Crăciunul reginei Maria

Prof. Dr. Dorin Stănescu, 17 Decembrie 2018

Marele Război a fost încercarea care a călit sufletul și spiritul românesc, care i-a
făcut pe oameni să se apropie mai mult ca oricând de Dumnezeu și să rezoneze la
suferințele celor din jur. De departe, Crăciunul cel mai tragic trăit de români în
primele decenii ale secolului al XX-lea a fost cel al anului 1916. „(...) Aici nu se poate
găsi cu nici un preț o floare, nici măcar cel mai mic mănunchi de toporași”, avea să
noteze regina Maria în acel an, pe când se afla la Iași. La sfârșitul lui 1918, însă,
oamenii trăiau intens bucuria Nașterii Domnului, pentru că era pace, iar cei dragi se
aflau cu toții acasă, după cum relata presa timpului.

Fără îndoială, Marele Război a fost încercarea care a călit sufletul și spiritul
românesc, care i-a făcut pe oameni să se apropie mai mult ca oricând de Dumnezeu
și să rezoneze la suferințele celor din jur. De departe, Crăciunul cel mai tragic trăit de
români în primele decenii ale secolului al XX-lea a fost cel al anului 1916. România
intrată în război cunoscuse cea mai drastică înfrângere militară din istoria sa, iar
urmarea a fost că Muntenia și Capitala au căzut în mâinile dușmanului, o mare parte
din populație a plecat în pribegie în Moldova, iar peste 100.000 de soldați căzuseră
în luptele din toamna acelui an, îndoliind multe familii.

„Zile negre de doliu, umblăm parcă într-un cimitir în suflet cu suspinul morții”, scrie o
memorialistă despre atmosfera din ziua de Crăciun din Bucureștiul aflat sub ocupație,
unde „toți locuitorii sunt cu gândul la rudele lor aflate pe front ori refugiate, iar în suflet
au spaima față de dușmanul care le-a invadat țara și le-a făcut țăndări liniștea și
confortul frumoasei lor vieți de până mai ieri.”

La Iași, regina Maria nota în jurnalul personal, la data de 25 decembrie 1916: „Ziua
de Crăciun! De obicei era o zi plină de flori; toți prietenii și toate cunoștințele mele îmi
trimiteau flori. Casa mea parcă era o grădină. Aici nu se poate găsi cu nici un preț o
floare, nici măcar cel mai mic mănunchi de toporași… Singurul lucru ce se găsește e
vâscul, și din fericire se poate culege în mari cantități. la 11 a avut loc o slujbă oficială
la mitropolie… În această seară am trimis pe front 3000 de pachete […]”.

Chiar în ziua de Crăciun a anului 1916, casa unde locuia regina Maria a primit
numele de „Inima Iașului”, căci aici toți cei care veneau găseau alinare, un cuvânt
bun, o mângâiere și un mic dar. Mulți dintre refugiați și dintre locuitorii săraci ai
orașului au călcat pragul acelei case în cei doi ani ai războiului! Floarea de vâsc a
fost atunci și ea simbolul Crăciunului românilor în refugiu. Au fost doi ani de restriște
pentru români, 1916-1917.

Liniște peste toată suflarea Regimentului

Principesa Ileana, fiica reginei, avea să povestească peste ani în memoriile sale
despre maturizarea ei survenită devreme, în contextul acelui nefericit Crăciun al lui
1916. Mama sa i-a spus că Moș Crăciun nu va veni cu daruri în acel an, pentru că nu
poate trece de liniile germane. Copila a relatat această poveste într-o vizită făcută
alături de mama sa unor ofițeri englezi și americani din misiunile militare. În acea
noapte de 24 spre 25 decembrie, ofițerii au ținut să-i facă o bucurie principesei și au
intrat împreună cu mama sa în camera ei și i-au strecurat un sac cu cadouri. Trezită
de zgomotul și șoaptele acestora, Ileana a suferit o veritabilă traumă, înțelegând
atunci că, de fapt, Moș Crăciun nu există…

Pe frontul anului 1917, jurnalul unui regiment consemna laconic cum s-a derulat ziua
de Crăciun: „Ziua Nașterii Domnului (Crăciun) a fost sărbătorită în liniște de toată
suflarea Regimentului; oficierea serviciului divin s-a făcut în Mărășești de către
preotul regimentului. După amiază trupele în repaus…”

Atmosferă de senină mulțumire

Spre desoebire de registrul trist și tragic al lui 1916, doi ani mai târziu, starea de spirit
era diametral opusă, situație confirmată de un memorialist lucid al vremii, Constantin
Argetoianu. El scria despre atmosfera sfârșitului de an 1918: „Oamenii erau atât de
fericiți de întorsătura evenimentelor, de victoria Aliaților, de prăbușirea nemților, de
eliberarea ținuturilor ocupate, de perspectiva realizării României Mari, încât nimeni nu
se mai interesa pentru moment de alegeri, de Guverne și de partide. Până și ura
împotriva regimului liberal, atât de intensă încă cu câteva luni înainte, se domolise.
Lumea își trăia un vis pe care nu-l mai socotise realizabil și credința că, odată cu
alipirea Ardealului, ne vom vindeca și de toate apucăturile rele din trecut era gene-
rală”.

Crăciunul anului 1918 a fost trăit altfel de oamenii de atunci. Bucuria lor era una
întreită: sărbătoreau Nașterea Domnului, era pace și în plus, cei dragi erau cu toții
acasă, iar acest fapt se vede inclusiv în relatările presei timpului. Ziarul „Mișcarea”
din Iași avea pe prima pagină a ediției de Crăciun titlul „Zile mari, zile sfinte” pentru
că așa simțeau cu toții, trăiau clipe aparte: „Neamul românesc prăznuește de data
aceasta Nașterea Mântuitorului într-o atmosferă de senină mulțumire… La sate,
voinicul întors de pe front își vede visul de veacuri înfăptuit. El are în casa lui așezat
în rândul icoanelor decretul de împroprietărire și așteaptă nerăbdător primăvara…
Suflarea românească dela Nistru până la Tisa, într-o sublimă îmbrățișare frățească,
prăznuiește astăzi cea mai frumoasă sărbătoare a creștinătății, în lumina senină a
idealului înfăptuit…”

Și pentru ca bucuria să fie peste tot, pentru ca să se aline suferințele săracilor și ale
celor aflați în nevoi în orașul renașterii naționale, Iași, familia regală donase bani și
lemne pentru a-i bucura și încălzi pe cei din capitala refugiului. Regina Maria plecase
din Iași, dar inima sa rămăsese acolo…
Pe străzile Capitalei domnea o atmosferă de sărbătoare. Șiruri de colindători, oameni
care zâmbeau, case împodobite cu ghirlande, în interior mese îmbelșugate. Era
aceeași liniște și satisfacție a epocii frumoase de dinainte de război.

În Bucureștiul liber, capitala României Mari, florile frumoase de altădată se găseau

din belșug, alături de ele în unele buchete se mai strecura și câte o crenguță de
vâsc… Florile dalbe!
Acum 100 de ani, luna decembrie avea în centrul său Crăciunul, care era un fericit
prilej de veselie și petrecere ocazionată de această mare sărbătoare a creștinătății.

Se mai adăugau obiceiurile colindatului, cântecele și micile bucurii ale copilăriei:

nelipsita sanie, câteva daruri primite de la părinți, bunici ori alte rude.

Sărbătoarea Crăciunului

Nașterea Mântuitorului a fost și va fi mereu un prilej de bucurie și sărbătoare la

români, semnificația sa spirituală având întotdeauna aceleași valențe profunde atât
pentru bordeie, cât și pentru palate. E o veche, tainică și lungă legătură care a
început acum mai bine de 2.000 de ani la Betleem… Literatura memorialistică
românească este plină de evocări ale „zăpezilor de altădată” în care anotimpul iernii,
poate îi va surprinde pe unii, nu avea în centrul său „revelionul”, ci Crăciunul.
Petrecerea de revelion a fost introdusă în spațiul românesc după 1900 și era, inițial,
un obicei mai mult urban, și nu unul generalizat în toată țara, așa cum se întâmplă în
zilele noastre.

Galerie foto: