NATO

Procesul de constituire a NATO a început cu Tratatul de la Bruxelles, în

martie 1948, când cinci state ale Europei Occidentale - Belgia, Franţa, Luxemburg,
Olanda şi Marea Britanie - îşi exprimau hotărârea de a constitui un sistem comun
de apărare şi de a-şi întări relaţiile, astfel încât să poată rezista unor provocări de
natură ideologică, politică şi militară, ce le-ar fi putut ameninţa securitatea. Au
urmat negocieri cu Statele Unite şi Canada, cu scopul de a crea o alianţă unică a
Atlanticului de Nord, fondată pe garanţii de securitate şi aranjamente mutuale între
Europa şi America de Nord. Danemarca, Islanda, Italia, Norvegia şi Portugalia au
fost invitate să participe la acest proces. Negocierile s-au finalizat, în aprilie 1949,
prin semnarea la Washington a Tratatului Organizaţiei Atlanticului de Nord. Grecia
şi Turcia au aderat la NATO în 1952. Republica Federală Germania se alătura
Alianţei în 1955 (când şi-a redobândit independenţa, până atunci aflându-se sub
protectorat anglo-american), iar Spania devenea şi ea membră în 1982.
Ţările membre NATO sunt, în prezent, Belgia, Canada, Danemarca, Franţa,
Germania, Grecia, Islanda, Italia, Luxemburg, Norvegia, Olanda, Polonia,
Portugalia, Regatul Unit al Marii Britanii, Republica Cehă, Spania, Statele Unite
ale Americii, Turcia şi Ungaria.
Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord a fost actor, în timpul războiului
rece, într-o succesiune de crize care ameninţau securitatea internaţională.
Anul 1956 marca un moment dificil în istoria NATO, prin divergenţele
manifestate între Anglia şi Franţa, pe de o parte, care au procedat la o intervenţie
militară unilaterală în zona Canalului de Suez, şi SUA, pe de altă parte, care nu au
privit cu ochi buni această acţiune; în acelaşi timp, aliaţii occidentali nu au putut
interveni împotriva reprimării de către sovietici a revoluţiei din Ungaria, de teama
că ar fi putut declanşa un război mondial.
În octombrie 1962, în timpul crizei rachetelor din Cuba, Hruşciov a ordonat
retragerea rachetelor nucleare din mica insula din Caraibe, în schimbul promisiunii
SUA de retragere a rachetelor sale nucleare instalate în Turcia. Dacă războiul ar fi
izbucnit, în baza Articolului 5 al Cartei, aliaţii europeni ar fi devenit şi ei, automat,
beligeranţi.
Construirea Zidului Berlinului, în 1961, a dus la alt moment de încordare
între NATO şi Tratatul de la Varşovia, (operaţiunea “Podul Aerian” – “Big Lift”),
când peste 14.500 de soldaţi americani au fost transportaţi cu avioanele din SUA în
Germania occidentală.
În 1966, preşedintele de Gaulle anunţa retragerea Franţei din structurile
militare integrate ale NATO, situaţie delicată, pe care alianţa a reuşit însă să o
depăşească.
În 1989, se prăbuşea Zidul Berlinului, deschizând calea dezintegrării
comunismului şi anunţând sfârşitul războiului rece, iar la 31 martie 1991, Tratatul
de la Varşovia era formal desfiinţat. NATO rămânea singura alianţă militară şi,
totodată, cea mai puternică pe care a cunoscut-o vreodată omenirea.
Noul context geopolitic şi de securitate se dovedeşte însă dificil pentru
NATO. Dovadă este criza provocată de acţiunea militară a Statelor Unite, Marii
Britanii şi altor state în Irak, în 2003, acţiune dezavuată categoric de Germania şi
Franţa, în timp ce Spania şi Italia s-au situat de partea Americii. Se pare că războiul
antiterorist este esenţial pentru a menţine unitatea alianţei, care chiar şi aşa, are
nevoie de profunde restructurări în plan militar, pentru a face faţă noilor tipuri de
ameninţări. Acestui scop îi răspunde proiectul de înfiinţare a unei forţe de reacţie
rapidă, care să intervină oriunde pe glob în minim de timp posibil, pentru a
răspunde ameninţărilor, în primul rând celor asimetrice.
 NATO continuă să îndeplinească următoarele misiuni fundamentale de
securitate:
 furnizarea unei baze indispensabile pentru stabilitatea climatului de securitate în
Europa, fondat pe dezvoltarea instituţiilor democratice şi pe voinţa de a
soluţiona diferendele în mod paşnic.
 constituirea unui forum transatlantic pentru consultări între aliaţi asupra oricărei
chestiuni care le-ar afecta interesele, mai ales în cazul unor evenimente ce
prezintă un risc pentru securitatea lor.
 furnizarea mijloacelor de descurajare sau de apărare împotriva oricărei forme de
agresiune vizând teritoriul unui stat membru al NATO.
 păstrarea unui echilibru strategic în Europa.
Tratatul Atlanticului de Nord se conformează spiritului Cartei Naţiunilor
Unite şi îşi derivă legitimitatea din această Cartă. În cadrul Tratatului, tarile
membre se angajează să-şi menţină şi să-şi dezvolte capacităţile de apărare,
individual şi colectiv, oferind baza pentru planificarea apărării colective. Un alt
articol al Tratatului se referă la cadrul de lucru pentru consultări între ţările
membre, ori de câte ori una dintre ele îşi simte securitatea ameninţată.
Articolul 5 se referă la dreptul la apărare colectivă, aşa cum este prevăzut în
Carta Naţiunilor Unite. El stipulează ca un atac armat asupra unuia sau a mai
multor membri NATO va fi considerat ca fiind un atac împotriva tuturor
membrilor.
Admiterea de noi membri în cadrul Alianţei corespunde Articolului 10 al
Tratatului, care stipulează că alte state europene care sunt în măsură să urmeze
principiile Tratatului şi să contribuie la securitatea nord-atlantică, pot fi invitate la
aderare. După recenta aderare (2002) a Poloniei, Republicii Cehia şi a Ungariei,
conducătorii Alianţei au afirmat că uşile rămân deschise pentru alte ţări.
 Structura civilă de conducere a NATO1 este organizată astfel:
Consiliul Nord-Atlantic este cea mai înaltă instanţă de decizie a NATO şi
este format, în mod curent, din reprezentanţii celor 19 state membre. Funcţionează
la sediul NATO din Bruxelles. Consiliul se întruneşte o dată pe săptămână la nivel
de reprezentanţi permanenţi şi ambasadori. De asemenea, Consiliul se reuneşte de
două ori pe an la nivel de miniştri de externe şi, când circumstanţele o cer, şi la
nivel de şefi de state.
Comitetul de Planificare a Apărării este structură de conducere formată
din reprezentanţii statelor membre, cu excepţia Franţei, în cadrul căruia se discută
toate chestiunile legate de apărare.
Grupul de Planificare Nucleară este format din reprezentanţii tuturor
statelor membre (cu excepţia Islandei, care are statut de observator) şi este un
forum de consultări asupra rolului forţelor nucleare în politica NATO.
Secretarul general al NATO deţine funcţia executivă cea mai înaltă în
cadrul Alianţei, Secretarul General fiind totodată preşedintele Consiliului Nord-
Atlantic, al Comitetului de Planificare a Apărării, al Grupului de Planificare
Nucleară, precum şi al Consiliului Parteneriatului Euro-Atlantic. Actualul secretar
general al NATO este lordul George Robertson (Marea Britanie).
Adunarea Parlamentară a NATO este forul parlamentar care, începând
din 1955, este complet independent faţă de NATO, dar constituie o verigă de
legătură între parlamentele naţionale şi Alianţă - cale pe care guvernele naţionale
sunt îndemnate să ţină cont în activitatea proprie de obiectivele NATO. Delegaţii
sunt numiţi de propriile parlamente, care ţin astfel cont de proporţia în care
partidele sunt reprezentate în parlamentele naţionale. Misiunea principală a
Adunării este de a informa şi a apropia punctele de vedere.

1 sub formă grafică detaliată în Manualul NATO, Ministerul Informaţiilor Publice, Bucureşti, 2001, anexe
 Structura militară de comandă are în frunte Comitetul Militar, format din
şefii de Stat Major ai ţărilor membre. El funcţionează sub autoritatea politică a
Consiliului Nord-Atlantic, a Comitetului de Planificare a Apărării şi a Grupului de
Planificare Nucleară. Comitetul Militar se întruneşte de două ori pe an. El asigură
coordonarea militară a următoarelor trei organisme:
 SACEUR (Comandamentul Suprem Aliat din Europa), staţionat la Mons,
Belgia;
 SACLANT (Comandamentul Suprem Aliat din zona Atlanticului), staţionat la
Norfolk, Virginia, SUA;
 Grupul de Planificare Regională SUA-Canada.