CONSIDERAȚII PRIVIND CAUZELE CONFLICTELOR ÎN

NEOLITIC ȘI EPOCA CUPRULUI

„Revoluția neolitică” a adus și produs în același timp transformări majore nu doar în plan
economic, social, cultural, religios. Este perioada în care surprindem nașterea unei gândiri militare.
Transformările economice, sociale, politice au produs modificări profunde în structura relațiilor
interumane, în relația individ – comunitate. Comunitățile (agricole, pastorale) constituie de fapt
entități și în același timp identități. Între individ luat ca parte componentă și această entitate (clan,
trib) apare o legătură ombilicală. Este dependent de ea, comunitatea îi dă totul și îi poate lua totul; se
definește și există prin ea. Ca urmare rolul principal al conflictelor îl constituie apărarea acestei
identități. Segmentul militar al comunității are deci un dublu rol: atât de a apăra identitatea grupului
cât și de a încerca să-și impună interesele, sistemul (oricare ar fi el) politic, economic, religios asupra
altor zone sau populații. Transformările sociale și economice au determinat o „specializare” a
activităților diferitelor grupuri umane. Aceste transformări reprezintă una dintre principalele cauze
ale conflictelor. S-au păstrat până în prezent animozitățile între păstori și agricultori. Majoritatea
conflictelor din preistorie și antichitate s-au desfășurat între migratori și sedentari, dar nu excludem
războaiele pentru eliminarea „concurenței economice” între populații cu aceleași preocupări
economice sau cele din răzbunare.
Caracterul războiului, al conflictului este determinat de structura socială a comunităților, dar în
același timp este un important factor în dezvoltarea organizării sociale. Analizând cauzele,
obiectivele, urmele acestor confruntări, vom avea tendința de a opera cu șabloanele gândirii
contemporane. Psihologia societăților războinice este însă diferită; ele au alte sisteme valori la care
se raportează: trofee, prestigiu, agresivitatea manifestată.
Este greu de imaginat că atacul asupra unei așezări era determinat de ideea de răzbunare sau
din „necesitatea” de a obține prestigiu sau pentru dobândirea vreunui artefact „magic”etc. Mai mult,
aceste elemente sunt imposibil de surprins științific. Carența informațiilor, a dovezilor legate de aceste
conflicte poate alimenta imaginația noastră la nesfârșit. Analogiile cu populațiile contemporane aflate
la același stadiu de dezvoltare oferă informații surprinzătoare. Analizând triburile Yanomano din
sudul Venezuelei, Keeley (Keeley 1996) descoperă cu surprindere că una dintre cauzele conflictelor
inter-tribale o constituie necesitatea de a captura femei, dar și instinctul de răzbunare.
Teoriile antropologie au identificat trei cauzalități ale conflictelor: materialistă, biologică și
culturală (Ferguson 2001, 99). Explicațiile materialiste văd conflictul ca pe un efort al comunității de
a îmbunătăți sau întreține condițiile de viață. Cauzalitatea culturală percepe conflictul ca fiind
determinat de valorile și convingerile caracteristici unui grup cultural, în timp ce abordarea biologică
vizează înclinația spre violență a rasei umane. Definițiile contemporane converg pe o cauzalitate
materialistă a conflictelor: războiul nu se duce în spațiul valorilor, ci în cel al intereselor.
Pentru a surprinde caracterul acestor conflicte trebuie să avem în vedere organizarea socială,
structurile politico-militaro-religioase ale acestor triburi, caracterul economic, necesitățile și
ocupațiile comunității. Unele elemente le putem surprinde în cercetările arheologice, dar majoritatea
pot fi doar intuite.
Stadiul de evoluție a acestor comunități ne sugerează o organizare tribală, chiar și posibile
uniuni de triburi (Milisauskas 1978, 120), conduse de lideri care cumulau în mâna lor atribuții politice,
religioase, juridice, militare. Liderul avea influență mai degrabă decât putere. Cu siguranță era
implicat în special în redistribuirea surplusului de resurse, în apărarea lor și, evident, în dobândirea
lor. Descoperirea agriculturii, domesticirea animalelor au creat premisele stocării rezervelor de hrană,
de materii prime, dar și creșterea populației și diversificarea activităților umane. Specializarea
aproape „unilaterală” a unor comunități a dus la apariția schimburilor, la acumularea de anumite
resurse pentru controlul cărora adeseori se ajunge la conflict. Nivelul organizării militare, reflectat în
complexele și elaboratele sisteme defensive, în armele extrem de eficiente care s-au păstrat, indică
faptul că stratificarea socială includea, cu siguranță, o categorie de războinici, chiar dacă urmele
acestora sunt distorsionate adeseori prin alte interpretări. Trebuie avut în vedere că aceste confruntări
sunt mai mult decât conflictul propriu-zis; includ numeroase aspecte precum construcțiile defensive,
pregătirea pentru luptă, antrenamentele, transportul, logistica și, de ce nu, posibilele alianțe.
Asemenea organizare socio-militară ridică firesc problema frecvenței conflictelor. Analizele
arată că în societățile primitive mortalitatea datorată războiului este între 10-40% în timp ce în
societățile civilizate rata este sub 5% (Christiansen 2004, 130). Cifrele indică deci o frecvență extrem
de ridicată a conflictelor. Această incidență nu necesită neapărat o organizare militaristă a acestor
comunități, ci mai degrabă o incidență extrem de ridicată a conflictelor. Dintr-un studiu privind
scheletele din arealul cultural Liniarbandkeramik a rezultat că 20% dintre schelete prezintă urme de
violență (Petrasch 1990, 509; Price et alii 2007, 267). Aproape toate victimele au fost găsite în gropi
comune și majoritatea victimelor sunt ucise din spate. De altfel analizele făcute în cadrul
comunităților indiene Yanomano arată că aproximativ 30% din decesele bărbaților adulți sunt
provocate prin violență. Acest nivel de mortalitate este similar cu rezultatele studiilor realizate în
unele comunități din Noua Guinee (Chagnon 1988, 86).
Un alt studiu asupra populațiilor primitive contemporane indică o frecvență a conflictelor
impresionantă. Din 90 de triburi analizate, doar 11 au practicat războiul rar sau deloc. Restul au fost
implicați în conflicte inter-tribale cel puțin o dată pe an. În plus cele 11 triburi non-combative erau
situate în zone izolate și cu densitate extrem de scăzută a populației. O altă analiză arată că din 50 de
astfel de comunități analizate doar cinci nu aveau sisteme defensive (Christiansen 2004, 130).
 Apare firesc întrebarea: cu cine se luptau? Care erau cauzele și scopul conflictelor? Pentru a
înțelege relațiile inter sau intra-comunitare trebuie să excludem din analize transformările socio-
politice produse de ideologiile naționale, sociale și politice ale ultimelor două secole. Mobilizarea a
milioane de oameni în numele ideii de „patrie”, de „națiune” sunt „invenții” ale filozofilor și
oamenilor politici ale ultimelor secole. Nu putem opera cu aceste concepte în preistorie. Existau însă
alte concepte sub impulsul cărora era mobilizată populația ca „răzbunarea”, „voința zeilor” etc.
Impulsurile spre violență existau, dar sub o altă formă, pe care o putem doar intui. Faptul că există
populații cu aceeași limbă sau chiar aceeași identitate culturală nu înseamnă că diferitele comunități
aveau conștiința apartenenței la același grup comunitar, deși la periferia arealului Ceramicii Liniare,
între Rin și Meuse, se aflau cele mai frecvente fortificații (Höckmann 1990, 75).
Plecând de la aceste considerente putem distinge câteva scopuri, obiective ale conflictelor
militare.
O primă ipoteză ar fi obținerea de resurse (indiferent de natura lor). Așezările fortificate
reprezintă centre de producție, comerciale, religioase sau politice. Vizate erau sursele de materii
prime, resursele de hrană sau chiar resursele umane (sclavi, femei), dar nu excludem și luptele pentru
teren arabil, dreptul la pășunat, controlul unor surse de apă, sare etc. Putem include aici și luptele
pentru dominația teritorială. Impunerea dominației într-un teritoriu și subjugarea populației sunt
caracteristice îndeosebi nivelului de organizare statal. Acest lucru necesită ierarhii politice capabile
să coordoneze toate aspectele cuceririi.
În Vechiul Testament după victoria regelui Saul asupra filistinilor sunt luate prăzi: „Și s-a
aruncat poporul asupra prăzilor și a luat oi și boi și viței și au junghiat pe pământ și au mâncat
oamenii carne cu sânge”(I Regi, 14:32).
O altă posibilă cauză ar fi fost eliminarea „concurenței”. Apare aici idea de răzbunare. De altfel
cele două concepte de răzbunare și apărare sunt relativ complementare: răzbunarea prin violența
împotriva altui grup reprezintă o formă de apărare activă (Christensen 2004,131). Răzbunarea are de
multe ori motivații cel puțin stranii. La indienii Yanomano era frecventă utilizarea sintagmei: ”Dacă
mama mea bolnavă moare, o sa ucid niște oameni” (Chagnon 1988, 987). De altfel, în societățile
tradiționale, puține decese sunt considerate naturale. Majoritatea sunt rezultatele acțiunilor omenești
răuvoitoare, anumite practicile magice pot avea ca scop furtul de suflete. Observăm că relațiile din
interiorul unei comunități pot declanșa indirect conflicte cu așezările învecinate: noțiunile de
răzbunare, de a obține trofee și onoare sau prestigiul determină în multe societăți statutul individului
în ierarhia socio-politică. Vitejia dovedită în confruntări sau „trofeele” dobândite (anumite arme,
obiecte, capete, scalpuri etc.) aveau un rol important în poziționarea individului în comunitate. De
asemenea unele artefacte cucerite puteau avea puteri magice; prin anumite ritualuri se putea transfera
puterea celui ucis asupra învingătorului. Tot în acest context putem surprinde poziția liderului care
este întărită sau subminată de victoriile/eșecurile obținute în luptă. În Vechiul Testament principala
cauză a conflictului dintre fii lui Iacov și locuitorii Salemului o constituie legătura unuia dintre fiii lui
Hemor (conducătorul Salemului) cu fiica lui Iacov. Conflictul are ca finalitate înfrângerea și jefuirea
Salemului: „Au luat toate oile lor, toți boii lor, toți asinii lor, tot ce era în cetate și tot ce era pe câmp;
Toate bogățiile lor, toți copiii și femeile le-au dus în robie; și au jefuit tot ce era în cetate și tot ce era
prin case” (I Regi, 34:28-29). Aceste conflicte inter-tribale erau și o formă de eliminare a posibilelor
amenințări. Prizonierii și ostatecii apar în numeroase surse istorice scrise; ei pot fi „mascați” în
neolitic de noțiunile de „import” și „influență”. Dacă cuceritorii care se stabilesc în fortificație ne
apar ca ceea ce numim „a doua fază”, identificată ca o perioadă de stabilitate pe care posibilii
cuceritorii o impun în așezarea învinșilor (Vencl 1984,124). Conflictele militare se prezintă deci ca o
modalitate de rezolvare a tensiunilor, a crizelor. Cel mai probabil ele nu aveau rolul de a extermina,
ci de a cuceri resurse, populații, terenuri. Finalitatea conflictelor ține de mentalitate, de scopurile
politico-economice și nu în ultimul rând religioase. La azteci de exemplu scopul conflictului era de a
lua prizonieri pentru a-i oferi ca jertfă. Inamicul era învins atunci când erau omorâți șefii sau era
distrus templul (Popescu 2004, 7).
Scopul oricărei lupte este nimicirea sau capturarea inamicului, distrugerea sau capturarea
tehnicii de luptă. Structura fortificațiilor și urmele de violență oferă un tablou complex în interpretarea
diferitelor tehnicilor de atac sau apărare utilizate.
În ultimele decenii au apărut numeroase studii legate de caracterul războinic al comunităților
Neolitice și ale Epocii Cuprului. Acestea, în strânsă legătură cu analiza sistemelor de apărare, tind să
schimbe imaginea idilică pe care aceste populații agricole și pastorale o aveau. Din păcate informațiile
de pe teritoriul țării noastre se limitează la câteva cazuri în acest sens (Cârcea, Parța, Bucovăț, Teiu
etc.), unde prezența vârfurilor de săgeți, bile de praștie sau, mai rar, schelete cu urme de violență,
oferă indicii sumare asupra acestui aspect.

BIBLIOGRAFIE
Chagnon 1988 Chagnon Napoleon A., Life histories, blood revenge,
and warfare in a tribal population, în Science 26 February
1988, Vol. 239 no. 4843, p.985-992.
Christensen 2004 Christensen Jonas, Warfare in the European Neolithic,
în Acta Archaeologica vol. 75, 2004, p. 129–156.
Ferguson 2001 Ferguson R. Bryan, Materialist, cultural and biological
theories on why Yanomami make war, în Anthropological
Theory 1, (2001), p. 99-116 .
Höckmann 1990 Höckmann Olaf, Frühneolithische Einhegungen în
Europa, în Jahresschrift fur Mitteldeutsche Vorgeschichte,
Berlin 1990
Keeley 1996 Keeley Lawrence H., War Before Civilization: the
Myth of the Peaceful Savage, Oxford University Press, 1996.
Milisauskas 1990 Milisauskas Sarunas, Neolithische Befestigungen und
die Einfriendung von Bronocice, în Jahresschrift für
Mitteldeutsche Vorgeschichte, Berlin 1990.
Petrasch 1990 Petrasch Jorg, Mittelneolitische Kreisgrabenlangen in
Mitteleuropa, Meinz am Rhein, 1990.
Popescu 2004 Popescu Mihail, Arta militară de-a lungul mileniilor,
Editura CTEA, București 2004.
Price et alii 2007 Price T. Douglas et alii, Isotopic evidence for mobility
and group organization among neolithic farmers at Talheim,
Germany, 5000 bc, în European Journal of Archaeology Vol.
9 (2–3), 2007 p. 259–284.
Țenu 2005 Țenu Costică, Fundamentele întrebuințării forțelor
terestre în acțiunile militare moderne – curs de artă militară,
Editura Universității militare de apărare, București, 2005.
Vencl 1984 Vencl Sl., War and warfare în Archaeology, în Journal
of Anthropological Archaeology 3, 1984, p.116-132.