresul reformelor în câteva
state din Europa Centrală şi de Est. Aspectul de bază al acestor schimbări face ca problema
schimbărilor în această regiune să fie diferită de problema creşterii veniturilor pe cap de
locuitor. Chiar şi în state din regiune mai avansate din punct de vedere economic, cum ar fi
Polonia, Slovenia, Slovacia, Ungaria şi Cehia, mecanismele şi principiile capitalismului nu
sunt cunoscute la perfecţie. Procesul de înfăptuire a reformelor este, de asemena, îngreunat de
divergenţe de ordin ideologic, etnic şi cultural (un caz tipic ar fi Iugoslavia).

Liberalizarea pieţelor

Procesul de liberalizare a pieţelor presupune înlăturarea restricţiilor, pentru a permite

pieţelor sa fluctueze liber, cât şi pentru întărirea poziţiilor întreprinderilor private. Acest
proces este caracteristic tuturor economiilor aflate în tranziţie. Ar trebui de amintit aici
de faptul că înainte de căderea comunismului în 1989-90, guvernele din ţările Europei de
Est fixau preţurile şi veniturile (reglementate prin intermediului planului de stat) şi
împiedicau activitatea firmelor din sectorul privat, cu mici excepţii în Polonia, Ungaria
şi Iugoslavia. Activitatea economică în exterior era limitată la schimburile în cadrul
Consiliul de Ajutor Economic Reciproc (CAER), iar existenţa întreprinderilor cu capital
străin era strict interzisă. Astfel, măsurile menite de a înfăptui tranziţia la economia de piaţă
au avut în prim-plan privatizarea, stimularea concurenţei (şi suprimarea monopolurilor de
stat), liberalizarea comerţului extern, reforma sistemului bancar şi financiar şi liberalizarea
preţurilor. Aceste măsuri au avut ca scop principal crearea condiţiilor de piaţă şi facilitarea
restructurării întreprinderilor.

Stabilizarea macroeconomică

Masurile ce au avut ca scop înfăptuirea acestor schimbări structurale ar fi trebuit să fie

lansate în cadrul unor programe de stabilizare macroeconomică. Deşi programele de
stabilizare variază în ceea ce priveşte forma lor, în general ele constau din măsuri ce au ca
scop reducerea inflaţiei şi stabilizarea cheltuielelor guvernamentale. Spre exemplu, în
primii ani ai reformelor în Ungaria, Polonia şi Cehoslovacia, eforturile au fost îndreptate în
cea mai mare parte spre controlarea hiper-inflaţiei şi îmbunătăţirea balanţei fiscale. Aceste
măsuri au constat din creşterea impozitelor, introducerea valutelor naţionale convertibile,
reducerea subsidiilor şi reducerea altor tipuri de cheltuieli guvernamentale. În Polonia,
procesele inflaţioniste au fost frânate prin înfăptuirea unor paşi rapizi şi concreţi spre
economia de piaţă, cum ar fi controlarea ratei dobânzii şi controlul procesului de
creditare. La etapele iniţiale ale reformei au mai fost introduse politici rigide de reglementare
a veniturilor. În timp ce implementarea unor reforme structurale ca privatizarea se poate
efectua pe parcursul a mai multi ani, măsurile de stabilizare se cer introduse la stadiile
iniţiale ale reformei. Aceasta indică atât asupra impactului pe care îl are renunţarea la
economia planificată, cât şi asupra dependenţei de împrumuturile Vestului.
Majoritatea ţărilor din spaţiul comunist au moştenit de la regimul vechi un
număr excesiv de angajaţi şi specialişti în diferite sectoare, inflaţie, bugete mari şi
deficite ale balanţei de plăţi, precum şi datorii de stat.
Majoritatea guvernelor şi băncilor centrale din Europa Centrală şi cea de Est au
început implementarea măsurilor de stabilizare chiar de la începutul reformelor. În ţările în
care a fost aplicată metoda terapiei de şoc, cum ar fi Polonia şi Cehoslovacia, măsurile de
stabilizare au fost introduse ca legi noi, micşorarea granturilor, convertirea valutelor,
liberalizarea preţurilor şi a comerţului, ceea ce a dus la creşterea nivelului inflaţiei şi la
dereglarea Sistemelor Naţionale de Conturi. De asemena, în Ungaria preţurile la produsele
alimentare, bunuri şi servicii au fost reduse în mod artificial faţă de preţurile mondiale. Acest
fapt a permis existenţa unei marje de creştere la preţuri, fapt care a contribuit la hiper-inflaţie.

117
Cu cât mai completă va fi liberalizarea preţurilor, cu atât mai mare va fi explozia iniţială a
preţurilor. Toate acestea au accentuat severitatea proceselor inflaţioniste suferite de ţările din
Europa Centrală, care au urmat căderii comunismului, ratele anuale ale inflaţiei atingând în
unele cazuri 1000%.

Privatizarea

Printre măsurile structurale necesare funcţionării economiei de piaţă, noi am identificat

anterior procesul de privatizare ca fiind procesul prin care bunurile trec din gestiunea
statului la sectorul privat. Privatizarea a fost recunoscută ca având un rol important în
consolidarea bugetelor de stat (venituri din vânzări şi reducerea alocărilor), în modificarea
tipului proprietăţii şi în suprimarea monopolurilor de stat. Privatizării i se atribuie rolul
principal în restructurarea întreprinderilor, creşterea eficienţei administrării
întreprinderii, precum şi atragerea investiţiilor şi tehnologiilor din Vest. Guvernele ţărilor
Europei Centrale şi de Est au menţionat faptul că privatizarea reduce povara administrativă a
statului şi stimulează iniţiativa privată prin participarea colectivă la administrare. În realitate,
într-un număr mic de ţări (Estonia şi Ungaria) privatizarea a fost înfăptuită prin vânzarea
activelor statului investitorilor strategici din Vest. Alte ţări s-au condus mai degrabă de
cedarea populistă a activelor statului prin programe bazate pe diferite tipuri de bonuri de
privatizare. În timp ce aceste metode au contribuit la o privatizare rapidă, ele nu au generat
întotdeauna veniturile bugetare şi restructurările aşteptate.
Privatizarea în ţările Europei Centrale şi de Est se caracterizează prin faptul că
doar puţine ţări au aplicat-o cu uşurinţă, puţine ţări au reuşit să o implementeze
complet. În general, în ţările Europei Centrale şi de Est metodele utilizate au fost
următoarele:
 restituirea întreprinderilor proprietarilor iniţiali;
 transferarea activelor mai mici ale statului (magazine şi restaurante) prin rentare sau
vânzare foştilor angajaţi;
 privatizarea întreprinderilor prin cumpărarea lor de către administraţie;
 privatizarea în masă prin intermediul bonurilor gratuite de privatizare trasformabile în
acţiuni ale întreprinderilor proaspăt privatizate sau a fondurilor de privatizare
distribuite cetăţenilor cu vechime în muncă;
 privatizări capitale, aici intrând şi participările investitorilor străini;
 privatizări în folosul persoanelor insider-I. Adică oferirea întreprinderilor persoanelor-
cheie din cadrul ei, de obicei la un preţ mai mic decât preţul real.
Examinând procesele de privatizare din diferite ţări din Europa Centrală şi de Est, se poate
uşor de observat că căile de privatizare aplicate au prezentat o combinare a diferitelor metode
enumerate mai sus.

Republica Cehă

În Republica Cehă, restituirea întreprinderilor foştilor proprietari şi vânzarea la licitaţie

a întreprinderilor mai mici a avut loc rapid. Ulterior s-a înfăptuit o privatizare în masă (în jur
de 1000 întreprinderi cehe), care a finalizat primul val al programului de privatizare. Aici
programul de privatizare s-a bazat pe emiterea certificatelor de valoare simbolică
(vaucere). Cetăţenii în vârstă (cu dreptul de a primi vaucere cu peste 1000 puncte) au obţinut
posibilitatea de a deveni investitori individuali, participanţi la capitalul întreprinderilor sau la
fondurile de investiţii. Aceste fonduri au atras repede un procent important din toate
vaucerele. Investitorii individuali şi fondurile de investiţii au primit confirmarea privind
proprietatea lor la mijlocul anului 1993. Investitorii străini, de asemenea, au avut
posibilitatea de a cumpăra blocuri de acţiuni ale întreprinderilor de la Fondul Proprietăţii
Naţionale. Acest fond deţinea acţiuni în majoritatea noilor întreprinderi. Partiţionările din

118
Cehoslovacia au întârziat puţin al doilea val al privatizări în masa din 1993, care a
implicat în jur de 700 companii. Această rundă de privatizare a decurs după acelaşi scenariu
ca şi prima. Recent, guvernul ceh a început vânzarea directă a părţilor sale din sfera
telecomunicaţiilor, bancară şi petrochimică şi a elaborat planuri pentru accelerarea privatizării
industriale.
Au fost însă aduse câteva critici în adresa naturii şi scopului privatizării din Republica Cehă:
 În primul rând, nu s-au luat suficiente măsuri de restructurare a întreprinderilor înainte
de efectuarea privatizării.
 În al doilea rând, prea târziu a început privatizarea sectorului bancar.
 În al treilea rând, multe companii mari se află încă în posesia statului, aşa firme ca
Budvar (bere) şi cel mai mare producător de energie electrică CEZ (vezi Kapoor,
1999).
 În al patrulea rând, deşi sistemul de vaucere a reuşit sa iniţieze privatizarea în masă,
modul de abordare aici nu a avut ca scop generarea unor venituri mari pentru stat în
urma privatizării a peste 2000 de întreprinderi.
 Şi în sfârşit, având în vedere că fondurile de investiţii sunt parţial în proprietatea
băncilor de stat, se creează o situaţie în care băncile oferă împrumuturi companiilor în
care ele deţin cote.

Ungaria

Privatizarea în Ungaria a constat, în cea mai mare parte, din vânzări directe şi
licitaţii în folosul investitorilor străini. Veniturile generate în urmă privatizării au constituit
aproape 1/3 din investiţiile străine directe (ISD) şi au stimulat restructurările organizaţionale
la privatizarea întreprinderilor maghiare. La începutul anului 1990, guvernul maghiar a vândut
compania naţională de energie electrică Tungsram Tight companiei americane General
Electric, de asemenea investitorii străini au investit cote substanţiale în întreprinderile-cheie
din industria naţională: electricitate, gaz şi sectorul telecomunicaţiilor. În Ungaria,
privatizarea a ajuns la un nivel înaintat în sectorul transporturilor, bancar şi financiar. Deşi
statul încă deţine cota majoritară într-o astfel de întreprindere strategică cum este MOL (cel
mai important importator de petrol şi gaz), se poate spune că procesul de privatizare practic e
finalizat. Dacă facem comparaţie cu Republica Cehă, există relativ câteva companii
(ineficiente) aflate în posesia statului, iar un sector important din industriile mai importante se
află în administrarea investitorilor străini.

Polonia

În Polonia, privatizarea la scară largă a decurs încet, deşi privatizarea la scară

mică s-a înfăptuit destul de rapid şi cu succes. Rata privatizării a fost mai mică decât în
Ungaria şi Republica Cehă, unde în jur de 90% din proprietatea statului fusese
privatizată (Schoenberg, 1998). De fapt, mai există circa 3000 de întreprinderi în posesia
statului sau în care statul deţine cota majoritară. Programul privatizării în masă –
Programul Fondului Naţional de Investiţii a accelerat procesul de privatizare, însă acest
program nu are încă o implementare la scară largă. Conform acestei scheme, peste 500
întreprinderi de stat au fost plasate în administrarea fondurilor de investiţii, fiecare fond
primind cote majoritare în câteva întreprinderi, precum şi cote mici în întreprinderi
administrate de alte fonduri. Unităţi de privatizare (vaucere) în valoare de 10,00£ au
devenit accesibile tuturor cetăţenilor, aceste unităţi fiind convertite în acţiuni la 15 fonduri de
investiţii. Fiecare fond de investiţii este listat la Bursa de Valori din Varşovia şi fiecare se
caracterizează prin prezenţa deţinătorilor puternici din afară. Actualmente, guvernul
planifică vânzarea unor părţi sau finanţarea unor companii mai slabe din sectoarele-
cheie cum ar fi sectorul petrolier, energetic, asigurărilor, bancar, chimic, farmaceutic,

119
 transporturi şi construcţii navale. La sfârşitul anului 1999, guvernul polonez a
întreprins câteva acţiuni în această direcţie prin acordarea de împrumuturi companiei
de rafinărie şi petrol Polski Koncern Naftownz. Fluxul de finanţare a reprezentat aici în
jur de 515 milioane USD. La sfârşitul anului, compania Swiss Air a învestit în compania
aeriană naţională Lot, prin cumpărarea a 10% la preţul de 180 milioane USD,
planificând mărirea cotei sale până la 38%.Guvernul polonez planifică vânzarea
pachetului strategic din compania poloneză de telecomunicaţii TPSA companiei France
Telecom.

Rusia

În Rusia schema de privatizare s-a bazat, de asemenea, pe vaucere. În primul val

al privatizării (1992-93) au avut loc în jur de 6000 licitaţii, la care companiile şi-au oferit o
parte a acţiunilor lor în schimbul vaucerelor deţinute de cetăţenii adulţi. O parte din acţiunile
acestor întreprinderi au fost rămase în propritatea statului. Ca şi în cazul Cehiei, vaucerele
puteau fi utilizate pentru procurarea acţiunilor întreprinderilor la licitaţii sau oferirea
lor fondurilor de investiţii. O alternativă putea fi vânzarea vaucerelor la speculanţi, care
aveau ca scop plasarea lor în întreprinderi sau fonduri de investiţii concrete. Schema rusă
oferea avantaje conducătorilor întreprinderilor. Ei aveau posibilitatea de a procura
acţiunile propriei întreprinderii la preţuri subevaluate înainte de a scoate acţiunile rămase la
licitaţie. Aceasta a dus la apariţia unei situaţii de control de insider în întreprinderile proaspăt
privatizate din Rusia, unde managerii îşi consolidau poziţiile continuu prin procurarea
acţiunilor de la angajaţi. Acest fapt a constituit o piedică în calea restructurării
întreprinderilor, deoarece nu contribuia la atragerea investiţiilor străine şi crea stări de
tensiune.
Al doilea val de privatizare (care a început în 1995) a conţinut a schemă controversată
"acţiuni contra împrumuturi". Conform acestei scheme, un grup mic, dar puternic de
bancheri şi-au asigurat acţiuni profitabile în întreprinderi de resurse naturale la preţuri de
"knock-down". Aceste acţiuni au fost asigurate prin conversia obligaţiunilor speciale emise de
către stat în schimbul împrumuturilor şi finanţărilor necesare. Actualmente, guvernul rus este
concentrat asupra vânzărilor prin licitaţie a acţiunilor companiilor de profil larg cum ar fi
Sviazinvest (compania de stat holding din sectorul telecomunicaţiilor). E cert faptul că
procesul de privatizare aici a fost influenţat negativ de instabilităţile financiare, politice şi
economice din Rusia postsovietica şi s-a pierdut mult în urma cedărilor în folosul insiderilor.

Observaţii

Toate faptele prezentate mai sus demonstrează că necesitatea de a privatiza un număr

mare de firme în condiţii destul de dificile a dus la dezvoltarea mai multor metode şi variaţii
ale procesului de privatizare. Metodele principale aplicate în Cehia, Ungaria, Polonia şi Rusia
au fost discutate şi au indicat asupra diferenţelor în ceea ce priveşte volumul vânzărilor
către investitorii strategici din afară precum şi predominarea investitorilor insideri din
Rusia. În mica Moldovă, privatizarea a avut loc prin metoda privatizării în masă, prin
bonuri patrimoniale naţionale, privatizarea la nivel mic pe bani gheaţă şi vânzarea
tender. Eforturile de privatizare ale Lituaniei au combinat privatizarea spontană a
întreprinderilor mici cu vânzarea acţiunilor întreprinderilor contra vaucere şi vânzarea
activelor mai mari prin achitări directe. Vânzările directe prin intermediul licitaţiilor
deschise au capacitatea de a atrage resursele necesare, însă în cazul privatizărilor la scară
largă ar trebui să existe o bază ce ar atrage fondurile pentru aceste vânzări şi resurse
substanţiale de capital. Potts menţiona (1999) că „problema constă în faptul că interesul
limitat din partea Vestului şi economiile naţionale fiind combinate cu problema evaluării,
împreună cu necesitatea creării unei pieţe financiare eficiente, reduc eficacitatea şi rolul

120
privatizării”. Privatizarea prin asemenea metode ar fi posibilă doar pentru un număr limitat de
întreprinderi mici şi mijlocii şi după un val de procurare a întreprinderilor eficiente de către
străini, însă interesul Vestului a scăzut.
Studiind succesele privatizării, se observă că unele ţări din Europa Centrală şi de
Est le-au întrecut pe altele. Succesele obţinute de Ungaria, Cehia, Polonia şi Estonia sunt
evidente. Croaţia, Lituania, Letonia, Slovacia şi Slovenia, de asemenea, au transmis un
număr important din întreprinderi investitorilor străini. Progresul altor ţări nu este atât
de impresionant. Experienţa de privatizare în România şi Bulgaria a fost destul de
limitată, iar în aşa ţări ca Ucraina, Belorusia şi alte state din CSI privatizarea abia a
început.

Restructurarea întreprinderilor

Restructurarea cu succes a întreprinderilor nu depinde doar de privatizare, ci şi

de concurenţa de pe piaţă şi limitările financiare. Acest fapt este subliniat de către
Carlin şi Landesmann: "Rolul pe care îl are un buget echilibrat, reforma bancară,
promovarea sectorului privat şi concurenţei este evident… privatizarea nu reprezintă
altceva decât unul din elementele politicii de restructurare" (Carlin şi Landesmann,
1997, p.23).
În Europa Centrală introducerea legilor privatizării a fost însoţită de
introducerea legilor antimonopol şi de promovarea sectorului privat. Deschiderea
comerţului spre exterior a stimulat competitivitatea întreprinderilor interne şi
restructurarea lor (vezi Heinrich, 1995; Carlin şi Landesmann, 1997). În mod repetat,
aşa organisme internaţionale ca FMI şi BERD au indicat asupra legăturii dintre
prezenţa concurenţei pe piaţă şi stimularea reformelor întreprinderilor. Eliminarea
granturilor şi reducerea finanţărilor "uşoare" ar avea un rol benefic la stimularea schimbărilor
în structura întreprinderilor. Acolo unde s-au efectuat asemenea limitări restructurarea
întreprinderilor s-a accelerat. În Polonia, de exemplu, micşorarea finanţării din partea
statului a determinat multe întreprinderi să-şi vândă unele active şi sa efectueze reduceri
de personal. Schimbările introduse de legea cu privire la faliment a determinat băncile
să-şi schimbe politica de creditare, micşorând susţinerea întreprinderilor neprofitabile.
Acolo unde s-au implementat legile cu privire la faliment (Ungaria spre exemplu)
întreprinderile neptrofitabile s-au închis, sau s-au restructurat. Conform BERD, în urma
introducerii Legii falimentului din 1991, 9% din întreprinderile ungare care reprezentau
24% din produsul industrial şi 35% din exportul total au fost declarate falite sau
lichidate timp de 12 luni. Regimurile eficiente de falimentare reprezintă un element
important al tranziţiei şi joacă un rol esenţial în eliminarea firmelor fără perspectivă în
condiţiile crescânde ale concurentei. Cazul Cehiei, însă, nu poate fi comparat cu cazul
Rusiei, unde un sector important de întreprinderi nerestructurate au adus prejudicii
importante bugetului de stat.

Dezvoltarea afacerilor mici

Restucturarea şi privatizarea unităţilor industriale mari poate avea mai puţină

importanţă pe termen lung decât dezvoltarea întreprinderilor mici şi mijlocii. Un sector
mic dar important poate reprezenta atât un potenţial imens pentru dezvoltarea
economiei cât şi un rol de distribuitor al prosperităţii către un număr mai mare de
consumatori. Lipsa unor venituri sociale în ţările Europei Centrale şi de Est determină
oamenii spre obţinerea veniturilor pe calea deschiderii afacerilor proprii. În Polonia,
unde tranziţia a avut loc rapid, creşterea sectorului privat a fost stimulat de existenţa unui
număr mare de întreprinderi mici. Aceste firme, dintre care o treime au doar câţiva
angajaţi, constituie în jur de 4-5 milioane de întreprinderi private mici şi mijlocii din

121
 ţările Europei Centrale. Eurostat estimează că la sfârşitul anului 1995 în Europa
Centrală erau înregistrate deja 3,3 mln de astfel de întreprinderi.
Multe ar putea fi învăţate din dezvoltarea micului business în Europa şi în particular din
activitatea organizaţiilor de succes din aşa ţări ca Marea Britanie şi Italia. Încă o dată se
observă o contradicţie între crearea economiei de piaţă şi necesitatea planificării de stat.
Guvernele din Uniunea Europeană au creat cu succes centre de afaceri, reţele
financiare întregi care cooperează cu succes, granturi şi împrumuturi cu rate joase ale
dobânzii. Aceste tipuri de proiecte sunt luate în consideraţie de către guvernele ţărilor
Europei Centrale şi Est, iar în unele ţări aceste proiecte se află chiar în stadiu de dezvoltare.
Totuşi, în Europa Centrală şi de Est, există posibilităţi limitate de finanţare pentru
întreprinderile mici şi mijlocii. După Pissarides (1998), acest fapt poate fi pus pe seama
nedezvoltării pieţei capitalului în regiune, unde doar statul şi întreprinderile mai mari au acces
la credite şi unde există încă riscuri ratei înalte ale dobânzii. În timp ce băncile consideră
riscul creditării al SME ca fiind mai mare decât cel în cazul întreprinderilor mai mari, cele 2-
5% cu cât întreprinderile mici şi mijlocii plătesc mai mult decât întreprinderile mari pentru
împrumuturi în economiile OCDE este o nimica toată în comparaţie cu prima plătită
adăugător de întreprinderile mici şi mijlocii în cadrul ţărilor din Europa Centrală şi de Est. De
aceea, în vederea unei dezvoltări importante a noilor afaceri, sectoarele bancare locale ar
trebui întărite, precum ar trebui acordate şi înlesniri băncilor pentru a credita micile
întreprinderi. De asemenea, ar trebui dezvoltată piaţa capitalului, pentru a utiliza mai eficient
finanţările necesare micilor întreprinderi (vezi Pissarides, 1998, p. 4-5).

Reforma şi dezvoltarea sectorului financiar

Elaborarea unei infrastucturi favorabile economiei de piaţă, de asemenea, necesită

transformarea instituţiilor şi legislaţiei financiare, precum şi dezvoltarea pieţei
capitalului. Acest fapt este sugerat în observaţiile precedente despre privatizare,
restructurarea întreprinderilor şi dezvoltarea micului business. Într-adevăr, noua legislaţie
financiară fiind introdusă în vederea schimbării formelor de proprietate, au apărut noi sisteme
bancare şi fiananciare care au contribuit la consolidarea noilor sisteme de piaţă. În acest
context, băncile şi sistemele financiare ar trebui să fie ajustate la modelele din Vest pentru a
îndeplini aceste roluri. Pe scurt, instituţiile de piaţă ar trebui să atragă economiile, să asigure
conexiunea dintre cei care fac economii şi investitori, să ofere credite celor care le-ar folosi
eficient, precum şi să constituie un sistem eficient de clearing. În vederea realizării celor
spuse mai sus, băncile ar trebui să implementeze finanţarea şi să impună limitări bugetare
asupra întreprinderilor (EBRD Transition report, 1998, p.15).
Băncile şi sistemele financiare sunt încă în stadiul de dezvoltare în ţările Europei
Centrale şi de Est şi încă mai există piedici structurale în calea reformelor sectorului
bancar. În ciuda privatizării sectorului bancar, câteva bănci comerciale mari rămân încă
în mâna statului. Multe din aceste bănci sunt împovărate de datorii şi de problemele
creditării ineficiente. Combinate cu practici slabe ale creditării şi supraveghere bancară
neadecvată, toate aceste fapte au dus la crize severe în Letonia, Lituania şi Rusia. Chiar
şi în ţările ce se dezvoltă mai rapid (cum este Cehia) se observă aşa probleme în sectorul
bancar ca falimentările băncilor mijlocii şi mari (vezi EBRD Transition report, 1998,
p.20). Plus la aceasta, majoritatea ţărilor prezintă o anumită rezistenţă la controlul din
afara sectoarelor naţionale prin toată regiunea şi micşorarea sectorului bancar. Toţi
aceşti factori reprezintă o adevărată frână în prosperarea ţărilor din regiune. Băncile nu
au încă un rol suficient de ofertanţi ai mijloacelor financiare, iar pieţele capitalului sunt
încă subdezvoltare. Chiar şi acolo unde privatizarea şi restructurarea s-a efectuat la
scară largă, băncile nu au încă experienţa necesară în finanţarea sectorului privat,
fiindcă sunt slab dezvoltate.

122
 În majoritatea cazurilor, guvernele au avut o atitudine de neîncredere în ce priveşte
cedarea băncilor de stat în mînile persoanelor particulare. Politicienii au învăţat mai greu că
piatra de temelie a unei economii puternice o constituie reformele financiare şi intituţiile
financiare puternice.
Nu a fost o coincidenţă faptul că rata creşterii economice este direct proporţională
eforturilor depuse în vederea restructurării sectorului bancar şi privatizării băncilor de
stat, mai ales prin vânzarea pachetelor majoritare investitorilor strategici din afară.
Totuşi, seriile de privatizări din Europa Centrala şi de Est, de la Croaţia până la
Bulgaria şi din România până în Cehia arată că la un deceniu de la începutul tranziţiei,
chiar şi cei care rămân în urmă cel mai tare încearcă acum sa atingă ratele de creştere
ale ţărilor care au reuşit mai bine.

7.3. Reorientarea comerţului şi integrarea în comunitatea economica internaţională.

Guvernele ţărilor din Europa Centrala şi de Est şi-au îndreptat, de asemenea, atenţia
spre o integrare mai activă în sistemul economic global. Pe lângă stabilirea unor noi relaţii cu
Uniunea Europeană, precum şi cu alte instituţii europene, aceasta a presupus stabilirea unor
relaţii cu Organizaţia Mondiala a Comerţului, precum şi obţinerea accesului la capitalul
internaţional de la aşa instituţii ca FMI, BERD şi Banca Mondială. O altă particularitate a
tranziţiei în ţările Europei Centrale şi de Est a fost stabilirea unor canale comerciale cu statele
din Vest şi reorientarea comerţului spre exterior. Colapsul relaţiilor comerciale instituţionale
dintre foştii membri ai CAER, cauza principală a colapsului venitului industrial din ţările din
Europa Centrală şi de Est de după 1989-1990, a generat necesitatea unei reorientari
substanţiale a comerţului spre Europa de Vest şi reintegrarea ţărilor din Europa Centrală şi
de Est în comerţul mondial. Acest fapt a contribuit la liberalizarea comerţului şi la schimbări
esenţiale în structura exporturilor.
Până în anul 1988 comerţul ţărilor din Europa Centrala şi de Est cu Comunitatea
Europeană era nesemnificativ. Deşi existau relaţii comerciale bilaterale între anumite ţări, nu
au existat niciodată recunoaşterea deplină şi relaţii contractuale între Comunitatea Europeană
şi CAER. Membri individuali ai Uniunii Europene nu puteau încheia înţelegeri fără a se
consulta mai întâi cu Comisia Europeană, iar aşa state ca Uniunea Sovietică, Germania de Est
şi Cehoslovacia nu puteau împărţi aceleaşi interese comerciale cu Comunitatea Europeană.
Din majoritatea economiilor CAER doar România avea anumite facilităţi comerciale, fiind
considerată ca ţară în curs de dezvoltare. Exporturile blocului de Est spre pieţele
Comunităţii Europene se confruntau cu problemele calităţii. Calitatea şi designul multor
produse fabricare în ţările din Europa Centrală şi de Est erau intr-atât de inferioare încât nu
puteau fi vândute pe pieţele din Vest. Alte obstacole serioase includeau neconvertabilitatea
monedelor naţionale ale ţărilor din Est, monopolul statului asupra comerţului exterior şi
interferenţele birocratice (Lavigne, 1995, p.85).

Restructurarea geografică şi "noile" relaţii comerciale

În Europa Centrală, pe parcursul primelor stadii ale tranziţiei, a avut loc o schimbare
importantă în schemele comerţului spre pieţele Uniunii Europene şi CEFTA. Intr-adevăr, între 1989 şi
1993 exporturile regionale spre Europa de Vest au crescut în medie cu 12% anual (Fani and Fortes,
1995). Veniturile obţinute de pe urma acestor exporturi au contribuit la generarea fluxurilor de
mijloace străine în momentele dure ale reformelor. Această restructurare geografică a comerţului a
continuat şi în anii ce au urmat, în ciuda formării CEFTA.
Într-adevăr, în timp ce 14,0% din exporturile ţărilor din Europa Centrală pleacă spre
alte ţări din regiune, 59,1% din toate exporturile TEC sunt acum destinate pieţelor Uniunii
Europene. Pentru ţările care dominau în acest comerţ – Ungaria, Polonia şi Republica Cehă,
Uniunea Europeană reprezintă un partener economic important, revenindu-i circa 70% din

123
exportul total. Din cadrul Uniunii Europene partea cea mai mare revine Germaniei şi Italiei,
care au o cotă de aproximativ 70% din grupul Uniunii Europene.
După acordurile de cooperare din 1988 şi 1990, accesul la pieţele Uniunii Europene
a început a fi reglementat prin mai multe acorduri de asociere a comerţului încheiate cu
Uniunea Europeană. În ceea ce priveşte Polonia, Ungaria, Slovacia şi Republica Cehă,
aceste acorduri, numite Tratate Europene, au fost valabile încă din martie 1992. La
summit-ul de la Copenghaga din iunie 1993, aceste tratate au fost revizuite în vederea
îmbunătăţirii lor. Acum, aceste acorduri sunt valabile şi pentru România, Bulgaria, Letonia,
Lituania, Estonia şi Slovenia, având la bază principiul comerţului liber a produselor ne-
agricole până în anul 2004. Fiind bazate pe principiul liberalizarii asimetrice, aceste
acorduri de asemenea garantează accesul liber la pieţele Uniunii Europene pentru
exporturile industriilor până în anul 1999. În acest sens, în timp ce Uniunea Europeană
îşi ţine promisiunile anterioare, statele membre au început aşi utiliza la maximum
potenţialul lor în domeniul industriilor petroliere, carbonifere, metalurgice şi altele în
vederea micşorării importurilor până la un nivel acceptabil. Aceste restricţii, fiind
stabilite într-o serie de anexe şi protocoale în fiecare Tratat European, au avut ca rol
principal stabilirea tarifelor şi/sau cotelor restrictive în unele din aceste sectoare cel
târziu până în 1998. Deşi aceste restricţii încă nu au fost ridicate, ele au blocat
exporturile anume în acele sectoare în care ţara importatoare avea un avantaj (vezi
Dyker, 1993; Faini and Fortes, 1995). Un pericol ar fi acum dacă Uniunea Europeană ar
putea compensa absenţa lor prin determinarea membrilor săi la acţiuni de antidumping
şi alte forme de protecţionism, protejând industrii sensibile împotriva concurenţei şi
creării efectelor negative ale cheltuielelor publice pentru alţi exportatori din ţările
Europei Centrale. Importurile de nitrat amoniacal din Lituania şi Bulgaria, sau a fontei
din Polonia şi a articolelor de oţel din Slovacia, toate au fost rezultatul politicilor
controversate de anti-dumping.
În ciuda acestor fapte, Tratatele Europene determină acum ţările candidate spre
deschiderea pieţelor pentru bunurile şi serviciile Uniunii Europene până în anul 2004.
10831
Polonia 14155 24986

1991
Ungaria 11548
13539
4083
Republica Cehă 11733
15816
810
Slovacia 3978
4788
-248
Bulgaria 2082 Balanţa
1834
599 Importuri UE
Romania 4659
Exporturi UE
5004
1630
Slovenia 4659
6289
850
Estonia 1496
2346
237
Letonia 1288
1525
827
Lituania 1311
2138

Figura 7.1 Comerţul UE cu ţările candidate în 1997 (mln ECU)

Sursa: Comisia Europeană, 1998.

Acest fapt va genera presiuni asupra firmelor naţionale din Europa Centrală şi va crea
posibilităţi pentru export. Balanţa comercială deja a început sa se încline în favoarea Uniunii
Europene existând o cerere uriaşă la produsele Uniunii Europene pe pieţele aflate în tranziţie.

124
 Figura 8.1 prezintă deficitul în comerţul cu Uniunea Europeană (în 1997) de aproape
21,61 miliarde €, Uniunea Europeană având un surplus important în echipament de transport,
aparataj electric şi electrocasnic. Cele mai mari deficite în comerţul Uniunii Europene cu
ţările din regiune le reprezintă produsele ce nu implică mult capital, incluzând ţesăturile şi
textilele importurile Uniunii Europene întrec cu mult exporturile ţărilor candidate. Datele
arată că ţările candidate din Europa Centrală şi de Est sunt mai eficiente în producerea
produselor bazate pe resurse naturale (vezi Brenton and Gros, 1997). Eficienţa relativă a unui
număr de alte sectoare se prevede a se îmbunătăţi în anii ce urmează. Ele includ producerea
hârtiei, metalurgia şi ingineria mecanică.
Economiile din Balcani şi Comunitatea Statelor Independente (CSI) de asemenea au
suferit reorientări masive ale comerţului spre pieţele din Vest. Ţările din Europa de Est au fost
relativ dezavantajate faţă de ţările Europei Centrale şi au avut mai puţin succes în depăşirea
barierelor în comerţ întâlnite la intrarea pe pieţele Uniunii Europene. S-au încheiat tratate care
merg de la tratate de bază în comerţ şi tratate de cooperare economică (ca cel existent cu
Albania) până la aşa-numitele Acorduri de Parteneriat şi Cooperare (PCA) cu ţările CSI
(Rusia, Ukraina, Belorusia şi Moldova).
Aceste acorduri nu stabilesc nişte grafice de liberalizare. Ele constau din înţelegeri
asupra tarifelor, eliminarea restricţiilor cantitative (care au fost plasate asupra a 300 mărfuri
exportate de Rusia, în octombrie 1995) şi îmbunătăţirea condiţiilor exportului în aşa sectoare
ca sectorul textil şi al oţelului care sunt încă reglementate de cote. Aceste acorduri de
asemenea reduc substanţial efectul unor aşa instrumente ale Uniunii Europene ca procedurile
anti-dumping. Regulile de anti-dumping se aplică acum în conformitate cu prevederile GATT.
În timp ce aceste fapte oferă produselor CSI condiţii şi acces mai bun la piaţa europeană,
ele totuşi nu au aceleaşi condiţii pe care le au cele încheiate cu ţările din Europa Centrală.
Importante concesiuni în domeniul comerţului depind de negocierile din viitor şi de sectoare
sensibile identificate de Uniunea Europeană (fiind astfel subiectul restricţiilor de import).
Aceste acorduri constituie parţi importante ale procesului de reorientare comercială spre
pieţele Uniunii Europene şi încurajarea creşterii fluxului comerţului între aceste ţări şi pieţele
Europene. Cifrele arată că pentru ţările CSI (mai mult Rusia şi Ucraina) Uniunea Europeană
reprezintă cel mai important partener din Vest, importurile din ţările CSI din 1996 cifrându-se
la 26 miliarde € (sau în jur de 33% din exporturile totale ale ţărilor CSI). Comerţul dintre
Uniunea Europeană, Rusia şi alte ţări CSI s-a aflat intr-o creştere puternică din 1989. Partea
cea mai mare a importurilor din Rusia spre Uniunea Europeană o reprezintă sectorul
combustibilului, energetic şi al materiilor prime. Exportul de cherestea, materiale chimice
şi metale sunt în creştere şi Rusia (aflându-se încă în faţa restricţiilor) începe a căuta noi
posibilităţi de export în domeniul materialelor nucleare şi producţiei militare din aviaţie.

7.4 Tranziţia: probleme şi succese

Analiza ce a precedat în acest capitol a evidenţiat un număr de puncte-cheie. În

primul rând, în timp ce nu existau acorduri universale pentru o strategie a tranziţiei spre
capitalismul de piaţă în regiunea Europei Centrale şi de Est, un număr de elemente esenţiale
pot fi evidenţiate ca fiind principale în procesul de tranziţie. Ele includ:
 dereglarea pieţei,
 liberalizarea preţurilor,
 privatizarea şi restructurarea întreprinderilor,
 reforma sectorului bancar şi financiar,
 stabilizarea macroeconomică şi
 integrarea progresivă în sistemele financiare şi comerciale internaţionale.
În al doilea rând, în timp ce un număr de ţări din Europa Centrală şi de Est au ales calea
tranziţiei rapide (aşa-zisa terapie de soc), majoritatea au mers o cale mai lentă a reformelor.
Acele economii care au adoptat programe mai rapide de tranziţie au înregistrat o îmbunătăţire

125
arezultatelor lor financiare şi au reuşit în atragerea investiţiilor străine. Acum se poate observa
diferenţa dintre acele economii care s-au descurcat mai bine în drumul lor spre economia de
piaţă (Polonia, Ungaria, Cehia, Slovenia şi Estonia) şi acelea în care reformele au progresat
într-un ritm mai lent. Printre ultimele se observă un amalgam de economii regionale oscilând
de la măsuri progresiste până la măsuri revanşarde. Acum se observă diferenţele dintre aşa ţări
ca Bulgaria, care efectuiază reforma în mod progresist, şi aşa economii ca Ucraina, marcate de
nesiguranţe cronice în luarea deciziilor. Figura 8.2 prezintă indicatorii BERD ai tranziţiei,
evidenţiind cererile de restructurare în opt categorii mari.
1994
4
1995
3,5 1996

3 1997
1998
2,5

1,5

0,5

0
Privatizarea pe

Privatizarea pe

Liberalizarea

Bursele de
Comerţul

concurenţei

ratei dobânzii
întreprinderilor

instituţiile

nebancare
Restructurarea

financiare
mărfuri şi
liberalizarea
exterior
preţurilor
scară largă

bancară şi
scară mică

Politica

Reforma
Figura 7.2 Schimbările în indicatorii BERD ai tranziţiei, 1994-1998 (media pe ţările Europei Centrale şi de Est)
Sursa: Raportul BERD al tranziţiei 1998.

La scorul de 1 punct, care reprezintă doar o mică schimbare faţă de vechiul regim, este
clar că mai sunt de făcut schimbări în aşa sectoare ca restructurarea întreprinderilor şi reforma
bancară până la scorul standardelor din Vest (scorul de 4 sau 4+). Chiar şi în statele de mai
mare succes decât celelalte mai rămân multe de făcut în ceea ce priveşte reforma sectorului
financiar, restructurarea întreprinderilor etc. Plus la aceasta, mai sunt necesare eforturi pentru
a crea o bază sigură a competitivităţii. Aceste probleme sunt strâns legate de controlul inflaţiei
şi a cheltuielilor guvernamentale, precum şi de aşa probleme ca şomajul şi problemele de
mediu. În continuare vom analiza următoarele două subiecte:

Şomajul şi condiţiile pieţei muncii

În ultimii doi ani, Bulgaria a realizat nişte succese economice pe care Fondul Monetar
Internaţional le-ar dori în acele părţi ale lumii unde o criză economică succede alta. În timp ce se pune
problema care este destinaţia ministerelor în procesul reformei, răspunsul e întotdeauna că scopurile
trebuie atinse deoarece ele sunt stipulate în acordurile cu FMI, programul este deschis şi transparent şi
este disponibil pe paginele web ale guvernelor din Bulgaria şi Anglia.
În mod incontestabil, politicile economice din ultimii doi ani au reprezentat o rupere
clară de trecutul haotic al Bulgariei, care era marcat de crize ale sectorului bancar şi bursier,
nerespectări ale legislaţiei financiare, deficite bugetare crescânde, pierderi ale întreprinderilor
de stat şi, în sfârşit, de hiperinflaţie.
Progresul a fost remarcabil. Un rol hotărâtor l-a avut introducerea reglementarii
monedei naţionale în vara anului 1997 (fapt care a permis fixarea ratei schimbului valutar a
levei bulgare faţă de marca germană la 1000 leve pentru 1 DM), guvernul de centru-dreapta,
condus de prim-ministrul Ivan Kostov, a adus stabilitatea necesară în economia Bulgariei. Din
1 iulie, are loc denominalizarea levei în raport de una nouă la o mie leve vechi.

126
 Sistemul de supraveghere a valutei a adus mult necesara stabilitate la luarea deciziilor,
spune Martin Zaimov, viceguvernator al Bancii Naţionale Bulgare. În timpuri de criză se
putea planifica doar pe o perioadă de câteva săptămâni, acum însă oamenii îşi pot face planuri
pe ani. Rezervele de valută au fost consolidate cu ajutoare internaţionale de la 400 mln. USD
în ianuarie 1997 până la 2,5 mlrd USD. Sectorului privat îi revin acum în jur de 67% din PIB
faţă de 42% cât era acum doi ani.
Având în faţă termenii restrictivi impuşi de acordul cu FMI, guvernul a obţinut un
excedent bugetar de 0,9% din PIB anul trecut. Scopul e de a asigura un buget balansat pe
termen mediu. Guvernul prezice un deficit bugetar de 2,8% din PIB pentru anul 1999, având
în vedere masurile ce trebuie luate în vederea amortizării efectelor negative ale reformelor ce
vor fi implementate în acest an. După dezastrele din anii trecuţi, economia a început să
prezinte nişte semne de creştere. E un progres real, dar şi fragil în acelaşi timp. PIB-ul s-a
micşorat cu 6,9% în 1997 şi cu 10,1% în 1996, care a fost ultimul an al guvernării socialiste.
Conform datelor BERD, PIB-ul Bulgariei din anul 1999 era încă de doar 66% faţă de nivelul
anului 1989, adică la zece ani de la începerea tranziţiei spre economia de piaţă.
Deşi în ultimii doi ani s-au obţinut succese de stabilizare, mai există încă probleme
serioase, sarcina guvernului fiind de a îndrepta Bulgaria spre o creştere sigură în condiţiile
limitărilor externe.
Activitatea economică este serios afectată de lipsa de capital. Băncile fiind
marcate de experienţa anilor trecuţi sunt extrem de prudente când vine vorba de
împrumuturi, ele îşi menţin o parte a activelor lor în depozite sigure în băncile germane
şi în hârtii de valoare guvernamentale. Veniturile din privatizare ar trebui să contribuie
la finanţarea deficitelor curente pe parcursul ultimilor doi ani, guvernul căutând
investitori strategici străini în aşa ramuri ca telecomunicaţiile, băncile de stat,
Bulgartabak (industria tutunului), rafinăria de petrol Neftichim şi Petrol (staţiile de
service auto de stat). Este important ca guvernul să efectueze cât mai repede
restructurarea întreprinderilor pentru a atrage investitorii străini şi în aşa sfere ca
producerea şi distribuirea energiei electrice.
Un element important care va spori atractivitatea Bulgariei ca ţintă de investiţii va
apărea spre sfârşitul acestui an 2001, când se preconiza intrarea pe pieţele internaţionale de
obligaţiuni. Acceptarea pe plan mondial a obligaţiunilor bulgare va fi un plus în favoarea
siguranţei politicilor economice ale guvernului.
Guvernul bulgar mai are încă de luat multe decizii economice dure. Privatizarea a
decurs încet, într-o modalitate birocratică şi în lipsă de transparenţă. Ar trebui intensificate
eforturile pentru a reforma aparatul de stat şi a dezrădăcina corupţia şi lobbysmul.
În condiţiile sistemului de planificare centralizată, dreptul la muncă era garantat de stat
şi fiecare lucrător avea unele drepturi în alegerea locului de lucru. După căderea
comunismului în aşa ţări ca Germania era un lucru obişnuit să găseşti polonezi la muncă, sau
în Ungaria puteai găsi bulgari angajaţi în câmpul muncii. Cu alte cuvinte, avea loc o migrare
din ţările mai sărace ale Europei de Est în ţările mai bogate. Acele persoane adesea erau
trimise înapoi în ţările de origine. Ca rezultat, femeile au devenit o forţă de munca în plus. În
aşa ţări ca Germania de Est , 75% din locurile de muncă pentru femei erau rezervate acestor
persoane. În urma reformei asemenea drepturi de muncă au dispărut şi ratele de angajare a
femeilor în câmpul muncii s-au micşorat simţitor. Ca urmare a creşterii creşterii restricţiilor
financiare asupra întreprinderilor, un număr mare de locuri de muncă din agricultură şi
industrie destinate bărbaţilor au fost pierdute şi rata şomajului a crescut. Creşterea şomajului
industrial la locurile de muncă pentru bărbaţi reflectă amploarea restructurării întreprinderilor
în regiune şi angajarea suprasaturată înainte de tranziţie. Eurostat estimează ca în perioada
1990–1997, rata de angajare din sectorul industrial s-a micşorat cu peste 6 milioane de
persoane, adică cu o treime.
Odată cu promovarea reformelor rata de angajare în sectorul privat din ţările Europei
Centrale şi de Est a început să crească vertiginos. De la un nivel de sub 10% din numărul total

127
de angajaţi în 1990, până la 70% în 1998, în aşa ţări ca Polonia, Letonia şi Lituania. În toata
regiunea, rata sectorului privat este acum de peste 50%. La fel, în timp ce agricultura continua
să reprezinte încă un segment important în aceşti ani de tranziţie, a fost observată o creştere
importantă a nuvelului de angajare în sectorul serviciilor. Importanţa crescândă a comerţului
internaţional cu servicii a condus spre aceea ca, sectorul serviciilor să deţină acum cel mai
mare segment din numărul total de angajaţi în marea majoritate a ţărilor din Europa Centrală.
Salariile medii continuă să fie inferioare celor din Vest, dar în majoritatea ţărilor
prezintă o creştere sigură. În timp ce creşterea nivelului salariilor contribuie la îmbunătăţirea
situaţiei multor angajaţi şi a familiilor lor, există totuşi probleme, cum ar fi faptul că rata de
creştere a salariilor reale întrece rata de creştere a productivităţii muncii. Creşterea costurilor
pe unitate de produs reprezintă o ameninţare potenţială la adresa competitivităţii ţărilor din
Europa Centrală şi de Est, mai ales în acele economii în care exportul, este predominant.

Teme pentru discuţie:

1. Grupările din Europa Centrală şi de Est.

2. Ce factori condiţionează diferenţa considerabilă între veniturile reale a Europei de Vest
şi Europei fost comuniste?
3. Care au fost avantajele economiilor de tranziţie a ţărilor din Europa Centrală faţă de
ţările din Balcani şi Noile State Independent?
4. Rezultatele crizei financiare din Bulgaria şi Rusia.
5. Rezultatele imediate ale liberalizării economiilor la începutul anilor 90.
6. Influenţa fenomenelor externe din 1998-1999, cele mai importante dintre ele fiind
conflictul din Kosovo şi criza financiară din Rusia, asupra economiilor Europei
Centrale şi de Est.
7. Ce înţelegem prin conceptual de tranziţie?
8. Ce presupune procesul de liberalizare a pieţelor.
9. Reglementarea preţurilor şi veniturilor în perioada comunistă.
10. În ce constau programele de stabilire a economiei.
11. Explicaţi metoda “terapiei de şoc” aplicată în Polonia şi Cehia.
12. Rolul procesului de privatizare în perioada de tranziţie.
13. În ce ţări privatizarea a fost înfăptuită prin vânzarea activelor statului investitorilor
strategici din Vest?
14. Metodele de privatizare utilizate în ţările Europei Centrale şi de Est.
15. Programul de privatizare în Republica Cehă.
16. Criticile în adresa naturii şi scopului privatizării în Republica Cehă.
17. Procesul de privatizare în Ungaria.
18. Programul de privatizare în Polonia.
19. Procesul de Privatizare în Rusia.
20. Procesul de Privatizare în Moldova.
21. Factorii de care trebuie să se ţină cont la restructurarea întreprinderii.
22. Reforma de dezvoltare a sectorului financiar în ţările din Europa Centrală şi de Est.
Faceţi comparaţie.
23. Reorientarea comerţului şi integrarea în comunitatea economică internaţională.
24. Problemele cu care se confruntau ţările Europei Centrale la exportul în Europa de
Vest.
25. Semnarea Acordurilor de asociere între ţările din Europa Centrală şi Europa de Vest,
importanţa lor.

128
 Literatura de referinţă:
___________________________________________________________________________

1. Inottai Andras, The Czech Republic, Hungary, Poland, the Slovak Republic and
Slovenia, Winners and losers of EU Integration: Policy Issues for Central and Eastern
Europe, World Bank, 2000.
2. “Economic Survey of Europe”, Economic Commission for Europe, United Nations,
2000 No.1, “The Transition Economies” p.117-150.
3. Mayhew Alan, Recreating Europe: the European Union’s Policy Towards Central and
Eastern Europe, Cambridge University Press, 1998, p. 403.
4. Maresceau Marc, Enlarging the European Union. Relations between the EU and
Central and Eastern Europe, Longman, London, 1997.
5. Simon Mercado, European Business, 2001, p. 258-285.
6. Inottai Andras, Political, economic and social arguments for and against EU
Enlargement, Institute for World Economics, Budapest, 1999, p.20.
7. Derek H. Aldcroft, The European Economy 1914 –2000, 4 th Edition, 2001, „Eastern
Europe in Transition”, p. 245-260.
8. George Petrakos, Gunther Maier, Integration and Transition in Europe, Routledge
Studies in the European Economy, London, 2000, p. 257-267.

Literatură adiţională:

1. Guglielmo Carchedi, “For another Europe” A class analysis of European Economic

Integration, Verso, London and New Zork, 2001.
2. Balwin, Richard, The costs and benefits of Eastern enlargement. The impact on the EU
and Central Europe, Economic Policy, 1997, p. 125-176.

http://www.europeaninternet.com/centraleurope/
http://www.europarl.eu.int/enlargement

Informaţie despre economiile în tranziţie găsiţi pe websitul Comisiei Economice a

Naţiunilor Unite http://www.unece.org/

129
8. Extinderea Uniunii Europene spre Est

81 Dezvoltarea proiectului european, condiţiile de aderare la UE

8.2 Strategii de aderare la UE
8.3 Lărgirea UE: cost şi beneficii
8.4 Consecinţele financiare ale lărgirii UE

8.1 Dezvoltarea proiectului european, condiţiile de aderare la UE

Crearea Comunităţii Europene a avut la bază două principii care deşi, în teorie, erau în bună
măsură contradictorii, s-au dovedit eficace în promovarea unor raporturi tot mai strânse între membrii
acesteia. Pe de o parte, proiectul european pornea de la prezumţia că statul-naţiune era principala
cauză a catastrofelor cu care s-a confruntat Europa în prima jumătate a secolului XX şi, în consecinţă,
integrarea acestora într-un cadru mai larg , respectiv „îngrădirea” rolului lor, reprezenta condiţia
esenţială a unei păci durabile în Europa. Pe de altă parte, construcţia europeană nu putea să ignore
realitatea statelor-naţiune şi, ca atare, guvernele acestora au stabilit prin Tratatul de la Roma un sistem
de decizie care le permitea, într-un cadru colectiv, să aibă ultimul cuvânt în marea majoritate a
domeniilor.
Această contradicţie aparentă între cele două principii reflectă, de fapt, intenţiile părinţilor
fondatori, în viziunea cărora prevenirea unor noi conflicte depindea de instaurarea unui sistem care să
asigure un echilibru între statele mari şi cele mici în privinţa controlului puterilor decizionale.
Uniunea Europeană se află în prezent în faţa sfidării majore a celei mai mari
extinderi din istoria existenţei sale. Perspectivele apropiate ale acestei extinderi,
comparabilă ca semnificaţie cu crearea pieţei unice europene şi a monedei unice, generează
speranţe întemeiate privind realizarea valorilor democraţiei la scara continentului european, în
condiţiile unui progres economic mai bine partajat. În acest sens, se poate afirma că
extinderea constituie nu numai o sfidare majoră pentru UE, ci dimpotrivă, şi o şansă istorică.
Cu toate aceste progrese notabile, reuşita proiectului construcţiei europene impune
soluţionarea corespunzătoare a problemelor cu incidenţe directe, de care depinde, în ultimă
instanţă, încheierea cu succes şi într-o perioadă rezonabilă de timp a actualei etape de
extindere a Uniunii Europene. Două dinte aceste aspecte se detaşează ca importanţă şi se
plasează în centrul atenţiei statelor membre şi candidate la Uniunea Europeană : reforma
instituţională în perspectiva extinderii şi modalităţile de aplicare a principiului
flexibilităţii în cadrul UE.
Maniera în care se va produce lărgirea UE a frământat foarte mult cancelariile naţionale şi
comunitare, organismele cu vocaţie europeană, cercurile academice dar şi cetăţenii, în egală măsură ai
ţărilor deja membre ale grupării, precum şi ai ţărilor care speră ca, mai devreme sau mai târziu, să
participe plenar la noua arhitectură continentală. Cu privire la acest subiect s-au lansat numeroase
alternative, care aveau ca pivot central fie momentul previzibil al lărgirii UE într-o direcţie sau alta, fie
viteza cu care se va produce evenimentul şi mai ales costurile şi câştigurile derivate din acest proces.
Multe din transformările efectuate în ţările din Europa Centrală şi de Est au avut ca scop de a adapta
sau chiar de a depăşi practicile Europei de Vest. Un mare efort a fost făcut în vederea ajustării
legislaţiei naţionale la regulile comunitare în diferite domenii, cum ar fi regulile concurenţei,
reglementarea serviciilor financiare şi protecţia consumatorului. Aceste eforturi reflectă hotărârea
guvernelor ţărilor din Europa Centrală şi de Est de a se integra în UE. Un număr mare de ţări au depus
cereri de aderare la UE. Condiţiile de bază pentru lărgirea UE au fost stabilite în Art. 10 al Tratatului
de la Roma (acum Art. 49 A Tratatului de la Amsterdam): „ Orice Stat European poate cere să
devină membru al Uniunii”, trebuie doar să adreseze cererea de aderare Consiliului UE, care va
acţiona unanim după consultaţia cu Comisia Europeană şi după aprobarea Parlamentului European,
care va acţiona prin majoritate absolută a membrilor prezenţi. Din această prevedere nu rezultă clar ce
înseamnă a fi „european”. Este, în general, acceptat că pachetul de criterii pentru a fi considerat
european este un mix de particularităţi istorice, geografice, culturale sau politice. Astfel, în 1987,
Maroc a depus cerere pentru a deveni membru al Comunităţii, cerere refuzată de către Consiliu din
motivul că Maroc nu este un stat european. În schimb, referitor la Turcia, acordul de asociere semnat
în 1963 prevede posibilitatea aderării Turciei la Comunitate (Art. 28). Turcia face parte din „conceptul

130
european” în pofida faptului că o mare parte din teritoriul turc geografic este situat în Asia, însă
Consiliul a confirmat eligibilitatea acestui stat, deşi cererea Turciei pentru aderare a fost refuzată de
două ori.
Cererile depuse pentru aderarea la UE:

1. Turcia 14 aprilie 1987

2. Cipru 3 iulie 1990
3. Malta 16 iulie 1990
4. Ungaria 31 martie 1994
5. Polonia 5 aprilie 1994
6. România 22 iunie 1995
7. Slovacia 27 iunie 1995
8. Letonia 13 octombrie 1995
9. Estonia 24 noiembrie 1995
10. Lituania 8 decembrie 1995
11. Bulgaria 14 decembrie 1995
12. Republica Cehă 17 decembrie 1996
13. Slovenia 10 iunie 1996

În 1993, la reuniunea Consiliului European de la Copenhaga, statele membre ale

UE au luat o decizie importantă privind lărgirea UE spre Est. Aderarea ţărilor va fi posibilă
doar atunci când ţările candidate vor fi gata să-şi asume obligaţiile de membru al UE,
satisfăcând condiţiile economice şi politice cerute. În acelaşi timp, statele membre au stabilit
criterii preliminare pentru dobândirea calităţii de membru al UE:
 Stabilitatea instituţiilor ce garantează democraţia, statul de drept, drepturile
omului, respectul faţă de minorităţi şi protecţia acestora;
 Existenţa unei economii de piaţă funcţionale, precum şi capacitatea de a face
faţă presiunii concurenţiale şi forţelor pieţei din interiorul Uniunii;
 Capacitatea de a-şi asuma obligaţiile ce decurg din calitatea de membru al UE,
inclusiv aderarea la scopurile uniunii politice, economice şi monetare.
Deoarece aderarea la UE presupune acceptarea în perspectivă a obiectivelor Uniunii
Economice şi Monetare, toate ţările candidate vor trebui să satisfacă criteriile de convergenţă
adoptate în cadrul Conferinţei Interguvernamentale de la Maastricht (decembrie 1991). Chiar
dacă respectarea criteriilor de convergenţă nu este o precondiţie a aderării la UE, aceste
criterii rămân puncte-cheie de referinţă ale politicilor macroeconomice de stabilitate şi vor
trebui respectate în timp util de noile state membre, de o manieră permanentă. Ţările
candidate sunt subiecte ale unor rapoarte ale Comisiei Europene în care se înregistrează
progresul în fiecare din aceste domenii. Prezentarea Raportului din octombrie 1999 a arătat că
toate ţările candidate încă mai întâmpină greutăţi în pregătirea lor pentru aderare. Totuşi,
diferenţele între ţările aplicante în ce priveşte îndeplinirea criteriilor de eligibilitate se
caracterizează prin posibilitatea de a identifica acele transformări care au loc cu o viteză mai
mare pentru a îndeplini cerinţele UE. Ungaria şi Polonia sunt acele ţări care au prezentat un
progres evident în ce priveşte ajustarea legislaţiei naţionale la dreptul comunitar. Slovenia de
asemenea a înregistrat un anumit progres din 1997, dar mai trebuie să-şi grăbească procesul
de privatizare şi restructurare a întreprinderilor. Aceste trei ţări au primit critică în ce priveşte
dirijarea sistemului administrativ, sistemului judiciar şi politic. Domeniile ca asistenţa din
partea statului, legea protecţiei mediului şi reformele în agricultură sunt de asemenea subiecte
care au primit critică din partea Comisiei.

În martie 1998, Uniunea Europeană a deschis negocierile formale cu Republica Cehă,

Estonia, Ungaria, Polonia şi Slovenia (de asemenea şi cu Cipru). În decembrie 1999, la
Sumitul de la Helsinki, statele membre ale UE au decis să deschidă negocieri cu celelalte
ţări rămase în al doilea val de aderare - Bulgaria, Letonia, Lituania, România şi Slovacia, de
asemenea cu Malta şi Turcia. Aceste ţări candidate sunt în prezent angajate în negocierile

131
deschise de UE şi continuă să facă ajustările de ordin economic şi politic pentru a se integra în
UE. În condiţiile în care perspectiva extinderii a devenit deja un „aquis”, care se va traduce
prin noi dimensiuni şi o mai mare eterogenitate a UE, este greu de imaginat că într-o astfel de
configuraţie nouă, toate statele membre vor manifesta, la un moment dat, aceeaşi capacitate şi
disponibilitate de a se integra în evoluţia construcţiei europene. În consecinţă, lărgirea nu
trebuie să se facă însă în detrimentul aprofundării integrării europene, motiv pentru care
sunt foarte importante acţiunile menite să garanteze continuitatea forţei şi coerenţei Uniunii,
conform principiilor fundamentale ale construcţiei europene şi obiectivelor sale de natură
politică, economică şi socială, care să combine armonios un spaţiu economic şi social comun
cu o uniune politică mai vizibilă şi mai puternică pe scena internaţională.
Conferinţa Interguvernamentală de la Nice a asigurat reconcelierea obiectivului
extinderii cu cel al aprofundării integrării europene, printr-o mai clară definire a
posibilităţilor de a recurge la aplicarea „cooperării întărite” şi a principiului flexibilităţii.

8.2 Strategii de preaderare la UE

Pornind de la criteriile enunţate la Consiliul European de la Copenhaga, din iunie

1993, a căror îndeplinire se impune pentru dobândirea statutului de membru al UE, Consiliul
European de la Essen (decembrie 1994) a adoptat un document programatic – „Strategia de
pregătire a ţărilor asociate din Europa Centrală şi de Est pentru aderarea la UE”.
Pentru aplicarea acestei strategii, Comisia Europeană a elaborat „Cartea Albă”
principalul ghid al armonizării legislaţiilor naţionale cu reglementările comunitare
privind integrarea în piaţa internă a ţărilor asociate. Consiliul European de la Madrid din
decembrie 1995 a solicitat Comisiei Europene elaborarea unor avize în privinţa candidaturilor
înaintate UE, ele fiind necesare pentru luarea deciziei de a începe negocierile de aderare. Se
stabileşte, cu aceeaşi ocazie, ca aceste negocieri să înceapă la minimum 6 luni de la încheierea
Conferinţei Interguvernamentale având ca scop reforma Uniunii. Comisia Europeană
transmite, la sfârşitul lunii aprilie 1996, ţărilor aspirante la integrare chestionarele privind
stadiul pregătirii pentru aderare, răspunsurile la acestea fiind definitorii în elaborarea avizelor.
Agenda 2000, adoptată de către Comisie la 15 iulie 1997, deschide procesul de
reflecţie asupra ajustărilor structurale impuse de noile realităţi ale Uniunii din ce în ce mai
integrate la nivel economic, politic şi de securitate. În acest context sunt elaborate avize de
către Comisia Europeană cu privire la nivelul de pregătire a ţărilor din Europa Centrală şi de
Est în ceea ce priveşte criteriile de aderare. Avizele au constituit o bază realistă şi obiectivă
pentru iniţierea procesului de negocieri şi aderarea la Uniunea Europeană. Concluziile
Consiliului European de la Luxemburg au consfinţit, printr-un consens istoric al statelor
membre ale UE, statutul de candidat pentru cele 10+1 state europene aflate în relaţii de
asociere cu Uniunea Europeană.
Pentru pregătirea aderării la Uniune, a fost dezvoltată o strategie consolidată de
preaderare, al cărei element-cheie este constituit din acordurile europene (sau acordurile de
asociere, individuale pentru fiecare ţară candidată), care enunţă principiile, obiectivele şi
priorităţile acţionale şi mobilizează într-un cadru unic toate formele de asistenţă comunitară.
Acordurile europene conţin prevederi referitoare la câteva mari domenii: dialogul
politic, libera circulaţie a mărfurilor, circulaţia lucrătorilor, apropierea legislaţiilor,
cooperare economică şi comercială, şi cooperarea culturală. Caracterul dinamic şi
cuprinzător al procesului iniţiat la Luxembourg a fost prezervat în etapele de deschidere a
Conferinţei Europene, ca un cadru paneuropean de întărire a cooperării interstatale; lansarea
oficială, la Bruxelles, în martie, a procesului de lărgire a Uniunii cu toate statele nominalizate
la Luxemboug, demararea „screening”-ului şi examinarea analitică a „acquis
communautaire”.
În paralel cu negocierile demarate prin intermediul procedurii de „screening” cu cei
5+1 candidaţi „ins” (Polonia, Ungaria, Republica Cehă, Slovenia, Estonia şi Cipru), iar în

132
2000 cu ţările „pre-ins” din valul II sau din Grupul „Helsenki” (Romania, Slovacia, Letonia,
Lituania şi Bulgaria), participanţi activi la procesul de examen analitic al „aquis
communautaire” (actualmente aflat în fază bilaterală), al cărui obiectiv îl constituie
armonizarea legislaţiei naţionale cu normele comunitare. La 31 Martie 1998 volumul acquis-
ului comunitar reprezintă circa 100.000 pagini şi este divizat în 31 capitole pentru negocieri.
Începând cu anul 1998, Comisia Europeană prezintă Consiliului UE un Raport
anual cu privire la progresele înregistrate de fiecare stat candidat în îndeplinirea criteriilor de
aderare cu deosebire, asupra gradului de asimilare a „aquis communautaire”. Gradul de
îndeplinire este următorul:
1. Stabilitatea Instituţiilor, garantarea democraţiei, drepturilor omului etc, este
respectat de toate ţările candidate din Est, cu excepţia Slovaciei şi
României, unde protecţia minorităţilor maghiare şi respectiv rome este
insuficientă.
2. Doar Bulgaria, România, Letonia şi Lituania nu respectă al doilea criteriu,
care se referă la existenţa unei economii de piaţă viabile, capabile să
înfrunte concurenţa pieţei unice europene şi presupune ca preţurile şi
comerţul să fie liberalizate, să domine o stabilitate macroeconomică şi o
politică economică coerentă şi să funcţioneze un sistem legal.
3. Toate ţările candidate trebuie să depună eforturi importante pentru a adopta
acquis-ului comunitar şi aderarea la obiectivele politice, economice şi
monetare, necesită eforturi mari de adaptare din partea tuturor candidaţilor,
în special în domeniul mediului, transportului, problemelor sociale, justiţiei
şi agriculturii.

Acordurile de Asociere

În octombrie 1991, Jacques Delors, face un apel statelor membre ale UE pentru
lărgirea UE până la 24 sau chiar până la 30 state membre. Răspunsul lui la destrămarea
sistemului economic al ţărilor din Estul Europei şi a cererii crescânde din partea ţărilor
CEFTA pentru aderare la UE, a fost de a împărţi sistemul în două cicluri concentrice. După o
perioadă pregătitoare şi plină de numeroase ezitări, la 16 decembrie 1991, s-au semnat la
Bruxelles, o serie de acorduri europene, cu Ungaria, Polonia şi atunci fosta Cehoslovacie.
Ulterior, după separarea celor două părţi ale Cehoslovaciei s-au renegociat acorduri cu Cehia
şi Slovacia, acorduri ce au fost din nou semnate la 4 octombrie 1993 cu cele două noi state
asociate. Părţile au semnat la aceeaşi dată: acorduri interimare care facilitau aplicarea
anticipată a prevederilor privind aspectele comerciale şi economice ale asocierii. Pentru
intrarea în vigoare a acordurilor interimare a fost necesară aprobarea parlamentelor ţărilor est-
europene şi a Parlamentului European.
Continuând pe aceeaşi linie a deschiderii unei noi generaţii de relaţii economice cu cât
mai multe state din zonă, Comunitatea Europeană a finalizat în 1993 negocierile privind
semnarea acordurilor europene şi cu România şi Bulgaria. Ulterior, au fost semnate acorduri
de asociere cu Estonia, Letonia, Lituania şi Slovenia. Acordurile de asociere, fiind cele mai
importante instrumente în stabilirea relaţiilor economice strânse între ECE şi UE,
reprezentând o etapă mai avansată de colaborare a UE cu ţările terţe, ele au drept scop
promovarea expansiunii comerţului şi relaţiilor economice între zonele date, instaurarea
unui cadru pentru dialogul politic, asistenţa tehnică şi financiară a UE cu ţările ECE. În
plus, AA sunt menite să accelereze integrarea progresivă a fiecărei ţări în UE, reprezentând,
astfel, o condiţie şi etapă obligatorie pentru aderare la UE. Scopul final al acestor acorduri
este crearea unor zone de liber schimb pentru produsele industriale între UE şi ţările
est-europene într-o perioadă de 10 ani pentru aşa ţări ca Bulgaria, Cehia,Ungaria, Polonia,
România şi Slovacia, 6 ani pentru Lituania şi Slovenia, 4 ani pentru Letonia. Acesta fiind
calendarul eliminării treptate a restricţiilor tarifare sau netarifare, pe grupe sau subgrupe de

133
produse. Liberalizarea schimburilor comerciale reciproce se va face asimetric, în cazul
produselor sensibile la concurenţă (oţel, cărbune, textile), liberalizarea importurilor
comunitare din ţările est-europene urmează a fi făcută simultan (restricţiile cantitative în cazul
textilelor) sau în intervale de timp apropiate.
Acordurile de Asociere nu au satisfăcut complet aşteptările ţărilor est-europene care se
simţeau închise într-o situaţie ambiguă la jumătate de cale dintre asociere şi aderare. De aceea,
ele au reclamat recunoaşterea posibilităţilor şi elaborarea calendarului de aderare la UE.
Revendicările date au fost satisfăcute prin decizia Consiliului european de la Copenhaga (iulie
1993), care a recunoscut explicit principiul de lărgire a UE spre Est.
Acordurile de asociere au avut un impact important asupra relaţiilor dintre UE şi ECE
pe planul creşterii economice. Ţările din Europa Centrală şi de Est, dependente în mare parte
de comerţul exterior, obţin acces la o nouă piaţă de desfacere, cea a UE, ceea ce le permite să
limiteze aprofundarea crizei economice. În plus, creşterea esenţială a exporturilor spre UE a
contribuit la relansarea economiei şi apoi la creşterea acesteia. În afară de efectele pozitive
acordurile de asociere s-au soldat şi cu unele consecinţe negative, printre care notăm
următoarele. Acordurile de asociere nu se referă la sectorul agricol, care ocupă un rol destul
de important în ţările ECE. Un regim special îl au exporturile de produse agricole ale ţărilor
est-europene în Comunitate care vor rămâne în continuare puternic îngrădite, deşi acordurile
prevăd continuitatea negocierilor privind concesiile reciproc acordate. Deocamdată însă,
ţările est europene nu beneficiază pentru această grupă de produse, decât de consolidarea
schemelor de preferinţe vamale acordate anterior în cadrul Sistemului Preferinţelor
Generalizate. Comunitatea îşi va menţine, chiar şi în cazul unor produse industriale
considerate a fi mai sensibile, până la limita unei perioade de cinci ani, anumite restricţii
tarifare.
Deschiderea reală, imediată sau în perspectivă, a pieţei comunitare pentru o serie de
produse (îndeosebi industriale) creată ca urmare a eliminării unor bariere vamale sau
netarifare, poate fi erodată prin aplicarea altor măsuri restrictive, prevăzute în textele
acordurilor. Acordurile de asociere prevăd, de asemenea, posibilitatea ca părţile să poată
aplica măsuri anti-dumping şi măsuri de salvgardare. Un alt obstacol, cu efecte indirecte mai
mult complexe, îl constituie regulile de origine, care prevăd obligaţia ca 60% din conţinutul
produselor exportate de ţările est-europene în Comunitatea să provină din ţara est-europeană
respectivă.

8.3 Lărgirea UE: cost şi beneficii

Calitatea de membru al UE va avea un impact major asupra tuturor faţetelor vieţii

economice, politice şi sociale. Implicaţiile economice vor fi precumpănitoare, însă se vor
înregistra schimbări radicale şi în domeniul politic, securitate, social şi cultural. Politic
integrarea ţărilor din ECE în UE va cimentui procesul de democratizare şi va contribui la
stabilitatea pe întregul continent. O Europă lărgită poate avea o pondere şi o influenţă mult
mai mare pe scena internaţională, maximizând şi armonizând „vocea europeană” în afacerile
mondiale. Din punct de vedere economic, lărgirea spre Est va avea un efect pozitiv asupra
măririi pieţei ceea ce înseamnă 100 milioane de noi consumatori. Pieţele ţărilor din
Europa Centrală şi de Est sunt destul de atractive în stadiu de constituire şi cu cereri enorme,
prezentând surse ieftine de materii prime şi produse primare. În cazul nelărgirii spre Est şi
neeliminării restricţiilor reziduale, UE ar pierde parţial influenţa pe aceste pieţe de desfacere
în favoarea SUA, care la moment este una din cele mai principale puteri economice în lume.
Lărgirea va putea aduce noi plusuri pentru accelerarea economică şi a stimulării fluxurilor de
investiţii în ţările în tranziţie. O integrare mai profundă a pieţei aduce un potenţial clar de
venituri pentru toate ţările implicate în această integrare. Accesul sporit la pieţele de capital şi
investiţii europene, la noi echipamente şi sisteme informaţionale la „know-how” managerial şi
tehnicile organizaţionale din ţările dezvoltate se privesc ca avantaje pozitive care pot decurge

134
în urma integrării în spaţiul european. Investitorii nu numai că vor avea o încredere în
economia statelor din regiune, dar de asemenea vor beneficia în urma eliminării restricţiilor
rămase încă privind circulaţia muncitorilor, mărfurilor, serviciilor şi capitalurilor. Creşterea
competitivităţii pe piaţa internă, va conduce la motivarea şi stimularea agenţilor economici
autohtoni în sensul sporirii productivităţii şi a eficienţei prin dezvoltarea de noi produse şi
servicii, introducerea tehnologiilor moderne şi diminuarea costurilor de producţie.
Dezvoltarea comerţului va însemna un stimul important pentru economia naţională şi piaţa
forţei de muncă. O situaţie economică stabilă ar prezenta un avantaj şi pentru UE şi pentru
ţările din ECE.
Efectele economice în urma lărgiri vor fi fără îndoială benefice pentru Uniune cât şi
pentru ţările asociate. Liberalizarea factorilor de producţie, regulile comune ale pieţei vor
oferi posibilitatea unei alocări mai eficiente a resurselor, exploatând economiile de
dimensiune mai efectiv. Totuşi aceste beneficii nu vor fi instantanee şi vor putea aduce
numeroase obstacole şi vor fi de ne evitat pentru o perioadă de timp presiunile la nivel
regional de ajustări substanţiale la regulile pieţei unice, care pot provoca tensiuni economice
şi sociale. Introducerea standardelor UE în multe domenii a necesitat o adaptare a legilor
naţionale la regulile comunitare, ceea ce a adus costuri şi cheltuieli mari pentru statele
asociate.
Armonizarea şi ajustările legislaţiei naţionale la regulile comunitare în aşa domenii
cum protecţia socială şi a mediului poate aduce o ameninţare avantajelor competitive a
standardelor naţionale prezente. Din perspectiva ţărilor UE un număr de preocupări sunt
evidente:
- Teama că lărgirea spre Est va face ca UE să funcţioneze foarte greu şi eficient şi va
conduce la creşterea conflictelor şi dificultăţilor manageriale;
- Teama că extinderea va conduce la slăbirea şi adâncirea disparităţilor între Statele
Membre;
- Consecinţe financiare pentru politica agricolă comună,
- Grija pentru penetrarea produselor ieftine şi de o calitate mai proastă;
- În cazul unei competitivităţi insuficiente a industriilor ţărilor candidate poate interveni
un transfer de activitate economică (emigranţi) spre statele UE şi respectiv creşterea
şomajului în ţările candidate. Din acest punct de vedere este, important de la bun
început de a stabili corect durata şi natura perioadei de tranziţie pentru ţările candidate,
precum şi capacitatea răspunsului dinamic al producătorilor locali la concurenţa
externă crescândă;

Aceste temeri însă nu au stopat stabilirea strategiilor de aderare şi nu au schimbat părerea

Consiliului UE privind scopul Extinderii UE. Este clar, totuşi, că aceste preocupări au
contribuit la menţinerea argumentelor UE asupra fragmentării eforturilor de continuare a
procesului de aderare.
Unul din scopurile globale ale lărgirii UE spre Est reprezintă dorinţa de a slăbi întru-
câtva influenţa SUA pe piaţa mondială, situaţie creată în ultimele decenii. SUA se strădui sub
diferite metode să dicteze ordinea mondială şi chiar după expresia unor specialişti occidentali,
să preia sub control activitatea OMC. Numai din aceste motive a fost creată zona de liber
schimb nord americană (NAFTA) care concurează după puterea economică cu UE. Tot din
aceste motive SUA intenţionează să lărgească această zonă spre America Latină. Drept
răspuns la aceste intenţii , UE tinde să se extindă spre Est. O întârziere însemnată în realizarea
acesteia ar putea conduce la apariţia unui dezechilibru de forţe pe plan mondial.
Evaluarea acestor argumente este scopul acestui capitol, este benefic să facem şi unele
explicaţii a unor preocupări specifice referente la consecinţele financiare ale lărgirii UE.
Aceste îngrijorări sunt principalele dezbateri între statele membre prezente în UE la revizuirea
politicii fiscale şi aranjamentelor instituţionale.

135
8.4 Consecinţele financiare ale extinderii UE

Din partea UE, este cert faptul ca expansiunea va avea în mod sigur consecinţe asupra
anumitor politici şi asupra cheltuielilor Comunităţii legate de ele. Acesta de asemenea, a fost
cazul extinderii în trecut, dar având în vedere particularităţile actuale ale economiilor
candidate (rata relativă a subdezvoltării şi un sector agricol mare), apar întrebări cu privire la
viitoarea finanţare şi operare a agriculturii UE şi politicilor regionale. Estimările prezente a
costurilor fiscale comune constituie acum de la 0.1% la 0.2% din PIBul UE-15. După cum a
remarcat Keuschnigg şi Kihler (1999), "având în vedere ca Uniunea deţine resurse în valoare
de peste 1.27% din PIB-urile naţionale, aproximativ 10% din bugetul Uniunii este mizat". La
nivelul politicii ce permite micşorări în cheltuielile agricole şi subsidii în anii următori,
estimările conservative sugerează că costul PAC al statutului de membru al CEE ar putea fi în
jur de 10 mlrd euro. În timp ce produsele întreprinderilor agricole din Est trec de la regimele
de protecţie externă a PAC la structurile sale de preţuri interne şi susţinere a veniturilor.
Cheltuielile PAC vor fi amplificate şi veniturile de pe urma tarifelor vor scădea. În ceia ce
priveşte politicele structurale, expansiunile estice ar putea costa în jur de 13 mlrd euro
(Baldwin, 1997). În timp ce unele calcule au dublat în mod virtual acest preţ, ar trebui să se
aibă în vedere faptul că în condiţiile regulilor actuale, oferta structurală de fonduri ale Uniunii
Europene trebuie să corespundă ofertei de fonduri de către guvernele statelor. În acest context,
Comisia Europeană a estimat că noii membri nu vor fi în stare să absoarbă mai mult de 4%
din propriul lor PIB, capacitatea de absorbţie variind de la caz la caz.
În mod sigur consecinţele bugetare ale lărgirii spre est sunt uriaşe şi statele membre
în mai multe rânduri nu au putut ajunge la un numitor comun în problema administrării lor.
Anumite state, ca Spania şi Portugalia, care primesc transferuri monetare importante în
condiţiile politicelor structurale ale UE, au fost determinate de a securiza asigurarea
alocaţiilor financiare viitoare şi au pledat în favoarea UE să-şi consolideze asigurarea cu
fonduri. Alţii, aşa ca Olanda şi Finlanda, au fost determinate să-şi menţină cheltuielile UE la
niveluri acceptabile şi de a elabora reforme spre realizarea extinderii. Dacă UE şi-ar menţine
planul recent de cheltuieli de 1,27% din PIBul UE, alocaţiile financiare primite de unii
membri existenţi ar fi în mod inevitabil reduse în urma lărgirii UE.
Problemele legate de aceste politici sunt complexe, însă UE este determinată să
păstreze coerenţa şi eficienţa acestor politici (dacă să nu le îmbunătăţească) la acceptarea
noilor state membre. Iată de ce în cazul agriculturii Comisia a propus să fie continuată direcţia
reformelor iniţiate în cadrul planului MacSharry din 1992. Acestea implică reduceri
progresive în suporturile intervenţioniste de preţ în cazul la aşa bunuri ca cerealele, uleioasele,
carnea de vită, precum şi reducerea tarifelor şi subsidiilor exporturilor stabilite cu partenerii
OMC la Runda Uruguay . Între timp, sectorul agricol din ţările ECE va avea de suferit
restructurări importante înainte de a pute fi discutat statutul de membru. În timp ce unii sunt
de dimensiuni modeste şi nu prezintă probleme financiare concrete (spre exemplu sectorul
agricol din Cehia), alţii sunt de gabarite mari şi au suprafeţe importante ineficiente. Conform
lui Schoemberg (1998), spre exemplu mărimea medie a unei întreprinderi agricole în Polonia
este de aproximativ 8 ha. În Marea Britanie, sectoarele mai mici de 10 ha reprezintă doar o
pătrime din toate întreprinderile agricole. Conform actualelor reguli PAC, acest model al
activităţii în Polonia (care are 4 milioane de fermieri) ar putea fi pozitiv pentru mii de fermieri
polonezi care ar putea beneficia de un număr de subsidii PAC, plăţi compensatorii şi sprijin al
veniturilor.
În ceia ce priveşte politica regională, problema-cheie este de a găsi acea structură care
ar permite oricărui nou membru de a primi grade substanţiale de asistenţă fără a crea stare de
nemulţumire printre membrii actuali mai săraci ai UE. Optzeci şi cinci din optzeci şi noua
regiuni din ECE (la nivelul NUTS II) sunt acum eligibile pentru prima prevedere a finanţării,
deoarece veniturile lor pe cap de locuitor sunt sub 75% din media UE.

136
Politica Agricolă Comună

Timp de patruzeci de ani, Politica Agricolă Comună a Comunităţii (PAC) a avut ca

scop creşterea productivităţii în Europa şi stabilizarea veniturilor pe piaţa agricolă. În urma
acestui proces, UE acum trece printr-o liberă circulaţie a produselor agricole între economiile
membre în baza preţurilor comune, reguli comune de concurenţă şi administrare centrală din
partea UE. Principiile Comunităţii oferă prioritate vânzărilor produselor UE prin intermediul
reglementărilor importurilor, pârghii şi tarife vamale, subsidizarea preţurilor şi alte forme de
susţinere naţională a pieţei. Deoarece preţurile UE sunt mai mari decât cele de pe pieţele
mondiale, PAC ar trebui să protejeze producătorii locali de pe pieţele interne împotriva
importurilor ieftine şi fluctuaţiilor prin aplicarea acestor măsuri. Deşi preţurile comune,
barierele externe şi intervenţiile pe piaţa se utilizează în vederea controlării producţiei
agricole şi de a stabiliza pieţele în termeni generali, protecţia externă şi intervenţia acoperă în
jur de două treimi din producţia agricolă din UE, iar protecţia externă fără intervenţie acoperă
în jur de o treime. În cazurile precedente, protecţia prin intermediul pârghiilor şi tarifelor
vamale este combinată cu menţinerea formală a preţurilor UE mai sus de anumite niveluri
minime. Anumite agenţii există în cazul produselor cheie ale Comunităţii aşa ca cerealele,
laptele praf, carnea de vită, care cumpăra supra-oferta în vederea stabilizării preţurilor pieţei.
Cadrul acestei politici a întâmpinat un număr de schimbări importante în anii
precedenţi determinate de probleme interne de ordin financiar, surplusuri agricole persistente
şi cereri externe de liberalizare a pieţei agricole UE, reforma PAC în anii 1990 – începând de
la Planul MacSharry 1992 şi Acordul OMC asupra agriculturii din 1994 – au contribuit la
reducerea presiunilor bugetare interne şi de ofertă şi au expus producătorii UE la o concurenţă
mai amplă. UE a căutat să adopte următoarele:
 o politica de preţ mai apropiată de piaţă. Suporturile intervenţioniste pentru aşa
mărfuri ca cerealele, produse uleiegenoase şi carnea de vită au fost reduse mult;
 compensarea completă a acelei reduceri prin intermediul plăţilor compensatorii;
 implementarea progresivă a măsurilor ce ar limita utilizarea factorilor de producţie aşa
ca rezervarea pe viitor a terenurilor arabile;
 tarife reduse şi subsidii pentru export, Acordul OMC cerând o rarificare a pârghiilor şi
taxelor variabile, şi oferirea reducerilor pentru tarifele şi subsidiile de export.
Priorităţile Comisiei Europene erau de a se asigura că agricultura europeană va deveni mai
competitivă (atât în cadrul pieţei UE cât şi pe piaţa mondială) şi de a facilita îndeplinirea
cerinţelor internaţionale cât şi a celor dictate de mediu. Toate acestea trebuiesc atinse fără
cauzarea de prejudicii principiilor PAC şi avându-se în vedere necesitatea de a proteja
mijloacele de existenţă ale fermierilor. Aceste priorităţi au fost susţinute şi în ultimele seturi
de măsuri din propunerile de pe Agenda Comisiei din 2000.
Au fost întreprinse câteva acţiuni în baza acordului, incluzând câteva reduceri pe
viitor în susţinerea preţurilor, creşterea (compensatorie) plăţilor directe şi o simplificare
considerabilă a prevederilor politicii. Această politică încă odată are ca scop de a îmbunătăţi
competitivitatea agruculturii UE şi de a evita surplusuri pe viitor. Comisia susţine că preţurile
scăzute vor fi benefice consumatorului şi oferă spaţiu mai mare diferenţierelor prin preţ în
favoarea creşterii calităţii. O orientare mai mare spre piaţă va pregăti calea integrării altor
state.

Investiţiile străine în Europa Centrală şi de Est

Până la Primul Război Mondial, investiţiile străine erau o particularitate foarte

importantă a economiilor statelor din Europa Centrală şi de Est. Activele străine erau o parte
importantă a sectorului manufacturier şi un sfert din industria minieră. În timpul Primului şi
celui de al Doilea Război Mondial, regimul liberal ce permitea acest lucru a fost înăsprit şi o
parte mare din activele străine au trecut sub controlul statului. Până şi în timpul celui de al

137
doilea Război Mondial, majoritatea firmelor care se mai aflau încă sub control străin erau
expropriate şi atribuite companiilor germane. În timpul programei de naţionalizare dintre
1944 şi 1950, controlul a trecut în mâinile guvernelor comuniste. În anii 1960 controlul de stat
al producţiei rămânea încă restrictiv, dar unele guverne comuniste au început să prevadă că
există anumite avantaje în cazul investiţiilor străine şi au început să accepte faptul ca investiţii
limitate ar putea soluţiona unele probleme de subdezvoltare. Majoritatea investiţiilor din afară
erau îndreptate spre activităţile co-productive unde controlul era încă deţinut de stat. Spre
sfârşitul anilor 1970 a devenit clar că acest tip de aranjamente nu a adus cu ele beneficiile
sperate. Însă, chiar şi această mişcare nu a atras investiţii străine importante deoarece
companiile din Vest nu erau doritoare de a investi în statele pe care ele le priveau ca regiuni
nestabile din punct de vedere politic.
Există puţină îndoială acum că toate ţările din Europa Centrală şi de Est sunt pentru
atragerea investiţiilor străine. Acest fapt se întâmplă atunci când o firmă investeşte în altă ţară
pentru a produce şi/sau vinde un produs, stabilind relaţii de parteneriat şi de control asupra
unei companii (sau activ străin). Astfel, ISD ar putea lua forma unei achiziţii a unei companii
existente pe piaţa locală, unele forme de investiţii în capitalul acţionar împreună cu partenerii
locali (implicând proprietatea parţială şi control asupra unităţilor de peste hotare), sau
stabilirea noilor unităţi peste hotare. Astfel apare o distincţie importantă dintre ISD şi ISP
(investiţii străine de portfoliu) legate de investiţiile pasive în firmele străine (sau fondurile de
investiţii) şi care nu necesită activităţi manageriale din partea investitorului. ISP în mod
general, nu implică cumpărarea unei cote substanţiale din capitalul acţionar al unităţii străine.
Investiţiile directe străine din Europa Centrală şi de Est contribuie la accelerarea
procesului dezvoltării industriale şi modernizării economiei. Acest concept se bazează pe
aşteptările ca fluxurile de capital din exterior să crească ofertele naţionale de capital şi de a
contribui la dezvoltarea noilor tehnologii şi metode de management. În majoritatea cazurilor,
introducerea unei mai bune organizări în cadrul unei firme cu capital străin a determinat
creşteri bruşte în productivitatea muncii. Tehnologiile introduse au fost în majoritatea
cazurilor mai moderne (chiar dacă nu au fost de ultimă oră) decât cele locale. Ţările din
Europa Centrală şi de Est de asemenea atrag investiţii străine în vederea accesării noilor pieţe
(astfel întărindu-şi potenţialul de exportare) şi de a-şi rezolva problema balanţelor de plăţi.
Iată de ce este important ca investiţiile să contribuie la creşterea exporturilor şi
substituirii importurilor. Un plus adiţional al investiţiilor străine este contribuţia lor la
creşterea competitivităţii pieţei şi destrămarea monopolurilor de stat. Aceasta este valabil în
special în cazurile în care investiţiile străine sunt legate de procesul de privatizare. Însă ar
exista posibilitatea că în unele cazuri investiţiile străine să reducă concurenţa. Aceasta ar
putea avea loc în cazurile când giganţii transnaţionali închid accesul pe piaţă, securizează
accesul exclusiv la resurse şi absorb sau "înghit" companiile locale instaurând monopoluri
locale. Intr-adevăr, beneficiile aduse de investiţiile străine nu ar trebui să acopere faptul ca ar
putea exista mai puţini factori pozitivi investiţiilor străine. Un studiu al Comisiei Economice
pentru Europa a determinat ca giganţii transnaţionali aşa ca producătorii de automobile adesea
influenţează legislaţia şi obţin concesii sub forma cotelor şi tarifelor asupra importurilor
concurenţilor. Aceste concesii adesea reprezintă condiţii impuse pentru investire (Papp, 1995,
p. 9). În alte cazuri, investitorii au fost în stare să asigure concesii ale taxelor şi termeni
favorabili pentru repatrierea profitului. Guvernele tuturor ţărilor se confruntă cu o problemă:
dacă legislaţia este prea restrictivă şi/sau investitorii nu sunt trataţi corespunzător, capitalurile
străine vor pleca în altă parte; dacă legislaţia este prea liberală şi/sau prea multe concesii se
fac, fluxurile de venituri se vor reduce şi largi părţi din venituri vor pleca peste hotare.
Această realitate oferă firmelor străine avantaje puternice la negocierea condiţiilor
avantajoase de investire în ţările care caută noi investitori.
De asemenea, s-a observat faptul ca investiţiile străine sunt concentrate în localităţi
specifice. La ora actuala, cea mai mare parte a IDS din exterior intrate în Europa Centrală şi
de Est sunt stocate în Polonia, Ungaria, Rusia şi Republica Cehă. În cadrul acestor ţări,

138
investitorii străini au de asemenea tendinţa de a investi în zonele urbane mari cu o
infrastructură bună şi acces simplu la spaţiul pentru oficii şi unităţile de producţie (spre
exemplu Praga în Cehia şi Mazowieckie, Slaskie şi Wielkopolskoie Voivodships în Polonia).
În acest sens, preferinţa firmelor străine de a plăti rente şi salarii mai înalte pentru a opera în
cele mai dezvoltate şi favorabil situate localităţi contribuie în sine la problema centrului şi a
periferiei din Europa Centrală şi de Est. Spre exemplu, Ungaria a avut de câştigat de pe urma
hotarelor sale comune cu Austria, iar Polonia şi Cehia – cu Germania. De pe alta parte,
Bulgaria, localizată într-o zonă nefavorabilă a fostei Yugoslavia şi la o distanţă importantă de
pieţele UE a întâlnit dificultăţi importante la atragerea investitorilor.

Tabela 9.1 Fluxurile de investiţii directe străine, 1990-98

Fluxurile de investiţii 1990 1991 1992 1993 1994 1995 1996 1997 1998
directe (mlrd USD)
Bulgaria 13.0 56.0 42.0 40.0 105.0 82.0 100.0 497.0 270.0

Croaţia na na 13.0 77.0 95.0 83.0 509.0 196.0 350.0

Republica Cehă 72.0 523.0 978.0 5800 1,038.0 2,732.0 1,138.0 1,300.0 1,400.0

Estonia na na na 157.0 215.0 199.0 111.0 128.0 565.0

Ungaria 300.0 1,651.0 1,487.0 2,294.0 1,684.0 4,945.0 2,828.0 1,436.0 1,971.0

Latvia na na 43.0 51.0 155.0 244.0 376.0 515.0 200.0

Lituania na na 25.0 30.0 31.0 72.0 152.0 328.0 950.0

Polonia 89.0 100.0 300.0 600.0 500.0 1,100.0 2,800.0 3,000.0 7,500.0

România 18.0 37.0 73.0 97.0 341.0 417.0 263.0 1,224.0 884.0

Rusia na na 700.0 400.0 500.0 1,700.0 1,700.0 3,800.0 1,100.0

Slovacia 18.0 82.0 130.0 200.0 309.0 304.0 295.0 197.0 330.0

Slovenia 4.0 41.0 113.0 111.0 374.0 429.0 221.0 213.0 306.0

Ucraina na na 200.0 200.0 100.0 400.0 500.0 600.0 700.0

Sursa: Business Central Europe Magazine Statistical Database (01.01.2001)

Teme pentru discuţie:

1. Cele două principii care stau la baza creării Comunităţii Europene. Explicaţi
contradicţiile dintre ele.
2. Aspectele importante care sunt în centrul atenţiei statelor membre ale UE şi ţărilor
asociate.
3. Scopul lărgirii UE spre Est.
4. Cărei instituţii i se adresează cererea de aplicare pentru calitatea de membru a UE?
5. Care a fost motivul respingerii cererii de aplicare a Maroc, Malta şi Cipru, cazul
Turciei?
6. Care sunt criteriile preliminare pentru dobândirea calităţii de membru al UE, stabilite
de Consiliul European de la Copenhaga?
7. În ce an are loc deschiderea negocierilor de aderare cu Bulgaria, Letonia, România,
Slovacia, Malta şi Turcia.
8. Negocierile cărei conferinţe au adus rezultate aşteptate privind reconcilierea
obiectivului extinderii cu cel al aprofundării integrării europene?
9. Cartea Albă, rolul ei în vederea lărgirii UE spre Est.
139
 10. Concluziile Consiliului European de la Luxemburg.
11. Elementele cheie ale strategiei de pre-aderare.
12. Ce înţelegem prin procedura de screening.
13. Care sunt rezultatele raportului prezentat de Comisia Europeană Consiliului UE în
1998 privind gradul de îndeplinire a condiţiilor pentru aderarea la UE.
14. Prevederile conţinute în Acordurile de Asociere.
15. Impactul lărgirii UE asupra mecanismului instituţional.
16. Efectele extinderii UE spre Est asupra actualilor membri.
17. Efectele ne extinderii UE spre Est.
18. Consecinţele financiare ale extinderii în special asupra politicii agricole comune.
19. Investiţiile străine în Europa Centrală şi de Est.

Literatura de referinţă:
________________________________________________________________________

1. Baldwin, Richard, Francois, Joseph, The costs and benefits of Eastern enlargement.
The impact on the EU and Central Europe, Economic Policy, 1997, P. 125-176.
2. Bauer, Patricia, Eastward Enlargement- Benefits and Costs of EU Entry for the
Transition Countries, Intereconomics, 1998, p. 11-19.
3. Dehousse, F The Enlargement of the European Union and institutional reforms,
Stockholm, Swedish Institute of International relations, 1998, p. 10.
4. Lavigne, Marie, Conditions for accession to the EU, Comparative Economic Studies,
1998, p.38-57.
5. Agenda 2000. Summary and conclusions of the opinions of the Commission
concerning the Application for Membership to the EU presented by the candidate
countries.
6. Gelazis, Nida , The effects of EU Conditionality on Citezenship Policies and
Protection of national Minirities, EUI Working Paper, no.2000/69.
7. Grabbe, Heather, A Partnership for Accession? The implications of EU Conditionallity
for the Central and East European Applicants, EUI Working Papers, no1999/12.
8. Agenda 2000. Reinforcing the Pre-Accession Strategy.
9. http://ue.eu.int/en/info/eurocouncil/index.htm
10. http:// europa.eu.int/comm./enlargement/report_11_00/index.htm
11. The effect of Accession on the External Policies of the New Members: see
htp://curia.eu./int/en/index.htm
12. http://europa.eu.int/comm/enlargement/index.htm
13. htp://europa.eu.int/comm./enlargement/index.htm

140
9. Relaţiile economice între Moldova şi Uniunea Europeană

9.1. Reorientarea comerţului şi integrarea în economia mondială

9.2. Cadrul Instituţional al cooperării R. Moldova cu UE în cadrul acordului de parteneriat şi
cooperare
9.3. Sistemul Generalizat de Preferinţe acordat Republicii Moldova de Uniunea Europeană
9.4. Evoluţia Comerţului Exterior al Republicii Moldova cu Uniunea Europeană
9.5. Integrarea R. Moldova în Structurile Europene: probleme, avantaje şi perspective

9.1 Cadrul legislativ şi transformările economice

Începând cu independenţa şi în pofida dificultăţilor apărute, având în vedere economia

de dimensiuni mici, războiul în Transnistria şi căderea sistemului comercial sovietic,
Republica Moldova a urmat o strategie dură de reforme. De la începutul anilor 90 , Guvernul
a definit univoc rolul statului în dezvoltarea economiei naţionale. Una din bine cunoscutele
caracteristici ale procesului de tranziţie în R.Moldova a fost reducerea seminificativă a
veniturilor bugetului sectorului public consolidat, cu toate că veniturile ca pondere în
Produsul Intern Brut au rămas mai mari decat în ţările, care nu sunt în perioada de tranziţie.
(BERD 1998). Din toate ţările fostei Uniuni Sovietice, Republica Moldova înregistrează cea
mai mare deviere absolută dintre proporţia actuală a venitului şi cea estimată. În acelaş timp,
nivelul planificat de venituri nu a fost niciodată realizat. În consecinţă după cum s-a
întâmplat în multe economii din fosta Uniune Sovietică, inabilitatea continuă a economiei de
a genera nivelul planificat de venituri, a adus la sechestrarea ulterioară a cheltuielilor
provizorii şi la creşterea datoriei, în scopul menţinerii balanţei fiscale.
În ciuda măsurilor întreprinse de Parlament şi Guvern, pe parcursul întregii perioade de
reformare a economiei are loc reducerea indicilor de dezvoltare social-economică a ţării.
Introducerea leului în 1993 a iniţiat o perioadă de stabilizare financiară, însoţită de
liberalizarea preţurilor şi a comerţului şi de o primă serie de reforme care includeau
privatizarea în masă şi reforma sectorului financiar. Cu toate acestea, reformarea în
continuare a cadrului juridic şi de reglementare pentru dezvoltarea sectorului privat au fost
tergiversate deopotrivă cu reformele structurale şi instituţionale din sectorul public. În
acelaşi timp economia Moldovei a fost grav afectată de o serie de şocuri, inclusiv de
dezmembrarea pieţei interne generată de conflictul din Transnistria. Acestea din urmă s-au
soldat cu investiţii private minime, cu un continuu declin al producţiei, cu o creştere a
deficitului public şi o înrăutăţire a indicatorilor sociali. Evenimentele regionale continuă să
influenţeze evoluţia economică a ţării. Economia Moldovei a fost expusă valului de şoc
provenit din Rusia, care a lovit-o în august 1998. Guvernul Moldovei având ca sarcini majore
susţinerea reformelor structurale şi investiţionale care vor pune baza pentru stabilitatea
macroeconomică de lungă durată, creşterea economică pe scară largă şi sporirea bunăstării
sociale. Moldova a realizat un progres substanţial în accelerarea implementării reformelor pe
parcursul acestor 11 ani, progresele reformelor pot fi generalizate astfel:

- Liberalizarea economiei a progresat rapid. La mijlocul anului 1999, a fost stabilit că

circa 60% din economia naţională le constituie sectorul privat.
- Moldova a aderat la OMC. Negocierile pe marginea ofertei Moldovei cu privire la
comerţul cu servicii au fost finalizate şi începând cu 7 mai 2001, Moldova este
membru al OMC.
- Cât priveşte reforma legislativă, au fost obţinute progrese în anumite domenii.
Legislaţia în domeniul proprietăţii intelectuale este bine dezvoltată (Moldova a aderat
la toate convenţiile enumerate în anexa III a APC), în acelaş timp implementarea
rămane a fi nesfăcătoare.

141
 - A fost pregătit proiectul noului Cod Civil, care a fost aprobat de Parlament în prima
lectură.
- Au fost adoptate o serie de legi care contribuie la dezvoltarea activităţii comerciale a
întreprinderilor autohtone, aşa cum „Legea activităţii de Antreprenoriat şi de
Întreprindere, adoptată la 3 Ianuarie, 1992; Legea "Cu privire la reglementarea de stat
a activităţii comerciale externe" (nr.1031-XIV din 08.06.2000) (Monitorul Oficial,
2000, nr.119 -120, art.838); Legea «Privind protecţia consumatorului» (nr.1453-XII
din 25.05.93) (Monitorul Oficial, 10/281, din 30.10.1993;Legea N.906-XII din 29
februarie 1992 “Cu privire la limitarea activităţilor monopoliste şi dezvoltarea
concurenţei”. Această lege stabileşte principiile fundamentale pentru reglementarea
activităţii întreprinderilor care de facto au o poziţie dominantă pe piaţă, precum şi
pentru susţinerea dezvoltării concurenţei. Multe altele legi care au îmbunătăţit spectrul
activităţilor economice şi care au perfecţionat condiţiile pentru extinderea comerţului
exterior au fost ajustate la cerinţele pieţei actuale.
Moldova a iniţiat programul său de privatizare în anii 1993, prin adoptarea Legii
nr.1333-XII din 12 martie 1994. În primii doi ani, au fost privatizate 577 întreprinderi mari,
mijlocii şi mici, împreună cu aproximativ 50% din proprietatea statului. Aproximativ 800 mii
de cetăţeni ai Republicii Moldova au participat la acest proces. Deoarece programul de
privatizare nu a fost îndeplinit în 1994 a fost propus un nou program de privatizare pentru anii
1995-1996. Cea de-a doua fază a procesului de privatizare a presupus intensificarea
privatizării, inclusiv privatizarea multilaterală prin cote patrimoniale; creşterea proprietăţii
private şi importanţa sectorului privat, restructurarea economiei, dezvoltarea pieţei capitalului
şi a infrastructurii; crearea unui nou sistem de organizare a companiilor, precum şi a altor legi
pentru protecţia drepturilor de proprietate. În anul 1996 acest plan a atins o serie de obiective
– circularea mijloacelor acumulate de la privatizare, crearea pieţei hârtiilor de valoare şi
liberalizarea proprietăţii asupra imobilului. La sfârşitul acestei perioade în economia
Moldovei prevala sectorul privat, deţinând 60% din producţia industrială, 70% din serviciile
oferite de către comerţul cu amănuntul şi sectorul serviciilor publice şi 44% din construcţiile
capitale şi transport. Au fost privatizate aproximativ 74% din numărul total de întreprinderi,
inclusiv 93% de întreprinderi prelucrătoare a materiei prime agricole; 82% - întreprinderi ale
industriei uşoare, 95% din serviciile comerciale şi sociale. Aproximativ 1 mln. de cetăţeni
erau proprietari de pământ.
Legea ”Cu privire la Programul de privatizare pentru anii 1999 – 2000”, a extins
Programul de Privatizare pentru anii 1997 - 1998. Programul de privatizare pentru anii 1999 -
2000 s-a extins asupra tuturor sectoarelor şi ramurilor economiei naţionale, cu nişte excepţii
limitate. Întreprinderile din următoarele domenii au fost propuse pentru o privatizare
completă: textile şi îmbrăcăminte, electronică, construcţii de maşini, producerea produselor
chimice şi a mobilei, bunurilor din piele, produselor alimentare şi întreprinderile pentru
producerea ambalajului, precum şi hotelurile, magazinele, benzinăriile şi cafenelelor. Industria
tutunului, vinurilor şi a complexului energetic au fost supuse privatizării. Rezultatele acestor
procese puteţi să le aflaţi din Revista „Economie şi reforme”, N 8, Septembrie 2000.
În anul 1994, un obiectiv major al politicii economice naţionale a fost promovarea unui
mediu de afaceri transparent şi legal atât pentru investitori autohtoni, cît şi pentru cei
străini. Pentru atragerea investiţiilor, Moldova a creat o bază juridică şi instituţională şi a
introdus motivări şi garanţii pentru investitorii străini. El a constatat că prevederile juridice
generale cu privire la investiţiile străine sînt stipulate: a) în Legea Fundamentală – Constituţia
Republicii Moldova adoptată de Parlament pe 29 iulie, 1994. Conform articolului 126 a
Constituţiei, statul garantează inviolabilitatea investiţiilor din partea persoanelor juridice şi
fizice, inclusiv şi străinii; b) în Legea - nr.998-XII din 1 aprilie 1992 “Cu privire la
investiţiile străine”, care stipulează implicarea şi protecţia investitorilor străini, prevede

142
reglementări legale, structurale şi economice pentru activitatea investitorilor străini şi
întreprinderilor din Moldova care oferă motivaţii vamale şi tarifare foarte bine definite.
La 30 iunie 1995 Moldova a acceptat obligaţiile Articolului VIII, Secţiile 2,3 si 4 a
Acordului FMI, care permite liberalizarea schimburilor valutare curente. Aceasta de fapt
înseamnă convertibilitatea valutei naţionale - leul, care permite persoanelor juridice să
cumpere şi să vândă liber valuta pentru toate tranzacţiile internaţionale curente şi pentru
anumite operaţiuni de capital. Totuşi, datorită cererii crescânde pentru valută străină, Banca
Naţională a Republicii Moldova a hotărât ca cursul de schimb să fie calculat în baza unui curs
mediu ponderat al tuturor tranzacţiilor efectuate în valută străină dintre băncile comerciale. Au
fost unele restricţii referitor la schimburile externe şi a tranzacţiilor în valuta străina, care au
fost subiectul reglementării schimburilor externe de către Banca Naţionala. In conformitate cu
Legea Republicii Moldova “Cu privire la Reglementarea repatrierii de mijloace băneşti,
mărfuri şi servicii provenite din tranzacţiile economice externe” adoptată de Parlament la 29
ianuarie 1998, termenii de repatriere sunt stabiliţi după cum urmează: în contractele privind
importul şi reimportul bunurilor şi serviciilor.
Guvernul Republicii Moldova a elaborat şi aprobat strategia privind reforma sectorului
public şi planul de acţiuni pentru implementarea acesteia. Această strategie, aprobată de
Guvern, va servi drept document de bază, care va fi utilizat de către Guvern în negocierile cu
donatorii bilaterali şi multilaterali pentru asigurarea unei finanţări suplimentare sub formă de
granturi, care va contribui la susţinerea Programului. Această strategie include trei
componenete:
a. reforma administraţiei publice;
b. interacţiunea dintre sectorul public şi cel privat,
c. managementul cheltuielilor publice
RM are nevoie de o administraţie depolitizată, necoruptă, care respectă standardele celor mai
bune practici europene, durabilă din punct de vedere fiscal şi care asigură prestarea eficientă a
bunurilor şi serviciilor publice prioritare.

Reformele legislative implementate au avut drept scop încurajarea investiţiilor,

crearea locurilor de muncă, susţinerea dezvoltării competitivităţii, inovaţiilor
tehnologice şi reducerea sărăciei.
Cu toate acestea este necesar de a continua eforturile în vederea creării unui cadru
legal instituţional adecvat şi durabil. Un prognostic realist, în care intensificarea şi
promovarea cu succes a procesului de reforme ar culmina cu încheierea acordului de liber
schimb cu UE, ar spori credibiliatatea unui asemenea program şi ar contribui la eficientizarea
acestuia prin lansarea unui semnal important investitorilor şi comercianţilor.
Republica Moldova este aliniată la normele dreptului internaţional privind protecţia
proprietăţii intelectuale, fiind semnătară a 21 de convenţii şi tratate internaţionale în
domeniu. De asemenea, prin contribuţia directă a Agenţiei de Stat pentru Protecţia Proprietăţii
Industriale, în republică au intrat în vigoare prevederile Acordului TRIPS în cadrul OMC.
Prevederi speciale procedurale privind măsurile efective împotriva încălcării drepturilor de
proprietate intelectuală sunt incluse în Codul Vamal şi în Codul de Procedură Civilă.
Un nou Cod Vamal, care corespunde cerinţelor OMC, a fost adoptat şi pus în aplicare
la 31.12.2000. De asemenea, au intervenit modificări majore şi esenţiale în Legea privind
tariful vamal (publicate în MO din 31.12.2000 şi la începutul anului 2001 ). Aceasta a
introdus o mai mare stabilitate, transparenţă şi previzibilitate în politica vamală (comercială).
De asemenea a demarat procesul de creare a posturilor vamale mixte pe linia de frontieră
dintre Moldova şi Romania.
Sectorul bancar a fost privatizat şi că fiecare bancă din Moldova are participare
privată în cota de capital. Sunt prezente filiale ale băncilor străine (Romania, Bulgaria şi
Grecia. Sectorul servicii este destul de nou pentru Moldova şi experienţa urmează a fi
acumulată, din care motiv Moldova necesită know-how.

143
Reorientarea comerţului şi integrarea în economia mondială
Moldova este implicată activ în conducerea procesului de creare a unei economii de
piaţă, adoptând regulile şi practicile folosite în comerţul internaţional pentru a dezvolta
mecanisme naţionale pentru dezvoltare economică. Guvernul n-a încetat să-şi arate
determinarea de a realiza reforme economiei fundamentale, care au facilitat ulterior integrarea
sa în sistemul comercial global. În realizarea problemelor de stabilizare macroeconomică şi de
promovare cu succes a reformelor în ţară este absolut necesar de a promova o politică
economică externă activă, de aprofundare a proceselor de colaborare cu organizaţiile
economico-financiare mondiale, de cooperare şi integrare în diverse comunităţi internaţionale,
în deosebi cu cele europene, de atragere a investiţiilor străine în diferite domenii ale
economiei naţionale, organizarea şi dezvoltarea zonelor antreprenoriatului liber, etc. În ultimii
ani ţara noastră duce o politică economică externă activă, menită să asigure un suport din
afară adecvat procesului de reformare a economiei. Începand cu anul 1992, Republica
Moldova a devenit membru al celor mai importante organisme economice şi financiare
internaţionale, fapt care ne-a permis să ne manifestăm pe arenă internaţională şi să
beneficiem de împrumuturi şi credite publice avantajoase. Pe parcursul anilor de
independenţă, republica a încheiat peste 90 acorduri comercial-economice la nivel de stat şi
guvern, din care jumătate privind comerţul şi colaborarea economică.
După destrămarea URSS a avut loc o reorientare a fluxului de comerţ al R.
Moldova de la partenerii tradiţionali, în special spre UE. Totuşi, reorientarea R. Moldova în
ceea ce priveşte exportul produselor a fost incompletă. Aceasta reflectă o slabă ajustare a
laturii economice ce se referă la aprovizionare, experienţele de comerţ restrictiv şi dependenţa
continuă de importul energiei, în special, din Rusia, dar şi din Ucraina.
Piaţa ţărilor CSI, probabil, că va rămane de o importanţă majoră pentru
comerţul Republicii Moldova pe o perioadă de timp mediu. Cu toate acestea, dezvoltarea
ţării orientată spre export implică direcţionarea eforturilor în scopul facilitării exportului
bunurilor autohtone pe pieţe noi, printre care piaţa UE fiind cea mai importantă, datorită atât
distanţei cât şi mărimii sale. Astfel de politici vor asigura creşterea exportului ţării, vor
permite diversificarea comerţului şi vor crea condiţii de a rezista diferitor crize, aşa cum ar fi,
de exemplu, criza din august 1998. Politicile guvernanmentale promovate în scopul creşterii
exportului includ :

1. Menţinerea unui regim de comerţ liber şi evitarea introducerii restricţiilor de

comerţ, în special celor de natură non-tarifară şi celor ce se referă la export.
2. De a se asigura că ţara profită de beneficiile ce rezultă din accesul ei la OMC
(atat în accesul pe piaţă, cat şi în accesul la sistemul de soluţionare a litigiilor al
OMC) şi continuă să beneficieze în urma prevederilor Sistemului
Generalizat de preferinţe, acordat Republicii Moldova de către UE,
Japonia, Elveţia şi SUA.

În cele din urmă, progresul înregistrat recent privind accesul Republicii Moldova pe
piaţa UE datorită acordării Sistemului Generalizat de Preferinţe este foarte important. Ceea ce
e necesar de menţionat, totuşi, este că eforturile permanente de a accelera accesul mărfurilor
din R. Moldova pe piaţa UE sunt indespensabile ţării pentru a mări sau măcar a menţine
segmentul său pe piaţa respectivă. Acest fapt se explică prin faptul că multe ţări din Europa
Centarală, producţia cărora poate concura cu producţia R. Moldova pe piaţa UE, se află într-o
poziţie mai favorabilă decat R. Moldova. În absenţa unui efort continuu din partea R.
Moldova de a obţine acces pe piaţa europeană, aceste ţări vor beneficia de prevederile, ce ţin
de accesul pe piaţă ca urmare a aderării lor la UE.
Cota cea mai mare în actualul export al Moldovei în UE revine produselor
agricole, articolelor vestimentare şi de încălţăminte. Tariful vamal pentru articole

144
vestimentare este relativ înalt şi constituie în mediu 10 %, în schimb nu sunt aplicate restricţii
cantitative şi cote. Moldova exportă în UE o varietate de produse agricole neprelucrate, la
care se aplică un tarif vamal mediu de circa 3%. Unele dintre acestea nu sunt foarte sensibile
în cadrul pieţei UE, de aceia li se aplică tarife reduse. Alte produse sunt deja scutite de taxe
vamale ( seminţe de floarea soarelui ). Şi invers tarifele aplicate de UE la sucul de mere,
produs strategic pentru Moldova, sunt mai mari. Acum o bună parte din importurile din afara
UE ale acestui produs vin din ţările Europei Centrale şi de Est, care vor obţine acces liber pe
piaţa UE ca parte a procesului de aderare la UE. Tarifile aplicate la importurile UE de produse
agricole finite sunt mai mari decat cele aplicate produselor agricole neprelucrate.
În primul rând, odată cu obţinerea statutului de membru la OMC, Republica
Moldova a primit dreptul de aşi extinde aria de comercializare a mărfurilor autohtone în
condiţii egale pe piaţa a 142 de ţări membre OMC .
Republica Moldova a declarat nu o singură dată că integrarea în structurile
europene este o prioritate a sa. Calitatea de membru OMC va asigura dezvoltarea continuă a
procesului de integrare în structurile europene, economico - comerciale regionale. De
exemplu în Uniunea Europeană există trei regimuri comerciale: regim special pentru
statele membre OMC, regim preferenţial pentru unele state şi regim pentru celelalte
state. Republica Moldova este în grupul statelor cu regim preferenţial la unele mărfuri
cum ar fi textilele şi altele, iar cu unele mărfuri în genere nu putem pătrunde pe piaţa
UE.
RM dacă îşi doreşte cu adevărat să activeze pe piaţa internaţională ea trebuie să-şi
creeze nişte structuri instituţionale foarte serioase, capabile ca la orişice arbitraj la
propunerea unui partener naţional să putem să apărăm interesele noastre economice.

Cadrul Instituţional al cooperării R. Moldova cu UE în cadrul Acordului de Parteneriat şi

Cooperare

Relaţiile Republicii Moldova cu Uniunea Europeană au debutat la momentul

desfiinţării Uniunii Sovietice, Republica Moldova devenind succesor de drept la Acordul cu
privire la comerţ şi cooperare comercial-economică, semnat la 18 decembrie 1989 între
Comunităţile Economice Europene şi statele lor membre şi Uniunea Sovietică.
Un aspect de o deosebită importanţă al colaborării Republicii Moldova cu UE este
conlucrarea în cadrul Programului TACIS. Acest program, iniţiat de către UE pentru Noile
State Independente şi Mongolia cu scopul stimulării dezvoltării unor legături economice,
politice armonioase şi prospere între iniţiator şi ţările partenere, canalizează şi dirijează
asistenţa tehnică, oferită pentru promovarea reformelor.
În prezent, relaţiile Republicii Moldova cu Uniunea Europeană se desfăşoară în baza
Acordului de Parteneriat şi Cooperare, semnat în noiembrie 1994 şi intrat în vigoare la 1
iulie 1998 pentru o perioadă de 10 ani, fiind documentul politic principal ce stabileşte cadrul
general de colaborare între Moldova şi UE. Până la acest moment, începând cu 1 Mai 1996,
cooperarea comercial economică (asemenea aspecte ca comerţul cu bunuri, concurenţa, etc.) a
fost reglementată de Acordul Interimar privind comerţul, care şi-a încetat efectul în mod
automat odată cu intrarea în vigoare a APC.
APC este un acord-cadru pentru colaborarea Uniunii Europene cu Noile State
Independente. Este un aranjament de gradul trei dintre cele semnate de Uniunea Europeană cu
ţările terţe, fiind precedat de acordurile de asociere )acorduri europene, semnate cu statele
Europei Centrale, şi de acordurile ce definesc statul de membru cu drepturi depline al UE.
Moldova este al treilea stat din spaţiul CSI care a semnat un astfel de acord cu interval de
câteva luni după semnarea acordurilor similare cu Federaţia Rusă şi Ucraina.
Acordul de Parteneriat şi Cooperare urmăreşte următoarele obiective:
 Asigurarea unui cadru corespunzător dialogului politic între Părţi pentru a
permite dezvoltarea relaţiilor politice;
145
  Promovarea schimburilor de mărfuri şi capital, crearea condiţiilor favorabile
pentru promovarea investiţiilor directe şi dezvoltarea relaţiilor economice
armonioase între Părţi,
 Crearea bazei pentru colaborarea între Părţi în domeniul juridic, comercial-
economice, financiar-bancare, protecţiei tuturor tipurilor de proprietate,
educaţional şi social,
 Susţinerea Moldovei în consolidarea democraţiei, statului de drept, finalizării
procesului de tranziţie spre economia de piaţă şi dezvoltării economice
durabile.
Odată cu intrarea în vigoare a acordului Părţile şi-au acordat reciproc Clauza naţiunii celei
mai favorizate în toate domeniile cu privire la impozitele şi taxele vamale pentru importuri şi
exporturi de mărfuri, inclusiv şi metoda de percepere a acestora, taxe şi alte impozite interne
de orice natură, metodele de plăţi şi transferuri.

Cadrul Instituţional
Pentru realizarea obiectivelor sale APC stabileşte un cadru instituţional, format din trei organisme. (art . 82):
- Consiliul de Coordonare;
- Comitetul de Coordonare;
- Comitetul Parlamentar de Cooperare.
Adiţional, APC prevede şi alte forme de cooperare, şi anume, reuniuni la nivel de oficialităţi şi canale
diplomatice tradiţionale pentru purtarea dialogului politic (art. 8).
Consiliul de Cooperare este cel mai important organism al cadrului instituţional pentru implementarea APC.
Este constituit din membri ai Consiliului UE, Comisiei Europene şi Guvernului R. Moldova. Consiliul de
Cooperare adoptă recomandări prin comun acord între Părţi (art. 82) şi este responsabil pentru interpretarea APC
şi pentru soluţionarea disputelor (art.93).
La reuniunea sa din 14 iunie 1998 de la Bruxelles, Consiliul de Cooperare a adoptat regulile sale de procedură şi
programul comun de activitate.
Comitetul de Cooperare asistă Consiliul de Cooperare şi este constituit de funcţionari de nivel înalt al Părţilor
(art.84) Comitetul de Cooperare înaintează propuneri Consiliului de Cooperare. Acesta din urmă poate delega o
parte din funcţiile sale Comitetului de Cooperare (art.85).
Comitet Parlamentar de Cooperare, este constituit în baza articolului 88 şi este format din membrii
Parlamentului R. Moldova. Reuniunile Comitetului Parlamentar reprezintă un for pentru schimb de opinii (art.
87). Comitetul însăşi are dreptul de a face recomandări Consiliului de Cooperare. (art.89).

Implementarea APC este efectuată în conformitate cu Planul Comun de Activitate, aprobat de

Consiliul de Cooperare. La recenta reuniune a Consiliului de Cooperare s-au decis
următoarele priorităţi în implementarea APC pentru perioada 2001-2002:
1. Justiţia şi afacerile interne în sensul combaterii criminalităţii, acestea incluzând patru
elemente: (i) corupţia, (ii) spălarea banilor, (iii) drogurile, şi (iv) migraţia ilegală
2. Armonizarea legislaţiei
3. Implementarea recomandărilor studiului de fezabilitate pentru Zona de Liber Schimb
dintre Republica Moldova şi UE, axate pe următoarele domenii:
- sistemul judiciar
- Codul Civil
- Regulile de origine
- Protecţie drepturilor de proprietate
- standardizarea
- impozitarea
4. Cooperarea vamală şi transfrontalieră
Statul A oferă CNMF statului B- aceasta înseamnă că A oferă condiţii ( de exemplu, pentru
import) nu mai puţin favorabile decăt oricărei altei ţări.
Statul A oferă TN statului B-aceasta înseamnă că toate avantajele sau procedurile, aplicabile
întreprinderilor autohnome, trebuie să fie aplicate întreprinderilor statului B.

146
Al treilea obiectiv major al APC îl constituie cooperarea economică.

Titlul VII
Cooperarea economică
Articolul 51
1. Comunitatea şi Republica Moldova stabilesc o cooperare economică orientată să contribuie la
procesul de reformă şi de redresare economică şi la dezvoltarea durabilă a Republicii Moldova.
Această cooperare va consolida legăturile economice existente spre binele ambelor părţi.
2. Vor fi elaborate politici şi alte măsuri în vederea promovării reformelor economice şi sociale şi
restructurarea sistemului economic al Republicii Moldova, ele având drept bază cerinţele
durabilităţii şi dezvoltării sociale armonioase, ţinându-se cont şi de protejarea mediului înconjurător.
3. În acest scop, cooperarea se va concentra asupra cooperării industriale, promovării şi protecţiei
investiţiilor, aprovizionării publice, standardelor şi evaluării gradului de conformitate, sectorului
minier şi materiilor prime, ştiinţei şi tehnologiei, instruirii şi pregătirii cadrelor, agriculturii şi
sectorului agroindustrial, energiei , mediului înconjurător, transporturilor, telecomunicaţiilor,
serviciilor financiare, spălării banilor, politicii monetare, dezvoltării regionale, cooperării sociale,
turismului, întreprinderilor mici şi mijlocii, informării şi comunicării, protecţiei consumatorilor,
cooperării în domeniul statisticii, economiei şi combaterii drogurilor.
4. O atenţie deosebită este acordată măsurilor capabile să încurajeze cooperarea între Statele
independente pentru a stimula o dezvoltare armonioasă a regiunii.
5. Cooperare economică şi alte forme de cooperare, prevăzute în prezentul Acord, pot fi susţinute, la
momentul oportun, printr-o asistenţă tehnică din partea Comunităţii, ţinându-se cont de regulamentul
Consiliului, aplicabil asistenţei tehnice în Statele Independente, prin priorităţile convenite în
programul indicativ referitor la asistenţă tehnică acordată Moldovei şi procedurile de coordonare şi
realizare fixate în acest program.
Consiliul de Cooperare va face recomandări în ceea ce priveşte dezvoltarea cooperării în domeniile
identificate în paragraful 3.
Sursă: TACIS. Uniunea Europeană şi Moldova. Acord de Parteneriat şi Cooperare, p.26.

În sectorul serviciilor, Părţile s-au angajat de a întreprinde paşi concreţi în vederea avansării
în prestarea transfrontalieră a serviciilor şi crearea în Moldova a unui sector al serviciilor
orientat spre piaţă.
Circulaţia capitalului şi a plăţilor curente este liberalizată în conformitate cu Art. VIII al
Acordului cu FMI.
Abordarea circulaţiei persoanelor are un caracter dublu:
1. Pentru persoanele juridice este prevăzută oferirea reciprocă a clauzei Naţiunii Celei
Mai Favorizate (MFN) sau Tratamentul Naţional (TN), în dependenţă de faptul, care
dintre aceste oferte este mai convenabilă.
2. Pentru persoanele fizice, circulaţia liberă nu este prevăzută, cu excepţia celor care
ocupă posturile cheie în întreprinderile Părţilor, ce au deschis filiale sau reprezentanţe
pe teritoriul celeilalte.
Un al doilea pas pentru a se apropia de negocierile pentru integrare în Europa – poate fi
semnarea Acordului de Asociere. Numai după semnarea acestui acord Moldova poate primi
şansa de a începe negocierele cu UE. Dacă Moldova reuşeşte să semneze Acordul de Asociere
va avea de câştigat mai întâi de toate din punct de vedere material , deci în afara Proiectului
Tacis, Moldova va putea participa în Programul PHARE. Semnând acest acord, Moldova
automat devine candidat pentru UE, ceia ce înseamnă 700 milioane EURO anual din partea
UE pentru dezvoltarea infrastructurii, reconstrucţia drumurilor, reforma sistemului bancar.

147
Posibilitatea de a semna Acordul de Liber Schimb între UE- Moldova, va permite
posibilitatea fără obstacole să se exporte produsele noastre în ţările UE, iarăşi fără taxa
de dublă impunere, a calităţii proaste a produselor din cauza cărora produsele nu fac
faţă concurenţei pe pieţele UE şi sunt necompetitive. Oportunitatea instituirii unui spaţiu de
liber schimb între Moldova şi UE poate avea consecinţe pozitive asupra economiei R.
Moldova:
 ar putea fi aşteptate rezultate bune în exportul din RM a miezului de nucă, sucului de
mere, încălţămintei, textilelor şi articolelor din ele.
 Va avea unele consecinţe pentru producătorii de producţie agricolă de exemplu: carne,
însă această problemă urmând a fi studiată mai detailat.
 Ţinând cont de importanţa investiţiilor şi comerţului în dezvoltarea economică, între
UE şi Moldova ar putea aduce rezultate semnificative în caz că se creează un mediu
prielnic, în care persoanele fizice şi juridice sunt libere şi pot să beneficieze la
maximum de oportunităţi diferite.
Acordul de liber schimb va majora şirul obligaţiilor Moldovei în aşa domenii ca
concurenţa, asistenţa statului, achiziţiile publice, procedurile vamale şi standardele tehnice.
Pentru a dispune de capacitatea de a adopta şi implementa efectiv noua legislaţie şi
practicile în domeniile menţionate, compatibile cu cele a UE, va fi necesară o majorare a
capacităţii şi eficienţii sistemului legislativ şi judiciar al Moldovei. Dat fiind rolul
important pe care îl au comerţul şi investiţiile în stimularea creşterii economice, zona de liber
schimb dintre UE şi Moldova poate aduce beneficii economice semnificative, dacă va fi
implementată într-un mediu de afaceri apropiat, unde companiile şi persoanele sunt libere şi
capabile să profite de oportunităţile de afaceri oferite.
Un domeniu specific, în care va fi necesară realizarea unor progrese pană la
constituirea Zonei de Liber Schimb, este cel ce ţine de procedurile vamale. Elementul cheie
pentru funcţionarea zonelor de liber schimb este implementare sistemului regulilor de
origine pentru a preveni posibilitatea ca ţările ne membre să profite în schimburile comerciale
de tranzitul printr-o ţară parteneră pentru a obţine accesul ne impozitat la piaţă. Prin urmare,
monitorizarea efectivă a originii produselor va fi elementul esenţial al acordului de liber
schimb cu UE. Aceasta va cere perfecţionarea permanentă a aplicării procedurilor vamale în
Moldova şi intensificarea adoptării practicilor din UE.

9.4. Sistemul Generalizat de Preferinţe acordat Republicii Moldova de Uniunea

Europeană

Ţările sau comunităţile (cum este Uniunea Europeană) ca entităţi, cu un nivel înalt de
dezvoltare economică, promovează o politică de încurajare a ţărilor, mai puţin avansate,
aplicând diverse pârghii comercial-economice. O asemenea pârghie este Sistemul de
Preferinţe Generalizate (SGP), acordat Moldovei de Uniunea Europeană. Concepţia care stă
la baza acestui sistem constă în favorizarea exporturilor din ţara noastră, contribuind, în acest
fel, la relansarea sectorului real al economiei- producerea mărfurilor locale. Acest obiectiv se
realizează prin reducerea taxelor la importul produselor originare din ţara beneficiară de SGS
şi se acordă după o singură schemă atât în cazul mărfurilor industriale, cât şi al celor agricole,
ce cuprinde perioada de la 1 iulie 1999 până la 31 decembrie 2001, şi este reactualizată
conform prevederilor reglatorii de funcţionare a SGP.
Conform condiţiilor de acordare a facilităţilor, producţia exportată din Moldova în
ţările UE este divizată în patru categorii, în corespundere cu care se determină nivelul de
reducere a taxelor vamale. Această divizare este făcută pentru protejarea pieţei interne şi a
producătorilor locali din UE. Din prima categorie de produse, cele mai sensibile, fac parte

148
textilele şi articolele textile. Dintre produsele agricole sunt incluse practic toate legumele şi
fructele, sub orice formă, produse în Moldova, uleiul vegetal, ciocolata, marmelada, pastele
făinoase, vinul limpezit, precum şi unele soiuri de tutun. În cazul acestora, taxa vamală la
import este redusă cu 15% în raport cu tariful general aplicat. În categoria a doua, produsele
sensibile, se include un număr mult mai mare de mărfuri, printre care: pieile tăbăcite şi pieile
brute, încălţămintea, articolele din lemn, unele tipuri de tipărituri, articolele de ciramică şi
sticlă, utilajul de iluminat, precum şi produsele agricole, cum ar fi carnea de cal, de iepure
domestic, iaurtul, miezule de nucă, unele fructe congelate, conservate şi uscate, seminţele de
sfeclă de zahăr, produsele de panificaţie şi articolele făinoase de cofetărie, vermutul şi alte
vinuri naturale din struguri cu supliment de extrase vegetale sau aromatice, alte băuturi
fermentate, rachiul, lichiorurile şi alte esenţe dulci, ţigările, tutunul de culoare închisă şi alte
feluri de tutun prelucrat pe cale industrială. Pentru această categorie de mărfuri taxele vamale
sunt reduse cu 30% în comparaţie cu cele obişnuite. Este destul de diversă şi cea de a treia
categorie de mărfuri, semisensibile. La această categorie de mărfuri, Uniunea Europeană
atribuie substanţele pentru vopsit, articole din piele naturală şi artificială, umbrelele, unele
maşini electrice şi utilaje, aparate şi dispozitive optice, instrumente muzicale, precum şi nucile
întregi, seminţe de lucernă, ţigările şi tutunurile de culoare deschisă, deşeurile de tutun. În
cazul acestei grupe de mărfuri taxa vamală e redusă cu 65%. Categoria a patra de măsuri ne
sensibile, este scutită integral de plata taxelor vamale. E vorba despre uleiuri electrice şi
rezinoizi, articole de cosmetică şi parfumerie, blănuri naturale şi artificiale, căciuli şi pălării,
mobilă, jucării, articole din piatră, ghips şi ciment, precum şi unele tipuri de lemn de lucru şi
articole de metale feroase, precum şi carnea de porcine congelată sau răcită, butaşi de viţă de
vie, fasole, seminţe de trifoi, măzăriche şi lupin, slănină şi alte grăsimi de porcine şi ovine,
bere din malţ, whisky şi alte băuturi spirtoase.
Trebuie menţionat în mod special faptul, că acordarea preferinţelor este legată strict
de ţara de origine a mărfurilor respective. Acest moment este deosebit de important atunci,
când la producerea articolului respectiv participă două sau mai multe ţări. De regulă, ţara
exportatoare poate fi considerată ţară de origine a produsului în cazul în care gradul de
prelucrare al acestui produs duce la modificarea poziţiei sale în nomenclatorul mărfurilor.
Importul producţiei din Moldova în ţările UE se efectuează fără restricţii cantitative, în
baza certificatelor de origine a mărfii forma „A”, eliberate de Ministerul Economiei şi
Reformelor. În cazul produselor textile, se eliberează atât certificate obişnuite, cât şi
certificate de origine a mărfurilor din grupa „A”.
De la 1 Octombrie 2000 Uniunea Europeană a acordat Moldovei stimulente sociale
speciale, care stipulează reducerea adiţională la cea, acordată iniţial de Sistemul Generalizat
de preferinţe, al taxelor la import (aşa zisa clauza socială). Beneficiind de clauza socială se
reduce şi mai mult taxa la import, în funcţie de atribuirea produselor la una din cele 4
categorii, menţionate mai sus se adaugă o reducere de 10% - 35%.
Republica Moldova a fost prima dintre ţările terţe, beneficiare de SGR, care a solicitat
şi a obţinut acordarea „clauzei sociale”, ceea ce a influenţat pozitiv la majorarea exportului
de mărfuri din R. Moldova în ţările membre ale Uniunii Europene.
În acest mod, începând cu luna octombrie 2000, produsele originare din Moldova,
exportate în baza SGP, pot obţine reducerile adiţionale, menţionate mai sus. Operatorii
economici interesaţi, ce beneficiază deja preferinţe generalizate, pot sa se adreseze
Ministerului Muncii, Protecţiei Sociale şi Familiei pentru a completa formularele propuse şi a
obţine autorizaţia acestei instituţii în vederea acordării „clauzei sociale.” Cei care abea
intenţionează antrenarea în aceste proceduri, urmează să se adreseze iniţial la Ministerul
Economiei şi Reformelor pentru a obţine permisiunea de a-şi exporta produsele în baza SGP.
Numai după aceasta pot să se adreseze la Ministerul Muncii, Protecţiei Sociale şi Familiei.
În cadrul SGP, acordat Republicii Moldova de către UE, ministerul Economiei a
eliberat în anul 2000 agenţilor economici din republică 3050 certificate preferenţiale de forma
„A” în valoare de totală de 110.000 mil. Dolari SUA pentru exportul producţiei în ţările din

149
UE. Aceasta e cu 58% mai mult decât în anul 1999. Din 128 de firme ce exportă produse, în
cadrul SGP, în ţările UE 45 sunt întreprinderi de confecţii, textile şi de tricotaje, care, în temei
colaborează cu firme de acelaşi profil din UE în condiţii de cooperare şi pe bază de materie
primă importată.
Conform acordului de comerţ cu articolele textile şi regiunilor SGP, acestor
întreprinderi în anul 2000 li s-au eliberat 3880 certificate de origine pentru produsele textile în
valoare de 102,8 mil. $ SUA, ceea ce constituie 78% din numărul total al certificatelor
eliberate.
Drept rezultat, volumul comerţului exterior al R: Moldova cu ţările membre ale UE în
anul 2000 (calculat în baza declaraţiilor vamale ce nu ţin cont de activitatea agenţilor
economici din raioanele de est) s-a majorat cu 27,3% în raport cu anul 1999, însumând cifra
de 324,8 mil. SUA cu o pondere de 25,6% în volumul total al comerţului exterior.

9.5. Evoluţia Comerţului Exterior al Republicii Moldova cu Uniunea Europeană.

Sporirea influenţei sectorului extern asupra economiei naţionale se manifestă ca o
tendinţă clară pe parcursul ultimilor ani, economia ţării devenind tot mai deschisă. Activitatea
de comerţ exterior reprezintă un element calitativ de apreciere a evoluţiei activităţii
economice în general.
Volumul comerţului exterior al Republicii Moldova în ianuarie-octombrie 2001 s-a
majorat cu 1167,4 milioane USD faţă de anul precedent, ceea ce constituie 16,5%. Mai mult
ca atât, creşterea exporturilor a contribuit la reducerea deficitului balanţei comerciale cu 20,7
milioane USD (soldul balanţei comerciale- 237,8 milioane USD). Pentru perioada analizată,
gradul de acoperire a importurilor cu exporturi a fost de 66,2 % faţă de 57,7% în ianuarie-
octombrie 2000.
În primele 10 luni ale anului exporturile au constituit 464,8 milioane USD, în creştere
cu 25% faţă de perioada similară a anului precedent. Structura exporturilor pe grupuri de
mărfuri este tradiţională, astfel ponderile cele mai mari au fost înregistrate la produsele
alimentare, băuturi şi tutun, materiale textile şi articole din acestea etc.
În 2001 exportul total al R. Moldova în ţările UE a înregistrat o creştere cu 27,3%
datorită majorării exporturilor de mărfuri către Belgia, Franţa, Suedia, Marea Britanie,
Olanda, Finlanda, Italia.
Importurile pentru 10 luni ale anului 2001 au fost evaluate la 702,6 milioane USD,
majorându-se cu 11,5% faţă de aceiaşi perioadă anului trecut. S-au importat, în special,
resurse energetice, maşini şi aparate, echipamente electrice, produse chimice etc.

Tabela 10.1 Evoluţia comerţului cu ţările UE

1995 1996 1997 1998 1999 1999

comparat cu
1998, %
Total 201.4 255.3 323.6 364.1 254.8 70.0
Export 86.2 78.1 89.8 82.9 98.4 118.7
(FOB)

Import (CIF) 115.2 177.2 233.8 281.2 156.4 55.6

Balanţa -29.0 -99.1 -144,0 -198.3 -58

(FOB-CIF)
Rata 74.8 44.1 38.4 29.5 62.9
importului
asupra
exportului, %
Sursa: Economie şi Reforme, No. 3 (16), Aprilie 2000

150
 În ce priveşte repartizarea geografică a exporturilor şi importurilor, putem menţiona că
Moldova a rămas în continuare fidelă, în primul rând, pieţelor CSI, fiind urmate de Ţările
Europei Centrale şi de Est şi Statele Membre ale UE. Astfel, Moldova a exportat pe piaţa
comunitară mărfuri în valoare de 96,1 milioane USD (în creştere cu 16,6%) şi a importat în
valoare de 189,5 milioane USD (creştere cu 5,3%).
Analizând evoluţia exportului Republicii Moldova către ţările UE pe parcursul
ultimilor 3 ani, aceasta a avut o evoluţie stabilă, situându-se la nivelul ce circa 22%,
comparativ cu 12% în 1995. Aceeaşi tendinţă este caracteristică şi importurilor, care au
înregistrat 27%, comparativ cu 14% în 1995. Însă, în ce priveşte evoluţia relaţiilor comerciale
ale UE comparativ cu CSI- principalul partener comercial al Moldovei – acestea au avut o
tendinţă de avansare, dar nu din contul CSI, ci mai curând din contul ţărilor Europei Centrale
şi de Est şi restul lumii.

9.6. Integrarea R. Moldova în Structurile Europene: probleme, avantaje şi perspective

Amplasarea geografică a Moldovei în inima Europei de Est o plasează la răscrucea

importantelor drumuri pe unde circulă bunurile şi oamenii de la Est la Vest şi viceversa.
Securitatea şi stabilitatea durabilă în regiunea est-europeană poate fi asigurată numai pe calea
integrării europene, R. Moldova continuă mai încet însă politica de apropiere şi abordare la
UE. Începând cu 1992 R. Moldova devine membru al ONU, în iunie –membru al Fondului
Valutar Mondial şi a Băncii Mondiale, iar în iunie 1995 cel de al 35-lea membru al
Consiliului Europei. Dialogul politic între UE şi R. Moldova a fost impulsionat în anul 1997.
Primul pas concret pe această cale a fost marcat de către adresarea preşedintelui Republicii
Moldova către Preşedintele Comisiei Europene din octombrie 1997, în care a fost exprimată
voinţa politică a Republicii Moldova de a deveni în viitor membru cu drepturi depline al UE
şi s-a propus de a iniţia negocierile asupra unui Acord de Asociere a ţării noastre la Uniunea
Europeană.
La 6 iunie 1997 la Bruxelles şi-a desfăşurat lucrările celei de-a doua reuniune a
Comitetului Mixt între Republica Moldova şi UE. Această reuniune a continuat procesul de
instituţionalizare a dialogului între cele două părţi. Delegaţia ţării noastre a prezentat o analiză
a situaţiei economice din Republica Moldova. De asemenea, au fost discutate rezultatele
reformelor din domeniul macroeconomic, privatizare, creşterea cadrului juridic favorabil
promovării şi protejării investiţiilor. Această cerere însă a fost refuzată de Consiliul UE din
cauza ne îndeplinirii criteriilor economice (reformelor economice până la un bun sfârşit)
pentru a fi gata de aderare la UE.
Pană la demararea negocierilor de asociere priorităţi pe termen scurt al ţării sunt
implementarea APC –ului, aderarea la Procesul Rozaumont, participarea la implementarea
Pactului de Stabilitate în Europa de Sud-Est şi semnarea Acordului de Liber Schimb cu UE.

Invizibilitatea, este cel de al doilea moment care împiedică integrarea Moldovei în UE.
În percepţia occidentală, mai ales a UE, Moldova este în primul rând una din fostele republici
sovietice, membră a CSI-ului. Acordurile de Parteneriat şi Cooperare care UE le-a încheiat cu
ţările CSI se aseamănă şi negocierile sunt purtate cu toate împreună. De a trece la grupa care
conduce negocierile de aderare va fi mult mai greu pentru Moldova, decât a fost acum pentru
România sau Bulgaria. Diferenţa între ţările UE şi Republica Moldova este enormă în multe
privinţe. Dar totodată lucrurile in Moldova stau mai bine decât în alte ţări ale CSI-ului.
Moldova fiind o ţară mică, procesul reformelor pot fi susţinute mai uşor şi cu resurse
financiare mai reduse. Republica Moldova teoretic are şansele mult mai mari de a intra în UE
decât alte ţări din CSI, dar din cauză că ea face parte din grupul CSI, şansele ei în realitate
sunt reduse considerabil. Încercările Moldovei de a trece din CSI în grupul ţărilor Europei de
Sud Est, deocamdată nu a avut succes. În primul rând, Moldova este foarte departe de
starea la care o aderare ar fi posibilă şi sunt necesare mai multe eforturi reale în combaterea

151
crimei şi corupţiei, animarea reformelor economice şi dezvoltarea unei societăţi civile şi
democratice, de stabilitatea politică şi bunăstarea populaţiei. În al doilea rând, Moldova este
prea invizibilă şi nu este considerată ca factor independent. UE ezită admiterea irevocabil faţă
de democraţie sau situaţiei care mai are diferende deschise cu vecinii şi care continuă până în
prezent (diferendul transnistrean). În prezent UE este preocupată de integrarea celor 13 ţări
asociate care se află acum în faze de negociere, în această perioadă alţi paşi în extinderea UE
nu pot şi aşteptaţi. APC este aplicat şi trebuie să fie folosit eficient, pentru a putea avea nişte
rezultate aşteptate cu care vom putea înainta spre al doilea pas. Ceva mai mult nu va fi oferit
pe termen scurt şi numai în cazul, când Moldova singură va alege de a merge mai departe pe
calea spre Europa.
Sunt foarte multe opinii contradictorii despre orientarea economică internaţională a
Republicii Moldova. Unii economişti şi politicieni consideră că integrarea în UE ne va ajuta
să depăşim criza economică, alţii însă cred că doar prin extinderea cooperării prin Acordul cu
CSI Republica va putea obţine un echilibru în viitoarea dezvoltare sico-economică. Alţi
experţi, însă sunt convinşi că prosperitatea economică a ţării va depinde de relaţiile bilaterale
cu toate ţările vecine, fie ele că aparţin blocului Vest European sau Comunităţii Statelor
Independente. Până când nu va apărea voinţa politică din partea conducerii noastre de a
propune noi paşi spre integrare în UE, nu va fi posibil sub nici o formă realizarea acestui
scop. Însă, dezbaterile continue asupra acestei teme de interes major rămân a fi un dublu joc
de interese politice, în care agenţii economici şi cetăţenii republicii sunt duşi în confuzia şi
neclaritatea avantajelor oferite de un bloc sau de altul. Este evident că admiterea sau ne
admiterea unui stat în UE nu depinde atât de voinţa factorului politic al ţării candidate, cât şi
în primul rând de realizarea unui set minim de condiţii obiective politice, dar în special
economice, care ar face noul venit compatibil cu economiile avansate ale ţărilor membre.
Printre probleme cu care se confruntă R. Moldova şi care cer a fi eliminate în cazul
dorinţei de a alege drumul spre casa europeană putem enumera următoarele:
1. Moldova reprezintă anumite pericole sau riscuri pentru procesul de securitate,
ce ţine de situaţia din interiorul ţării precum şi de ordin extern. În primul rând
este invocat conflictul din partea stângă a Nistrului.
2. Aceasta determină şi o altă problemă: tensionarea relaţiilor dintre UE şi Rusia,
care pot fi ne soluţionate din motivul necesităţii evacuării contingentului militar
redus din teritoriul Transnistriei. Construcţia economică şi problemele de
securitate, însă, graţie semnării Pactului de Securitate pentru Europa de Sud
Est a întărit interesul R. Moldova să aibă scopul de a accelera procesul de
integrare în UE. Una din funcţiile importante ale Pactului este de a servi o punte
stabilă dintre Europa Occidentală şi Federaţia Rusă.
3. O altă problemă poate fi şi relaţia ne determinată dintre Republica Moldova şi
România, integrarea căreia în structurile europene decurge cu paşi mai rapizi.
Astfel Uniunea Europeană, poate fi pusă în situaţia de a determina noi bariere în
Europa, linia de democraţie trecând între România şi Moldova. UE a abolit
sistemul de vize pentru România ce înseamnă că, începând de la 1 ianuarie 2002
cetăţenii români vor circula liber în Spaţiul Schengen. Pentru moment trecerea
la frontierele dintre Moldova şi România nu este îngrădită şi nu sunt stabilite
careva obstacole de trecere pentru cetăţenii moldoveni. Însă acest fapt nu este
sigur pentru viitor şi rămâne a fi decis de către Instituţiile Europene odată ce vor
apărea probleme grave cum ar fi fluxul masiv al emigranţilor din ţările de Est
spre Vest.
4. Referitor la realităţile interne este de menţionat şi insuficienţa dezvoltării
instituţiilor democratice, puterii şi instabilitatea politicii interne, inclusiv
schimbările de guverne, care determină Occidentul să califice sistemele politice
din ţările post-sovietice ca fiind instabile. Aceste condiţii creează situaţii

152
 indecise pentru structurile europene de a identifica actorii, care deţin puterea şi
care influenţează luarea deciziilor.
5. Un alt set de probleme sunt de ordin economic şi se referă la descreşterea
nivelului de producţie, la mărirea numărului de persoane care au un venit mai
mic de numărul minim de existenţă, creşterea şomajului, emigraţiei şi a
stratificării sociale.
Care sunt totuşi plusurile şi avantajele acestei integrări spre exemplu:
1. UE în prima perioada va acorda partenerilor noi - scutiri economice cu scopul
de ai putea aduce la nivelul său de dezvoltare.
2. UE va contribui prin sprijinul necesar de finanţare la depăşirea crizei economice
şi relansarea economiei în republică prin deschiderea pieţelor şi acordarea
anumitor scutiri la import şi exportul operaţiilor.
3. Accelerarea procesului reformelor, în special ceea ce ţine de dreptul proprietăţii
şi funcţionarea pieţelor financiare, a sistemului fiscal, protecţia socială.
4. Liberul acces pe piaţa pentru produsele industriale şi agricole; o piaţă nouă de
desfacere;
5. Libera circulaţie a capitalului va duce la sporirea investiţiilor străine directe şi
deci va diminua necesitatea de căutare a partenerilor economici permanenţi,
stabilirea relaţiilor economice externe.
6. Noi investiţii şi noi locuri de muncă,
7. Ameliorarea situaţiei balanţei de plăţi;
8. Şi nu în ultimul rând libera circulaţie a forţei de muncă va contribui la transferul
de venit către ţările candidate şi la posibila reducere a ratei şomajului datorită
accesului la salarii mai mari în alte ţări europene;

Întrebări pentru discuţii:

1. Caracteristicile procesului de tranziţie în RM;

2. Măsurile întreprinse de guvern, pe parcursul întregii perioade de reformare a
economiei;
3. Generalizarea şi rezultatele implementării reformelor economice pe parcursul acestor
11 ani.
4. Procesul de privatizare în Republica Moldova;
5. Rolul investiţiilor străine în RM;
6. Necesitatea reformării sectorului public;
7. Eficacitatea cadrului legal instituţional în RM;
8. Reorientarea fluxului de comerţ al RM;
9. Beneficiile obţinute în urma aderării la Organizaţia Mondială a Comerţului;
10. Care sunt problemele actuale cu care se confruntă agenţii economici la ieşirea lor pe
pieţele străine, propuneri , soluţii de îmbunătăţire a situaţiei formate pe piaţă;
11. Ce înseamnă pentru Republica Moldova trecerea de la standardele obligatorii la cele
voluntare;
12. Obiectivele Acordului de Parteneriat şi Cooperare;
13. Paşii pe care trebuie să-i urmeze Moldova pentru integrarea ei în Uniunea Europeană;
14. Care vor fi efectele asupra economiei Moldovei în cazul semnării Acordului de Liber
Schimb între UE şi Moldova;

153
 15. Ce prevede Sistemul Generalizat de Preferinţe acordat R. Moldova de Uniunea
Europeană;
16. Analiza evoluţiei comerţului exterior al R. Moldova cu uniunea Europeană;
17. Problemele cu care se confruntă R. Moldova pentru integrarea ei în structurile
europene;
18. Perspective de viitor: opinii privind formele de cooperare cu CSI, ţările vecine şi UE.

Referinţă la literatura la tema Relaţiile Economice ale Republicii Moldova cu UE:

___________________________________________________________________________

1. TACIS, “Uniunea Europeană şi Republica Moldova, Implementarea Acordului de

Parteneriat şi Cooperare”,1999
2. “Economie şi reforme”, Buletin de informaţie şi analiză, 2001 (toate numerele)
3. “Tendinţe în economie”, Ediţie trimestrială, Moldova Ianuarie - Martie 2001,
4. Materiale şi rapoarte oficiale prezentate de Direcţia principală „Promovarea Exporturilor”,
Ministerul Economiei, 2000
5. “Raportul Grupului de lucru privind aderarea R. Moldova la Organizaţia Mondială a
Comerţului”, 2000
6. Regimul de comerţ exterior al Republicii Moldova în anul 2001, Ministerul Economiei,
2001
7. Materiale folosite de la Simpozionul Ştiinţific Internaţional cu tema: „Moldova, România,
Ucraina: Integrarea în structurile europene”, 1998

1. http://www.iatp.md/er

154
155