OBIECTUL ȘI ISTORICUL

VIRUSOLOGIEI
 DEFINIȚIA MICROBIOLOGIEI
Microbiologia (gr. micros = mic + bios = viaţă + logos = ştiinţă,
doctrină) este ştiinţa care se ocupă cu studiul vieţuitoarelor
invizibile cu ochiul liber, denumite în sens larg microbi.

Termenul de microb a fost creat de SÉDILLOT în 1878 şi reprezintă

toate microorganismele cu structură celulară sau subcelulară
care, deşi morfologic pot fi diferite, au un caracter comun de
încadrare, dimensiunea microscopică.
În conformitate cu acest criteriu unic,
microbiologia se ocupă cu studiul :
◦ virusurilor (virusologia)
◦ bacteriilor (bacteriologia)
◦ ciupercilor microscopice (micologia)
◦ protozoarelor (protozoologia)
Microorganismele au poziţii diferite în arborele
filogenetic şi în sistematica biologică:
 virusurile - la limita dintre materia organică şi
sistemele vii;
 bacteriile - regnul PRIMIGENUM (HOG 1860)
PROTISTA (HAECKEL 1866)
PROCARYOTA (MURAY 1968)
 ciupercile (micetele) – regnul FUNGI
(WHITTAKER 1969)
 ISTORIC
Evoluţia cunoştinţelor despre microorganisme poate fi împărţită în trei
etape mai importante:
 etapa intuitivă, de admitere ipotetică a existenţei microorganismelor;
 etapa descoperirii microorganismelor, a studiului lor morfologic şi a
primelor încercări de diferenţiere şi clasificare a acestora;
 etapa constituirii microbiologiei ca ştiinţă şi a dezvoltării ei pe baze
moderne .
 1. ETAPA INTUITIVĂ, DE ADMITERE IPOTETICĂ
A EXISTENŢEI MICROORGANISMELOR
a) Teoria miasmatică :
 HIPPOCRAT din COS (460-380 î.e.n.) afirmă că, bolile
molipsitoare sunt produse de miasme vehiculate prin aer;
 THUKIDIDE (465-388 î.e.n.) atribuie apariţia epidemiilor unor
factori de contagiune – contagium animatum.
 MARCUS TERENTIUS VARO (116-27 î.e.n.) corelează apariţia unor
îmbolnăviri cu particularităţi zonale ale locului respectiv, ca de
exemplu existenţa mlaştinilor.
1. ETAPA INTUITIVĂ, DE ADMITERE IPOTETICĂ A
EXISTENŢEI MICROORGANISMELOR
b) Teoria contagiunii
a medicului italian GIOROLAMO
FRACASTORO (1478?-1553), în lucrarea sa
“De contagionibus, de morbis contagios et
eorum curatione”
 una din importantele idei noi, este aceea a
afinităţii elective a germenilor, pentru
anumite specii animale sau pentru unele
organe.
 2. ETAPA DESCOPERIRII MICROORGANISMELOR, A
STUDIULUI LOR MORFOLOGIC ŞI A PRIMELOR ÎNCERCĂRI
DE DIFERENŢIERE ŞI CLASIFICARE A ACESTORA
a) Inventarea microscopului
 ROGER BACON în secolul XIII ;
 fraţii ZACCHARIAS şi HANS
JENSEN (1590)
 GALILEO GALILEI (1610), ROBERT
HOOKE (1665) şi LEUWENHOECK.
 2. ETAPA DESCOPERIRII MICROORGANISMELOR, A STUDIULUI
LOR MORFOLOGIC ŞI A PRIMELOR ÎNCERCĂRI DE
DIFERENŢIERE ŞI CLASIFICARE A ACESTORA
b) Descoperirea microorganismelor

ANTONY VAN LEUWENHOECK (1632-

1723) observă, descrie şi desemnează în
lucrarea sa “Arcana naturae ope
microscopiorum detecta”, microorganisme,
astăzi omologabile cu bacteriile şi ciupercile
inferioare.
 2. ETAPA DESCOPERIRII MICROORGANISMELOR, A
STUDIULUI LOR MORFOLOGIC ŞI A PRIMELOR ÎNCERCĂRI
DE DIFERENŢIERE ŞI CLASIFICARE A ACESTORA
c) Primele încercări de diferenţiere şi clasificare a
microorganismelor
 LINNAEI (1707-1778) în lucrarea sa “Systema
natura” apărută în 1735, încadrează
microorganismele într-un singur gen căruia îi da
numele de chaos;
FRIEDRICH MULLER între 1773-1786 propune
încadrarea microorganismelor în două genuri :
Vibrio şi Monas;
FERDINAND COHN în 1854 crează termenul de
bacterie şi împreună cu EHREHBERG îl încadrează
în regnul vegetal pe baza prezenţei peretelui celular.
3. ETAPA CONSTITUIRII MICROBIOLOGIEI CA
ŞTIINŢĂ ŞI A DEZVOLTĂRII EI PE BAZE MODERNE
a) Rolul lui Louis Pasteur în dezvoltarea microbiologiei:
Demonstrează natura microbiană a fermentaţiilor;
Fundamentează natura microbiană a infecţiilor;
Infirmă definitiv teoria generaţiei spontane;
Preparară primele vaccinuri ( vaccinul contra holerei aviare, anticarbunos, antirabic )
Izolează şi identifică agenţii etiologici a unor infecţii la om și animale ( Clostridium
septicum, stafilococi, streptococi )
- Printre discipolii săi se regăsesc : EMILE ROUX, YERSIN, EDMOND NOCARD, CHARLES
EDUARD CHAMBERLAND, VICTOR BABEŞ.
3. ETAPA CONSTITUIRII MICROBIOLOGIEI CA
ŞTIINŢĂ ŞI A DEZVOLTĂRII EI PE BAZE MODERNE
b) Rolul lui Robert Koch în revoluţionarea
microbiologiei:
 Stabileşte postulate care se referă la criterii pe
baza cărora un agent etiologic este considerat
agentul cauzal al unei boli;
Pune la punct izolarea bacteriilor în culturi pure;
 Semnalează pentru prima dată fenomenul de
alergie și prepară tuberculina;
 Izolează şi identifică bacilul tuberculozei umane;
3. ETAPA CONSTITUIRII MICROBIOLOGIEI CA ŞTIINŢĂ
ŞI A DEZVOLTĂRII EI PE BAZE MODERNE
c) Descoperiri în domeniul virusologiei:
 DIMITRI IOSIFOVICI IVANOVSKI (1864-1919), un botanist rus, descoperă virusul
mozaicului tutunului;
 în anul 1898, LOFFLER şi FROSCH descoperă virusul febrei aftoase;
 în anul 1901, REED, CARROLL și LAZEAR descoperă primul virus uman: virusul febrei
galbene (ulterior caracterizat ca virus ARN , fam. Flaviviridae);
 în 1908, BANG și ELLERMAN descriu virusul leucozei aviare. Prima formațiune tumorală
la pui (sarcom) produsă de un virus, a fost descrisă în 1911 de către Rous Peyton. Studii
privind acest virus vor duce mai târziu, în 1976, la descoperirea oncogenelor de către
Stehelin, Varmus, Bishop și Vogt, atât în cadrul virusului cât și în celulele infectate.
În 1922, E. Cowdry descoperă și descrie
prezența incluziilor intracelulare în cazul
infecțiilor cu virusurile variolice.
3. ETAPA CONSTITUIRII MICROBIOLOGIEI CA
ŞTIINŢĂ ŞI A DEZVOLTĂRII EI PE BAZE MODERNE
 în 1915, FREDERICK TWORT a descoperit virusurile care infectează bacteriile, ulterior
numite „bacteriofagi„ de către Félix d'Hérelle care a studiat Shigella dysenteriae în
1921.
 în 1934, MAX SCHLESINGER a descris că bacteriofagi conțin proteine și acid
dezoxiribonucleic.
 prima dată în 1939, G. KAUSCHE și H. RUSKA ANKUCH vizualizează virusul mozaicului
de tutunului la microscop.
după 1948, culturile celulare au permis izolarea și caracterizarea de noi virusuri.
Debut a fost realizat de echipa cercetătorului J. ENDERS, ce a izolat și cultivat pentru
prima data virusul poliomielitei.
DEZVOLATAREA VIRUSOLOGIEI
 AMES WATSON și FRANCIS CRICK descriu structura helicoidală a acidul
dezoxiribonucleic (ADN) în 1953. Ei vor primi Premiul Nobel in 1962 pentru aceasta
descoperire.
 ROSALIND FRANKLIN elucidează în 1955 structura helicoidală și legătura între ARN
și capsomere pentru virusul mozaicului tutunului, iar în anul următorul GIERER și
SCHRAMM demonstrează infectivitatea ARN-ului virusul mozaicului tutunului.
HOWARD TEMIN și DAVID BALTIMORE descriu în mod independent în 1970
existența revers transcriptazei pentru transcrierea acidului dezoxiribonucleic; pentru
această descoperire primesc Premiul Nobel în 1975.
În anul 1979, OMS a declarat eradicarea globală a variolei. Acesta este primul mare
triumf al medicinei și mai particular al virusologiei și vaccinologiei.
 O dezvoltare mai recentă este reacția de polimerizare în lanț (PCR) de
către KARY MULLIS în 1985. Aceasta a permis amplificarea unor cantități
infime și precise de acizi nucleici, tehnică ce a revoluționat diagnosticul
virusologic.

 În prezent, noi virusuri continuă să fie descoperite, cum ar fi virusul

hepatitic C în 1989, virusul Nipah în 1999 (carne de porc, infecție
respiratorie și encefalită la om), al metapneumovirusul în 2001, SARS
(sindromul respirator acut sever) în 2003.
Anul Cercetători Eveniment (descoperire)
1892 Ivanofsky Virusului mozaicului tutunuilui
1898 Loeffler, Frosch Virusul febrei aftoase
1898 Sanarelli Virusul mixomatozei
1900 Reed Virusul febrei galbene
1900 Mcfadyean, Theiler Virusul pestei ecvine
1901 Centanni, Lode, Gruber Virusul influenței aviare
1902 Spruell, Theiler Virusul bluetongue
1902 Aujeszky Virusul pseudorabiei
1903 Remlinger, Riffat-Bay Virusul rabic
1903
1904
DeSchweinitz, Dorset
Carré, Vallée
Virusul pestei porcine clasice
Virusul anemiei infecțioase ecvine
Cronologia
1905 Carré Virusul distemper canin descoperirii
1911 Rous Virusul sarcomului lui Rous
1927 Doyle Virusul pseudopestei aviare primelor
1928 Verge, Christofornoni, Seifried, Krembs Parvovirusul felin (virusul panleukopeniei feline)
1931 Woodruff, Goodpasture Utilizarea oălor embrionate pentru izolarea virală
virusuri
1938 Kausche, Ankuch, Ruska Prima imagine a unui virus prin microscopie electronică -
VMT
1948 Sanford, Earle, Likely Culturi celulare isolate din celule de mamifere
1957 Isaacs, Lindemann Descoperirea interferonului
1970 Temin, Baltimore Descoperirea Reverstranscriptazei
1981 Pedersen Coronavirusul felin
1983 Montagnier, Barre-Sinoussi, Gallo Virusul imunodeficienței umane
1987 Pedersen Virusul imunodeficienței feline
1991 Wensvoort, Terpstra Virusul sindromului respirator și de reproducție suin
(PRRS)
 Dezvoltarea microbiologiei în România
◦ Şcoala de microbiologie medicală : VICTOR BABEŞ (1854-1925) a fost fondatorul şcolii româneşti de
microbiologie.

Savanţii care ulterior au dezvoltat în mod strălucit şcoala de microbiologie medicală românească au fost:
IOAN CANTACUZINO, CONSTANTIN IONESCU-MIHĂEŞTI, MIHAI CIUCA, DUMITRU COMBIESCU, iar în
domeniul virusologiei CONSTANTIN LEVADITI şi ŞTEFAN S. NICOLAU.
Şcoala de microbiologie veterinară. PAUL RIEGLER (1867-1938) a fost fondatorul şcolii româneşti de
microbiologie veterinară.
ALEXANDRU VECHIU (1890-1954) a reuşit adaptarea virusului pestei porcine pe iepure.
ILIE POPOVICI prepară vaccinuri contra febrei aftoase, holerei aviare.
NICOLAE STAMATIN prepară vaccinul anticărbunos din tulpina 1190 R şi vaccinul antirujetic din tulpina
VR 2.
 CARACTERIZAREA GENERALĂ A PRINCIPALELOR
GRUPE DE MICROORGANISME
PRIONII ( PROTEINELE PRIONICE)
 reprezintă cele mai simple şi mai inferioare forme de agenţi patogeni
infecţioşi neconvenţionali, fiind lipsite în totalitate de informaţie genetică.
au fost semnalate pentru prima dată de americanul STANLEY B. PRUSINER
care în 10 oct. 1997 primeşte premiul NOBEL pentru această descoperire.
Iniţial a demonstrat că la ovinele infectate există în creier o proteină
specifică pe care a denumit-o “proteină prionică scrapie” (P.P.S.), iar ulterior
a găsit şi în creierul hamsterilor normali o proteină asemănătoare, dar totuți
diferită pe care a denumit-o “proteina prionică celulară” (P.P.C).
 P.P.C. P.P.S.
este o proteină normală prezentă în este prezentă numai la animalele infectate;
membrana pericarionilor mai concentrată
la locul sinapselor; este rezistentă la proteaze;

este sensibilă la acţiunea enzimelor este termostabilă la 350°C;

proteolitice; nu este degradată în cursul metabolismului celular,
este degradată în timpul metabolismului putându-se acumula în lizozomii din neuroni;
celular; este infecţioasă şi transmisibilă;
este nepatogenă, neinfectantă, structura secundară este ß lamelară;
netransmisibilă;
secvenţa aminoacizilor este identică cu cea din
are funcţie neurotransmiţătoare; P.P.C., cu o singură diferenţă că leucina este înlocuită
structura secundară este  helicală; cu prolina, modificare determinată de o mutaţie
punctiformă;
Investigaţiile şi cercetările efectuate de PRUSINER sunt susţinute şi de o
serie de argumente de ordin experimental cum ar fi:
 îndepărtarea sau denaturarea acestei proteine P.P.S. determină
suprimarea infecţiozităţii;
introducerea prionilor P.P.S. în culturi celulare neuronale determină
apariţia leziunilor caracteristice;
 punerea în contact “in vitro” a proteinei normale P.P.C. cu cea patogenă
de tip P.P.S. duce la transformarea celei normale în cea patogenă;
gena mutantă care determină sinteza proteinei anormale implicată în
apariţia leziunilor de encefalopatie spongiformă este localizată la om pe
braţul scurt al cromozomului 20.
 PRUSINER a elaborat 2 ipoteze privind
originea prionilor:
2. Originea exogenă
1. Originea endogenă
susţine că prionii pot proveni şi din exterior ca în
arată că gena care codifică proteina de tip sindromul “CREUTZFELDT – JAKOB” de la om.
P.P.C., gena care codifică sinteza, suferă o
mutaţie punctiformă care duce la apariţia În aceste cazuri proteina de tip P.P.S. acţionează
asupra proteinei normale de tip P.P.C. care suferă
proteinei de tip P.P.S. conversia de la  helical la ß lamelar.
inserţia greşită a prolinei în locul leucinei Prin urmare nu are loc o sinteză propriu-zisă a
duce la destabilizarea structurii helicale  proteinelor după mecanismele genetice cunoscute, ci o
a acestei proteine şi care capătă însuşiri sinteză amplificată prin conversie (celula sintetizează
proteina normală care sub influenţa proteine prionice
fizice, chimice şi biologice deosebite. de tip P.P.S. îşi schimbă structura de la normal la
patologic, astfel încât fiecare moleculă de proteină
normală PPC este convertită, după modelul
“dominoului”, într-o moleculă PPS.
Bolile de origine prionică cunoscute până în prezent

Boală prionică Specia natural susceptibilă

Boala Creutzfeldt-Jakob somatică omul
Boala Creutzfeldt-Jakob familială omul
Boala Creutzfeldt-Jakob iatrogenică omul
Varianta modificată a bolii Creutzfeldt- omul
Jakob
Boala Kuru omul
Insomnia fatală familială omul
Sindromul Gerstmann–Sträussler– omul
Scheinker
Scrapia Ovine, caprine
Boala cronică cașectizantă Cervidee (cătrioară, ren)
Encefalopatia spongiformă bovină Bovine
Encefalopatia transmisibilă a nurcilor Nurcile
Encefalopatia spongiformă felină Pisica
Encefalopatia spongiformă a Antilope (Kudu, Nyala, Oryx)
biongulatelor exotice și primatelor Primate
 VIROIZII
Viroizii reprezintă forme acelulare de viaţă, mai simple decât
virusurile şi de dimensiuni incomparabil mai mici decât
acestea.
Primul viroid a fost descoperit de cercetătorul american T. O.
DIENNER la BELTSVILLE (S.U.A.) în urma unor cercetări
efectuate în perioada 1967-1971 la cartof.
În etiologia bolilor plantelor pot fi incriminate 29 tipuri de
viroizi încadrați în 2 familii: Pospiviroidae și Avsunviroidae.
Ei determină boli la plante cum ar fi:
- boala stelării (deformării) tuberculilor de cartof,
- nanismul şi pătarea clorotică a crizantemelor,
- cloroza castraveţilor,
- boala cadang-cadang a palmierilor de cocos, etc.
 Caractere generale ale viroizilor:

 Sunt forme acelulare de viaţă alcătuite din molecule de ARN de talie mică neprotejate de alte
învelişuri externe.
 Molecula de ARN are o structură circulară cu regiuni mono sau dublu catenare.
 În general sunt localizaţi în nucleul celulelor unde se replică cu ajutorul unor enzime de tipul ARN
replicazelor din celula gazdă.
Originea lor nu este prea bine cunoscută, dar se presupune că ar reprezenta introni nedegradaţi
eliminaţi în procesul de activare al genelor.
Capacitatea lor patogenă se datorează interacţiunii lor cu genomul celulei gazdă şi perturbării
mecanismelor de reglaj genetic al celulei gazdă.
Viroizii reprezintă o nouă clasă de agenţi patogeni subvirali care se află la limita inferioară a materiei
vii şi care posedă un program genetic redus la minim.
 VIRUSURILE
 Sunt considerate forme acelulare de viaţă fiind în afara organismelor vii, lipsite de
capacitatea de creştere şi multiplicare. Ele sunt replicate (multiplicate) de celula gazdă pe
care o parazitează.
 Sunt lipsite de aparat enzimatic şi metabolism propriu fiind obligator, parazite a celulelor
animale, vegetale sau bacteriene.
Au o structură simplă, formată din genomul viral şi un înveliş protector care se numeşte
capsidă.
Genomul viral conţine un singur acid nucleic ADN sau ARN şi niciodată ambii acizi.
Virusurile care conţin ARN pot depozita şi transmite informaţia genetică, caz unic în
biologie, rolul de purtător al informaţiei genetice fiind ADN, pentru restul vieţuitoarelor.
 Proprietăți ale microrganismelor unicelulalre și
virusurilor
Proprietate Bacteria Rickettsia Mycoplasma Chlamydia Virus
300 nm în + + + + -
diametru
Dezvolate pe + - + - -
medii inerte
(agar, bulion)
+ + + + -
Fisiune binară
Ribozomi + + + + -
funcționali
Metabolism + + + + -
 În natură virusurile se găsesc sub trei forme biologice:

 virus complet sau virion, dotat cu infecţiozitate şi capabil de a supravieţui

un timp limitat în afara celulei gazdă;
virus vegetativ prezent numai în celula parazitată şi neinfecţios;
virus integrat (provirus) integrat în genomul celulei gazdă unde rămâne un
timp nelimitat replicându-se odată cu acesta.

În esenţă virusurile sunt sisteme bioide care se comportă ca fiinţe vii în

interiorul celulei parazitate şi ca o substanţă organică complexă în afara
acesteia.