Cuvânt înainte

Trăim vremuri care poartă cu sine promisiunea de a ne rezolva toate

problemele de care suferim. Fie că facem referire la sfaturile în șapte pași pe
care le regăsim peste tot în mass-media, fie că avem în vedere tonele de
cărți care vin cu făgăduiala de a ne oferi fericirea deplină, ori îi luăm în
considerare pe cei auto-intitulați guru într-ale psihismului uman, pare că totul
e doar o chestiune de timp până când starea de completitudine totală ne va
cuprinde. Din păcate pentru noi, lucrurile nu stau tocmai așa, iar pentru o
civilizație într-atât de fixată pe obținerea fericirii, părem de-a dreptul
incompetenți la această sarcină. Ne este oare interzisă, nouă oamenilor,
această stare de grație sau metodele prin care încercăm să ne bucurăm de
un trai fericit sunt cele care ne provoacă atâta suferință?

La această întrebare încearcă să găsească un răspuns Oliver Burkeman, care

chestionează în paginile care urmează perceptele gândirii pozitive,
paradigmă care, prin promovarea unui optimism deșănțat, domină în
ultimele decenii răspunsul la o preocupare care ne macină de milenii: cum să
găsim fericirea? Punctul de plecare în acest demers îl reprezintă mirarea pe
care o aduce în joc conștientizarea faptului că în ciuda avantajelor care vin
odată cu viața modernă, depresia și anxietatea au ajuns sa fie privite drept
marile maladii ale secolului XXI. Bunăstarea financiară nu vine la pachet cu
seninătatea sufletească, stresul la birou e o realitate cunoscută de toată
lumea, iar relațiile interpersonale, fie ele intime sau de natură profesională,
par din ce în ce mai disfuncționale și mai greu de întreținut. Ne străduim din
răsputeri să găsim rezolvări la aceste situații care ne tulbură viețile, dar pe
măsură ce înaintăm în acest demers, pare că întreg universul complotează
împotriva noastră, iar la capătul drumului ne așteaptă aceeași stare de
nefericire, nesiguranță și incertitudine.

Oricât de paradoxală ar putea părea concluzia la care ajunge jurnalistul

britanic, este una cu darul de a ne pune pe gânduri și cu forța de a ne
schimba total modul în care ne raportăm la realitate: ceea ce ne sabotează
dorința noastră de a fi fericiți sunt tocmai eforturile înverșunate pe care le
depunem pentru a atinge această stare. Într-un periplu de forță în care
suntem familiarizați cu ceea ce Oliver Burkeman numește calea negativă
spre fericire, ne sunt dezvăluite prin intermediul unor personaje unice în felul
lor aparte de a fi și de a funcționa, modalități, ce vin în contradicție cu simțul
comun, prin care să găsim acel echilibru care să facă loc bucuriei de a trăi.

Încă de la începuturile mele în cariera de consultant de business am fost

confruntată cu provocarea de a veni cu soluții, pe care în bună măsură am
reușit să le furnizez clienților mei, într-un mediu în care contextele și
oportunitățile sunt mereu în schimbare. Nu ai cum să eviți stările de
incertitudine și nici eșecurile, mai mici sau mai mari, nu te vor ocoli. Pentru a
face față unor astfel de situații extrem de volatile, tocmai cu scopul de a
ajunge în punctul care să-ți permită creșterea și dezvoltarea, cred că e
nevoie de ceea ce psihologii numesc disponibilitate adaptativă. Despre
această trăsăturăpsihică îmi pare că vorbește Oliver Burkeman atunci când
ne prezintă beneficiile căii negative spre fericire sau când ne vorbește despre
conceptul de capabilitate negativă.

Marele dar pe care ni-l face această carte este acela că nu ne oferă soluții
panaceu la toate problemele cu care ne confruntăm zi de zi. Nu vine cu
promisiunea de a ne oferi o rețetă standardizată care să ne garanteze atât
succesul profesional, cât și fericirea în plan personal. În schimb, ne oferă
niște instrumente pe care să le folosim în funcție de ce ne scoate viața în
cale, iar noi, înarmați cu acea disponibilitate adaptativă de care vorbeam, să
știm cum să ne raportăm la realitate într-un fel care să ne ducă cu bine mai
departe pe drumul pe care ni l-am ales. Cine știe, poate că dacă ne vom lua
puțin timp și vom medita și asupra jumătății goale a paharului, vom sfârși
dacă nu mai fericiți, măcar mai senini.

Andreea (Udrea) Rădulescu1

Despre a-ți dori prea tare să fii fericit

„Fă acest experiment: încearcă să nu te gândești la un urs polar;

și vei observa că această imagine afurisită îți va apărea în minte la fiecare

minut.“

– Feodor Dostoievski,

Winter Notes on Summer Impressions, 1863

Omul care pretinde că-mi va destăinui secretul fericirii are 83 de ani și un

alarmant bronz al pielii de culoarea portocalei – care nu-l face neapărat mai
credibil. E abia ora opt dintr-o dimineață de decembrie, undeva într-o sală
întunecoasă de baschet din San Antonio, Texas, și – după spusele omului-
portocală – sunt pe punctul de a afla „acel lucru care-mi va schimba viața
pentru totdeauna“. Sunt sceptic – dar altfel decât aș fi într-o situație
obișnuită, deoarece sunt unul dintre cei 15 000 de participanți la cel mai
popular „seminar motivațional“ din America, Get Motivated!, iar entuziasmul
celor din public începe să devină contagios.

„Deci, vreți să aflați?“ ne întreabă octogenarul dr. Robert H. Schuller, guru-

veteran al dezvoltării personale, autor a mai bine de 35 de cărți despre
gândirea pozitivă și pastor-fondator al celei mai mari biserici din SUA, la a
cărei construcție s-a folosit aproape integral doar sticlă. Mulțimea aproape
că-și urlă consimțământul. În mod obișnuit, britanicii ușor intimidabili ca
mine nu-și urlă încuviințarea la seminarii motivaționale ținute în săli de
baschet din Texas, dar atmosfera creată mi-a înfrânt reticența. Am mugit și
eu în surdină.

„Iată-l“, rostește dr. Schuller, măsurând calm scena cu pașii, una decorată cu
două bannere enorme pe care se poate citi „FII MOTIVAT“ și „BUCURĂ-TE DE
SUCCES“, șaptesprezece drapele ale Americii și un număr imens de plante în
ghiveci. „Acesta este acel lucrul care vă va schimba viața definitiv.“ Apoi,
latră un singur cuvânt – „Eliminați“ – și face o pauză dramatică înainte să-și
termine propoziția: „... cuvântul «imposibil» din viața voastră. Eliminați-l!
Eliminați-l pentru totdeauna!“

Mulțimea ia foc. Nu pot să-mi ascund sentimenul de stupefacție, dar îmi dau
seama că nu aveam la ce altceva să mă aștept de la un seminar precum Get
Motivated!, un eveniment la care diafana gândire pozitivă ține loc de orice.
„Fiecare dintre voi este stăpânul propriului destin“ continuă Schuller. „Gândiți
și visați la scară mare! Reînviați toate speranțele abandonate!... Gândirea
pozitivă funcționează în toate domeniile vieții!“

Logica filosofiei lui Schuller, care este în cel mai înalt grad și doctrina gândirii
pozitive, este întocmai atât de complexă: alege să crezi că ești fericit,
gândește pozitiv – alungă spectrul tristeții și pe cel al eșecului – iar fericirea
și succesul vor veni de la sine. Desigur, nu toți vorbitorii care figurează în
broșura seminarului sunt dovezi de netăgăduit pentru o astfel de
perspectivă: discursul serii, care va fi rostit peste câteva ore, îi va aparține
lui George W. Bush, un președinte despre care se poate spune orice, dar nu
că ar fi fost unul de succes. Dar dacă ai fi adus această obecție, probabil că
dr.Schuller ar fi catalogat-o drept un exemplu de „gândire negativă“. A critica
puterea gândirii pozitive nu înseamnă nimic altceva decât faptul că tu nu ai
îmbrățișat-o, dacă ai fi făcut acest lucru ai fi încetat deja să te tot plângi de
astfel de lucuri și de orice altceva.

Organizatorii Get Motivated! descriu evenimentul drept un seminar

motivațional, dar această sintagmă – cu o aluzie la acele discursuri ținute de
life-coaches în hoteluri prăfuite – abia dacă îți dă vreo idee despre
grandoarea a ceea ce se petrece și scara la care se desfășoară lucrurile.
Desfășurat aproape lună de lună în orașele din America, Get Motivated!
reprezintă un fel de summit al industriei globale de gândire pozitivă și
impresionează cu o listă de vorbitori cu înalt rang de celebritate: Bill Clinton
a participat, Mihail Gorbaciov și Rudy Giuliani se numără printre cei des
invitați, la fel ca generalul Colin Powell și, cumva de neînțeles, William
Shatner1. Credeți că ar fi cazul să vă mai spun că dacă un fost politician
proeminent (sau William Shatner) nu se mai află neapărat în atenția media în
ultimele luni, există mari șanse să-l găsiți pe lista vorbitorilor de la Get
Motivated!, propovăduind religia optimismului?

Cu astfel de celebrități prezente la fața locului, nici jocul scenic nu poate fi

unul de mâna a doua; jocuri de lumini impresionante, sisteme audio cu mii
de decibeli, precum și efecte pirotehnice de mare efect: fiecare vorbitor este
întâmpinat pe scenă cu furtuni de lumini de toate felurile și nori denși de
fum. Aceste efecte speciale ajută la sporirea entuziasmului mulțimii, care
oricum e la un nivel ridicat, iar participarea la Get Motivated! înseamnă, de
fapt, o zi liberă de la slujbă: mulți angajatori consideră seminarul drept un
program de training. Chiar și Armata Statelor Unite, unde conceptul de
„training“ de obicei înseamnă ceva mult mai riguros, îmbrățișează aceeași
viziune: multe rânduri de scaune din arena de la San Antonio erau ocupate
cu militari în uniforma Armatei Statelor Unite.
Practic, eu mă aflu aici sub acoperire. Tamara Lowe, autointitulată „cea mai
bună femeie vorbitor motivațional din lume“, care împreună cu soțul ei
administrează firma care se ocupă de seminariile Get Motivated!, a fost
acuzată de faptul că ar interzice accesul reporterilor, o categorie recunoscută
pentru înclinația de a gândi negativ. Lowe neagă acuzele, dar ca o măsură de
siguranță m-am prezentat drept „angajat la propria-mi firmă“ – tactică ce,
am realizat abia mai târziu, m-a făcut să par evaziv. Până la urmă, mi-am dat
seama că nu aș fi avut nevoie de acest subtrefugiu, deoarece eram
poziționat în sală mult prea departe de scenă, astfel încât agenții de
securitate nu aveau cum să mă vadă luându-mi notițe pe un carnețel. Locul
pe care-l ocupam era descris pe bilet drept „locul campionului“, ceea ce s-a
dovedit ulterior a fi tot un exemplu de gândire pozitivă: în cadrul seminariilor
Get Motivated! existau doar trei categorii de locuri: „locul campionului“,
„locul managerului executiv“ și „locul VIP“. Dar sunt recunoscător pentru
acest lucru, deoarece șansa a făcut să stau lângă unul dintre puținii cinici,
după câte mi-am putut da seama, aflați în public – un pădurar vânjos, dar cu
o figură amabilă, pe nume Jim, care din când în când se ridica în picioare
pentru a striga plin de sarcasm: „Mă simt atât de motivat!“ Mi-a explicat că
se află aici doar pentru că șefii săi de la United States National Park Service l-
au trimis, iar atunci când l-am întrebat de ce crede că organizația face astfel
de investiții, mi-a răspuns zâmbind: „Nu am nici cea mai vagă idee!“

În același timp, pe scenă, dr. Schuller își continua predica: „Pe vremea când
eram copil, tuturor li se părea imposibil ca un om să pășească pe Lună sau să
se realizezevreodată un transplant de inimă... cuvântul «imposibil» s-a
dovedit a fi unul foarte stupid!“ Nu și-a pierdut timpul pentru a-și argumenta
pe larg această afirmație; e clar că Schuller, autor al Move Ahead With
Possibility Thinking și Tough Times Never Las But Tough People Do, preferă
suflul poetic, în detrimentul oricărei forme de argumentare. În orice caz, el
este doar cel care încălzește atmosfera pentru vedeta serii și, în mai puțin de
cincisprezece minute, va părăsi scena, dar nu înainte de a se bucura de
adulația publicului, căruia îi răspunde cu pumnii strânși, ridicați a victorie,
imaginea însăși a succesului gândirii pozitive.

La câteva luni după, pe când mă aflam acasă în New York, citind ziarul de
dimineață la cafea, am văzut o știre care spunea că cea mai mare biserică
din SUA, construită aproape integral din sticlă, a intrat în faliment, un cuvânt
pe care dr. Schuller se pare că a uitat să-l elimine din vocabularul său.

Pentru o civilizație atât de fixată pe obținerea fericirii, părem de-a dreptul

incompetenți la această sarcină. Una dintre cele mai bine-cunoscute revelații
ce țin de „știința fericirii“ este descoperirea că, în ciuda numeroaselor
avantaje ce vin odată cu viața modernă, nu prea am reușit să facem mare
lucru pentru a ne îmbunătăți starea de spirit colectivă. Cel mai ciudat adevăr
pare a fi că dezvoltarea și creșterea economică nu ne fac în mod necesar o
societate mai fericită, la fel cum nici creșterea venitului individual peste un
anumit nivel nu ne face în mod necesar niște oameni mai fericiți. Nici o
educație mai bună nu va face asta, cum nici numărul în continuă creștere de
produse de consum nu va reuși. Ba chiar nici casele mai mari și mai elegante
– care mai degrabă ne oferă privilegiul de a avea mai mult spațiu în care să
ne simțim descurajați!

Probabil că nu aveți nevoie să vă spun că acele cărți de dezvoltare

personală, apoteoza modernității în căutarea fericirii, sunt printre acele
lucruri care eșuează în a ne face fericiți. Dar de dragul istoriei, menționez
aici, că tocmai cercetătorii sunt cei care ne sugerează că aceste cărți nu ne
sunt de ajutor. Din acest motiv, editorii de astfel de cărți fac referire la
„regula celor optsprezece luni“, care spune că persoana cea mai înclinată să
cumpere o carte de dezvoltare personală este, în fapt, cineva care, în urmă
cu aproximativ optsprezece luni a cumpărat o astfel de carte – una care în
mod evident nu i-a rezolvat toate problemele. Sigur, dacă privești rece și
imparțial la un raft de librărie cu astfel de cărți, acest adevăr nu ți se va
părea deloc surprinzător. E absolut explicabilă nevoia de cărți care să ofere
soluții problemelor noastre, dar, dacă dai la o parte ambalajul, mesajul
acestor cărți este adeseori unul banal: The Seven Habits of Highly Effective
People îți spune că trebuie să decizi ce este cu adevărat important în viață
pentru tine și apoi să acționezi în consecință; How To Win Friends and
Influence People îi sfătuiește pe cititori să fie mai degrabă plăcuți decât
insuportabili și să li se adreseze celorlalți folosind numele mic. Una dintre
cele mai de succes cărți de management ai ultimilor ani, Fish!, a cărei
promisiune era de a-ți spori starea de fericire și randamentul la birou, practic
sugera să le înmânezi niște peștișori mici de jucărie celor mai buni angajați.

După cum vom vedea, atunci când mesajele devin mult mai specifice de
atât, acești guru ai autoperfecționării fac niște afirmații care pur și simplu nu
stau în picioare la o cercetare mai atentă. Se pare, de exemplu, că a te
descărca nervos nu te scapă de furie, cum nici a-ți vizualiza obiectivele nu le
face mai ușor de atins în realitate. Iar atunci când aruncăm o privire pe acele
studii care, mai nou, se publică anual cu privire lagradul de fericire al
diferitelor țări de pe glob, constatăm cu uimire că cele mai „fericite“ țări nu
sunt acelea unde cărțile de dezvoltare personală se vând cel mai bine și nici
în care psihoterapeuții sunt consultați ori de câte ori se ivește vreo problemă.
Cu alte cuvinte, existența unei „industrii a fericirii“ înfloritoare nu este
suficientă pentru a spori gradul de fericire a unei nații, ba chiar nu e deloc
nerezonabil să suspectăm că, de fapt, ar putea face mai mult rău decât bine.

Cu toate acestea, ineficacitatea strategiilor moderne pentru obținerea fericirii

reprezintă doar o mică parte a problemei. Există suficiente motive pentru a
putea spune că însăși sintagma „căutarea fericirii“ e o problemă în sine. Până
la urmă, cine spune că fericirea este un obiectiv valid? Religia nu a pus
niciodată un mare accent pe acest subiect, cel puțin nu la nivelul preocupării
noastre pentru acest subiect, iar despre filosofi nu putem spune că s-au
înghesuit să abordeze temeinic această temă. La fel, orice psiholog
evoluționist îți va spune că, din punctul de vedere al evoluției, nu există
vreun mare interes ca tu să fii fericit, mai mult decât asigurarea că nu te vei
simți într-atât de mizerabil sau de apatic încât să nu te reproduci.

Chiar și așa, asumându-ne faptul că fericirea este un obiectiv demn de

urmărit, o capcană ne apare în fața ochilor – se pare că există ceva în natura
fericirii care face ca, pe măsură ce o urmărești, să fie mai probabil că nu o
vei obține niciodată. „Întreabă-te dacă ești fericit și vei constata că, pe
măsură ce faci asta te vei simți tot mai nefericit“, după cum bine observa
filosoful John Stuart Mill. În cele mai bune cazuri, după câte se pare, fericirea
ne apare mai mult ca o scânteiere de moment, nu în toată splendoarea ei.
(Obișnuim mai degrabă să ne amintim cât de fericiți ne-am simțit la un
moment dat în trecut decât să conștientizăm ce ne face fericiți în clipa
prezentă.) Iar pentru a complica și mai mult lucrurile, a descrie în cuvinte ce
simți atunci când ești fericit este practic imposibil și, chiar presupunând că ai
putea face acest lucru, vei sfârși cu tot atâtea definiții ale fericirii ca numărul
oamenilor de pe întreaga planetă. Ceea ce ne face să fim înclinați spre a
concluziona că întrebarea „cum pot obține fericirea“ este pur și simplu una
greșită și ar fi mai bine să renunțăm la această vânătoare de năluci, spre a
ne ocupa de alte lucruri mai productive pentru noi.

Dar oare există și o a treia posibilitate în afară efortului inutil de a căuta

soluții care nu folosesc la nimic, pe de-o parte, și a renunța pur și simplu la
această himeră, pe de altă parte? După câțiva ani de documentare
jurnalistică în câmpul psihologiei, mi-am dat seama că ar putea exista o
astfel de posibilitate. Am început să realizez că ceva îi leagă pe toți acei
psihologi și filosofi, și chiar pe acei guru de ocazie ai autoperfecționării, ale
căror idei stăteau cât de cât în picioare. Concluzia surprinzătoare la care toți
cei mai de sus au ajuns, fiecare în felul său, a fost următoarea: efortul depus
pentru a obține fericirea este tocmai cel care ne face să ne simțim nefericiți.
Iar eforturile pe care le depunem pentru a elimina din viața noastră
negativitatea – lipsa de încredere în sine, îndoiala, eșecul, tristețea – sunt
exact cele care ne cauzează stările de nesiguranță, anxietate sau nefericire.
Cu toate acestea, nu au considerat o astfel de concluzie drept una
deprimantă. În schimb, au susținut că toate acestea duc spre o nouă
abordare, o așa-zisă „cale negativă“ spre fericire, care sădește o nouă
atitudine în fața acelor lucruri pe care mulți dintre noi încercăm din răsputeri
să le evităm. Acest lucru implică a învăța să îmbrățișăm incertitudinea și
starea de nesiguranță, să încetăm să gândim pozitiv, să ne familiarizăm cu
eșecul, ba chiar să învățăm să prețuim moartea. Pe scurt, toți acești oameni
păreau a fi de acord cu faptul că, pentru a te simți cuadevărat fericit, s-ar
putea să avem nevoie de mai multă negativitate – sau, cel puțin, să învățăm
să nu o mai evităm cu atâta îndârjire. Acesta ar putea părea un gând
năucitor, cel puțin la prima vedere, unul care ar pune sub semnul întrebării
nu doar toate metodele noastre de a obține fericirea, ci chiar sensul
cuvântului „fericire“ în sine.

Această abordare pare una aflată în minoritate, iar în zilele noastre chiar așa
e. Dar e una cu o istorie respectabilă și surprinzător de veche. O veți găsi în
lucrările filosofilor stoici din Grecia și Roma Antică, care au subliniat
beneficiile contemplării mersului în rău a lucrurilor. O regăsim în chiar inima
budismului, care ne spune că adevărata siguranță în fața vieții constă în
acceptarea necondiționată a nesiguranței noastre – în recunoașterea că nu
stăm pe fundamente solide și nici nu vom sta vreodată. Stă la baza
dictonului medieval memento mori, cel care ipostaziază beneficiile pe care le
avem în viață atunci când nu uităm faptul că suntem muritori. Și e ceea ce
aduce împreună scriitori New Age, precum liderul spiritual Eckhart Tolle, cu
noi abordări în psihologia cognitivă cu privire la natura sabotantă de sine a
gândirii pozitive. Aceeași abordare „negativă“ a fericirii ne ajută să înțelegem
de ce pentru mulți oameni meditația este atât de benefică, de ce o nouă
generație de gânditori de afaceri sfătuiesc companiile să renunțe la setarea
de obiective, îmbrățișând, în schimb, incertitudinea, și de ce, în ultimi ani,
unii psihologi au ajuns la concluzia că pesimismul este de multe ori mult mai
sănătos și mai productiv decât optimismul.

Fundamentul acestor opinii este reprezentat de principiul enunțat de filosoful

Alan Watts, un reprezentant al contraculturii anilor ’50 și ’60, care, citindu-l
pe Aldous Huxley, îl definește drept „legea efortului inversat“ sau Legea
Contrariilor: idee conform căreia indiferent de context, fie că vorbim despre
viața personală a cuiva sau chiar despre politică în sine, încercarea de a face
ca totul să fie în regulă este parte a ceea ce face ca lucrurile să meargă
prost. Sau, după cum se exprimă Watts, „atunci când încerci să stai deasupra
apei, te vei scufunda, în schimb atunci când încerci să te scufunzi, vei pluti“
și că „siguranța este rezultatul încercării de a găsi siguranța“. În cele mai
multe cazuri, după cum a spus-o Huxley, „cu cât încercăm la modul conștient
mai tare să facem ceva, cu atât mai puțin vom reuși în acel demers“.

Această cale negativă spre fericire nu este un argument pentru a deveni cu

toții niște spirite contrare fără limite: nu vom câștiga nimic dacă, pentru a
evita coliziunea cu un autobuz, ne vom îndrepta direct în calea acestuia.
Cum nici nu implică faptul că ar fi ceva fundamental „greșit“ în a fi optimist.
O modalitate mult mai adecvată de înțelege acest principiu este acea de găsi
o contrabalansare atât de necesară unei culturi fixate pe faptul că noțiunile
de optimism și gândire pozitivă sunt singurele căi posibile de a atinge
fericirea. Cu siguranță că deja mulți dintre noi practică un soi de scepticism
sănătos atunci când vine vorba despre gândire pozitivă. Dar merită
menționat faptul că și cei care disprețuiesc de-a binelea acest „cult al
optimismului“, cum filosoful Peter Vernezze bine îl definește, sfârșesc chiar
prin a-l susține fără să-și dea seama: cum nu pot deveni adepți ai acestui
cult, presupun că singura alternativă este aceea de a se abandona unei stări
de mâhnire profundă sau unui cinism fără limite. „Calea negativă“ înseamnă
tocmai renunțarea la această dihotomie și căutarea fericirii care apare prin
negativitate sau măcar conștientizarea faptului că cele două coexistă
îmbinându-se, mai degrabă decât a crede că, pentru un zâmbet sincer, e
necesară excluderea oricărei forme de negativitate. Dacă fixația pe
pozitivitate ar fi boala, atunci abordarea de maisus ar reprezenta antidotul.

Ar trebui menționat că această „cale negativă“ nu reprezintă acea filosofie

de viață „bună la toate“ pe care s-o aplicăm mecanic indiferent de situație,
cu alte cuvinte, acest antidot nu este un panaceu. O parte a problemei
legate de gândirea pozitivă și a diferitelor abordări cu privire la fericire o
reprezintă tocmai această dorință de a reduce orice chestiune problematică
la un-truc-de-dezvoltare-personală-bun-la-toate sau la un plan în zece pași.
Prin contrast, cei care susțin ideea acestei căi negative nu sunt de acord în
totalitate unii cu alții: unii afirmă că ar trebui să îmbrățișăm emoțiile și
gândurile negative, în timp ce alții ne sfătuiesc să le tratăm cu totală
indiferență sau chiar să identificăm tehnici radical neconvenționale în
căutarea fericirii, în timp ce mai există o categorie care tinde să dea o altă
definiție fericirii sau chiar să abandoneze în totalitate această căutare.

Chiar termenul de „negativ“ în acest caz are două înțelesuri. Uneori face apel
la experiențe și emoții neplăcute, iar alteori e vorba despre abordări
„negative“ care implică aptitudini de genul „să nu faci asta“ – de exemplu, să
învățăm să nu ne mai dorim atât de agresiv experimentarea sentimentelor
pozitive. Toate acestea duc la sentimente paradoxale care se întețesc pe
măsură ce examinăm lucrurile mai îndeaproape. (Putem defini o stare sau o
situație ca fiind cu adevărat „negativă“ dacă ne aduce în cele din urmă
fericirea? Dacă „a fi pozitiv“ nu ne face neapărat mai fericiți, este bine să
renunțăm total la această idee? Dacă redefinim fericirea ca pe o formă de
acomodare cu negativitatea, ceea ce experimentăm se numește tot fericire?
Și așa mai departe.) La niciuna dintre aceste întrebări nu se poate răspunde
într-un mod lămuritor. Și asta deoarece susținătorii acestei căi negative
împărtășesc mai degrabă o perspectivă generală asupra vieții și nu un set
strict de credințe. Și asta datorită fundamentului pe care se sprijină această
perspectivă care spune tocmai că fericirea în sine implică astfel de
paradoxuri și, oricât de tare te-ai strădui să-ți iasă toate pasiențele, asta nu
se va întâmpla niciodată.

Această carte este o călătorie în lumea Legii Contrariilor și a oamenilor, vii

sau morți, care au urmat calea negativă spre fericire. E un voiaj care m-a dus
în ținuturile împădurite din Massachusetts, unde am petrecut o săptămână
izolat în meditație, loc în care moartea face parte din viață și nu este un
subiect evitat, și către mahalalele sărăcăcioase de lângă Nairobi, unde
nesiguranța este realitatea de neignorat din fiecare zi. Am întâlnit stoici ai
modernității, specialiști în arta ratării, pesimiști profesioniști și mulți alți
avocați ai puterii gândirii negative, care s-au dovedit a fi surprinzători de
voioși. Dar am început această călătorie în San Antonio, deoarece am vrut să
experimentez cultul optimismului în cel mai înalt grad. Dacă era adevărat,
cum am și ajuns să cred, că gândirea pozitivă pe care o propovăduia dr.
Robert Schuller nu este altceva decât exagerarea unor credințe pe care cu
toții le avem despre fericire, m-am gândit că merită efortul de a fi martor la o
asemenea experiență.

Una care m-a pus în postura de a mă regăsi într-un colț întunecat al unei săli
de baschet țopăind de pe un picior pe altul și asta deoarece unul dintre
ambasadorii înflăcărați ai Get Motivated! a anunțat un „concurs de dans“, la
care toți cei prezenți erau obligați să participe. Mingi de plajă uriașe au
apărut de nicăieri, săltând spasmodic pe capetele celor din mulțime, care se
schimonoseau într-un mod ciudat în timp ce muzica celor de la Wham! urla
din difuzoare. Premiul cel mare consta într-o excursie la Disney World, după
cum am fost informați, iar câștigătorul urma să fie desemnat celmai motivat
dansator, nu cel mai bun, și cum această distincție nu prea făcea vreo
diferență pentru mine, mi s-a părut mult prea chinuitor să fac altceva mai
mult decât să mă mișc de pe un picior pe altul. În cele din urmă, premiul și l-
a adjudecat un soldat. Decizia mi s-a părut a avea mai degrabă o puternică
încărcătură de mândrie locală patriotică, decât să fi fost o recunoaștere a
meritelor celui mai motivat dansator.

După ce competiția a luat sfârșit, în timpul unei pauze ce preceda discursul

lui George Bush, am părăsit sala pentru a-mi cumpăra un hotdog la
suprapreț, situație care m-a aruncat într-o conversație cu un alt participant la
seminar, o femeie elegant îmbrăcată, profesoară pensionată la o școală din
San Antonio, pe nume Helen. Avea probleme cu banii, mi-a explicat atunci
când am întrebat-o care sunt motivele pentru care participă la seminar.
Ajunsese la concluzia că ar trebui să se reîntoarcă la muncă și spera că Get
Motivated! o va ajuta să găsească motivația necasară pentru a face acest
lucru.

„Problema e“, a început să-mi spună în timp ce discutam despre vorbitorii pe

care-i văzusem pe scenă, „că mi se pare destul de dificil să ai tot timpul
gânduri pozitive și bune așa cum îți spun ei, nu-i așa?“ Pentru o clipă a părut
descumpănită. Dar și-a revenit repede, rostind energic ca pentru sine: „Of,
dar nu ar trebui să gândești una ca asta!“

Unul dintre cei mai de seamă investigatori ai problemei gândirii pozitive este
un profesor de psihologie pe nume Daniel Wegner, cel care conduce Mental
Control Laboratory din cadrul Harvard University. Acest departament nu este,
cum ar putea părea la prima vedere, un avanpost CIA dedicat științei spălării
creierelor. Teritoriul intelectual unde se mișcă Wegner este ceea a ajuns să
fie cunoscut drept „teoria proceselor ironice“, știință care explorează modul
în care efortul nostru de a împiedica apariția unor gânduri sau
comportamente determină, în mod ironic, tocmai prevalența acestora. Mi-am
început prost relația cu profesorul Wegner atunci când, într-un articol de
presă, i-am scris greșit numele, botezându-l „Wenger“. Mi-a scris un e-mail
pe un ton arțăgos („măcar scrie-mi numele corect“) și nu părea a fi deschis
în a considera că scăparea mea este un exemplu interesant a exact acelor
erori pe care el le studiază. Chiar și după acest episod, comunicarea noastră
s-a dovedit a fi una destul de tensionată.

Chestiunea căreia Wegner i-a dedicat aproape în întregime cariera își are
originea într-un simplu și frustrant joc de societate, practicat încă de pe
vremea lui Feodor Dostoievski, cu care – după cum se spune – l-ar fi chinuit,
de-a dreptul, pe fratele său mai mic. Acest joc ia forma unei provocări: poți –
este întrebată victima – să nu te gândești la un urs alb timp de un minut?
Puteți intui răspunsul, ce-i drept, dar este la fel de instructiv să faceți acest
exercițiu. Priviți ceasul de la mână sau dați drumul la un cronometru și
încercați ca măcar preț de zece secunde să vă gândiți doar la urși-care-nu-
sunt-albi, începând de... acum.

Aveți toată compasiunea mea pentru această nereușită.

În fază inițială a cercetării „teoriei proceselor ironice“, Wegner nu făcea

altceva decât a da această sarcină studenților de la universitățile din
America, rugându-i să-și verbalizeze monologul interior în timp ce făceau
acest exercițiu. Pare o modalitatea destul de brută de a avea acces la
gândurile cuiva, dar un singur exemplu de o astfel de verbalizare ne
demonstrează inutilitatea acestei strădanii:

„Okay, acum singurul lucru la care mă voi gândi este un urs alb... nu te gândi
la niciun urs alb. Mhhh, la ce mă gândeam înainte? Vezi, acum mă gândesc la
flori...Mda, unghiile de la mână nu arată prea bine... de fiecare dată când aș
vrea... mhhh... să vorbesc, să mă gândesc să nu mă gândesc la un urs alb,
ceea ce mi se întâmplă e că mă gândesc tocmai la un urs alb...“

În acest punct, probabil că vă întrebați de ce e nevoie ca unii psihologi să

cheltuiască bani pentru a dovedi lucruri evidente. Bineînțeles că acest
exercițiu al ursului alb este imposibil de rezolvat. Dar, pe măsură ce a
explorat acest lucru, Wegner a ajuns să creadă că mecanismul intern
responsabil cu sabotarea eforturilor noastre de a nu ne gândi la un urs alb s-
ar putea să guverneze o întreagă zonă de activitate mentală, precum și toate
expresiile comportamentale pe care aceasta le declanșează. Exercițiul
ursului alb este, până la urmă, o metaforă a ceea ce merge rău în viața
noastră: adeseori, manifestarea pe care căutăm să o evităm este tocmai
aceea spre care suntem parcă magnetic înclinați. Wegner a denumit acest
efect „eroarea precis contraintuitivă“, pe care l-a explicat într-unul dintre
studiile sale: „Este vorba despre încercarea noastră de a evita să facem cel
mai rău lucru posibil, despre acea gafă teribilă pe care o anticipăm și nu ne
dorim să se întâmple. Vedem un bolovan pe șosea și dăm cu bicicleta în el.
Ne facem o notă mentală pentru a evita să rostim un anumit lucru într-o
conversație și apoi ne trezim îngroziți că tocmai ce l-am pronunțat. Ne
mișcăm cu grijă ținând în mână un pahar plin cu vin la o petrecere
simandicoasă, în timp ce ne spunem «Ai grijă să nu-l verși» și, până la urmă,
ajungem să-l vărsăm pe covor sub ochii îngroziți ai gazdei“.

Departe de a reprezenta o formă de abatere ocazională de la capacitatea

noastră de păstra lucrurile sub control, aceste erori ironice par a sta ascunse
undeva în eul profund, chiar în inima caracterului nostru. Edgar Allan Poe, în
eseul cu același nume, numește acest lucru „demonul perversității“: acel
impuls de neînțeles pe care-l experimentăm uneori, atunci când mergem pe
marginea unei prăpăstii sau când ajungem pe acoperișul unei clădiri înalte,
de a ne arunca în gol – și nu dintr-un motiv suicidal, ci tocmai din conștiința
faptului că ar fi catastrofal să facem una ca asta. Demonul perversității este,
de asemenea, foarte prezent și în interacțiunile sociale, după cum bine poate
remarca oricine a râs cu poftă uitându-se la un episod din Curb Your
Enthusiasm.

Ceea ce se întâmplă în această situație, ne spune Wegner, este o funcționare

defectuoasă a capacității umane de metacogniție sau a gândirii despre
gândire. „Metacogniția apare atunci când gândirea se ia pe sine drept
obiect“, ne explică Wegner. În majoritatea cazurilor, este o abilitate extrem
de folositoare: e ceea ce ne face să ne dăm seama atunci când devenim
nerezonabili, sau când suntem pe punctul de a aluneca în depresie, ori ne
simțim cuprinși de anxietate, pentru ca apoi să acționăm în consecință. Dar
atunci când folosim metacogniția direct cu scopul de a controla alte gânduri
de zi cu zi – cum ar fi încercarea de a elimina imaginea unui urs alb sau să
înlocuim pur și simplu gândurile negative cu unele pozitive –, întâmpinăm
reale dificultăți. „Metacogniția se reflectă în instrucțiunile pe care le dăm
gândurilor noastre de zi cu zi, iar uneori pur și simplu nu le putem urma“,
după cum ne spune Wegner.

Atunci când încerci să nu te gândești la un urs alb, există posibilitatea de a

avea uneori succes în încercarea de a te gândi la alt lucru. Dar, în același
timp, un proces de monitorizare metacognitivă intră în acțiune pentru a
scana dacă mintea noastră înregistrează un succes sau un eșec la respectiva
sarcină. Și tocmai în acest punct lucrurile devin primejdioase, deoarece, dacă
te străduiești prea mult – sau, după cumsugerează cercetările întreprinse de
Wegner, ești obosit, ori deprimat, sau rezolvi mai multe sarcini deodată, ori
pur și simplu suferi de ceea ce se numește „încărcătură cognitivă“ –,
metacogniția va da greș. Procesul de monitorizare va începe să ocupe mult
mai multe resurse cognitive decât ar face-o în mod normal și această sarcină
va intra în centrul atenției noastre – și dintr-odată, singurele lucruri la care te
vei putea gândi sunt un urs alb și incapacitatea ta de a nu te gândi la acesta.

Ar putea teoria proceselor ironice să ne lumineze și în cazul a ceea ce facem

greșit în eforturile noastre de atinge fericirea sau de ce efortul nostru de a
gândi pozitiv aduce în mod frecvent cu sine rezultatul opus? În anii ce au
urmat experimentelor de tip „nu te gândi la un urs alb“, Wegner și alți
cercetători au adus din ce în ce mai multe dovezi pentru a evidenția acest
fenomen. Un exemplu: atunci când subiecților le era reamintit un eveniment
cu valențe negative, dar li se cerea să încerce să nu resimtă sentimente de
tristețe, aceștia sfârșeau simțindu-se mai nefericiți decât subiecții cărora li se
reamintea un același tip de eveniment, dar nu primiseră instrucțiuni despre
cum anume să se simtă. Într-un alt studiu, s-a constatat că ritmul bătăilor
inimii se întețește atunci când pacienți care suferă de atacuri de panică sunt
puși să asculte un CD cu muzică de relaxare spre deosebire de cazul în care
acest conținut audio „relaxant“ nu este specificat în mod explicit. La fel,
persoanelor care suferă de pe urma pierderii cuiva apropiat le va lua mult
mai mult timp să-și revină din traumă dacă vor încerca să facă orice altceva,
numai pentru a evita sentimentele de mâhnire sau de regret profund. La fel
stau lucrurile și în cazul sexualității umane: subiecții cărora li se cere să nu
se gândească la sex devin mai excitați din punct de vedere sexual, fenomen
evidențiat prin măsurarea nivelului de conductanță electrică a pielii, decât
cei cărora nu li se cere acest lucru.

Privind lucrurile din această perspectivă, tehnicile propuse de industria

dezvoltării personale cu scopul de a obține fericirea – de la gândirea pozitivă
până la vizualizarea obiectivelor pentru „a găsi motivația necesară“ – suferă
de un mare cusur. O persoană care reușește să „gândească pozitiv“ va fi
nevoită să-și scaneze mintea în mod constant pentru a identifica gândurile
negative – nu există vreo altă modalitate prin care mintea umană să
măsoare în alt fel succesul demersului de a gândi pozitiv –, astfel încât
această scanare va aduce în câmpul atenției prezența gândurilor negative.
(Mai rău de atât, în cazul în care prezența gândurile negative devine
predominantă, un cerc vicios se formează, din moment ce eșecul nostru în
efortul de a gândi pozitiv se poate transforma într-un declanșator pentru un
nou set gânduri autosabotante legate de faptul că nu gândim suficient de
pozitiv.) Sau să presupunem că v-ați hotărât să urmați sfatul oferit de dr.
Schuller, să eliminați cuvântul „imposibil“ din vocabular și să vă concentrați
în mod exclusiv pe a avea succes, încercând, în același timp, să nu vă gândiți
la lucruri care nu vă ies așa cum vă doriți. Însă, după cum vom vedea,
această abordare se confruntă cu o mulțime de probleme, cea mai
importantă fiind aceea că în mod sigur vei eșua în această încercare – tocmai
prin simplul act mental de monitorizare a reușitei demersului în sine.

Totuși, această problemă a autosabotării din cauza procesului de

automonitorizare în sine nu este doar una care ține de apanajul gândirii
pozitive. O altă fațetă a problemei a fost descoperită în 2009, atunci când un
psiholog din Canada, pe nume Joanne Wood, s-a hotărât să testeze
eficacitatea așa-ziselor „îndemnuri pozitive“, acele fraze autoamăgitoare pe
care le repetăm ca pe niște mantre pentru a ne îmbunătăți stareade spirit.
Acestea își au originea în studiile unui farmacist francez din secolul al XIX-lea
pe nume Emile Coue, un fel de părinte al gânditorilor pozitivi contemporani,
care a născocit un astfel de îndemn rămas celebru: „În fiecare zi, în diferite
moduri, încep să mă simt din ce în ce mai bine“.

Multe dintre aceste afirmații sună destul de siropos și pe bună dreptate ne-
am putea întreba dacă au vreun efect în realitate. Dar chiar sunt inofensive?
Wood nu era sigură de acest lucru. Raționamentul ei, cumva compatibil cu
cel al lui Wegner, se baza pe o altă teorie psihologică, cea a
„autocategorizării“. La fel cum ne place să auzim lucruri pozitive despre noi
înșine, această teorie sugerează că ne dorim cu ardoare o coerență a
structurii eului propriu. Informațiile pe care le primim despre noi înșine și
care nu sunt în acord cu eul nostru le percepem drept tulburătoare și adesea
le respingem pur și simplu – chiar și în cazul în care acestea sunt pozitive sau
sursa lor suntem chiar noi înșine. Bănuiala lui Wood era că oamenii care
recurg la aceste „îndemnuri pozitive“ sunt în general cei cu o scăzută stimă
de sine – care, din acest motiv, vor sfârși prin a respinge aceste mesaje
tocmai pentru faptul că intră în conflict cu imaginea lor despre sine. Afirmații
precum cele de genul „în fiecare zi, în diferite moduri, încep să mă simt din
ce în ce mai bine“ vor intra în coliziune cu părerea proastă pe care aceste
persoane la au despre ele însele și, drept urmare, vor fi respinse pentru a nu
pune sub amenințare percepția de coerență a eului. Rezultatul unui astfel de
demers ar putea fi chiar o înrăutățire a stimei de sine din cauza faptului că
aceste persoane simt nevoia de a reîntări imaginea lor despre sine împotriva
mesajelor care vin din exterior.

Lucru pe care Wood l-a și demonstrat în experimentele sale. Într-unul dintre

experimente, subiecții erau împărțiți în două grupuri, în funcție de nivelul
ridicat sau scăzut al stimei de sine, și apoi rugați să efectueze următoarea
sarcină: de fiecare când auzeau clinchetul unui clopoțel, trebuiau să-și spună
următoarea propoziție: „Sunt o persoană absolut adorabilă“. În urma
măsurătorilor, s-a constatat că cei care aveau un nivel scăzut de stimă de
sine sfârșeau prin a se simți mai nefericiți după ce-și spuneau cuvintele de
mai sus. Practic, ei nu se simțeau a fi o persoană adorabilă încă de la
început, dar încercarea de a se convinge pe ei înșiși că altfel ar sta lucrurile
nu făcea altceva decât să le fortifice imaginea negativă despre sine.
„Gândirea pozitivă“ i-a făcut să se simtă mai prost.
Sosirea lui George Bush pe scena din San Antonio a fost încununată de
apariția bruscă a celor din Serviciile Secrete. Acești oameni, în costumele lor
negre, cu fire ieșindu-le din urechi, ar fi ieșit în evidență probabil oriunde
altundeva, dar prezența lor la Get Motivated! părea de două ori mai
impozantă. Sarcina lor de a proteja foști președinți de riscul unor asasinate
intra, în situația de față, cumva în contradicție cu toată ideea de a privi
pozitiv lucrurile – ca și cum nimic rău nu s-ar putea întâmpla.

Bush, prin contrast, a zâmbit larg spunând: „Știți, a fi pensionar nu e un lucru

tocmai rău, îndeosebi atunci când ieși la pensie în Texas“. Și a început un
discurs pe care în mod evident îl mai ținuse de câteva ori până atunci. Mai
întâi de toate, a spus o glumiță despre cum își petrece el timpul liber acum,
de când nu mai este președinte, strângând mizeria lăsată de câine („Fac
acum ceea ce am evitat să fac în ultimii opt ani“). Apoi, pentru o clipă sau
două, mi s-a părut că principalul subiect ce va fi abordat este împărtășirea
experienței prin care a trecut atunci când a avut de ales un covor pentru
Biroul Oval („Mi-am spus, e clar, e un job care implică faptul de a lua
deciziiimportante!“). Dar adevăratul subiect al discursului era, după cum mi-
am dat seama ulterior, optimismul. „Nu cred că poți conduce o familie, o
afacere, un oraș sau o țară, dacă nu ești optimist cu privire la faptul că
viitorul va fi în mod necesar mai bun ca trecutul. Și aș vrea să știți că mi-am
păstrat acest optimism chiar și în cele mai negre zile ale mandatului meu
prezidențial“, a spus fostul președinte american.

Nu e nevoie să avem vreo opinie politică cu privire la activitatea celui de-al

43-lea președinte al SUA pentru a observa modul în care cuvintele sale
ilustrează stranietatea „cultului optimismului“. Bush nu ignora numeroasele
controverse din timpul mandatului său – îl puteam bănui de o strategie în
acest sens, pe care s-o adopte la un astfel de seminar motivațional tocmai
pentru a evita întrebările neplăcute. În schimb, le-a redefinit drept dovezi ale
unei atitudini optimiste în fața vieții. În opinia lui Bush, perioadele de succes
din timpul mandatului său probau tocmai beneficiile unei abordări optimiste –
dar la fel se întâmpla și cu evenimentele tragice sau nefericite. Atunci când
lucrurile merg rău e cumva de la sine înțeles că ai nevoie de optimism. Sau
mai simplu spus: odată ce ai ales să îmbrățișezi ideologia gândirii pozitive,
vei găsi întotdeauna o modalitate prin care să interpretezi orice eveniment
posibil drept o justificare a propriilor decizii.

Și totuși, poate această curioasă ideologie nefalsificabilă a pozitivității – într-

atât de pozitivă, încât rezultatele îi sunt indiferente – să fie în mod activ
periculoasă? Criticii administrației Bush au toate motivele să creadă că așa
stau lucrurile. E chiar una dintre tezele dezvoltate de către Barbara
Ehrenreich în cartea sa scrisă în anul 2010, Smile Or Die: How Positive
Thinking Fooled America and the World. Una dintre cauzele cele mai des
ignorate ale crizei financiare de la sfârșitul anilor 2000, ne spune Barbara, a
fost tocmai cultura mediului de afaceri din SUA în care chiar și simplul fapt
de a lua în calcul posibilitatea eșecului – nu mai vorbim de a verbaliza acest
lucru în timpul ședințelor de consiliu – ajunsese să fie considerat drept o
greșeală de neiertat pentru care trebuia să te căiești îndelung. Bancherii, cei
care în narcisismul lor au dat naștere unei culturi care recompensa doar
grandoarea ambiției nemăsurate, și-au pierdut capacitatea de a discerne
între egourile împănate cu dorințe deșarte și rezultatele concrete ale
acțiunilor lor. În același timp, cei care contractau credite imobiliare erau
siguri de faptul că orice lucru și-ar fi dorit va fi al lor cu o singură condiție: să
și-l dorească foarte tare (oare câți dintre ei au citit cărți precum The secret,
care tocmai o astfel de atitudine promova?); iar acum, drept consecință, au
rămas cu niște ipoteci pe care nu au cum să le plătească. Acest optimism
irațional a saturat sectorul financiar, iar evangheliștii profesioniști ai
optimismului – îi numim aici pe toți acești guru ai autoperfecționării,
vorbitorii și organizatorii unor astfel de seminarii – erau mai mult decât
bucuroși să contribuie la această mișcare. „Astfel, încet-încet, gândirea
pozitivă s-a transformat într-o afacere în sine“, scrie Ehrenreich, „iar lumea
afacerilor a devenit principalul client, care a înghițit lacom, pe nerăsuflate,
vestea cea bună că orice lucru devine posibil doar printr-un simplu efort
mental. Acesta reprezenta un mesaj folositor pentru angajați, cărora, odată
cu începutul secolului XXI, li se cereau ore de muncă suplimentare fără a fi
recompensați pe măsură. Dar a fost și o ideologie eliberatoare pentru
managerii executivi. Care mai era rostul agonizării deasupra fișelor contabile
sau a analizelor de risc – și de ce să mai fie îngrijorați de nivelul
împrumuturilor sau de riscul de intrare în faliment – din moment ce lucrurile
bune se întâmplau doar celor care erau suficient de optimiști pentru a crede
în ele?“ Ehrenreich a identificat originile acestei filosofii de viață în America
secolului al XIX-lea, mai exact într-o mișcare cvasireligioasă, numită Noua
Gândire. Acest curent de gândire s-a născut ca o formă de rebeliune
împotriva celui dominant, și anume calvinismul de tip american, care postula
că munca grea reprezintă datoria supremă a fiecărui creștin – cu o mică
completare care, datorită doctrinei predestinării, afirma posibilitatea ca un
individ să fie deja nevoit să-și petreacă eternitatea în iad. Noua Gândire
afirma, prin contrast, că un individ poate obține fericirea și succesul prin
intermediul puterii gândului. Această putere a minții putea chiar vindeca
suferințe fizice, potrivit noi religii a creștinismului științific, una care a răsărit
exact din aceleași rădăcini. Totuși, după cum Ehrenreich bine ne lămurește,
Noua Gândire și-a impus propria dogmă rigidă, înlocuind obligativitatea
calvinistă a muncii susținute cu obligativitatea gândirii pozitive. Gândurile
negative au fost puternic înfierate, un mesaj care amintea de „vechea poziție
a religiei de a condamna păcatul, dar aducând în plus necesitatea unei
introspecții constante a trăirilor interioare prin autoexaminare“. Citându-l pe
sociologul Micki McGee, Ehrenreich ne arată cum, sub noua formă de
ortodoxism al optimismului, „introspecția neîncetată legată de propriul eu a
devenit nu doar calea spre succes, dar și un fel de formă seculară de
salvare“.

Așa că George Bush venea în siajul unei venerabile tradiții care proclama
importanța faptului de a fi optimist în orice situație. Dar discursul său de la
Get Motivated! aproape că s-a terminat înainte de a începe. Puțină religie, o
anecdotă cam ciudată despre atacurile teroriste din 11 Septembrie, câteva
cuvinte de mulțumire adresate forțelor armate și gata, George Bush își
flutura deja mâinile în aer luându-și rămas-bun – „Mulțumesc, Texas, ce bine
e să fii acasă!“ –, iar gărzile de corp au început să se strângă în jurul său. În
toată hărmălaia creată l-am auzit pe Jim, pădurarul de lângă mine, răsuflând
ușurat: „OK, acum mă simt motivat“, a șoptit ca pentru sine. „E timpul să
bem o bere, nu?“

***

„Sunt o mulțime de feluri de a te simți nefericit, dar există o singura

modalitate de a te simți confortabil cu tine însuți, și anume a înceta să mai
alergi după fericire“, spune un personaj dintr-o nuvelă scrisă de Edith
Wharton. Această observație încapsulează toate problemele cu privire la
„cultul optimismului“ – forța ironică și amăgitoare care sabotează
pozitivitatea tocmai pe măsură ce încerci mai tare să obții asta de la viață.
Dar, în același timp, ne indică și posibilitatea unei alternative, o abordare
asupra științei fericirii care poate lua o formă radical diferită. Primul pas
constă în a ne dezobișnui să vânăm pozitivitatea cu orice preț. Dar, așa cum
vom vedea, mulți dintre susținătorii „căii negative“ spre fericire duc lucrurile
mai departe argumentând – într-un mod paradoxal, ce-i drept, dar persuasiv
– că imersia deliberată în acele lucruri pe care le definim drept negative este,
în fapt, o precondiție a oricărei forme de fericire.

Probabil că cea mai vie metaforă care ilustrează această filosofie ciudată de
viață este o mică jucărie pentru copii cunoscută sub numele de Chinese
Finger Trap, deși niciun element nu sugerează că ar avea vreo origine
chinezească. În biroul său din cadrul Universității din Nevada, psihologul
Steven Hayes, unul dintre cei mai vizibili critici ai caracterului
contraproductiv al gândirii pozitive, păstrează și el o astfel de jucărie, una pe
care o folosește pentru a-și ilustra poziția. „Capcana“ este de fapt un tub,
împletit din fâșii subțiri de bambus, cu câte un orificiu la ambele capete, cam
de dimensiunea unui deget. Victima inocentă este rugată să-și introducă un
deget într-unul dintre orificii, acesta rămânând blocat inevitabil acolo, iar pe
măsură ce încearcă să-și elibereze degetul prin tragerea lui în afară, capetele
tubului se contractă, strângând degetul în menghină și mai tare. Cu cât
victima încearcă mai tare să-și elibereze degetul, cu atât strânsoarea devine
mai puternică. Doar în momentul în care încercarea de eliberare prin tragere
dispare, iar degetul este împins ușor înspre înăuntru, capetele tubului se
dilată puțin, iar degetul poate fi eliberat din strânsoare.

În acest caz al Chinese Finger Trap, după cum observă Hayes, „a face ceea
ce pare cel mai indicat este, în fapt, contraproductiv“.

A urma calea negativă în căutarea fericirii înseamnă a face exact pe dos.2

Ce ar fi făcut Seneca

METODA STOICĂ DE A LUPTA ÎMPOTRIVA CELUI MAI PROST SCENARIU

„Pesimismul, după ce te obișnuiești cu el,

e la fel de agreabil precum optimismul.“

– Arnold Bennett

E o zi obișnuită de primăvară, iar eu mă aflu pe linia magistralei Central Line

a metroului londonez, celebră pentru acele „mici întârzieri“ ale garniturilor
de metrou și cunoscută pentru sentimentul de deznădejde ce plutește în aer,
unul emanat de navetiștii care stau tot timpul înghesuiți unii în alții. Singurul
lucru remarcabil este că eu sunt la câteva momente distanță de a îndura,
total voluntar, una dintre cele mai îngrozitoare experiențe din viața mea. Pe
măsură ce ne apropiem de stația Chancery Lane – dar înainte ca anunțul să
se facă în mod automat prin sistemul audio din metrou –, plănuiesc să sparg
tăcerea și să rostesc, cu voce tare, cuvintele „Chancery Lane“. Pe măsură ce
metroul va ajunge în stațiile Holborn, Tottenham Court Road, Oxford Circus și
așa mai departe, intenționez să fac același lucru și să anunț numele fiecărei
stații în parte.
Sunt conștient de faptul că aceasta nu reprezintă cea mai îngrozitoare
experiență imaginabilă. Cititorii care au trăit experiența de a fi luați ostateci
de către pirați sau chiar îngropați de vii – ori pur și simplu au experimentat
pe propria piele ce înseamnă un zbor cu turbulențe – pot fi înțeleși atunci
când judecă istorisirea mea drept una autocompătimitoare. Totuși, faptele
rămân, palmele îmi transpirau abundent, iar bătăile inimii se accelerau. Nu
m-am descurcat niciodată prea bine în situații jenante, dar acum stau și mă
dojenesc aspru pentru simplul fapt de a considera o astfel de idee drept una
inteligentă.

Fac deliberat acest ritual de autoumilire la sugestia unui psiholog din zilele
noastre, decedat în anul 2007, pe nume Albert Ellis. El a construit acest
exercițiu pentru a ne oferi o demonstrație vie a stoicismului, una dintre
primele filosofii de viață care sugerau că drumul spre fericire s-ar putea să
fie condiționat de negativitate. Ellis recomanda „exercițiul metroului“, inițial
prescris pacienților săi din New York, ca o modalitate de a demonstra modul
în care abordăm într-un mod irațional chiar și experiențele ușor neplăcute – și
cum, dacă suntem suficient de deschiși, s-ar putea să găsim chiar beneficii
nesperate în astfel de situații.

Stoicismul, născut în Grecia și ajuns la maturitate în Roma, nu ar trebui

confundat cu sensul pe care îl dăm astăzi „stoicismului“ – o stare de
resemnare tăcută care mai degrabă descrie atitudinea navetiștilor de lângă
mine. Adevăratul stoicism relevă o cu totul altă formă de tărie mentală, una
care implică un soi de relaxare musculară în fața situațiilor care ne încearcă.
Acesta este și scopul exercițiului chinuitor al lui Ellis, și anume de a mă pune
față în față cu credințele mele neverbalizate pe care le am despresituațiile
jenante, autoconștientizare și despre ce ar putea oamenii să gândească
despre mine. Acest lucru mă va forța să experimentez o stare de neplăcere
și, drept urmare, să-mi dau seama de o situație psihologică interesantă:
credințele mele legate de faptul că ceva îngrozitor e pe cale să se întâmple,
atunci când sunt aduse în câmpul atenției, se pare că nu concordă cu
realitatea.

Dacă nu ești o persoană imună la astfel de situații, probabil că vei empatiza

cu sentimentul meu de neliniște. Și totuși, dacă ne gândim mai bine, e ceva
bizar în a experimenta sentimente negative de orice fel într-o astfel de
situație. Până la urmă, nu cunosc pe nimeni din vagonul de metrou, așa că
nu am nimic de pierdut dacă unii dintre ei mă vor considera nebun. Ba chiar
știu, din experiențele mele anterioare în metrou, că, atunci când unii încep să
rostească fel de fel de lucruri cu voce tare, pur și simplu îi ignor, la fel cum
fac toți ceilalți; deci e cumva de la sine înțeles că să fiu ignorat este cel mai
grav lucru care mi s-ar putea întâmpla. Și, în timp ce ascult păsăreasca din
jurul meu, mă pregătesc să anunț numele stației următoare. Într-un fel, s-ar
putea spune că fac un serviciu public de fapt, unul care, în mod sigur, este
mai puțin iritant decât toate acele căști de Ipod care atârnă pe umerii celor
din vecinătatea mea.

Și atunci de ce – pe măsură ce trenul începe să încetinească, aproape

insesizabil la început, pentru a opri în stația Chancery – mă simt de parcă îmi
vine să vomit?

În spatele multora dintre cele mai populare abordări ale problemei fericirii stă
o filosofie simplă care postulează că trebuie să ne concentrăm pe lucrurile
care merg bine. În lumea dezvoltării personale, expresia care exprimă cel
mai bine această filosofie se regăsește în tehnica știută sub numele de
„vizualizare pozitivă“: dacă proiectezi la nivel mental imaginea că lucrurile
vor merge bine, se va întâmpla întocmai în mod necesar. Mai mult decât
atât, conceptul New Age de „lege a atracției“, unul foarte la modă, duce
lucrurile puțin mai departe, postulând că vizualizarea ar fi, de fapt, singurul
lucru de care ai nevoie pentru a obține bunăstarea și a te bucura de relații
armonioase cu cei din jur și de o stare de sănătate bună. „Există o tendință
profundă în natura umană de a deveni exact ceea ce ai vizualizat că vrei să
fii“, ne spune Norman Vincent Peale, autorul cărții The Power of Positive
Thinking, într-un discurs pe care l-a ținut în fața executivilor de la Merrill
Lynch Bank pe la mijlocul anilor 1980, cu câțiva ani înainte de moartea sa.
„Dacă te vezi pe tine însuți ca fiind tensionat, nervos sau frustrat... te vei
simți, în mod sigur, așa. Dacă te vezi pe tine însuți drept inferior celorlalți în
vreun fel anume și păstrezi această imagine conștient în mintea ta, ea se va
scufunda, datorită procesului de osmoză intelectuală, în inconștient și tu vei
deveni ceea ce ai vizualizat. Dacă, în schimb, te vezi drept un tip organizat,
aflat tot timpul în control, sârguincios, un gânditor, dar și un muncitor, și
crezi în talentele și aptitudinile tale, vei deveni întocmai.“ Menționez doar
faptul că Merrill Lynch a dat faliment în timpul crizei financiare din 2008; îi
las pe cititori să tragă singuri concluziile.

În orice caz, chiar și celor care iau în derâdere predicile lui Peale le va veni
greu să contrazică afirmația conform căreia a fi optimist în legătura cu
viitorul, atunci când poți face asta, e, în general, un lucru bun. La fel, și a te
concentra pe speranța că lucrurile vor ieși mai degrabă bine decât rău pare o
modalitate bunicică de a găsi motivația necesară și de a-ți maximiza șansele
de succes. Atunci când mergi la un interviu pentru o slujbă, e cumva mai
bine pentru tine să crezi că vei reuși, iar atunci când vrei să inviți pe cineva
la o cină romantică, în mod sigur este mai bine să acționezi plecând de la
gândul că el sau ea va accepta invitația ta. Într-adevăr, s-ar părea că există
în naturaumană o tendință de a privi partea bună a lucrurilor – ca o
consecință a evoluționismului. În cartea sa din 2011, The Optimism Bias,
neurologul Tali Sharot vine cu dovezi în sprijinul ideii conform căreia o minte
perfect funcțională are tendința de a percepe că lucrurile vor merge în
general mai bine decât o fac în realitate. Oamenii fericiți și sănătoși, după
cum sugerează cercetările, au, în general, o percepție mai puțin fidelă și mult
prea optimistă despre capacitatea lor de a influența în mod pozitiv
evenimentele din jur decât cei care suferă de depresie.

Totuși, sunt câteva probleme în ceea ce privește această abordare, altele

decât cele care țin de sentimentul de dezamăgire care apare atunci când
lucrurile nu ies așa cum ne doream. Ba chiar sunt unele acute, îndeosebi în
cazul vizualizării pozitive. În ultimii ani, psihologul german Gabriele
Oettingen a condus împreună cu unii dintre colegii săi o serie de
experimente menite să scoată la iveală adevărul despre „fanteziile pozitive
cu privire la viitor“. Rezultatele sunt frapante: a consuma energie și timp
gândindu-te la cum lucrurile vor merge bine în viitor s-a dovedit a fi un factor
contraproductiv, deoarece reduce motivația de a și duce la îndeplinire acele
lucruri. Subiecții care au fost încurajați să se gândească la cât de
superproductivi vor fi la birou în săptămâna care urma, au sfârșit prin a fi mai
puțin productivi decât cei care au fost rugați să reflecteze la săptămâna ce
va urma, dar fără a se gândi la ceva anume.

Într-un alt experiment ingenios, Oettingen și-a adus mai întâi subiecții într-o
stare de deshidratare moderată. O parte dintre aceștia au fost implicați într-
un exercițiu de vizualizare în care își imaginau cum beau un pahar cu apă
rece, în timp ce ceilalți făceau un alt exercițiu care nu avea nicio legătură cu
starea lor de deshidratare. Cei care au vizualizat paharul cu apă – contrar a
ceea ce spune doctrina self-help a motivației prin vizualizare – au
experimentat o reducere semnificativă a nivelului de energie, cuantificată
prin intermediul presiunii vaselor sanguine. Departe de a deveni mai motivați
în demersul lor de a se hidrata, corpurile lor s-au relaxat ca și când setea ar
fi fost deja stinsă. Așa cum au arătat și celelalte experimente, oamenii au
răspuns la vizualizarea pozitivă printr-o stare de relaxare. Ei păreau, cumva
la nivel inconștient, să confunde vizualizarea unui demers de succes cu
obținerea succesului însuși.
Asta nu înseamnă în mod necesar că ar fi o idee mai bună să trecem la
vizualizarea negativă și să ne gândim la toate modalitățile prin care lucrurile
ar putea să meargă rău. Totuși, aceasta este una dintre concluziile care se
desprind din practica stoicismului, o școală de filosofie formată în Atena la
câțiva ani după moartea lui Aristotel și care a ajuns să domine gândirea
occidentală despre fericire timp de aproape cinci secole.

Primul stoic, din câte ne spune istoria, a fost Zenon din Citium, născut în
Larnaca de astăzi, undeva în sudul Ciprului, în jurul anului 334 î.Hr. „Avea
capul înclinat cumva în mod natural într-o parte“, scrie despre el istoricul
grec Diogenes Laertius în Despre viețile și doctrinele filosofilor, unde găsim
prima referire la stoici. „Era înalt și foarte slab, cu un ten negricios,
sprijinindu-se pe niște picioare lipsite de orice urmă de fermitate. Se spunea
despre el că era topit după smochine atât proaspete, cât și uscate.“ Potrivit
istoriei, Zenon a fost inițial un negustor, dar, după experiența traumatizantă
a unui naufragiu, a revenit în Atena, unde a început să studieze sub
îndrumarea filosofului cinic Crates. Laertius relatează una dintre primele
experiențe pe care Zenon le-a trăit alături de Crates, una care ne poate ajuta
să explicăm de ce stoicismul identifică credințele iraționale drept sursa
suferinței emoționale. Crates i-a înmânat lui Zenon un bol cu „terci de linte“
și i-a cerut să meargă cu acesta pe străzile Atenei. Apoi, Crates alovit cu
toiagul bolul din mâinile lui Zenon și astfel tot conținutul s-a vărsat pe corpul
acestuia. „Terciul se scurgea încet-încet pe picioarele sale“, după cum ne
spune Laertius, iar Zenon a luat-o la goană, extrem de rușinat. „De ce fugi“,
a strigat Crates după el, „din moment ce nu ai făcut niciun rău nimănui?“
Atunci când Zenon a început să predea filosofia stoică, a făcut-o în zona stoa
poikile, „porticul pictat“ situat în partea de nord a agorei din Atena, de aici și
eticheta de „stoic“. Curentul filosofic s-a răspândit mai apoi în Roma și
operele celor considerați stoici târzii – îndeosebi Epictet, Seneca cel Tânăr și
Marcus Aurelius – au fost cele care au supraviețuit până în zilele noastre.

Încă de la începuturile sale, stoicismul a subliniat importanța fundamentală a

rațiunii. Natura a dăruit oamenilor o capacitate unică, anume aceea de a
raționa și, prin urmare, argumentau stoicii, a duce o viață „virtuoasă“ –
înțelegând prin asta una adecvată și în concordanță cu natura umană –
înseamnă tocmai a trăi într-un mod rațional. Stoicii romani au venit cu o mică
completare de ordin psihologic: o viață trăită în mod rațional, spuneau ei,
aduce cu sine liniștea interioară – „o stare mentală“, după cum ne spune
William Irvine, un apologet al stoicismului, „caracterizată prin absența totală
a emoțiilor negative, precum mânia, mâhnirea sau anxietatea și prezența
celor pozitive, precum bucuria“. Aici regăsim principala deosebire dintre
stoicism și „cultul optimismului“ specific zilelor noastre. Pentru stoici, starea
mentală ideală era una de liniște, nu cea de excitație nervoasă pe care
gânditorii pozitivi par a o avea în vedere atunci când folosesc cuvântul
„fericire“. Iar această liniște nu se obținea prin vânarea disperată a celor mai
plăcute experiențe, ci prin cultivarea unui soi de calm impasibil indiferent la
circumstanțe. Una dintre căile prin care puteai ajunge să practici o astfel de
atitudine era, conform stoicilor, prin predispoziția către emoții și experiențe
negative și examinarea acestora îndeaproape.

Dacă o astfel de predispoziție spre negativitate pare una denaturată, s-ar

putea ca împrejurările în care își duceau viața stoicii să ne facă să înțelegem
mai clar unele lucruri. Epictet s-a născut sclav undeva pe teritoriul de astăzi
a Turciei și, deși eliberat în cele din urmă, a murit schilodit de tratamentele
brutale la care a fost supus de-a lungul timpului de către stăpânii săi. Spre
deosebire de Epictet, Seneca a fost fiul unui patrician și s-a bucurat de o
carieră fulminantă de consilier personal al împăratului Imperiului Roman. Dar
această situație s-a schimbat brusc atunci când angajatorul său – din
nefericire, acesta era chiar Nero! – l-a suspectat pe Seneca de complot și i-a
ordonat să se sinucidă. Deși nu exista nicio dovadă în sprijinul suspiciunilor
sale, decizia lui Nero nu a fost considerată una care nu-l caracteriza, din
moment ce el deja își ucisese mama și fratele vitreg și devenise celebru
pentru obiceiul său de a-i arde pe rug pe creștini după lăsarea întunericului
cu scopul de a oferi o sursă de lumină. Pentru a îndeplini dorința lui Nero,
Seneca, după cum spune istoria, și-a tăiat venele, dar nu și-a găsit sfârșitul
în acest mod, motiv pentru care a cerut să fie otrăvit; însă nici așa nu a
reușit să împlinească vrerea împăratului. O baie sufocantă în apă clocotită a
fost, până la urmă, cea care i-a pus capăt vieții. În aceste condiții nu pare
deloc surprinzătoare lipsa de apetență pentru gândire pozitivă, dacă ne
gândim la circumstanțele vieții lui Epitect sau la contextul în care un destin
de nobil ca cel al lui Seneca a fost curmat. Cu ce ți-ar fi fost de ajutor să te
convingi pe tine însuți că lucrurile vor merge spre bine, când evidența arăta
exact contrariul?

Totuși, în mod curios, abordarea stoică a fericirii prin negativitate pleacă de

la aceeași intuiție pe care o aduce în joc și Norman Vincent Peale: atunci
când te simțineajutorat și depășit de situație, tocmai credințele noastre sunt
cele care contează. Majoritatea dintre noi, după cum ne indică stoicii, își
trăiesc viața sub iluzia faptului că anumite persoane, situații sau evenimente
ne fac să ne simțim triști, anxioși sau nervoși. Atunci când te irită un coleg cu
gura mare situat chiar lângă biroul tău, deduci în mod natural că acel coleg
este sursa iritării tale; iar când auzi că o rudă apropiată este grav bolnavă, te
simți îndurerat și, cumva, ești îndreptățit să te gândești că sursa acestei
dureri este tocmai acea boală de care suferă persoana în cauză. Însă, dacă
privim lucrurile mai atent, vom constata fără echivoc, ne spun stoicii, că
niciunul dintre aceste evenimente exterioare nouă nu sunt „negative“ în
sine. Într-adevăr, așa e, nimic din ceea ce se află în afara minții noastre nu
poate fi catalogat drept negativ sau pozitiv. Ce ne face să suferim sunt
tocmai credințele pe care le avem despre aceste evenimente. Colegul de
lângă noi nu este iritant per se, ceea ce ne irită este credința pe care o avem
în legătură cu ideea conform căreia a duce la bun sfârșit o muncă fără a fi
întrerupt reprezintă un obiectiv important. Chiar și suferința unei rude
apropiate nu reprezintă un rău în sine, ci doar privită din perspectiva
credinței că nu este un lucru bun ca ruda dumneavoastră să sufere. (Până la
urmă, milioane de oameni se îmbolnăvesc în fiecare zi, dar, cum nu avem
vreo credință legată de fiecare dintre ei, nu vom simți nimic în legătură cu
acest lucru.) „Lucrurile nu ne ating sufletul“ este modalitatea prin care
Marcus Aurelius, filosoful-împărat stoic, a rezumat cele spuse mai sus,
completând: „Stările noastre de neliniște apar doar din cauza opiniei pe care
o avem în legătură cu acestea“. Percepem situația de a suferi ca o procedură
dintr-un singur pas: ceva din exterior ne provoacă o stare interioară. Dar, de
fapt, este vorba despre un proces în doi pași: între evenimentul exterior și
emoția interioară resimțită se află o credință personală. Dacă nu ai judeca
drept neplăcută suferința unei rude apropiate, te-ar mai afecta în vreun fel
situația în sine? Cu siguranță că nu. „Nu există bine sau rău, doar gândurile
noastre pot așeza lucrurile în acest fel“, îl pune Shakespeare pe Hamlet să
spună într-un mod foarte stoic.

Ideea pe care o prezentăm aici nu e aceea că emoțiile negative nu există,

sau că ele, de fapt, nu contează, ori că acestea pot fi înlăturate printr-un
simplu efort de voință. Stoicii nu fac asemenea afirmații, ei mai degrabă
prezintă mecanismul prin care starea negativă apare. Și se referă la toate
aspectele vieții. Chiar pierderea locuinței sau a locului de muncă ori a
persoanei iubite, din perspectiva stoicilor nu este un eveniment negativ în
sine; în fapt, acesta este doar un eveniment. Chestiune la care poți răspunde
în felul următor: dar dacă ceea ce se întâmplă este realmente foarte rău?
Fără o locuință și fără un venit există o mare probabilitate să sfârșești mort
de foame sau abandonat pe străzi. Nu ar fi asta o situație rea? Dar aceeași
logică implacabilă se aplică și în situația sus pomenită. Ce anume face ca
perspectiva înfometării sau a vieții pe stradă să ne cauzeze o stare de
suferință? Tocmai credințele pe care le avem cu privire la dezavantajele ce
vin odată cu moartea. Această perspectivă asupra modului în care
funcționează emoțiile, așa cum bine ne indică A.A. Lang, unul dintre cei mai
apreciați experți în filosofia stoică, stă la baza a ceea ce numim terapia
cognitiv-comportamentală în zilele noastre. „E totul acolo [în filosofia
stoicilor]“, mi-a spus el. „În mod particular, această idee că opiniile pe care le
avem despre orice eveniment se află sub controlul nostru și că emoțiile pe
care le resimțim sunt determinate de propriile opinii și că în fiecare clipă
putem face un pas înapoi pentru a ne pune următoarea întrebare: «Oare
ceilalți oameni sunt cei care mă supără? Sau opinia pe care o am eu despre
ceilalțioameni?»“ E o metodă de a privi lucrurile pe care Lang a îmbrățișat-o
pentru a face față stresului zilnic provocat de ambuteiaje. Chiar se
comportau ceilalți șoferi atât de „prost“ în trafic? Sau ar fi mult mai cinstit să
spun că mânia pe care o resimt este cauzată de credința că aceștia ar trebui
să se comporte diferit?

Această distincție este crucială. Ideea că tocmai credințele noastre sunt cele
care cauzează starea de suferință este, după cum am văzut, o perspectivă
pe care o îmbrățișează atât stoicii, cât și adepții gândirii pozitive. Dar, de aici
încolo, cele două școli de gândire au căi total divergente, iar divergența iese
cel mai tare în evidență atunci când vine vorba despre credințele noastre cu
privire la viitor. Evangheliștii optimismului afirmă că fiecare persoană ar
trebui să-și cultive cât mai multe așteptări pozitive despre viitor. Dar această
idee nu este una chiar atât de bună cum ar putea părea la prima vedere.
Pentru început, așa cum demonstrează și experimentele efectuate de
Gabriele Oettingen, a te concentra pe obiectivul dezirabil s-ar putea să-ți
saboteze tocmai eforturile pe care le faci pentru a atinge acel scop. Ba mai
mult, cum ar fi spus un stoic, acest fapt nu este nici măcar o tehnică bună de
a încerca să te simți mai fericit. Ar putea să funcționeze doar în cazul în care
ai reuși să faci acest lucru într-un mod perfect și l-ai aplica în toate situațiile –
adică dacă ai izbuti cumva să te convingi de faptul că este un lucru bun chiar
și moartea violentă a tuturor membrilor familiei tale. Dar cine ar putea să
administreze în acest fel o astfel de situație? Mai degrabă, cu obstinația sa
de a avea doar gânduri pozitive despre viitor, gânditorul pozitiv va sfârși prin
a fi mai puțin pregătit, dar și mai dispus pentru a trăi o suferință intensă, din
momentul în care lucrurile chiar se vor întâmpla – deoarece acesta nu va mai
avea capacitatea de a se convinge pe sine însuși că totul merge înspre bine.
Această problemă este una recurentă în toate abordările științei fericirii care
pun mare preț pe cultivarea optimismului: încercarea de a vedea lucrurile în
mod exclusiv pozitiv este o atitudine care necesită un efort continuu de
calibrare. Dacă această calibrare eșuează la un moment dat sau este
insuficientă atunci când este confruntată cu un eveniment tragic neașteptat,
persoana în cauză se va adânci în cel mai bun caz într-o stare de profundă
mâhnire.

În acord cu raționalitatea cu care privesc situațiile de viață, stoicii propun o

modalitate mult mai elegantă, mai sustenabilă și mai relaxantă de a înfrunta
posibilitatea ca lucrurile să meargă rău: în loc să ne luptăm să evităm orice
gând legat de o proastă desfășurare a lucrurilor, ei ne îndeamnă să le
îmbrățișăm în mod activ privindu-le drept în față. Ceea ce ne duce la un
important aspect legat de calea negativă către fericire – o tactică psihologică
despre care William Irvine spune că este „cel mai valoros instrument al
stoicilor“. El o numește „vizualizare negativă“. Stoicii înșiși o denumesc în
mod caustic „premeditarea răului“.

Primul beneficiu al perspectivei de a îmbrățișa faptul că lucrurile s-ar putea

să meargă prost este unul direct. Psihologii au conchis asupra faptului că
unul dintre cei mai aprigi dușmani ai fericirii este „adaptarea hedonistică“ –
modalitatea predictibilă și frustrantă prin care orice nouă sursă de plăcere pe
care o obținem, fie că este una minoră, precum un nou gadged electronic,
sau una majoră, precum o căsătorie, este rapid aruncată undeva în fundalul
vieții noastre. Ne obișnuim cu ea, motiv pentru care nu ne mai provoacă
nicio bucurie. În consecință, a-ți reaminti în mod constant că s-ar putea să
pierzi ceva ce acum îți produce bucurie – până la urmă vei pierde totul atunci
când moartea te va ajunge din urmă – va inversa efectul adaptării. A te gândi
laposibilitatea de a pierde ceva ce prețuiești scoate acel lucru din fundalul
vieții tale și-l pune în prim-plan, loc de unde îți poate provoca plăcere din
nou. „De fiecare dată când te atașezi de ceva“, spune Epictet, „nu acționa ca
și cum acel lucru nu-ți poate fi luat niciodată, ci mai degrabă privește-l drept
un soi de glob de cristal... dacă-ți îmbrățișezi copilul, fratele sau prietenul...
amintește-ți mereu că iubești ceva muritor, ceva ce nu-ți aparține; ceva ce ți
s-a oferit în prezent, nu pentru totdeauna, ceva ca o smochină sau un
ciorchine de struguri pârguiți într-un anumit anotimp al anului.“ De fiecare
dată când îți săruți copilul de noapte bună, continuă filosoful grec, ar trebui
să iei în calcul posibilitatea ca acesta să nu mai fie în viața a doua zi. Acesta
este genul de sfat strident care pare oricărui părinte drept unul înfricoșător,
dar Epictet este de neclintit: acest obicei te va face să-ți iubești copilul și mai
mult, reducând, în același timp, șocul unei eventuale pierderi.

Al doilea beneficiu al premeditării răului, unul mai subtil și, după cum se va
demonstra, chiar mai puternic decât primul este că ea poate fi un antidot
împotriva anxietății. Luați în considerare modul în care ne liniștim grijile cu
privire la viitor: căutăm confirmarea cu scopul de a ne convingem că totul va
merge bine în cele din urmă. Dar reasigurarea e o sabie cu două tăișuri. Pe
termen scurt, poate fi minunat, dar, ca orice formă de optimism, necesită o
continuă mentenanță: reasigură un prieten care suferă de anxietate că totul
va fi bine și vei constata că peste câteva zile va veni din nou la tine să ceară
și mai mult. Ba, în plus, reasigurarea poate chiar exacerba sentimentul de
anxietate: atunci când îți reasiguri prietenul că e foarte puțin probabil ca acel
scenariu îngrozitor de care se teme să aibă loc, tu vei reîntări – fără să-ți dai
seama – credința acestuia că ar fi o catastrofă dacă lucrurile se vor întâmpla
astfel. Practic, îi sporești sentimentul de anxietate, nu îl risipești. De cele mai
multe ori, după cum ne arată stoicii, lucrurile nu se așază neapărat în cea
mai bună ordine.

Dar, de asemenea, este adevărat faptul că, atunci când lucrurile merg prost,
în mod cert ele vor merge mai puțin prost decât ne temeam noi. A-ți pierde
locul de muncă nu te va condamna la înfometare și moarte, a-ți pierde
prietenul sau prietena nu te va condamna la o viață de mizerie. Aceste frici
se bazează pe credințe iraționale cu privire la viitor, de obicei din cauza
faptului că lucrurile nu au fost suficient de bine analizate în detaliu. Auzi un
zvon legat de posibile concedieri și imediat îți vine în minte gândul că vei fi
concediat, iubitul se comportă rece cu tine și deja îți imaginezi că vei duce o
viață tristă. Mecanismul premeditării răului este o modalitate de a înlocui
aceste credințe iraționale cu niște judecăți raționale: petrece timp
imaginându-ți exact cât de rău ar putea să meargă lucrurile în realitate și, în
mod normal, ar trebui să-ți dai seama că temerile tale sunt exagerate. Dacă
ți-ai pierdut locul de muncă, există câțiva pași specifici pe care trebuie să-i
parcurgi pentru a-ți găsi unul nou; dacă tocmai te-ai despărțit de partenerul
tău de viață, probabil că vei reuși să fii cât de cât fericit în ciuda faptului că
ești singur. A înfrunta ideea celui mai prost scenariu posibil subminează
impunerea anxietății ca stare psihică de fapt. Fericirea obținută prin gândire
pozitivă poate fi una trecătoare și fragilă; în schimb, prin vizualizarea
negativă, se generează mai degrabă o stare de seninătate.

Seneca duce acest mod de a gândi către concluzia sa logică. Dacă

vizualizarea răului poate fi o sursă de seninătate, ce putem spune despre
experimentarea deliberată a unor evenimente cu potențial negativ? Într-una
dintre scrisorile sale, el propune un exercițiu care este strămoșul direct al
aventurii mele rușinoase în metroul londonez, deși trebuie

să admit că al lui e unul și mai dus la extrem… Dacă cea mai mare teamă a
ta este aceea de a-ți pierde posesiunile materiale, nu încerca să te convingi
de faptul că acest lucru nu se va întâmpla niciodată, ne spune Seneca. (E
abordarea dr. Robert H. Schuller: a refuza ideea posibilității eșecului.) În
schimb, încearcă să te comporți ca și cum deja ai pierdut totul. „Stai
deoparte câteva zile, răstimp în care te vei mulțumi cu cele mai ieftine și mai
modeste alimente, îmbrăcat în cele mai sărăcăcioase zdrențe și întreabă-te:
aceasta este condiția de care îmi e atât de teamă?“, sugerează filosoful
roman. S-ar putea să nu fie cel mai distractiv lucru din lume. Dar acest
exercițiu va forța coliziunea dintre cele mai sălbatice anxietăți ale tale despre
cât de rău pot merge lucrurile, pe de o parte, iar pe de alta, realitate în sine –
neplăcută, fără îndoială, dar nu chiar atât de catastrofică. Te va ajuta să
înțelegi că ideea celui mai prost scenariu e ceva ce poate fi înfruntat cu
succes.

Toate acestea poartă un sens strict intelectual pentru mine, dar îmi doream
să aflu dacă există cineva care trăiește de o asemenea manieră în ziua de
azi. Am auzit zvonuri despre existența unei comunități contemporane
autointitulate Stoicii, împrăștiată de-a lungul mapamondului, iar căutarea
mea m-a adus la ceva numit International Stoic Forum, o platformă cu peste
800 de membri. Investigațiile ulterioare m-au condus la povestea unui ofițer
de poliție din Chicago, care pretindea că a folosit principiile stoice pentru a-și
păstra calmul în confruntarea cu gangsteri violenți. Pe un alt website, un
profesor din Florida posta impresiile sale de la prima întâlnire a International
Stoic Society, ținută în Cipru în anul 1998. Un nume apărea mereu în aceste
relatări – ca moderator al International Stoic Forum, ca tutor al polițistului din
Chicago și ca autor a numeroase postări pe internet legate de beneficiile
stoicismului. Intenția mea era să descopăr un fel de Seneca al vremurilor
moderne. Îmi imaginam că acea persoană a ales să se ferească de societate,
la fel cum Seneca a făcut-o în ultimii săi ani de viață; că ar locui undeva,
rustic, la poalele unui munte vulcanic în zona Mediteranei, petrecându-și
zilele într-o contemplare filosofică a lucrurilor, iar seara relaxându-se la un
pahar de vin bun grecesc. Dar persoana la care m-au dus căutările mele era
cu totul altfel decât îmi imaginasem eu. Numele său era Keith și trăia undeva
în nord-vestul Londrei, într-un orășel numit Watford.

În ciuda faptului că locuia în Watford, dr. Keith Seddon îndeplinea, totuși,

câteva criterii de stranietate. Acest lucru mi-a devenit clar imediat ce i-am
văzut casa în care locuia. Separată total de casele vecinilor printr-un gard viu
foarte înalt, în care am identificat cu greu o mică portiță, părea mai degrabă
coșmelia unui vrăjitor în viziunea lui Tolkien, dacă acțiunea din Stăpânul
Inelelor s-ar fi desfășurat undeva în preajma Londrei. În camera din față,
după cum am observat privind prin fereastră, nu se afla nicio persoană, dar
era burdușită cu rafturi pline de cărți și prezenta o colecție impresionantă de
pălării panameze. A fost nevoie să sun de câteva ori la ușă înainte ca Seddon
să-mi deschidă. Dar când a făcut-o, l-am avut în fața ochilor: o barbă mare
sură, ochi strălucitori, îmbrăcat cu un sacou din piele, iar deasupra tuturor
acestor lucruri trona una dintre pălăriile panameze. „Hai înăuntru“, mi-a spus
el de trei ori la rând, conducându-mă mai apoi de-a lungul unui coridor, până
într-o cameră micuță în care era un șemineu electric, o canapea îngustă și
două scaune cu spătar înalt. Pe unul dintre ele stătea soția sa, Jocelyn. Mult
din spațiul rămas era ticsit cu încă și mai multe cărți, îngrămădite pe niște
rafturi ce păreau insuficiente. Lucrări clasice de filosofie împărțeau același
spațiu cu alte cărți cu titluri ceva mai ezoterice: The Book of EgyptianRitual;
An Introduction to Elvish; Fountain Pens of the World. Seddon m-a îndemnat
să iau un loc pe canapea și apoi mi-a înmânat o Cola dietetică.

Mi-a fost imediat evident faptul că soarta n-a fost prea blândă cu acest cuplu.
Jocelyn a suferit încă de la o vârstă fragedă de o formă severă de artrită
reumatică, ce a lăsat-o cu multe sechele. Deși se afla abia la începutul
vârstei de 50 de ani, întâmpina mari dificultăți în a-și duce un pahar cu apă
la gură, manevră care necesita folosirea ambelor mâini, provocându-i în mod
evident durere. Keith era îngrijitorul ei cu normă întreagă și suferise și el, la
rândul său, de encefalomielită mialgică, sau sindromul oboselii cronice, după
cum mai este cunoscută această tulburare. Amândoi aveau câte un doctorat,
și-și plănuiseră cariere academice, dar boala de care suferea Jocelyn le-a stat
în cale. Acum, Keith preda cursuri de stoicism prin corespondență studenților
americani de la universitățile private, un grup din ce în ce mai restrâns și nici
banii pe care-i câștiga nu erau cine știe ce.

Totuși, atmosfera din cămăruța supraîncălzită era departe de a fi una de

deznădejde. Jocelyn, după cum mi-am dat seama, nu se descria drept un
stoic asemenea soțului ei, dar împărtășea o mentalitate similară: spunea că
boala ei s-a dovedit a fi un „cadou întunecat“ și că, odată ce a învățat să
ignore sfatul celorlați care-i spuneau să „lupte“ și „să gândească pozitiv“, a
ajuns să considere dependența sa de ceilalți ca pe o formă de binecuvântare.
Părea senină; Keith, pe de altă parte, era foarte efervescent. „A fi stoic e o
poziție extrem de inconfortabilă în care să te afli“, spunea el plin de veselie.
„Oamenii de-a lungul istoriei au făcut această mare greșeală în privința
fericirii și, acum, iată-ne pe noi stoicii stând pe marginea prăpastiei – de fapt,
cumva levitând deasupra prăpastiei – și strigând în gura mare: «Ați înțeles
totul pe dos! Ați înțeles totul pe dos!»“

Keith leagă începuturile sale ca stoic de un incident bizar care i s-a întâmplat
în jurul vârstei de 20 de ani, în timp ce se plimba printr-un parc, nu departe
de casa în care locuia. Descrie această experiență ca un soi de schimbare de
perspectivă – acel gând care ne zdruncină credințele și pe care îl numim mai
apoi „experiență spirituală“. „A fost chiar o chestie de moment“, își
amintește el. „Maximum un minut sau două. Dar deodată, timp de un minut
sau două, am fost...“ A făcut o pauză, căutându-și cuvintele potrivite. „Am
fost în mod direct conștient de modul în care toate sunt conectate între ele
prin spațiu și timp“, a rostit în cele din urmă. „A fost ca și cum am călătorit în
afara spațiului, am perceput universul ca un întreg și am văzut cum toate
sunt conectate exact în modul în care trebuie să fie. Ca ceva desăvârșit și
complet.“

Am luat o gură din suc și am așteptat.

„A fost ca o cursă cu montagne-russe“, a spus el, dând exasperant din cap,

lucru care m-a făcut să cred că lucrurile nu au stat chiar așa. „Am avut
sentimentul că totul se întâmplă cu un scop, dar sub forma unui factor activ.
Nu sub forma unui Dumnezeu aflat cumva în afara universului, care trage
sforile. Dar ca și cum totul în sine ar fi Dumnezeu.“ A luat o nouă pauză.
„Știi, chestia amuzantă e că la acea vreme acest lucru nu mi s-a părut ceva
realmente semnificativ.“ Având o astfel de experiență mistică de
conștientizare a universului, tânărul Seddon a uitat de ea, a mers acasă și, în
scurt timp, și-a luat și diploma.

Dar acele două minute i-au măcinat conștiința. A început să citească Tao Te
Ching2, căutând ceva indicii despre acest lucru în taoism. A explorat mai
apoi budismul. Dar în cele din urmă stoicismul a fost cel care i-a vorbit pe
limba lui. „Părea mult mai consistentși cumva mai realist“, a rostit el. „Și apoi
mi-am spus: «chiar nu ai cum să nu fii de acord cu stoicismul!“. Viziunea pe
care a trăit-o în parc, după cum s-a dovedit ulterior, i-a oglindit viziunea
stoică sub forma unei credințe religioase. Aceștia împărtășeau și ei aceeași
idee cum că universul în sine ar fi Dumnezeu – că ar exista un plan grandios
și că totul se întâmplă dintr-un motiv anume. Îndemnul stoic de a acționa în
conformitate cu rațiunea însemna, de fapt, a acționa în acord cu acest plan
universal. „Priviți întotdeauna universul ca fiind o singură ființă, cu o singură
substanță și un singur suflet“, ne spune Marc Aurelius. „Tot ceea ce se
întâmplă se întâmplă în mod necesar.“ Pentru mințile moderne secularizate,
aceste cuvinte reprezintă partea cea mai greu de digerat din filosofia stoică.
A numi universul „Dumnezeu“ treacă-meargă; e doar o problemă de limbaj.
Dar a sugera că totul se desfășoară în acord cu un plan universal, e mai mult
decât problematic. Într-adevăr, mi-a explicat Keith suspinând, a fost
întotdeauna nevoie să potolească disputele arțăgoase dintre stoicii atei și cei
teiști care au loc la International Stoic Forum – deși acest lucru, ca pe un
stoic adevărat, nu l-a afectat prea tare.

Dar nu este absolut necesar să accepți noțiunea stoică a unui „plan

universal“ pentru a îmbrățișa consecințele acestei perspective, lucru mult
mai important în viața de zi cu zi: și anume acela că fie există, fie nu un
factor activ mai mare decât noi înșine și care controlează modul în care
lucrurile se întâmplă, e clar faptul că fiecare dintre noi are foarte puțin
control în ceea ce privește universul în sine. Keith și Jocelyn au învățat acest
lucru pe propria piele și în cel mai dureros mod cu putință. Ar fi fost de
preferat ca ei să nu fie nevoiți să trăiască cu artrita de care suferea Jocelyn,
fără oboseala cronică a lui Keith și cu niște venituri financiare mai mari. Dar,
fără ca ei să ceară acest lucru, circumstanțele vieții lor i-au învățat credința
centrală a stocismului, cea legată de control, și înțelepciunea înțelegerii
propriilor limite.

După cum Seneca a observat atât de bine, în mod constant noi acționăm ca
și cum controlul nostru asupra lucrurilor este mult mai mare decât e de fapt.
Chiar și chestiuni atât de personale precum sănătatea, câștigurile financiare
sau chiar reputația sunt, în ultimă instanță, în afara controlului nostru; putem
bineînțeles să încercăm să le influențăm, dar în mod frecvent lucrurile nu
merg în modul în care noi ne-am dori. La fel, comportamentul celorlalți e cel
mai departe de orice formă de control. Pentru cele mai multe dintre
abordările convenționale în ceea ce privește noțiunea de fericire – care
constau în a face ca lucrurile să se întâmple în modul în care noi ne dorim –
cele expuse mai sus reprezintă o mare problemă. Atunci când lucrurile merg
bine, ne este foarte ușor să uităm cât de puțin control avem de fapt: reușim
în mod constant să ne convingem că am obținut acea promovare la locul de
muncă sau că am reușit într-o nouă relație amoroasă, ori că am cîștigat
premiul Nobel exclusiv eforturilor și modului extraordinar în care am
administrat lucrurile. Dar, odată ce lucrurile încep să meargă prost, adevărul
începe să iasă la iveală. Locurile de muncă se pierd, planurile se năruie;
oamenii mor. Dacă strategia ta cu privire la obținerea fericirii depinde de
deformarea circumstanțelor pentru a le pune în acord cu voința ta – atunci
aceasta e o veste teribilă: tot ceea ce poți să faci e să te rogi ca nu toate
lucrurile să meargă într-atât de rău și să fii capabil să-ți păstrezi
concentrarea atunci când răul se întâmplă. Pentru stoici, seninătatea
presupune confruntarea cu realitatea controlului tău limitat asupra lucrurilor.
„Niciodată nu am avut încredere în zeița Fortuna, nici măcar atunci când
părea liniștită“, scrie Seneca. „Toate recompensele sale generoase – bani, loc
de muncă,influență – le depozitez acolo unde mi le poate cere înapoi fără să
mă deranjeze în vreun fel.“ Aceste lucruri sunt în afara controlului nostru,
dacă-ți investești fericirea în ele, te pui în situația de a resimți la un moment
dat un șoc teribil. Singurele lucruri pe care le poți controla cu adevărat, după
cum stoicii ne demonstrează, sunt propriile noastre judecăți – ceea ce
credem – despre circumstanțele în care ne aflăm. Dar acest fapt nu este o
veste rea. Din perspectiva stoică, după cum deja am văzut, judecățile
noastre sunt cele care ne cauzează suferința, deci sunt chiar cele pe care
trebuie să le controlăm pentru a schimba starea de suferință într-una de
seninătate.

„Să presupunem că cineva te insultă – ba chiar foarte urât“, spune Keith,

aplecându-se înainte pe scaun ca un fel de încălzire pentru tema pe care
dorea să o abordeze. „Un stoic, dacă este realmente unul adevărat, nu o să
fie niciodată deranjat, nervos, supărat sau tulburat de acest fapt, deoarece
va vedea că, în mod firesc, până la urmă nimic rău nu s-a întâmplat. Pentru a
fi măcar deranjat, mai întâi de toate trebuie ca tu să crezi că acea persoană
ți-a făcut un rău. Nenorocirea e că tu ești cumva condiționat să faci astfel de
judecăți.“

Acesta e, bineînțeles, un exemplu minor: e relativ simplu să-ți dai seama că o

insultă nu-ți face niciun rău la modul personal. Dar ar fi infinit mai dificil să ai
aceeași argumentare atunci când îți moare cineva apropiat, să zicem un
prieten. Din acest motiv, noțiunea de „plan universal“ e atât de crucială dacă
vrei să îmbrățișezi stoicismul: doar atunci când privești moartea ca parte a
acestui plan, poți spera să trăiești cu seninătate un astfel de eveniment. „Nu
disprețui moartea, ci întâmpin-o, la fel ca pe orice alt lucru care ține de
Natură“, spune Marcus. Dar unora li se pare prea mult această atitudine. Ce
poate face stoicismul pentru un ateu, aflat într-o asemenea situație, este să-l
ajute ca măcar să-și păstreze un pic de control asupra judecăților sale. Și
anume să fie capabil să realizeze că există și posibilitatea de a alege să fii
rezonabil de supărat, în schimbul unei stări de disperare vecină cu nebunia.

În orice caz, acest lucru nu invalidează deloc utilitatea unei abordări stoice în
viața de zi cu zi, atunci când vorbim despre evenimente minore, stări de
insatisfacție zilnice; de la acest nivel al existenței, Seddon îi sfătuiește pe
studenții săi să fie stoici. Încercați să gândiți ca un stoic chiar și atunci când
intrați la cumpărături într-un supermarket, le spune el. Ceea ce căutați nu se
mai află pe stoc? Sunt cozile prea lungi? Un stoic nu este în mod necesar
obligat să tolereze o astfel de situație, poate decide să meargă la un alt
supermarket mai bine organizat. Dar ca o astfel de situație să te deranjeze
câtuși de puțin este o eroare de judecată în termeni stoici. Situația în sine nu
este sub controlul tău, iar dacă reacționezi cu furie împotriva unei astfel de
realități, te comporți irațional. În mod special, iritarea ta este total
disproporționată în raport cu răul făcut – asta în cazul în care există vreunul!
–, așa că nu există un motiv pentru a lua lucrurile personal. Mai degrabă te
poți angaja în exercițiul „premeditării răului“: care este cel mai îngrozitor
lucru cu putință care s-ar putea întâmpla ca urmare a acestei situații?
Aproape de fiecare dată, atunci când îți pui această întrebare vei scoate la
iveală faptul că judecățile tale cu privire la situația în sine au fost exagerate
și reducându-le intensitatea, vei putea înlocui starea de iritare cu cea de
calm.

Este esențial însă să facem distincția aici între acceptare și resemnare: a-ți
folosi resursele mentale pentru a împiedica să fii deranjat de situația în sine
nu înseamnă că nu ar trebui să încerci să o schimbi. Pentru a avea un
exemplu cât se poate de clar, unui stoic care se află într-o relație abuzivă nu i
se cere să se împace cu situația, ci sfatulsănătos ar fi acela de a acționa și
chiar de a părăsi relația. Stoicismul ar obliga persoana în cauză doar să se
confrunte cu adevărul situației în sine, să o vadă exact așa cum este și, pe
urmă, să acționeze în consecință, nu să se complacă în circumstanțele date.
„Castravetele e amar? Lasă-l jos“, ne sfătuiește Marcus. „E plin de mărăcini
pe drumul ales? Găsește un alt drum. E suficient să faci asta, fără a
problematiza inutil: «Cum de există astfel de lucruri în lume?»“

Sau să luăm cazul cuiva care a fost condamnat și încarcerat pe nedrept, ne

spune Keith. „În acest caz, aceea persoană, dacă e un stoic, va spune că,
într-un fel, faptul că a fost încarcerată pe nedrept nu prea contează cu
adevărat. Ceea ce contează este modul în care ne raportăm la situația în
sine. Acum că ne aflăm la închisoare, și nu în altă parte, întrebare care se
pune e ce putem face de acum încolo? Poate că o soluție ar fi să ne apucăm
să citim niște cărți de drept, să facem apel în justiție și să luptăm pentru
libertate. Asta în mod sigur nu înseamnă resemnare. Dar, în mod rațional,
reprezintă o acceptare a situației. Nu am nevoie de o stare de neliniște
cauzată de o judecată asupra lucrurilor care s-ar putea să nu se întâmple
niciodată. Asta deoarece lucrurile oricum se vor întâmpla într-un mod sau
altul.“ Pentru Keith și Jocelyn, acest mod de a gândi este unul familiar. „Fără
stoicism, chiar nu văd cum ne-am fi descurcat cu viețile noastre“, a spus
Keith calm, arătând cu gesturi largi spre el și soția sa.

Mai târziu, în timp ce lăsam în spate Watfordul, m-am simțit cuprins ca prin
osmoză de seninătatea riguroasă și rațională de care dădea dovadă Keith.
Odată ajuns înapoi în Londra, în timp ce cumpăram niște mâncare pentru a
pregăti cina la prietenii unde stăteam, m-am regăsit la capătul greșit al unei
cozi în supermarket, înconjurat de un haos omniprezent. Am simțit un impuls
de iritare, dar am reușit să-l depășesc gândind lucrurile ca un stoic. Situația
era chiar așa cum stăteau lucrurile. Puteam să merg în alt loc dacă alegeam
să fac acest lucru. Și cel mai prost scenariu cu putință în acest caz – câteva
minute de întârziere înainte ca eu și prietenii mei să servim cina – era într-
atât de neserios, încât îmi provoca un zâmbet. Gândurile mele iraționale erau
problema și nu coada de la supermarket. M-am simțit disproporționat de
plăcut impresionat că mi-am dat seama de acest fapt. E adevărat, în lunga
istorie a stoicismului, acesta era un trimf mărunt. Nu exista niciun termen de
comparație, să spunem, de exemplu, cu seninătatea de care a dat dovadă
Seneca atunci când i s-a cerut să-și ia propria viață.

Totuși, mi-am spus mie însumi într-un mod foarte stoic, trebuie să începi de
undeva.

Așadar, pentru stoici, judecățile noastre despre lume sunt singurele asupra
cărora avem control deplin, dar, în același timp, reprezintă și tot ceea ce
avem nevoie pentru a ne simți fericiți; seninătatea rezultă din înlocuirea
credințelor iraționale cu cele raționale. Iar vizualizarea celui mai prost
scenariu posibil, acea „premeditare a răului“, e, de multe ori, cea mai bună
cale de a obține acea seninătate – chiar până în punctul sugerat de Seneca,
și anume chiar de a experimenta aceste „rele“, tocmai pentru a constata că
acestea nu sunt chiar atât de sumbre cum în mod irațional te-ai speriat că ar
putea fi.

Această ultimă tehnică s-a dovedit a fi în mod special o sursă de inspirație,

câteva secole mai târziu, pentru psihoterapeutul nonconformist Albert Ellis,
cel care a făcut mai multe ca oricine altul pentru a recupera filosofia stoică și
a-i folosi învățămintele în psihologia modernă. În 2006, l-am vizitat pe Ellis,
aflat în ultimele sale luni de viață, care locuia într-un apartament înghesuit,
situat deasupra a ceea ce numise – cu o totală lipsă de modestie – Institutul
Albert Ellis, situat undeva în Manhattan. Era în vârstă de94 de ani și nu s-a
ridicat din pat în timpul interviului; iar pentru a-și ameliora surzenia severă
de care suferea, purta niște căști în urechi, rugându-mă să-i vorbesc printr-un
microfon.

„Așa cum Budha a spus cu 2 500 de ani în urmă, suntem cu toții nebuni de-a
binelea. Și chiar așa suntem“, a spus el, imediat după ce am început
interviul, arătând cu degetul spre mine. Să fiu sincer, m-aș fi simțit cumva la
nelocul meu dacă nu ar fi avut o astfel de abordare, dat fiind bine-cunoscutul
său stil mai abrupt. În urmă cu câteva decenii, comunitatea psihologilor din
America l-a votat pe Ellis drept al doilea cel mai influent psihoterapeut al
secolului XX, după fondatorul psihologiei umaniste, Carl Rogers, dar, în mod
uimitor, situat în fața lui Sigmund Freud. A fost un gest extrem de generos
din partea lor, mai ales cunoscând opinia lui Ellis despre psihologia
convențională, și anume că e plină de „balegă de cal“.

Atunci când Ellis a început să-și promoveze perspectiva stoică asupra

psihologiei, undeva în anii 1950, a fost o mișcare extrem de controversată,
una aflată în totală opoziție atât cu gândirea pozitivă promovată de curentele
self-help, cât și cu psihanaliza freudistă, cea care domina psihologia în acele
vremuri. Nu de puține ori, în cadrul unor conferințe de psihologie, Ellis a fost
luat în derâdere. Dar acum, cu peste 50 de volume publicate – unul dintre ele
cu titlul How To Stubbornly Refuse To Make Yourself Miserable About
Anything, Yes, Anything! –, își trăiește satisfacția victoriei intelectuale.

Cu câteva zile în urmă, l-am privit pe Ellis ținând unul dintre faimoase sale
„workshopuri de vineri seara“, unde aducea voluntari pe scenă cu scopul de
a-i dojeni aspru, dar spre binele lor, în fața unei audiențe formate din
terapeuți debutanți și indivizi interesați de subiect. Primul voluntar pe care l-
am urmărit se confrunta cu stări de anxietate: nu se putea decide dacă să
renunțe la locul de muncă și să se mute în celălalt colț al țării împreună cu
prietenul ei cu care a avea o relație de lungă durată. Ea voia să se
căsătorească cu el, nu putea spune nici că e moartă după actualul job, dar
dacă se dovedea că nu el era alesul? „Deci e posibil ca el să se transforme
într-un măgar și să divorțați!“, a strigat Ellis – asta din pricina surzeniei de
care suferea, dar, după cum îl suspectez, și pentru că îi face plăcere să strige
la oameni. „Acesta ar fi un lucru extrem de dezagreabil! Te-ai simți foarte
tristă! Dar nu e în mod necesar ceva îngrozitor. Și nici ceva nemaipomenit de
groaznic.“

Această distincție – între rezultate care sunt îngrozitoare și cele care sunt
doar neplăcute – poate suna superficial sau plină de echivoc. Dar, pentru a
înțelege de ce nu e nici una, nici alta și de ce aceasta face parte din chiar
tarele perspectivei lui Ellis asupra virtuții gândirii negative, este necesar să
ne întoarcem în timpul tinereții acestuia, undeva în Pittsburgh, în prima
decadă a secolului XX. Încă de la o vârstă fragedă a fost o necesitate
personală pentru Ellis să gândească asemenea unui stoic. Mama sa, pe cât
și-o putea aminti, era absorbită de ea însăși și melodramatică, iar tatăl său,
un vânzător ambulant, se afla arareori prin preajmă. La vârsta de cinci ani,
Ellis a avut o serioasă problemă la rinichi, una care l-a condamnat la
perioade lungi de spitalizare, răstimp în care părinții săi aproape că nu l-au
vizitat deloc. Rămas singur cu gândurile sale, a început să facă speculații
filosofice cu privire la natura existenței umane și a citit lucrarea scrisă de
Seneca, Letters from a Stoic. Preocuparea stoicilor asupra importanței
gândurilor pe care cineva le are în legătură cu anumite circumstanțe ale
vieții l-a lovit ca un fulger; existența sa nefericită s-ar putea dovedi extrem
de folositoare pentru a pune în aplicare înțelepciunea stoică. Așa că, în 1932,
atunci cândera un puștan de 19 ani măcinat de o teamă vecină cu paralizia
în a vorbi cu femeile, cunoștea suficientă filosofie și psihologie încât să
încerce să-și rezolve problema timidității cu ajutorul unui experiment stoic.
Într-o zi din acea vară – vara în care Amelia Earhart a zburat deasupra
Atlanticului și Walt Disney a făcut primul film de desene animate Technicolor
–, Ellis se afla la Bronx Botanical Gardens, aproape de casa sa din New York,
pentru a-și pune în practică planul.

În fiecare zi timp de o lună, Ellis s-a hotărât să urmeze o regulă de

neîncălcat. Se va așeza pe o bancă din parc și, dacă vreo femeie va lua loc
lângă el, va începe să poarte cu ea o conversație inofensivă. Asta era tot. A
sfârșit prin a împărți bănci și a încerca să converseze cu 113 femei.
„Treisprezece dintre ele s-au ridicat de pe bancă și au plecat“, își amintește
el, ani mai târziu. „Dar acest lucru m-a lăsat cu altele 100, un număr destul
de bun pentru scopurile mele. Am vorbit cu fiecare dintre cele 100 – pentru
prima dată în viața mea.“ Doar într-un singur caz conversația a mers într-atât
de departe încât Ellis și colega sa de bancă au plănuit o altă întâlnire – „dar
ea nu a venit“. Pentru un observator neinformat, experimentul poate arăta
ca un eșec pe linie. Dar Ellis ar fi respins acest verdict, catalogându-l drept
„balegă de cal“; pentru el a fost un succes triumfător!

Ceea ce Ellis a reținut despre credințele sale nerostite cu privire la grijile pe

care le avea atunci când iniția o conversație cu vreo femeie – o intuiție pe
care mai târziu o va translata în toate credințele care stau în spatele stării de
îngrijorare sau anxietate – e că acestea erau absolute. Altfel spus, nu era
vorba că își dorea să fie mai puțin timid sau că și-ar fi dorit să fie capabil să
poarte o conversație cu o femeie, ci, mai degrabă, el acționa sub
convingerea că ar avea nevoie de aprobarea acestor femei. Mai târziu, a
găsit un nume inspirat pentru acest mod de a gândi: „musturbation“3.
Tindem să transformăm acele lucruri pe care ni le dorim, acele lucruri pe
care preferăm să le avem, în lucruri pe care trebuie să le avem, simțim că
trebuie să actionăm doar în anumite circumstanțe sau că oamenii trebuie să
se poarte frumos cu noi. Deoarece noi credem că acele lucruri trebuie să se
întâmple, rezultă faptul că ar fi o adevărată catastrofă dacă ele nu s-ar
întâmpla întocmai. Nu e nicio mirare că devenim într-atât de anxioși: am
decis că, dacă nu ne vom îndeplini obiectivul, lucrurile nu doar că vor arăta
urât, dar va fi groaznic – absolut înfiorător.

Întâlnirile pe care Ellis le-a avut la Bronx Botanical Gardens i-au revelat
acestuia cel mai prost scenariu cu putință – și anume respingerea – care era
departe de dezastrul absolut de care se temea atât de tare. „Nimeni nu a
scos un pumnal să-mi taie boașele“, își aduce el aminte. „Nimeni nu a
vomitat și nu a fugit mâncând pământul. Nimeni nu a chemat poliția.“ Un
lucru bun, din perspectivă stoică, a fost și faptul că niciuna dintre
conversațiile sale nu a sfârșit în întâlniri amoroase; dacă s-ar fi bucurat de un
asemenea succes, acest lucru i-ar fi întărit în mod subtil credințele iraționale
despre cât de groaznic ar fi fost dacă nu ar fi obținut o întâlnire. Acest
„exercițiu de experimentare a rușinii“, cum a ajuns să denumească mai
târziu aceste acțiuni, este, de fapt, o formă de „premeditare a răului“ adusă
în real și-n imediat. Cel mai groaznic lucru despre un eveniment este „în mod
uzual credința exagerată pe care o avem despre cât de groaznic ar putea fi
acel eveniment în sine“, după cum îi place lui Ellis să spună. Modalitatea prin
care putem dezamorsa această credință este s-o confruntăm cu realitatea –
și, în realitate, a fi respins de către o femeie poate fi un lucru neplăcut, dar,
în niciun caz, groaznic sau înfiorător. Mai târziu, în activitatea sa de
psihoterapeut, Ellis a conceputși alte exerciții de experimentare a rușinii, într-
unul dintre ele și-a trimis clienții pe strazile din Manhattan cerându-le să se
apropie de oameni și să-i întrebe: „Scuzați-mă, tocmai ce am fost externat de
la spitalul de psihiatrie – îmi puteți spune în ce an suntem?“ Prin acest
exercițiu le demonstra acestora că a fi perceput drept nebun nu e o crimă.
Într-altul, i-a instruit pe clienții săi să ia metroul în New York și, înainte de
fiecare stație, să se ridice în picioare și să strige tare numele stației care
urmează. Când mi-a pomenit de acest lucru, i-am spus că găsesc acest
exercițiu paralizant de stânjenitor. Mi-a spus că este exact motivul pentru
care ar trebui să-l și fac!

A explica diferența dintre un rezultat groaznic și unul de nedorit a devenit

una dintre misiunile care i-au guvernat cariera lui Ellis. A mers într-atât de
departe până la a spune că, în sine, nimic nu poate fi absolut groaznic –
„deoarece, atunci când insiști pe ideea că un eveniment nedorit este
groaznic sau înfiorător, acest lucru implică, dacă ești sincer cu tine însuși,
faptul că este într-atât de rău pe cât s-ar putea să fie“, scrie Ellis. În plus,
nimic nu poate fi 100% rău deoarece lucrurile se pot înrăutăți mereu într-un
mod considerabil. Chiar și în cazul unei crime, „este într-adevăr un lucru rău,
dar nu 100%“, deoarece unii dintre cei dragi ar fi putut avea aceeași soartă
și „asta ar fi fost mai rău. Dacă ești torturat printr-o moarte lentă, poți fi
întotdeauna torturat printr-una și mai lentă“. Admitea totuși, cumva în silă,
că există un singur eveniment care se putea legitima ca fiind 100% rău:
completa disoluție a tot ceea ce există pe Pământ. Dar acest lucru, ținea să
menționeze, „este puțin probabil să se petreacă în viitorul apropiat“.

Aceasta ar putea trece drept o atitudine bizară și lipsită de inimă în legătură

cu asemenea subiecte precum moartea și tortura; ba chiar ar putea părea
lipsită de gust încercarea ipotetică de a construi scenarii mai rele decât cele
două enumerate mai sus. Dar tocmai în aceste contexte în care întâlnim
scenarii de nedorit, strategia de a te concentra pe cel mai prost scenariu cu
putință – și să distingi între foarte rău și absolut înfiorător – își arată cu
adevărat forța, insistă Ellis. Transformă fricile infinite în altele finite. Una
dintre clientele sale, își amintește Ellis, avea o mare problemă în a avea o
viață amoroasă deorece se temea că s-ar putea îmbolnăvi de SIDA dintr-un
simplu sărut sau chiar dintr-o simplă strângere de mână. Reacția majorității
oamenilor de a controla o astfel de frică ar fi reasigurarea – conștientizarea
repetată că un asemenea scenariu ar fi foarte puțin probabil să se întâmple.
Acesta a fost și primul sfat pe care Ellis i l-a dat persoanei în cauză. Dar,
după cum am văzut, acest demers poartă cu sine o mare problemă: a o
reasigura pe acea femeie că există posibilități minime ca temerile ei să
devină realitate nu are niciun efect în a-i disloca credința că ar fi absolut
îngrozitor dacă acel lucru chiar s-ar întâmpla. Așa că Ellis a schimbat tactica
și a trecut la vizualizarea negativă. Să presupunem că ai contactat virusul
HIV, i-a spus el. Asta ar fi un lucru destul de dramatic. Dar ar fi ceva groaznic
de înfiorător? Ar fi 100% de groaznic? În mod evident că nu: s-ar putea
imagina cu siguranță scenarii mult mai îngrozitoare. Ba chiar ai putea găsi
cazuri în care cineva să continue să se bucure de viață în ciuda faptului că a
contactat virusul HIV. Diferența dintre a judeca ceva drept „foarte rău“ și a
crede despre acel lucru că este „înfiorător“ schimbă total modul în care
vedem lucrurile în viață. Doar ceea ce credem că este înfiorător ne provoacă
o stare de teroare oarbă; toate celelalte frici finite le putem depăși cumva în
ultimă instanță. Odată înțeleasă această distincție, clienta lui Ellis a fost
capabilă să-și controleze temerile și și-a luat precauții normale pentru a evita
evenimentul nedorit. Mai mult de atât, ea a reușit să-și internalizeze
mentalitatea stoică prin care să conștientizeze că eliminareatuturor
posibilităților ca un lucru să meargă rău e în afara controlului ei. „Odată ce
accepți că universul este în afara controlului tău, vei deveni din ce în ce mai
puțin anxios“, mi-a spus Ellis.
Asemenea credințe stoice i-au fost de mare folos lui Ellis în lunile care au
urmat interviului. Ultimele sale zile de viață i-au fost tulburate nu doar de
mari probleme intestinale și de pneumonie, ci și de o dispută cu ceilalți
directori de la Institut. Aceștia l-au dat afară din consiliul de administrație, i-
au anulat workshopurile de vineri și nu i-au mai plătit chiria, forțându-i mâna
pentru a se muta în altă parte. El i-a dat în judecată, judecătorul s-a
pronunțat în favoarea sa și ultimele clipe ale vieții l-au găsit reîntors în
apartamentul său. Fidel principiilor sale, el a spus că aceste complicații
inutile nu l-au supărat absolut deloc. A fost ceva într-adevăr de nedorit, dar
nu îngrozitor, și nu exista niciun motiv pentru a cere întregului univers să se
alinieze dorințelor sale. Cu referire la ceilalți membri ai consiliului de
administrație, i-a spus unui reporter că aceștia sunt „nebuni de-a binelea,
ființe umane supuse greșelii – ca noi toți ceilalți“.

„Chancery Lane“

Am rostit aceste cuvinte cu voce tare, dar cu o asemenea tensiune nervoasă

în glas, încât nu eram sigur că cineva a și înțeles ce am spus. Plimbându-mi
privirea în stânga și în dreapta, nu am observat vreo dovadă că cineva ar fi
observat ceva ciudat. Doar un bărbat de vârstă mijlocie și-a ridicat privirea
din ziarul pe care-l citea cu o expresie pe față de vag interes. Ne-am privit
ochi în ochi pentru o secundă, apoi și-a văzut de lectură în continuare. Nimic
altceva nu s-a întâmplat. Metroul s-a oprit, iar unii oameni au coborât în
stație. Imediat mi-am dat seama că, în mod inconștient, mă așteptasem ca o
calamitate să se întâmple – sau cel puțin să trăiesc o rușine fără margini.
Cum nimic din toate acestea nu s-a întâmplat, mă simțeam cumva
dezorientat.

Pe măsură ce ne apropiam de stația Holborn, am strigat „Helbron“ – doar că

ceva mai tare de data aceasta și mai puțin gâtuit de emoții. Același bărbat și-
a ridicat privirea spre mine. Un copil care stătea două locuri mai încolo mă
fixa cu gura căscată, dar probabil că ar fi fost la fel indiferent de gestul meu.

Abia pe când am ajuns la Tottenham Court Road am depășit într-un fel

tensiunea psihică. Nivelul de adrenalină a început să scadă, panica s-a
disipat și m-am găsit confruntându-mă cu adevărul a ceea ce experimentul
stoic de înfruntare a rușinii propus de Albert Ellis urmărea: și anume că nimic
din ceea ce s-a întâmplat nu era nici pe departe la fel de rău precum
anticipasem eu că s-ar întâmpla lucrurile. Nu mai aveam la îndemână decât
opțiunea de a observa că temerile mele se bazau exclusiv pe niște credințe
iraționale despre cât de nasol vor reacționa oamenii la modul în care eu mă
comport. Adevărul e că aceștia nu au fost absolut deloc ostili – și asta în
mare parte din cauza faptului că erau prea ocupați gândindu-se la ei înșiși.
Atunci când am anunțat Tottenham Court Road, mai mulți oameni s-au uitat
spre mine. Dar nu-mi mai păsa de acest lucru. Mă simțeam invincibil.

Trei stații mai departe, la Marble Arch, m-am ridicat și am ieșit din metrou,
centrat pe mine însumi, total inundat de o serenitate stoică. Mi-am dat
seama că nimănui din vagon nu-i păsa câtuși de puțin nici de acest lucru.

Furtuna dinaintea liniștii

UN ÎNDRUMAR BUDIST PENTRU A NU GÂNDI POZITIV

„Îți dorești ca lucrurile să se întâmple într-un anumit fel.

Doar că ele se întâmplă într-un cu totul alt fel.“

– Marlo Stanfield (Jamie Hector),

The Wire, 2006

La începutul anilor 1960, Robert Aitken, un budist zen de origine americană

care locuia în Hawaii, a început să observe niște lucruri inexplicabile și
alarmante. Aitken era unul dintre pionierii diseminării budismului în Vestul
flămând de spiritualitate, el și soția sa deschizând în orașul în care locuiau,
Honolulu, un zendo – îi putem spune și centru de meditație –, care se adresa
în special numărului în creștere de hipioți care ajungeau pe insulă. Numărul
acestora creștea de la o lună la alta, dar ceva legat de cei proaspăt sosiți nu
părea în regulă. Ajungeau la întâlnire, luau loc pe perne, iar acolo rămâneau
nemișcați precum statuile; aparent, păreau că meditează: dar atunci când
sunetul clopotului anunța sfârșitul meditației, se ridicau în picioare și
aproape imediat se prăbușeau leșinați pe podea. Lui Aitken i-a luat câteva
săptămâni bune pentru a-și da seama ce anume se întâmplă. În comunitatea
de hipioți din Honolulu, umbla deja vorba că a face meditație zen în timp ce
ești sub influența LSD-ului ar fi trăirea supremă, o experiență prin care ajungi
la extazul mental total...

Pe măsură ce această nebunie legată de meditația budistă a ajuns să fie

cunoscută în toată America, precum și în Europa, noțiunea că ar exista o
scurtătură spre extazul total al minții a început să devină una populară. Cu
siguranță că acest fapt i s-a părut lui Jack Kerouac unul interesant și l-a
îmbrățișat cu același entuziasm pe care îl rezervase în trecut whisky-ului și
ciupercilor magice. Problemele pe care le avea cu proasta funcționare a
circulației sanguine nu-i îngăduiau să stea prea mult timp cu picioarele
încrucișate pe pernă fără a simți durere, dar a trecut peste ea, determinat să
ajungă să trăiască noi stări de beatitudine. Uneori, chiar se bucura de astfel
de stări: „Te prăbușești, așa cumva, cu mâinile împreunate, într-o stare de
extaz similară cu cea provocată de un shot de heroină sau morfină“, îi scria
prietenului său, Alan Ginsberg, descriindu-i procesul. „Glandele din creierul
meu secretă lichidul cel bun (Lichidul Sfânt)... vindecând toate suferințele
mele, înlăturându-le total.“ Tot mai des i se întâmpla însă ca genunchii să-l
doară atât de tare, încât, după cum notează un biograf, acesta era nevoit și,
la puțin timp după, chiar forțat de condiții „să-și maseze tălpile și picioarele
pentru a-și restabili circulația sanguină“.

În zilele noastre, stereotipul predominant legat de meditație e cel legat de

faptul că ar fi o cale de a obține nu extazul mental, ci mai degrabă de a intra
într-un soi de transă în care îți câștigi calmul. E aproape imposibil să deschizi
o revistă sau chiar un ziar și să nu găsești un articol despre efectele benefice
induse de starea de calm pe care o aiîn urma meditației. De obicei, în
fotografiile care însoțesc astfel de articole, vedem o femeia aflată în poziția
lotus, undeva pe o plajă, cu ochii închiși și un zâmbet anost pe buze. (Dacă
subiectul articolului este „utilizarea meditației în viața de zi cu zi“, atunci în
fotografie apare un bărbat/o femeie în aceeași postură și cu același zâmbet
pe față, dar, de acesată dată, îmbrăcat/ă la costum.) Profesorul australian de
meditație Paul Wilson, autointitulat „guru calmului“ și autor de bestsellere, a
făcut multe pentru a întări acest stereotip: cărțile sale despre meditație
purtând titluri precum The Calm Technique, Instant Calm, The Little Book of
Calm, The Big Book of Calm, Calm at Work, Calm Mother, Calm Child și Calm
for Life.

Ideea care afirmă că meditația este o cale de a obține o stare de calm e

cumva aproape de adevăr, din moment ce starea de calm – spre deosebire
de extazul total – poate fi într-adevăr un efect al practicii meditației. Totuși,
toate aceste asocieri au contribuit la perspectiva modernă asupra meditației,
privită ca o formă sofisticată de gândire pozitivă, ceea ce, în ultimă instanță,
este total contrar adevărului. În inima budismului stă un concept, mult prea
adesea prost înțeles și care se află în totală opoziție cu prejudecățile
contemporane despre ce anume avem nevoie pentru a fi fericiți, unul care
este situat pe „calea negativă“ de a obține fericirea, și anume
nonatașamentul.
La originea tuturor suferințelor, spune al doilea dintre cele patru „adevăruri
nobile“ care definesc budismul, stă atașamentul. Simplul fapt că ne dorim
anumite lucruri și că nu ne plac ceilalți – sau chiar că îi urâm – este ceea ce
motivează în mod virtual fiecare activitate umană. În loc să ne bucurăm de
lucrurile plăcute atunci când ele se întâmplă și să experimentăm neplăcerea
produsă de cele care ne provoacă durere, noi am dezvoltat o serie de
obiceiuri prin care fie ne agățăm de lucruri, fie le respingem; înșfăcăm ceea
ce ne place, încercând să-l posedăm pentru totdeauna, și dăm la o parte tot
ceea ce nu ne place, încercând să-l evităm cu orice cost. Ambele moduri de a
acționa reprezintă o formă de atașament. Privind lucrurile din această
perspectivă, durerea este inevitabilă, dar suferința este o alegere, care
rezultă din formele noastre de atașament, prin care încercăm să negăm
adevărul frust care afirmă că totul este trecător. Dezvoltă un atașament
puternic legat de modul în care arăți – în opoziție cu a trăi bucuria acestui
fapt atât cât el există – și vei suferi atunci când pielea ți se va ofili, lucru care
se va întâmpla inevitabil; dezvoltă un atașament puternic legat de a duce o
viață luxoasă, și la un moment dat, te vei simți nefericit și temător că nu-ți
vei putea menține același statut. Atașează-te prea puternic de viață și nimic
nu ți se va părea mai înfricoșător decât moartea. (Legăturile cu stoicismul și
cu distincția pe care o face Albert Ellis între ceea ce ne place și ceea ce
simțim că trebuie să avem nu sunt simple coincidențe; aceste două tradiții
de gândire se întrepătrund sub multe aspecte.) Nonatașamentul nu
înseamnă retragerea din fața vieții și nici suprimarea instinctelor naturale
sau angajarea într-un proces de blamare și autonegare. Înseamnă pur și
simplu a te apleca pe de-a-ntregul asupra vieții văzute ca un tot – gânduri și
emoții interioare, evenimente și circumstanțe exterioare –, fără a te agăța de
ceva sau a respinge realitatea. A trăi nonatașat înseamnă a simți impulsuri, a
gândi lucruri și a experimenta viața fără a deveni prizonierul narațiunilor
mentale care îți spun cum ar trebui ca lucrurile să fie, să nu fie sau cum ar
trebui să rămână pentru totdeauna. Un budist nonatașat autentic ar trebui să
se comporte simplu, să fie de un calm prezent și conștient de lumea
înconjurătoare, dar fără a o judeca.Lucru, s-o spunem pe aia dreaptă, care nu
o să ni se întâmple multora dintre noi în viitorul apropiat. Să trăiești fără a-ți
dori ca lucrurile să se întâmple într-un fel anume e un mod de viață ce,
pentru majoritatea oamenilor, pare o nebunie totală. Cum să nu fii atașat de
ideea de a avea prieteni buni, da a te bucura de relații intime satisfăcătoare
sau de a o duce bine din punct de vedere material?! Și cum ai putea fi fericit
fără a te atașa de astfel de lucruri? Meditația poate fi într-adevăr calea spre
nonatașament, după cum pretinde budismul, dar asta nu înseamnă că e și o
destinație pe care să ne-o dorim.
Primul indiciu care mi-a schimbat perspectiva asupra acestui gând de mai
sus a fost titlul unei cărți subțirele scrise de un alt budist zen de origine
americană, dar și psihiatru în același timp. Cartea se numea Ending the
Pursuit of Happiness, iar autorul, un bărbat pe nume Barry Magid, afirma că
ideea după care meditația are drept scop a-ți procura o viață mai „bună“ sau
„fericită“ este în cel mai bun caz o neînțelegere. Scopul meditației ar fi, în
schimb, de a te învăța cum să te oprești din a-ți mai dori să salvezi lucrurile,
cum să nu mai fii atât de preocupat de a controla modul în care ți se percepe
viața, cum să renunți la a mai încerca să înlocuiești gândurile și emoțiile
negative cu unele mai plăcute; și astfel să observi că, atunci când lași baltă
gândul de a „căuta fericirea“, o stare profundă de seninătate își face loc în
mintea ta. Sau, altfel spus, să-ți dai seama că această idee a „căutării“ te
îndepărtează de adevăr. Magid spune mai multe despre acest lucru atunci
când obiectează asupra simplei credințe că meditația ar avea un scop în
sine. Dacă ar fi așa, acest lucru ar însemna că meditația nu e altceva decât o
altă tehnică de căutare a fericirii, una prin care să ne satisfacem dorința de a
ne agăța de anumite stări și de a le elimina pe celelalte. Toate aceste lucruri
creează o stare de confuzie. Care ar fi atunci rostul de a face ceva care nu
are un scop în sine?, m-am întrebat eu. De ce ar încerca cineva să se
oprească din căutarea fericirii, dacă nu tocmai din dorința de a fi fericit?, caz
în care ar însemna că este tot în căutarea fericirii, doar că prin mijloace ceva
mai inventive.

Barry Magid avea cabinetul de psihiatrie într-o cameră spațioasă, sărăcăcios

mobilată, la parterul unui bloc de apartamente situat în apropiere de Central
Park în Upper West Side Manhattan. Era un bărbat înalt, aflat la vârsta de 60
de ani, cu o față ovală și ochelari cu ramă de metal, iar atunci când i-am pus
o întrebare incoerentă despre budism și principiul nonatașamentului, m-a
privit cu un amuzament blând. Apoi a început să vorbească despre cu totul
altceva.

Ceea ce ar trebui eu să înțeleg, mi-a spus eu, este mitul lui Oedip. În opinia
lui Magid, bine-cunoscuta legendă a regelui grec – care își omoară tatăl și se
însoară cu propria mamă, provocând un adevărat dezastru atât familiei, cât
și cetății, și sfârșește prin a-și scoate ochii – nu este altceva decât metafora
perfectă pentru a înțelege ce este în neregulă cu procesul de căutare a
fericirii. Și nici nu are prea mult de-a face cu celebrul „complex al lui Oedip“,
aflat în centrul teoriei lui Feud despre băieții care doresc în mod inconștient
să facă sex cu mamele lor. Adevăratul mesaj al mitului, îmi explică Magid,
este că încercarea de a scăpa de proprii demoni le dă de fapt acestora mai
multă putere. Legea Contrariilor într-o cheie mitologică: a te agăța de o
versiune particulară a ceea ce înțelegi prin viață fericită, în timp ce te lupți
să elimini posibilitatea uneia nefericite este tocmai cauza problemei și nu
soluția.

Poate îți este cunoscută povestea. Atunci când Oedip s-a născut ca fiul al
regelui și reginei din Teba, soarta sa tragică – aceea că-și va ucide unul dintre
părinți și se va însura cu celălalt – fusese deja prevestită de un oracol. Mama
și tatăl său, dorinddisperați să se asigure că profeția nu se va îndeplini
niciodată, conving un păstor local să ia nou-născutul și să-l abandoneze
undeva în sălbăticie. Dar păstorul nu se îndură să-l lase să moară și copilul
supraviețuiește, devenind ulterior fiul adoptiv al regelui și reginei din Corint.
Doar că, atunci când îi confruntă cu zvonul că el ar fi înfiat, ei neagă acest
fapt; auzind și el despre profeția tragică anunțată de oracol, suspectează că
este vorba despre presupușii săi părinți. Încercând să scape de blestem,
pune distanță între el și cei despre care credea că sunt părinții săi, călătorind
departe, într-un loc numit, din nefericire, Teba. Așa că soarta l-a dus acolo
unde îl aștepta inevitabilul său sfârșit: pentru început, intră într-o dispută
legată de un car de luptă și-l ucide pe posesorul acestuia, cel care se
dovedește a fi chiar tatăl său adevărat. Apoi, se îndrăgostește de mama sa.

Una dintre cele mai evidente interpretări ale acestui mit e faptul că nu poți
scăpa de soarta care îți e scrisă, indiferent de cât de tare te strădui s-o eviți.
Dar Magid are o altă interpretare. „Problema esențială pe care o ridică mitul
lui Oedip e că dacă te împotrivești destinului, el se va întoarce împotriva ta“,
spune el. Ei bine, faptul că te adăpostești de ceva care nu vrei să ți se
întâmple este tocmai ceea ce va face ca acel lucru să se petreacă. Pentru
Freud, toată psihologia se organizează în jurul acestei evitări. Inconștientul
este receptacolul a tot ceea ce noi încercăm să evităm.

Mitul fondator la budismului este, practic, o imagine în oglindă a tuturor

acestor lucruri. Budha devine eliberat din punct de vedere psihologic –
iluminat – prin confruntarea cu negativitatea, suferința și caracterul trecător
al lucrurilor și nu prin încercarea de a le rezista. Potrivit legendei, Budha s-a
născut cu numele de Siddharta Gautama, fiul unui prinț, într-un palat undeva
la poalele Himalaiei. La fel ca în cazul lui Oedip, soarta îi fusese scrisă:
profeția spunea despre el că fie va deveni un rege puternic, fie un sfânt. În
acord cu tradiția familiei, au preferat varianta care vine cu privilegii și
câștiguri pe măsură, așa că și-au dedicat viața educându-și fiul să fie
îndrăgostit de aceste avantaje. I-au transformat viața într-o închisoare
luxoasă, l-au răsfățat cu mâncăruri alese și armate de servitori, ba chiar a
reușit să se însoare și să aibă un fiu – fără să iasă măcar o clipă de sub
clopotul său de cleștar. Abia la vârsta de 29 de ani s-a aventurat în afara
acestui mediu izolant. Aici, a văzut ceea ce devenit cunoscut în tradiția
budistă sub numele de „Cele Patru Viziuni“: un om bătrân, un om bolnav, un
cadavru și un călugăr ascet rătăcit. Primele trei simbolizau inevitabilitatea
caracterului trecător al vieții și cele trei fațete ale destinului care ne așteaptă
pe noi toți. Siddharta a fost într-atât de șocat de ce a văzut, încât a hotărât
să-și abandoneze viața confortabilă – și familia – și să devină un călugăr
călător. Se afla în India, câțiva ani mai târziu, loc unde se presupune că a
atins iluminarea după o noapte petrecută sub un smochin, devenind astfel
Budha, „cel care s-a trezit“. Dar au fost acele lucruri pe care le-a văzut cele
care au trezit în el înțelegerea caracterului trecător al vieții, ne spune mitul.
Drumul budist spre starea de seninătate începe printr-o confruntare cu
negativitatea vieții.

Din punctul de vedere budist-freudian al lui Barry Megid, majoritatea

oamenilor care cred că se află în „căutarea fericirii“ fug, de fapt, de niște
lucruri de care nici măcar nu sunt conștienți. Meditația, în modul în care o
descrie el, nu e altceva decât o cale de a stopa această fugă. Stai așezat în
liniște și privești cum vin și pleacă gândurile, emoțiile, dorințele și antipatiile
tale, răstimp în care reziști chemării de a fugi de unele, de a le schimba sau
de a te agăța de altele. În alte cuvinte, practici nonatașamentul.Orice s-ar
întâmpla, pozitiv sau negativ, privești realitatea drept în ochi. Nu are nicio
legătură cu dorința de a evada într-o stare de extaz, nici măcar de găsi o
stare de calm, și în mod sigur niciuna cu a gândi pozitiv. Din contră, este
vorba despre a reuși să nu faci niciunul dintre aceste lucruri.

La scurt timp după întâlnirea cu Magid, am luat decizia de a petrece o

săptămână împreună cu alți 40 de necunoscuți, meditând timp de zece ore
pe zi, undeva în mijlocul unei păduri, în miezul iernii și la câțiva kilometri
distanță de cel mai apropiat oraș, suspendat într-o liniște totală.

Lucru care s-a dovedit a fi interesant.

„A deprinde principiile de bază ale meditației e un lucru extrem de simplu“,

mi-a spus Howard, unul dintre cei doi învățători care erau responabili de ceea
ce urma să se întâmple cu noi la Insight Meditation Society, un conac
construit din lemn la începutul secolului trecut, situat undeva în inima unei
păduri de pini din centrul Massachusetts. Abia ce se înserase, iar noi, toți cei
40, stăteam în șezut pe niște perne umplute cu pleavă de hrișcă, în sala
mare a acestei construcții austere, ascultând vocea unui bărbat, care
inducea o asemenea stare de calm, încât era aproape imposibil să nu dai
curs oricărui lucru pe care ți l-ar fi cerut să-l faci.

„Așezați-vă confortabil, închideți ușor ochii și fiți atenți la ritmul în care

inspirați și expirați. Concentrați-vă asupra acestui lucru prin senzațiile pe
care le simțiți în nări sau în zona abdomenului. Trebuie doar să urmați modul
în care inspirați, și apoi expirați. Și s-o luați de la capăt.“ Am început să
chicotesc în sinea mea, am înțeles că e simplu, dar mi se pare mai degrabă
plictisitor. „Celelalte lucruri vor apărea și ele“, a continuat Howard. „Senzații
fizice, sentimente și gânduri ne vor distrage atenția. În timpul meditației,
atunci când aceste lucruri de întâmplă, nu le judecăm. Ne întoarcem la ritmul
respirației.“ Era chiar simplu, după câte se părea. Ceea ce uitase însă să ne
menționeze – deși urma să descoperim singuri acest lucru – era că „simplu“
nu înseamnă și „ușor“.

Am ajuns la Insight Meditation Society în după-masa aceleiași zile, împărțind

un taxi pe care l-am luat din cel mai apropiat oraș, situat la vreo 35 de
kilimoetri distanță, împreună cu o studentă din Israel, căreia o să-i spun
Adina. În timp ce drumul forestier legăna taxiul dintr-o parte în alta, aceasta
mi-a explicat că a decis să vină aici deoarece se simțea pierdută. „E ca și
cum nu aș avea rădăcini nicăieri... nimeni de care să mă agăț, nimic coerent
în viața mea“, mi-a spus ea. Nu m-am putut abține să nu am o reacție
interioară legată de candoarea cu care îmi spunea aceste lucuri – abia ce ne
cunoscusem, până la urmă –, fiindcă, din punctul meu de vedere, îmi
spusese deja prea multe. Dar ceea ce a spus în continuare m-a liniștit...
Spera ca meditația să fie o cale prin care să nu se mai simtă așa pierdută,
dar nu la modul în care să perceapă acest lucru diferit – ci să îmbrățișeze
cumva această realitate. Preotul budist de origine americană Pema Chödrön
numește acest lucru „a te relaxa prin deplinătatea situației în care te afli“, o
idee în perfectă armonie cu cea a nonatașamentului. Chödrön spune că
această „deplinătate“ reprezintă situația fiecăruia în parte, fie că îi place sau
nu cum arată aceasta. Doar că nu mulți dintre noi se pot relaxa în prezența
acestui adevăr, mai degrabă, suntem disperați să-l evităm pe cât posibil.

Șoferul de taxi însă părea pierdut într-un sens mult mai literal, mergea de pe
un drumeag pe altul, pe urmă înapoi, blestemând încontinuu sistemul de
navigație de la bord. Centrul de meditație s-a dovedit a fi foarte greu de
găsit, dar acest fapt nu erasurprinzător – a fi izolat era și ideea. Cum am
ajuns, mi s-a arătat camera în care urma să stau, o mică chilie de călugăr,
prin a cărei ferestre se vedeau kilometri întregi de pădure. Înăuntru erau un
pat, o chiuvetă, un dulap micuț și un răftuleț – asta fiind tot. Mi-am aruncat
valiza sub pat și m-am îndreptat spre sala centrală unde ni se prezenta
programul pentru săptămâna care urma. Ni s-a spus că trebuie să petrecem
o oră pe zi ajutând la menaj, să facem curățenie, să pregătim mâncarea sau
să spălăm vase, după caz. După care am fost anunțați că în câteva clipe va
suna gongul, iar noi va trebui să ne punem la somn – excepție făcând
cazurile de urgență medicală sau vreo sesiune de răspunsuri și întrebări cu
unul dintre învățători –, iar această regulă va funcționa de-a lungul întregii
săptămâni. Cum nu vom vorbi unii cu alții, ar fi bine să avem privirea
îndreptată în jos pentru a evita tentația de a petrece timpul comunicând prin
zâmbete, priviri și chicote. Consumul de alcool este interzis, la fel și sexul, nu
vom putea folosi telefoanele sau internetul, nici asculta muzică și nici să
citim sau să scriem – deoarece aceste lucruri pot fisura liniștea interioară la
fel ca o conversație banală. Apoi, privind programul zilnic, mi-am dat seama
că oricum nu aș fi avut timp de niciunul dintre lucrurile interzise mai sus:

5:30 am – Trezirea

6:00 am – Meditație șezut

6:30 am – Mic dejun

7:15 am – Menaj (curățenie în bucătărie,

― ― ― ― ― ― pregătirea mâncării etc.)

8:15 am – Meditație șezut

9:15 am – Meditație în mers

10:00 am – Meditație șezut

10:45 am – Meditație în mers

11:30 am – Meditație șezut

12:00 – Prânz și odihnă

1:45 pm – Meditație în mers

2:15 pm – Meditație șezut

3:00 pm – Meditație în mers

3:45 pm – Meditație șezut

4:30 pm – Meditație în mers

5:00 pm – O gustare ușoară

6:15 pm – Meditație șezut

7:00 pm – Meditație în mers

7:30 pm – Conversații Dharma

8:30 pm – Meditație în mers

9:00 pm – Meditație șezut

9:30 pm – Somn sau alte forme de meditație

„Ei bine, uite aici coerența după care tânjești“, i-am spus Adinei, care stătea
lângă mine. În momentul în care am rostit aceste cuvinte, mi-am dat seama
că pot părea enervant. Ce a fost mai rău, e că acestea au fost ultimele
cuvinte pe care le-am spus. Câteva secunde mai târziu, gongul a sunat și
tăcerea s-a impus.

Nu mi-a luat mult timp așezat pe perna de meditație ca să descopăr că

liniștea exterioară nu o aduce automat și pe cea interioară. Pentru câteva ore
după ce am primit instrucțiunile de bază în meditație – toată seara
respectivă și parte din dimineață –,mintea mi-a fost ocupată exclusiv cu
versuri din piese muzicale, parcă puse pe repeat. În mod inexplicabil,
majoritatea dintre ele erau ale unui cântec din 1997, Barbie Girl, cântat de
grupul danez-norvegian de kitsch-pop, Aqua. Muzica din capul meu era
întreruptă ocazional de gânduri anxioase cu privire la modul în care o să mă
descurc în săptămâna ce urma și de câteva lucruri de pe lista mea de făcut
pe care uitasem să le rezolv înainte de plecare.

În apărarea mea, pot spune că acest fapt – zgomotul mental, nu piesa Barbie
Girl – e aproape invariabil prima experiența pe care o are cineva atunci când
practică meditația. Când elimini factorii de distragere a atenției din exterior
și-ți apleci privirea spre interior, te izbește faptul că găsești un zgomot
constant acolo. Nu e vorba că acest zgomot interior e generat cumva de
intenția de a intra în meditație. Ci, pur și simplu, zgomotul exterior îl acoperă
pe cel interior, dar aici, în liniștea pădurii și în sala de meditație, acesta din
urmă devine dintr-odată prezent. „Conștientizezi“, după cum spune
învățătorul spiritual Jiddu Krishnamurti, „că mintea noastră este într-un
continuu dialog cu ea însăși, planificând lucruri, imaginându-le: ce să faci, ce
ai de făcut, trecutul influențând prezentul prin simpla lui existență. E o
trăncăneală, trăncăneală, trăncăneală nesfârșită.“
O modalitate de a răspunde acestui zgomot, atunci când încerci să meditezi,
este să încerci să cobori volumul – să-l domolești sau chiar să încerci să nu te
mai gândești la el. Doar că unul dintre principiile de bază ale meditației
vipassana – cea promovată de Insight Meditation Centre – spune să faci
opusul: să lași zgomotul să-și facă de cap. Cum spune învățătorul budist
Steve Hagen în ghidul său, Meditation: Now or Never: „Noi nu încercăm să ne
detașăm într-un mod forțat de sentimentele, gândurile sau proiectele care ne
vin în minte. Nu încercăm nici să ne scoatem ceva din minte, nici să băgăm
ceva anume. Mai degrabă, noi lăsăm lucrurile să vină și să plece, și încercăm
să fim pur și simplu acolo... Vor exista momente în timpul meditației când ne
vom simți relaxați, dar și clipe când vom avea mintea agitată. Nu căutăm nici
o stare de relaxare, nici să potolim mintea agitată. Asta ar însemna și mai
multă agitație“. Acesta este marele pas spre nonatașament: să înveți să-ți
vezi gândurile și sentimentele din perspectiva unui spectator și nu din cea a
unui participant. Încearcă să te apropii de ele și această idee va deveni una
supărătoare, iar asta se întâmplă pentru că procesul de a gândi despre
gândirea în sine este, la rândul său, un gând și s-ar putea să rămâi prins într-
un astfel de cerc vicios. Din fericire, nu este necesar să rezolvi total această
enigmă pentru a putea practica meditația. Totul ține de tehnică, ne explică
Howard, de fiecare dată când îți dai seama că te-ai lăsat purtat de un gând
sau de un sentiment îți muți atenția pe ritmul respirației. În seara care a
urmat, în timpul discursului zilnic al unuia dintre învățători, acesta l-a citat pe
misticul catolic Francis de Sales, un practicant al meditației creștine:
„Găsește în interiorul tău un loc în care te simți bine. Și, chiar dacă nu faci
nimic în tot acest timp, ci doar îți asculți bătăile inimii, și vei vedea cum se
duc una după alta fără ca tu să le poți aduce înapoi, timpul petrecut așa îți
va fi foarte folositor“.

Ne este mult mai ușor să înțelegem toate aceste lucruri atunci când realizăm
că budismul, deși îl considerăm azi o religie, a fost la origine o încercare de
înțelegere a psihologiei umane. Textul psihologic care stă în chiar inima
budismului, Abidhamma, este o lucrare complexă plină de liste, clauze,
subclauze și argumentări tehnice. Dar cea mai puternică intuiție e noțiunea
prin care mintea umană e văzută ca unul dintre simțuri – la fel cu a privi, a
auzi, a mirosi, a atinge și a gusta. Așa cum simțim mirosuriprin „porțile
mirosului“, adică prin nări, și gusturi prin poarta gustului reprezentată de
limbă, la fel, putem privi mintea ca un fel de poartă a unui simț, ori ca un
ecran pe care gândurile noastre sunt proiectate la fel ca imaginile într-un
cinema. Acesta nu este modul nostru curent de a gândi despre felul în care
noi gândim. Sunetele, mirosurile și gusturile sunt, până la urmă, doar niște
sunete, mirosuri și gusturi, dar despre gânduri, avem tendința de a
presupune că sunt ceva mult mai important – deoarece vin de undeva din
interiorul nostru, le simțim cumva drept esențiale, ceva ce ne exprimă eul cel
mai profund. Dar, oare, chiar acesta este adevărul? În momentul în care
începi să practici meditația, îți vei da seama repede că toate aceste gânduri
– și emoții, de asemenea – apar și dispar în același mod incontrolabil în care
zgomotele ne ajung la ureche, mirosurile la nas și așa mai departe.

Cu toate acestea, nu-mi puteam opri apariția unor gânduri și nu reușeam să

mă simt altcumva decât descurajat atunci când, în fiecare dimineață la ora
5:30, auzeam gongul… Măcar dacă aș fi reușit sa fac cumva să nu-l mai aud
deloc!

A privi gândurile similar cu celelalte cinci simțuri face cumva ca

nonatașamentul să devină un obiectiv mai tangibil. Într-una dintre cele mai
folosite analogii de către călugării budiști, ni se spune că activitatea mentală
seamănă cumva cu vremea – norii apar și dispar, acum e soare, dar urmează
furtuna și așa mai departe. În această analogie, mintea noastră e
corespondentul cerului, iar cerul nu se agață de anumite circumstanțe
meteo, nici nu încearcă să le oprească pe cele „nasoale“. Cerul doar este. În
acest punct, budismul merge mai departe decât stoicismul, care uneori se
atașa de anumite stări mentale, cum ar fi liniștea. Stoicul autentic își
adaptează modul de a gândi astfel încât să rămână neperturbat în fața unor
circumstanțe de nedorit, pe când budistul autentic vede gândirea tocmai ca
pe o altă formă de circumstanțe, pe care să poți s-o observi, dar nu trebuie s-
o judeci.

O provocare mai mare decât practica nonatașamentului este aceea de a lăsa

aceste gânduri și emoții să vină și să plece în prezența unei suferințe fizice,
dar să nu judeci lucrurile atunci când ești în agonie pare ceva de domeniul
absurdului. Dar tocmai aici găsim unele dintre cel mai puternice evidențe
științifice care sprijină procesul de cultivare a nonatașamentului. Unii budiști,
precum Barry Magid, ar obiecta imediat la ideea că beneficiile meditației
trebuie „dovedite“ științific. Dar știința își bagă coada mereu – cum a fost și
cazul cu o serie de experimente efectuate în anul 2009 la University of North
Carolina de către un tânăr psiholog pe nume Fadel Zeidan.

Zeidan a dorit să testeze eficacitatea meditației asupra abilității oamenilor

de a îndura durerea fizică, așa că, hotărât, a decis să le facă rău. Cercetarea
sa implica a expune subiecții la șocuri electrice blânde – nu într-atât de
puternice încât să îi rănească, dar suficient cât să experimenteze o ușoară
convulsie a membrelor – iar aceștia erau rugați mai apoi să-și clasifice
experiența subiectivă a durerii. Mai târziu, unii dintre ei au primit lecții de
meditație timp de 20 de minute, arătându-li-se cum să dezvolte o stare
mentală nonintruzivă legată de gânduri, sentimente sau senzații. Iar atunci
când le-au fost administrate din nou șocuri electrice, aceștia au raportat că
au simțit mai puțină durere. (Într-un alt experiment efectuat de echipa lui
Zeidan, au utilizat scanări ale activității mentale produse de contactul cu o
farfurie fierbinte de metal și au constatat că cei care practicau meditația
simțeau mai puțină durere decât ceilalți, cu o reducere a intensității acesteia
de până la 93%.) Un cârcotaș ar putea spune că, de fapt, meditația s-a
dovedit mai degrabă un factor de distragere a atenției, oferindu-lesubiecților
șansa de a se concentra pe altceva decât pe durere – așa că Zeidan a
pregătit un alt grup căruia i-a cerut să rezolve probleme de matematică în
timp ce erau supuși șocurilor electrice. Această formă de distragere a avut
ceva efect, dar nici pe departe la modul în care se întâmpla în cazul
meditației. Iar lecțiile de meditație, spre deosebire de distragerea prin
rezolvarea problemelor de matematică, au scăzut gradul de percepție a
durerii chiar și atunci când subiecții nu meditau în timp ce erau supuși
șocurilor electrice.

„A fost destul de ciudat și pentru mine“, spune Zeidan. „Ridicam

intenstitatea de la 400 la 500 de miliamperi, iar brațele lor tresăreau în jos și
în sus și asta deoarece curentul electric stimula un nerv motor.“ Totuși,
nivelul de percepție a durerii rămânea scăzut. Meditația, crede Zeidan, „i-a
învățat că toți factorii de distragere, sentimente sau emoții sunt temporari și
nu e nevoie de nicio etichetare sau judecată a acestora, deoarece, în clipa în
care apar, și dispar. Cu ajutorul lecțiilor de meditație au ajuns să
conștientizeze că durerea, deși prezentă, va înceta la un moment dat. Au
învățat să-și concentreze atenția pe clipa prezentă“. Dacă te-ai găsit
vreodată cu mâinile încleștate de mânerele scaunului de la dentist așteptând
o durere agonizantă care nu a mai venit până la urmă, știi deja că o parte a
problemei o reprezintă atașamentul pe care îl ai legat de gândurile tale
despre durere și lupta interioară de a o evita. În laboratorul lui Zeidan s-a
constat că a experimenta nonatașat senzația de durere face ca experiența în
sine să fie mai puțin deranjantă.

Pe măsura ce trecerea orelor s-a transformat în zile petrecute la Insight

Meditation Society, problema mea legată de atașament părea din ce în ce
mai dificil de rezolvat. Încă din a doua zi versurile din cântece au încetat să-
mi mai sune în minte, dar locul le-a fost luat de gânduri mai sumbre. Încet-
încet, am devenit din ce în ce mai conștient de prezența unui bărbat tânăr
care stătea undeva în spatele meu înspre stânga. Mi-a atras atenția încă de
când am intrat pentru prima dată în sala de meditație și m-am simțit mereu
iritat de prezența lui: ceva din modul în care arăta, în special barba sa, m-a
dus cu gândul la o neglijență atent calculată, ca și cum încerca să transmită
un mesaj. Dar acum, începuse să mă irite faptul că-i auzeam respirația.
Părea studiată, nenaturală, cumva teatrală. Starea mea de iritare începea să
crească – o reacție pe care am interpretat-o inițial ca fiind total rezonabilă și
conformă cu realitatea. Totul îmi părea că începe să semene cu un atac la
persoană. Cât dispreț are acest meditator cu barbă pentru mine, clocoteam
eu în sinea mea, încât să-mi strice deliberat toată seninătatea meditației prin
modul insuportabil în care se comportă?

Se pare că cei care sunt experimentați în astfel de rutine au un termen

pentru a descrie acest fenomen. Ei îl numesc vipassana vendetta. Atunci
când te afli adâncit în tăcere și nemișcare, micile iritări sunt amplificate până
ce ajung campanii de ură în toată regula: mintea noastră este într-atât de
condiționată de a se atașa de orice lucru pe care ni-l spunem, încât se agață
de orice gând care e disponibil pe moment. Cum fusesem separat temporar
de toate cauzele reale care îmi provocau o stare de neliniște, începusem să
inventez altele, după cum se părea. Chiar și mai pe seară, când mă
întorceam de pe o parte pe alta, încercând să adorm, tot îl mai mustram în
sinea mea pe bărbatul cu respirația studiată. Am renunțat până la urmă la
această vendetta, dar asta numai datorită faptului că am picat într-un somn
adânc fără vise.

Una dintre cele mai la îndemână obiecții legate de nonatașament este că

pare a fi un mod pasiv de a-ți duce viața. Mai mult de atât, o fi într-adevăr o
modalitate de adeveni ceva mai relaxat, dar asta poate însemna și că nu o
să reușești niciodată să duci ceva la bun sfârșit, nu? Călugărul budist poate
deveni una cu universul după ani și ani de meditație, dar nu e clar dacă și
restul lumii e de acord cu asta. Atașamentul este, dacă mergem mai departe
pe linia acestei argumentări, singurul lucru care ne motivează în drumul
nostru spre a obține ceea ce ne dorim. Dacă nu ești atașat de anumite lucuri
într-un mod anume și nu altfel – mai degrabă de sentimente și emoții decât
de alte lucruri –, cum ai putea să reușești profesional, să ai o situație
financiară bună, să crești copii sau chiar să schimbi lumea? Există un
răspuns lămuritor la aceste întrebări. La fel cum în cazul stoicismului
acceptarea nu atrage cu sine și resemnarea, nonatașamentul budist se poate
dovedi o modalitate practică și riguroasă de a duce la bun sfârșit ceea ce ne
propunem de la viață. Pentru a înțelege acest lucru, luați în considerare
barieră cea mai ubicuă și cauzatoare de frustrare care se interpune între noi
și scopurile noastre: și anume, blestemul universal al procrastinării – evitarea
sau întârzierea sarcinilor.

Probabil că ești deja familiarizat cu adevărul despre sfaturile

antiprocrastinare, ele ori nu funcționează deloc, ori nu rezolvă problema pe
de-a-ntregul. Cărțile, audiobookurile și seminariile motivaționale îți pot da o
stare de entuziasm, dar ea dispare la scurt timp după. Listele ambițioase cu
obiective și sisteme de recompensă par o idee bună atunci când le concepi,
dar arată deja expirate a doua zi dimineață; la fel și în cazul motto-urilor
motivaționale care-și pierd rapid abilitatea de a te inspira. Procrastinarea
revine în prim-plan și pare chiar mai profundă decât era înainte. Lucru, cum
ar putea sugera un cinic, care este chiar metoda prin care oratorii
motivaționali și autorii de bestselleruri de dezvoltare personală își asigură un
venit sigur: dacă produsele pe care le livrează ar rezolva problemele, atunci
ei ar avea din ce în ce mai puțini clienți.

Marea problemă cu toate aceste trucuri și ponturi motivaționale e

reprezentată de simplul fapt că acestea nu au nicio legătură cu „a învăța
cum să duci lucrurile până la capăt“. Sunt mai degrabă despre a te simți în
stare să faci toate aceste lucruri. „Dacă avem starea emoțională bună,
putem face orice ne dorim!“, spune Tony Robbins, autor al Awaken the Giant
Within, și a altor cărți care au același mesaj. (La seminariile motivaționale
ținute de Robbins, participanții sunt invitați să meargă desculți pe cărbuni
încinși – pentru a-și demonstra că sunt în stare să facă orice.) După cum am
văzut deja, ideile pe care le exprimă hiperbolic acești guru nu sunt altceva
decât versiuni extreme a ceea ce noi toți, ceilalți, credem despre viață. Într-
adevăr, cel mai comun răspuns la adresa procrastinării este încercarea de a
„găsi o stare emoțională bună“: să încerci să te motivezi să-ți placă ceea ce
urmează să faci.

Problema e că a te simți în stare să acționezi și chiar a acționa sunt două

lucruri diferite. O persoană aflată în mrejele procrastinării poate pretinde
despre sine că nu e în stare să treacă la treabă, dar ceea ce transmite cu
adevărat e faptul că nu se simte capabilă să se perceapă pe sine ca făcând
treabă. Julie Fast, autor care scrie despre psihologia depresiei, ne atrage
atenția spunând că, atunci când o persoană este într-atât de deprimată încât
nu se poate ridica dimineața din pat – ceva ce Fast a experimentat pe propria
piele –, ceea ce noi trebuie să înțelegem e că aceea persoană nu este în
stare să se perceapă ca un om căruia îi face plăcere să se ridice din pat.
Această distincție este crucială. Așa că nu este vorba ca procrastinatorii sau
cei aflați într-o depresie severă să se ridice pur și simplu din pat să-și tragă
hainele pe ei și să treacă la treabă. Mai degrabăarată tendința noastră de a
face o confuzie între a ne simți în stare să acționăm și chiar a acționa și
faptul că majoritatea tehnicilor motivaționale sunt construite pentru a
schimba modul în care ne simțim. Cu alte cuvinte, construiesc, de fapt, o
formă de atașament prin întărirea investiției volitive într-un anume set de
emoții.

Uneori, acest lucru poate fi de ajutor. Dar alteori, pur și simplu nu te percepi
pe tine însuți ca pe cineva căruia îi place să acționeze. Și, în aceste situații,
sfaturile motivaționale riscă să agraveze situația, insinuând pe furiș ideea că
trebuie să te simți motivat înainte de a trece la acțiune. Prin încurajarea unei
astfel de forme de atașament față de o anumită stare emoțională se creează
un obstacol adițional între tine și obiectivul pe care vrei să-l atingi. Ceea ce ni
se transmite de fapt e că, dacă nu reușim să ne simțim entuziaști și motivați
să facem ceva anume, atunci nu avem cum să trecem la treabă.

A aborda problema procrastinării din perspectiva nonatașamentului vine cu

un alt mod de a privi lucrurile: cine spune că e nevoie să aștepți până „te
simți pregătit“ să faci ceva în loc chiar să începi să faci acel lucru? Problema,
privită din această perspectivă, nu e aceea că nu te simți motivat, ci chiar
faptul că îți imaginezi tu că ai nevoie să te simți motivat. Dacă ești atent la
gândurile și emoțiile pe care le ai atunci când procrastinezi, vei realiza că
reticența ta legată de muncă nu este ceva ce trebuie eradicat sau
transformat în gând pozitiv. Poți foarte bine coexista cu acele gânduri. Le poți
chiar nota și apoi să acționezi indiferent de ce spun ele.

E lămuritor să observăm cum tabieturile zilnice și rutinele de muncă de zi cu

zi în cazul scriitorilor și artiștilor prolifici – sau ale oamenilor care reușesc să
ducă la bun sfârșit o mulțime de lucruri – includ foarte rar tehnici precum
„cum să găsesc motivația“ sau „cum să mă simt inspirat“. Ba din contră, ei
se apleacă mai degrabă asupra mecanismelor proceselor de muncă și nu se
concentrează pe a găsi starea potrivită, ci pe a obține anumite acțiuni fizice,
indiferent de starea în care se află. Anthony Trollope scria timp de trei ore în
fiecare dimineață înainte să plece la locul de muncă, iar dacă termina o
nuvelă în acel răstimp de trei ore, trecea imediat la următoarea. (A scris 49
de nuvele în timpul vieții sale.) Aproape toate rutinele marilor scriitori, de la
Charles Darwin la John Grisham, conțineau, în mod similar, fie o oră specifică
de începere a activității de scris, fie un număr de ore lucrate pe săptămână,
fie pur și simplu o normă de pagini scrise. Aceste ritualuri le confereau o
structură după care să lucreze, indiferent dacă se simțeau motivați sau
inspirați în clipa respectivă. Lucrau fie că experimentau emoții pozitive, fie că
acestea erau negative, dar nu erau distrași de la muncă de încercarea de a
permite existența doar a celor pozitive. „Inspirația e pentru amatori, noi – toți
ceilalți – ne apucăm pur și simplu de treabă“, spune artistul Chuck Close într-
una dintre frazele sale memorabile.

Nicio altă abordare psihologică nu scoate în evidență mai bine efectele

nonatașamentului ca Terapia Morita, inițiată la începutul secolului XX de
către un psiholog japonez pe nume Shoma Morita. Șef al Departamentului de
Psihiatrie de la Jikei University School of Medicine, Morita era puternic
influențat de budism, în special de perspectiva de a privi gândurile și
emoțiile ca o stare mentală vremelnică – acestea ni se întâmplă și putem
coexista în pace cu ele. „Modul meu de a duce lucrurile la capăt este unul
simplu. Nu e nevoie să faci imposibilul atunci când lucrurile nu merg bine.
Sau, simplu spus, dacă ești depășit de situație, simte-te chiar așa cum ești,
depășit de situație, și spune: «OK, și acum eu ce ar trebui să fac?“, spune
Morita.Un practicant contemporan al terapiei Morita, Gregg Krech, descrie
această abordare astfel: „Majoritatea formelor de terapie vestică se
concentrează pe încercarea de a-ți administra cu succes și chiar de a-ți
schimba stările emoționale. Aceasta vine cu presupunerea că, dacă reușești
să-ți alterezi sau chiar să-ți reduci stările emoționale, te vei bucura de o viață
mai satisfăcătoare din toate punctele de vedere, ca și cum acele stări pe
care le încerci te-ar trage înapoi, de fapt... Dar este corect oare să susținem
faptul că avem nevoie de a ne «depăși» frica de înălțime, atunci când dorim
să ne aruncăm în apă de la trambulină sau că trebuie să ne sporim
încrederea în sine, pentru a invita pe cineva la o întâlnire? Dacă astfel ar sta
mereu lucrurile, mulți încă am aștepta pentru a face așa ceva! Totuși,
experiența de viață ne arată că nu e necesar să ne schimbăm starea
emoțională pentru a acționa în vreun fel... Odată ce învățăm să ne acceptăm
stările emoționale, putem găsi mai apoi o cale de a acționa fără a le schimba
în vreun fel“.

La sfârșitul celei de-a patra zile petrecute la Insight Meditation Society,

lucrurile începeau să arate din ce în ce mai bine. Bărbatul cu barbă și
respirația studiată încetase să mă mai irite. Totul părea a se fi așezat într-un
ritm guvernat de plimbare, somn, meditație și hrană, iar ceea ce înainte ni se
părea rigid și milităros, acum ne însoțea, petrecându-ne ziua. Începuse chiar
să-mi facă plăcere să meditez – chiar și meditația în mers, care presupunea
să ne mișcăm într-o liniște glacială de-a lungul sălii, încercând în tot acest
timp să despărțim mental fiecare compenentă a mișcării – „ridicare“,
„deplasare“ și „poziționare“ – lucru asupra căruia conchisem inițial că este o
totală pierdere de timp. Atunci când, în timpul pauzelor ocazionale, reușeam
să mă strecor din sala de meditație și să mă plimb puțin prin pădure, mă
trezeam că sunt în hiper-armonie cu mediul înconjurător: fiecare rămurea
care trosnea sub greutatea pașilor mei îmi suna ca o sclipire de diamant. La
fel, meniul vegetarian care ne era servit în sala de mese – piureu de linte,
unt de arahide și biscuiți de secară – începuse să aibă un gust extraordinar.
Am descoperit arome și gusturi în untul de arahide pe care nu mi-aș fi
imaginat vreodată că o să le simt. Apusul în timpul unei ierni în
Massachusetts, pe care-l priveam de pe fereastră, era de multe ori într-atât
de frumos, încât mă înduioșa până la lacrimi. Noaptea dormeam atât de
adânc, încât nici nu-mi mai aminteam când m-am pus la somn.

Apoi, lucrurile au luat-o razna. Fără să-mi dau seama exact cum și când s-a
petrecut tranziția, liniștea din sala de meditație a fost înlocuită de o
combinație de sală de judecată și cameră de tortură. Timp de ore întregi, am
fost atacat de valuri de gânduri negative însoțite de emoțiile aferente –
anxietate, vină, ostilitate, plictiseală, nerăbdare, ba chiar și unele terifiante –,
ca și cum toate ar fi așteptat ani întregi momentul oportun să mă lovească.
Mai mult de atât, toate erau autocritice. M-am simțit deodată conștient de
toate momentele din viața mea în care am acționat greșit față de ceilalți
oameni: față de părinții mei, de sora mea, de prieteni, de foste iubite și
colegi. Multe dintre aceste greșeli erau neînsemnate în ordinea curentă a
lucrurilor – cuvinte aruncate la nervi, relații neîmplinite din cauza lipsei de
grijă –, dar toate mi-au lăsat un gust foarte amar.

La câteva luni după, am găsit niște texte despre budism care sugerau că ce
mi se întâmplase era doar o etapă normală în ceea ce se numește „progresul
perceptivității“, etape pe care trebuie să le parcurgă oricine practică
meditația: iar cea pe care o experimentasem eu se numea „înțelegerea
raportului cauză-efect“ și avea de-aperceperea faptului că toate acțiunile
noastre au consecințe. Amărăciunea pe care o simți atunci când realizezi
acest fapt este un lucru bun din perspectiva budistă, deoarece constituie
solul fertil de unde își poate trage rădăcinile sentimentul compasiunii.

La o zi distanță de acest fenomen, am început să observ un fapt. Ceea ce se

întâmpla în mintea mea era departe de o stare de calm sau relaxare. Totuși,
efortul meu constant de a mă concentra pe ritmul respirației – pentru a evita
să mă atașez de gânduri și emoții – părea a da rezultate. Punctul meu de
control asupra activității mentale se alterase cumva într-un mod subtil, era
ca și cum urcasem câteva trepte pe o scară pentru a observa lucrurile de
undeva de mai sus. Eram cumva mai puțin implicat în toate. Sau cum Shoma
Morita ar fi spus, începeam să văd tot ce se întâmplă în mintea mea drept
simple fenomene mentale, pe care le observam, dar nu le judecam deloc.
Multe dintre gândurile mele erau legate de trecut sau de viitor, dar nu mai
eram prizonierul unora care-mi aduceau aminte de lucruri neplăcute; eram
total prezent, așezat pe perna de meditație, urmărind ce se petrece în
mintea mea, dar nu la fel de panicat și parcă ceva mai interesat. În unele
temple zen, un călugăr este însărcinat cu responsabilitatea de a se furișa
prin spatele celorlalți călugări și de a-i lovi cu un băț subțire de lemn, numit
keisaku, tocmai pentru a-i ține în această formă de prezență totală. Aici, la
Insight Meditation Society, nu ne lovea nimeni cu niciun băț de lemn, dar
aveam senzația că totuși cineva o face. Priveam ce se petrece în mintea mea
cu o vigilență ieșită din comun.

Cel mai ciudat lucru și chestiunea foarte greu de exprimat în cuvinte era
răspunsul la întrebarea de unde observam eu aceste fenomene. Dacă mă
retrăgeam mental tocmai pentru a nu fi împresurat de propriile gânduri,
unde se situa acest punct de observare? Nicăieri? Pretutindeni? Mă simțeam
de parcă intrasem într-un spațiu vid. Mi-am amintit de conversația purtată cu
Adina în taxi și de sfatul lui Pema Chödrön de „a te relaxa în completitudinea
situației în care te afli“. Mi-am dat seama imediat că îmi petrec viața disperat
să mă agăț de orice gând care-mi trece prin minte și mereu încercând să evit
senzația de a pica în spațiul vid care se ascunde în spatele gândurilor mele.
Doar că acum mă aflam în acest spațiu vid și nu mă simțeam deloc îngrozit.
Pe măsură ce săptămâna se apropia de sfârșit, m-am trezit surprins de
gândul că nu-mi doream încheierea acestei experiențe, ba chiar aș fi putut să
nu am nicio problemă. Mai mult, simțeam cumva că mă aflu printre prieteni.
Chiar dacă nu am schimbat nicio vorbă cu majoritatea celor prezenți – nici nu
cred că i-aș fi recunoscut pe stradă pe mulți dintre ei din pricina faptului că
ne plimbam cu privirea îndreptată în jos – se crease un sentiment de
comunitate între noi. Atunci când gongul a sunat pentru a ne anunța că
puteam vorbi din nou unii cu ceilalți, conversațiile păreau deranjante și
ciudate, interferând cumva cu sentimentul de tovărășie dintre noi.

„Păi, asta a fost tot...“, a spus Adina, retrăgându-se în tăcere, în timp ce-și
împacheta lucrurile pentru plecare. A încapsula într-o formulă de câteva
cuvinte săptămâna ce tocmai se încheiase părea un lucru futil.

„Înțeleg ce vrei să spui“, i-am replicat eu.

Imediat ce am ajuns la New York, m-a luat o durere de cap vibrantă:

zgomotele uzuale ale vieții de oraș erau dintr-odată prea mult pentru mintea
mea mai nou adaptată la liniște. Nici numărul mare de e-mailuri care mă
așteptau nu mi-a fost de niciun ajutor! Dar aceste gânduri stresante
dispăreau cu o mai mare ușurință ca înainte. Se pare că puteam trăi liniștit și
cu niște nori adunați pe cerul minții.Toate acestea sunt doar o mică parte din
perspectiva radicală budistă asupra psihologiei, dar ideea principală e una
care aduce cu orice abordare „negativă“ a fericirii: nu e deloc înțelept să te
încăpățânezi să lupți împotriva stării vremii. „O minte senină e ca luna plină
de pe cer“, a spus Seung Sahn, un maestru zen de origine coreeană, purtând
cu el bățul de lemn, în timpul unei conferințe în America în anul 1970.
„Uneori norii o acoperă, dar luna este mereu în spatele acestora. Norii trec,
iar ea strălucește din nou în fața noastră. Așa că nu vă îngrijorați fiindcă nu
aveți o minte senină, aceasta se află mereu acolo. Atunci când gândurile
apar, mintea senină stă în spatele acestora. Când gândurile dispar, rămâne
doar mintea senină. Gândurile vin și pleacă, vin și pleacă. Dar tu nu trebuie
să te atașezi de ceea ce vine și pleacă!“ Și – de parcă aceste cuvinte ar fi
fost insuficiente ca ascultătorii să-și dea seama că nu e nevoie să se atașeze
de propriile povești mentale, ci să privească aceste gânduri și emoții fără a le
judeca în niciun fel, găsind astfel pacea în tot acest tărăboi – el a mai
adăugat:

„Iar atunci când veți realiza aceste lucruri, eu o să vin și o să vă lovesc peste
spate de 30 de ori cu bățul din mâna mea!“

Obiectiv: nebunie

CÂND ÎNCERCAREA DE A CONTROLA VIITORUL NU FUNCȚIONEAZĂ

„Viitor, s. n. – Acea perioadă de timp în care afacerile tale vor înflori,

vei fi înconjurat de prieteni adevărați și fericirea îți va fi asigurată.“

– Ambrose Bierce,

The Devil’s Dictionary

În anul 1996, un tânăr din Indiana în vârstă de 28 de ani, pe nume

Christopher Kayes, s-a înscris pentru o excursie de drumeții montane în
Himalaya. Intenția sa era, chestiune care se va dovedi ironică, dacă privim
lucrurile retrospectiv, să scape puțin de rutină și să folosească acest timp
pentru a se relaxa. O carieră dureroasă de broker pe și apoi una de
consultant financiar într-o mare corporație îl sleiseră de puteri. Kayes fusese
întotdeauna interesat de psihologia mediului de afaceri și se decisese să
urmeze cursurile unui doctorat în comportament organizațional. Dar simțea
că, înainte de a se încrie la doctorat, ar avea nevoie de puțin timp liber, iar
atunci când a văzut o reclamă într-o revistă care anunța organizarea unei
expediții montane în Nepal, i s-a părut oportunitatea perfectă. Pe măsură ce
avionul se pregătea să aterizeze în Kathmandu, singurul lucru la care se
gândea era cum avea „să guste din cultura nepaleză“, bucurându-se de
frumusețea Himalayei, își amintește Kayes. Dar a dat peste ceea ce se poate
numi un puzzle psihologic tulburător, care i-a influențat decisiv viața în anii
care au urmat.

În timp ce Kayes și tovarășii săi de drumeție explorau poalele Everestului,

încercând să-și pună corturile pentru a înopta, un dezastru de proporții
istorice se derula undeva aproape de vârful muntelui. Cincisprezece apiniști
muriseră încercând să cucerească Everestul, opt dintre ei într-un interval de
24 de ore, eveniment care a intrat în istoria alpinismului pe Everest, în
special datorită cărții devenite bestseller Into Thin Air, scrisă de jurnalistul și
cățărătorul Jon Krauker, care se afla și el pe munte în timp ce această
tragedie se petrecea. Keyes însuși se întâlnise cu unii dintre alpiniști și
călăuzele care supraviețuiseră dezastrului – oameni epuizați nervos, cu
privirile goale ca de stafie, total năuci, încercând să-și dea seama ce anume
s-a întâmplat de fapt.

Chiar și în era modernă a expedițiilor comerciale pe Everest, când cu ceva

bani disponibili și câteva cunoștințe de alpinism poți fi escortat până în vârf,
nu este un lucru neobișnuit dacă oamenii își pierd viața în această încercare.
Ceea ce a făcut ca dezastrul din 1996 să fie într-atât de înfiorător – asta, pe
lângă numărul mare de morți – e faptul că tot ce s-a întâmplat părea cumva
de neexplicat. Vremea, sus pe vârf, nu fusese mai dușmănoasă ca de obicei.
Nu au fost avalanșe neprevăzute în perioada în care alpiniștii erau pe traseu.
Iar toți cei care plătiseră pentru expediție erau cât se poate de pregătiți
pentru a face față unor condiții extreme. În cartea Into Thin Air, tragedia i se
atribuie, într-un mod controversat, ce-i drept, aroganței și încăpățânării de
care a dat dovadă Anatoli Boukreev, un ghid montan kazah. Există ceva
dovezisprijinul acestei afirmații, dar, în același timp, nici nu este o ipoteză
care să satisfacă pe toată lumea. Alpiniștii, de felul lor, au tendința de a fi un
pic încăpățânați și aroganți. Totuși, dezastre precum acesta din 1996 sunt
extrem de rare.

Ce s-a întâmplat în acel an pare mai degrabă o erupție de iraționalitate în

masă – episod care a atins apogeul în seara zilei de 10 mai pe Hillary Step,
un perete de stâncă aflat mai jos cu 100 de metri de vârful Everestului, unde
s-a întâmplat ceea ce a ajuns să fie cunoscut de atunci încolo ca „marele
ambuteiaj“. Grupuri din Noua Zeelandă, SUA și Taiwan – 43 de alpiniști în
total – erau la finalul cățărării, încercând să ajungă de la Camp Four, situat la
8 000 de metri altitudine, sus pe vârf, la cota 8 800. Americanii și cei din
Noua Zeelandă își coordonaseră planurile pentru a asigura o progresie lentă
atât la urcare, cât și la coborâre, iar grupul din Taiwan tocmai încălcase o
înțelegere care spunea că nu vor urca și ei pe vârf în aceeași zi cu celelalte
grupuri. Doar că echipa de ghizi care deschidea drumul eșuase în tentativa
de a fixa frânghiile de siguranță de pe peretele Hillary Step, astfel încât ceea
ce trebuia să fie o progresie lentă spre vârf s-a transformat în scurt timp într-
un drum gâtuit.

Sincronizarea în timp este una dintre dintre cele mai importante variabile pe
care trebuie s-o iei în calcul atunci când încerci să cucerești Everestul, la fel
ca și ceea ce cățărătorii experimentați numesc în general „timpii de
redresare“. Dacă părăsește Camp Four la miezul nopții, un alpinist poate
spera să atingă vârful Everestului a doua zi la prânz sau puțin mai târziu. Dar
dacă nu ajunge în vârf în acest interval – care poate fi cel târziu undeva la
ora 2 după-masa în funcție de starea vremii și de atitudinea privitoare la risc
asumată de liderul grupului –, devine un lucru esențial să anuleze încercarea
de a ajunge în vârf și să se întoarcă. A nu face acest lucru înseamnă să te
expui riscului de a rămâne fără oxigen în tuburi și de a fi nevoit să înfrunți
capriciile vremii de pe Everest în condiții de întuneric. Deși confruntați cu
ambuteiajul de pe Hillary Step, grupurile de cățărători și-au văzut de drum,
în ciuda timpilor de redresare conveniți. Întors la Camp Four, alpinistul de
origine americană Ed Viesturs privea printr-un telescop ascensiunea lentă a
cățărătorilor și nu-i venea să creadă ochilor. „Erau în cățărare deja de câteva
ore bune și tot nu ajunseseră în vârf“, își aducea aminte Ed că a gândit în
acele clipe. „Nu înțeleg de ce nu s-au întors?“

Toate cele trei grupuri au ajuns rând pe rând în vârf la două ceasuri distanță
de ora 2.00 după-amiaza, ultimul interval orar pentru un timp de redresare
parcurs în siguranță. Doug Hansen, un poștaș din Washington, care făcea
parte din grupul celor din Noua Zeelandă, a fost ultimul care a ajuns în vârf,
cândva incredibil de târziu, în jurul orei 4.00 după-amiaza. Escaladase
Everestul și anul trecut, dar fusese nevoit să se întoarcă din cucerirea
vârfului, când mai avea de parcurs doar câțiva zeci de metri până sus. De
data aceasta însă, avea să nu se mai întoarcă niciodată. La fel ca ceilalți
șapte alpiniști, a fost prins în mijlocul unei furtuni de zăpadă pe măsură ce
întunericul se lăsa, iar temperatura cobora mult sub zero grade Celsius, lucru
care făcea drumeția înapoi imposibilă. Și-au găsit sfârșitul acolo, în ciuda
eforturilor disperate ale altor alpiniști de a-i salva. La ani după ce cucerirea
Everestului devenise un proiect fezabil și pentru amatori, nu numai pentru
profesioniști, anul 1996 marchează recordul de morți din toată istoria
sângeroasă a muntelui. Nici măcar astăzi nu se știe ce anume s-a întâmplat
cu adevărat acolo.

Poate doar cu excepția lui Chris Kayes. Un fost broker transformat într-un
expert în comportament organizațional nu pare a avea multe în comun cu
istoria post-mortema unui astfel de dezastru. Dar, pe măsură ce Kayes afla
mai multe despre ce anume s-a întâmplat acolo sus – și chiar a continuat să
urmărească cazul după întoarcerea sa acasă –, totul îi reamintea de un
fenomen la care fusese martor de multe ori… Kayes bănuia că acești alpiniști
pe Everest fuseseră „ispitiți spre distrugere de pasiunea lor pentru
îndeplinirea obiectivelor“. Ipoteza sa spunea că, pe măsură ce atenția
acestora era îndreptată spre punctul final – cucerirea vârfului în acest caz –,
cu atât obiectivul în sine nu mai era o țintă exterioară lor, ci devenise o parte
a propriei identități. Dacă această bănuială a sa era adevărată, înseamnă că
acestor cățărători le venea din ce în ce mai greu să-și sacrifice obiectivul
final, în ciuda evidențelor care spuneau că încercarea de a ajunge în vârf ar
putea fi una sinucigașă. Și, pe măsură ce aceste evidențe se acumulau,
aceștia era cu atât mai îndârjiți să nu facă drum întors, e convins Kayes.
Astfel, cățărarea în sine nu mai era o strădanie de a ajunge în vârf, ci mai
degrabă o încercare de a păstra un simț al identității. În teologie, termenul
de „teodicee“ (cf. gr. theos – zeu, dike – justiție) se referă la eforturile de a-ți
păstra credința într-un Dumnezeu milostiv, în ciuda prezenței răului în lume,
iar ocazional termenul este folosit pentru a descrie eforturile pe care cineva
la face pentru a-și păstra o credință oarecare atunci când e confruntată cu
evidențe contrare acesteia. Împrumutând acest limbaj, Chris Kayes a numit
acest sindrom pe care-l identificase „obiectivodicee“.

În anii petrecuți în mediul corporatist, Kayes a fost mereu tulburat să vadă

cum îndeplinirea obiectivelor devenise un fel de dogmă religioasă printre
colegii săi. Situația nu s-a schimbat mult nici în zilele noastre. Amprenta unui
lider vizionar, ni se spune adesea, stă în predispoziția sa de a seta obiective
mărețe și îndrăznețe și de a îndrepta mai apoi orice resursă a organizației
spre îndeplinirea acestora. Angajații, pe de altă parte, sunt încurajați, ba
chiar uneori obligați să-și definească propriile lor obiective profesionale,
adesea sub forma obiectivelor de tip „smart“. (SMART este un acronim
pentru „specific, măsurabil, abordabil, realist și încadrat în timp). Multe cărți
de dezvoltare personală susțin că a-ți seta obiective specifice și ambițioase e
cheia spre o viață de succes: „Anul viitor pe vremea asta, voi fi însurat cu
femeia visurilor mele, voi sta relaxat pe balconul casei mele de pe plajă și voi
câștiga 10 000 de lire pe lună!“ „A trăi fără a-ți fixa obiective specifice“,
insistă unul dintre cei mai pasionați evangheliști ai acestei practici, Brian
Tracy, în cartea sa Goals! How to Get Everything You Want, Faster Than You
Ever Thought Possible, „e ca și cum ai trăi înconjurat de o ceață deasă... A-ți
seta obiective înseamnă a apăsa cu piciorul pedala de accelerație a vieții și a
avansa rapid“.

Totuși, Kayes nu a putut să nu observe că lucrurile nu stau tocmai așa. Un

obiectiv de afaceri, atunci când este anunțat, este primit în general cu mare
entuziasm. Dar, în scurt timp, evidența ne arată că acel obiectiv nu este unul
bine chibzuit – iar fenomenul de obiectivodicee apare în joc pentru a salva
situația. Mai mult, aceste evidențe vor fi reinterpretate și vor reprezenta
motivele pentru care ni se va cere să depunem și mai mult efort pentru
îndeplinirea obiectivului. Așa ajung, deloc surprinzător, lucrurile să meargă
din rău în mai rău. Un lucru similar s-a petrecut, după cum credea Kayes, și
pe Everest în anul 1996.

Chris Kayes este acum profesor de administrarea afacerilor la George

Washington University, în Washington D.C., și călătorește des pentru a ține o
serie de seminarii, în care folosește întâmplarea tragică de pe Everest drept
o metaforă pentru a semnala ce este în neregulă cu obsesia noastră legată
de setarea obiectivelor. Nu de puține ori afost mustrat pentru această
alegere: „Un om de afaceri nu ar trebuie să se aplece asupra unor subiecte
atât de tragice și de emoționante“, i-a scris pe e-mail un student din Rusia
care asistase la unul dintre seminariile sale. „Tragediile și dilemele privitoare
la existența umană trebuie lăsate în seama poeților, romancierilor sau
autorilor de piese de teatru. Aceste subiecte nu au nimic de-a face cu
chestiunea leadershipului în organizații.“ Dar Kayes nu s-a lăsat descurajat
de asemenea mesaje. „Aș minți dacă aș spune că nu mă gândesc aproape
zilnic la dezastrul de pe Everest“, îmi mărturisește el. „Cumva de parcă ar fi
vorba de moartea cuiva din familia mea. Dacă spun că sunt «bântuit» cred
că e cuvântul potrivit.“ O dovadă elocventă, care vine în sprijinul ipotezei
formulate de Kayes cu privire la ceea ce s-a întâmplat pe munte, stă ascunsă
într-un experiment de psihologie desfășurat în anul 1963. Participanții la
acest studiu erau alpiniști profesioniști, care se pregăteau pentru o expediție
pe Everest.

În acel an, nouăsprezece alpiniști încercau să devină primii americani care să

cucerească Everestul, iar unui psiholog pe nume James i s-a părut că
expediția în sine reprezintă oportunitatea ideală de a investiga motivele
pentru care oamenii se angajează în astfel de încercări pe cât de ambițioase,
tot atât de periculoase. Beneficiind de fonduri de cercetare de la United
States Navy, Lester, împreună cu o mână de colegi, i-au adunat pe alpiniști
undeva în Berkeley, California, unde le-au administrat o serie de teste de
personalitate. Apoi, dovedind un neobișnuit atașament față de cercetare,
Lester a plecat din însorita Californie spre muntele Everest, însoțindu-i pe
alpiniști tocmai până la Camp Two, situat la o altitudine de 6 400 metri.
Acolo, el le-a administrat alte teste de personalitate atât alpiniștilor, cât și
ghizilor șerpași. În cartea sa, Destructive Goal Pursuit: The Mount Everest
Disaster, Chris Kayes relatează descoperirile lui Lester în ceea ce privește
personalitatea unui alpinist tipic pe Everest: acesta este de obicei o persoană
„neastâmpărată, căreia nu-i place munca de rutină, caută mereu autonomia,
are tendința de a fi dominatoare în relațiile personale și manifestă dezinteres
în ceea ce privește interacțiunea socială. Astfel de oameni simt acut nevoia
de independență și de realizări notabile“. Nicio surpriză până aici: cercetarea
lui Lester a confirmat truismul care afirma că alpiniștii tind să fie persoane
dominatoare și singuratice. Lucruri mai interesante au fost descoperite
studiind jurnalele zilnice ale acestora, pe care Lester i-a rugat să le țină atât
în perioada de cele trei luni de pregătire, cât și în drumul lor către vârful
Everestului.

Odată ajunși în tabăra de bază, alpiniștii americani s-au împărțit în două

grupuri, fiecare dintre ele având o strategie proprie de a ajunge în vârf.
Grupul mai mare și-a ales o rută bine definită care trecea prin South Col, un
munte măturat de vânturi puternice, dar fără prea multă zăpadă. Grupul mai
restrâns a decis să încerce un traseu ce nu mai fusese abordat până atunci și
să facă ascensiunea prin West Ridge. (Chiar și în zilele noastre, West Ridge
deține un raport de reușită de-a dreptul morbid, unul mai mare de 100%,
adică, pe acest traseu, au fost mai mulți oameni care au murit încercând să
ajungă în vârf, decât cei care au reușit.) Observând diferența de opinii dintre
cele două grupuri de cățărători, Lester s-a asigurat că în jurnalele acestora
vor exista notițe despre cât de optimiști sau de pesimiști se simt în legătură
cu traseul ales.

Analize ulterioare ale adnotărilor din jurnale au scos la iveală un tipar

neprevăzut. Pe măsură ce ziua începerii urcușului se apropia, optimismul
grupului ce alesese traseul West Ridge începea să scadă, fiind înlocuit cu o
stare chinuitoare de incertitudine. Acest lucru era cumva de așteptat, din
cauza faptului că acel traseu nu fusese încă parcursde nimeni. Dar, pe
măsură ce starea de incertitudine și pesimism în rândul acestora creștea, la
fel se întâmpla și cu angajamentul lor că vor duce cățărarea la bun sfârșit.
„Cu cât se simțeau mai puțin siguri de succesul demersului lor, cu atât mai
mult erau dispuși să investească toate eforturile necesare pentru a-și duce la
bun sfârșit strategia aleasă“, spune Kayes. Intraseră într-o buclă bizară de
autoconfirmare: aceștia începuseră să caute în mod activ informații negative
despre obiectivul lor – erau foarte atenți, de exemplu, la știrile despre vreme
care ar fi făcut ascensiunea prin West Ridge chiar și mai dificilă decât era –,
lucru care le sporea sentimentele de incertitudine. Dar imediat, într-un efort
de a submina această stare de incertitudine, alpiniștii se implicau emoțional
din ce în ce mai mult în decizia luată. Obiectivul de a cuceri Everestul se pare
că devenise o parte din identitatea lor, astfel că incertitudinea legată de
îndeplinarea acestuia nu le mai amenința planul în sine, ci îi amenința chiar
pe ei ca indivizi. Erau într-atât de porniți să elimine această stare de
incertitudine, încât se agățau și mai tare de necesitatea unui plan clar, ferm
și specific, care le oferea o anumită certitudine în legătură cu viitorul – chiar
dacă acel plan părea să se destrame cu fiecare clipă care trecea. Erau fără
îndoială sub vraja obiectivodiceei.

Finalul expediției din 1963 – una care pune în dificultate acuratețea ipotezei
lui Kayes – a fost unul fericit, alpiniștii care au ales traseul West Ridge au
mers înainte cu planul lor periculos și au supraviețuit ascensiunii. Mulți dintre
participanții la drama care a avut loc în anul 1996 au dispărut dintre noi,
astfel că nu puteau ști cu exactitate dacă procesul mental descris mai sus
este cel vinovat de tragedia petrecută. Totuși, Beck Weathers, unul dintre cei
prezenți pe munte în 1996 și prins de două ori în ghearele morții – și-a
pierdut nasul și câteva degete de la mână din cauza degerăturilor în
încercarea sa de a ajunge înapoi la tabără –, este gata să dea curs ipotezei
lui Kayes. „Chiar poți urmări orbește unele obiective. Poți deveni obsedat de
ele“, spune el.

Sigur că alpiniștii nu vorbesc în termenii corporatiști de setare a obiectivelor

și îndeplinire a țintelor. Dar atunci când fac referire la „febra atingerii
vârfului“ – acel magnetism ciudat, și uneori fatal, pe care un anumit vârf de
munte îl exercită asupra minții alpinistului –, ei identifică cumva intuitiv un
fenomen similar: un angajament legat de obiectiv, care asemenea cântecului
sirenelor, îi distruge pe cei care încearcă din răsputeri să-l ducă la capăt. Ed
Viesturs, cel care a privit tragedia din 1996 prin lunetă, a vorbit despre
această atracție în termeni vii: „Atunci când ești sus pe creastă, deja ai
petrecut câțiva ani de antrenamente, luni de pregătire și săptămâni de
cățărare. Privești vârful de la o distanță de câteva sute de metri și tu știi și-ți
spui în minte: «Ar trebui să mă întorc la tabără, e deja foarte târziu și o să
rămân fără oxigen». Dar vezi vârful și acesta te atrage spre el. Iar un soi de
magnetism împinge mulți oameni să-și încalce propriile reguli și să urce pe
vârf. Dacă ai noroc de o zi bună poți scăpa cu viață. Dar dacă ai o zi proastă,
acolo îți vei găsi sfârșitul“.

Dacă ai citit vreodată o carte despre importanța planificării viitorului,

aproape sigur ai întâlnit o trimitere – sau chiar mai multe – la studiul Yale
privind obiectivele. Acesta a devenit în zilele noastre o referință cu valențe
legendare atunci când se aduce în discuție importanța creării unor planuri
detaliate de viață: studiul este citat și în mai sus menționata carte Goals!
scrisă de Brian Tracy, dar și în alte lucrări, unele cu pretenții academice (The
Psychological Foundations of Success), altele fără (Train Your People and
Whack the Competition). Rezumat, studiul arată așa: în 1953, studenții care
au absolvit Universitatea Yale au fost rugați de cercetători să spună dacă și-
au formulat sau nuscopuri specifice privind viitorul și dacă și le-au notat pe
hârtie. Doar 3% dintre ei au spus că au făcut acest lucru. Două decenii mai
târziu, aceeași cercetători au investigat ce anume s-a întâmplat cu generația
din 1953 pentru a vedea ce s-a ales cu viețile lor. Rezultatele au fost fără de
echivoc: cei 3% care-și setaseră obiective specifice stăteau mult mai bine din
punct de vedere financiar decât restul de 97% la un loc. E un rezultat care te
lasă cu gura căscată și o lecție importantă pentru orice tânăr care se
gândește doar s-o scalde prin viață. Nu e de mirare că acest studiu a căpătat
un statut mitic în lumea dezvoltării personale și în multe zone ale vieții
corporatiste. Doar că există o mică problemă legată de acest studiu: el nu a
avut niciodată loc.

În urmă cu ceva ani, un jurnalist de la Fast Company s-a decis să

investigheze pentru a descoperi sursa așa-numitului studiu. Cum nu era
citată nicio mențiune în vreo revistă academică, și-a pornit demersul prin a-i
întreba pe diverși guru motivaționali cărora le făcea mare plăcere să facă
apel la acest studiu. În mod surprinzător, când aceștia erau întrebați de
surse, ei se dădeau sursă unul pe altul. Tony Robbins pomenea de Brian
Tracy, iar acesta te trimitea la Zig Ziglar, un veteran al industriei
motivaționale și o prezență constantă la seminariile Get Motivated!, și,
pentru a închide cercul, Zig Ziglar pomenea de Tony Robbins.

Hotărât să rezolv acest mister, m-am adresat arhivarului-șef de la

Universitatea Yale, o femeie pe nume Beverley Waters. Părea dornică să mă
ajute și avea o fire prietenoasă, doar că, atunci când i-am pomenit de studiul
privind setarea obiectivelor, am sesizat o umbră de frustrare în vocea ei:
„Am făcut o căutare sistematică în urmă cu mai mulți ani, când a apărut
această dispută, doar că nu am găsit nimic“, mi-a spus ea. „Apoi, chiar cea
care fusese secretara generației din 1953 a făcut la fel o căutare sistematică,
doar că niciunul dintre cei cu care vorbise nu fusese rugat vreodată de
cineva să completeze o astfel de cerere și nici ceva asemănător.“ Mi-a mai
spus doar că exclude posibilitatea să fie vorba despre o altă generație, iar în
studiu să existe greșit referința la cea din 1953, deoarece Asociația
Absolvenților Yale a fost implicată în această căutare și niciunul dintre
absolvenți nu-și putea aduce aminte de un astfel de studiu.

Bineînțeles că simpla inexistență a acestui studiu nu contrazice sugestia care

spune că a-ți seta obiective este un proces benefic în sine; există suficiente
alte cercetări care atestă că aceasta este o practică care poate fi utilă. Ceea
ce această poveste ne arată în schimb e cât de departe am mers noi cu
fixația de a ne seta scopuri și obiective. Poate că tu nu ți-ai notat vreodată pe
agendă „obiectivele pe care le ai în viață“ și poate ești în total dezacord cu
ceea ce spune studiul imaginar Yale, și anume că bogățiile materiale sunt
echivalente cu fericirea. Doar că impulsul primar care stă în spatele acestor
lucruri este universal.

Într-un punct al vieții, sau chiar în mai multe, e de preferat a te fi decis

asupra unor obiective – să te căsătorești, să ai o slujbă oarecare, să trăiești
într-un oraș anume – și apoi să pui cap la cap un plan pentru a le atinge. Într-
un sens mai larg, a ne seta obiective și a concepe planuri pentru a le atinge
reprezintă modul în care ne petrecem viața. Indiferent dacă folosim sau nu
termenul de „obiective“, ne facem mereu planuri pentru a obține ceea ce ne
dorim de la viață. „Luați în considerare orice individ, în orice moment al vieții
sale, și-l veți găsi preocupat de planuri pentru a-și spori starea de confort“,
scrie filosoful francez Alexis de Tocqueville. Folosirea cuvântului „confort“ nu
ar trebui să ne distragă atenția, evident că suntem capabili să ne setăm
obiective maimărețe și mai altruiste de atât. Dar adevărul profund rămâne în
picioare: mulți dintre noi sunt mereu preocupați de planuri și planificare.

Tocmai această preocupare continuă o pun în discuție cei care urmează

„calea negativă“ spre fericire. Și asta deoarece adeseori se întâmplă ca
setarea și urmărirea obiectivelor să se întoarcă tocmai împotriva celui care le
gândește. Ar fi cazul ca majoritatea dintre noi, precum și majoritatea
organizațiilor pentru care muncim să piardă mai puțin timp cu setarea
obiectivelor și să nu mai investească atât de multă atenție asupra modului în
care ne-am dori ca viitorul să arate.

În chiar centrul acestei perspective de a judeca lucrurile stă indiciul pe care

atât Chris Kayes, cât și James Lester l-au descoperit în cercetările sale cu
privire la alpiniștii de pe Everest: ceea ce ne motivează angajamentul nostru
față de obiective și planificarea viitorului nu sunt în niciun caz virtuțiile
demersului de a hotărî cum o să arate lucrurile. Este vorba mai degrabă de
ceva mult mai emoțional: și anume, cât de inconfortabil ne simțim noi
experimentând sentimente de incertitudine. Puși față-n față cu anxietatea
noastră legată de ce anume ne va rezerva viitorul, investim din ce în ce mai
multă energie în viziunea noastră preferată despre viitor – și asta nu pentru
că ne-ar ajuta în vreun fel, ci pentru că ne scapă de unele sentimente de
incertitudine pe care le resimțim în prezent. „Incertitudinea noastră ne
împinge să idealizăm viitorul“, îmi spune Kayes. „Ne spunem că totul va fi
OK, atâta timp cât ne vom îndeplini proiecția pe care am făcut-o despre
viitor.“ În mod evident, a cuceri Everestul e un demers care necesită multă
planificare și implică setarea unui obiectiv specific – ajungerea în vârf. Dar
pentru Kayes, evidențele celor întâmplate în anul 1996 i-au sugerat faptul că
aversiunea pentru sentimentele de incertitudine se poate să fi înclinat
balanța în favoarea unei supraangajări în atingerea obiectivului.

„Ce îi sperie pe oameni mai mult decât moartea este chiar sentimentul de
incertitudine“, spune psihologul Dorothy Rowe. „Iar aceștia vor deveni din ce
în ce mai autodistructivi pentru a evita această stare de incertitudine.“ Dar,
așa cum vom vedea în cursul acestui capitol, există o alternativă mult mai
eficientă pentru a face acest lucru: a învăța cum să ne simțim confortabili cu
starea de incertitudine și chiar să exploatăm potențialul pe care aceasta îl
ascunde – să ne simțim mai bine în prezent și să ne bucurăm de succes în
viitor.

E alarmant să realizăm câte decizii majore de viață luăm doar pentru a scăpa
de disconfortul emoțional pe care-l resimțim la un moment dat. Încercați
următorul exercițiu de autoevaluare. Luați în considerare una dintre deciziile
majore pe care le-ați luat în viață și pe urmă ați ajuns să o regretați: o relație
sentimentală pe care ați continuat-o, deși erați cât de cât conștient că nu vi
se potrivește, sau o slujbă pe care ați acceptat-o, ca pe urmă să vă fie clar că
ați făcut o confuzie între abilitățile și interesele dumneavoastră. Dacă decizia
vi s-a părut una dificil de luat, e cât se poate de probabil că înainte să vă
decideți simțeați un nod în gât provocat de starea de incertitudine în care vă
aflați, nod, care nu-i așa, a dispărut după ce decizia fost luată. Ceea ce ne
pune în postura de a lua în calcul posibilitatea ca motivația primară în luarea
deciziei să nu fie una rațională, prin care luăm în calcul ceea ce credem că
este bine pentru noi, ci pur și simplu satisfacerea unei nevoi urgente de a
scăpa de sentimentele de incertitudine. Iată și cuvintele unui blogger care
scrie despre psihologie, David Cain, în încercarea de a reflecta cum
intoleranța la incertitudine a dominat într-o vreme modul în care lua decizii:
„E tulburător pentru mine să fac un inventar mental despre rolul pecare
intoleranța la incertitudine l-a avut în viața mea. E motivul pentru care am
pierdut trei ani din viață și am cheltuit peste 10 000 de dolari pentru a învăța
programare, deși nu asta era ceea ce-mi doream să fac în viață. E motivul
pentru care mi-am petrecut fiecare zi muncind pentru o carieră care nu mă
inspira cu nimic. Atunci când incertitudinea te macină, te simți ca și cum te-
ai îneca și tocmai acesta e motivul imperativ pentru care ai nevoie să dai
repede de un petic de uscat, indiferent de direcția în care o apuci. Iar odată
ce ajungi acolo, poți respira liniștit“. A te atașa prea strâns de obiective este
motivul principal pentru care devenim obsedați de a găsi repede cel mai
apropiat petic de uscat.

Pentru a înțelege unul dintre multele motive pentru care obiectivele pe care
ni le fixăm se pot întoarce împotriva noastră, luați în considerare experiența
de a găsi un taxi într-un mare oraș în timpul unei furtuni. Dacă ați fost nevoit
vreodată să faceți asta, vă este familiar sentimentul de deznădejde care se
insinuează și probabil credeți că știți de ce un astfel de demers este unul
dificil, pare o problemă de ordin economic pe care și un copil de cinci ani o
poate rezolva. Atunci când plouă, mai mulți oameni au nevoie de taxiuri, așa
că cererea depășește oferta și acesta este motivul pentru care un taxi este
atât de greu de găsit. E evident, nu? Așa că atunci când un economist pe
nume Colin Camerer împreună cu alți trei colegi au început să investigheze
problema lipsei de taxiuri pe timp de ploaie – alegând New Yorkul ca loc al
investigației –, vă puteți imagina ce fel de priviri au fost nevoiți să suporte
cei patru de la colegii lor.

Doar că, după cum a demonstrat cercetarea întreprinsă, motivul acestei

probleme nu este unul într-atât de evident cum pare la prima vedere. Sigur
că cererea pentru taxiuri crește atunci când plouă afară. Doar că ceva mult
mai ciudat se întâmplă în același timp: oferta de taxiuri scade. Lucru ce
contrazice un principiu economic de bază – care afirmă că, atunci când se
întrevede șansa unui câștig mai mare ca de obicei, oamenii vor munci mai
mult. Ne-am aștepta cumva ca șoferii de taxi, care oricum au o anumită
libertate în conexiune cu numărul de ore pe care le lucrează, să muncească
mai mult atunci când cererea este în creștere. În schimb, aceștia pleacă mai
devreme spre casă atunci când plouă.

Investigații ulterioare au arătat că problema o reprezintă chiar setarea de

obiective! Taximetriștii din New York își închirează mașinile pentru ture de
douăsprezece ore și își stabilesc obiectivul zilnic de a încasa venituri de două
ori mai mari decât au plătit pentru a închiria taxiul. Atunci când plouă, ei își
îndeplinesc acest obiectiv mult mai repede, așa că se îndreaptă spre casă
mai devreme ca de obicei. Astfel că newyorkezii sunt privați de taxiuri exact
când le arde buza mai tare, iar șoferii de taxi sunt, la rândul lor, privați de
câștiguri suplimentare exact atunci când le pot face mai ușor.

Ideea nu e că ar fi ceva greșit în decizia taximetristului de a alege să

petreacă timp pe canapea acasă în schimbul unui câștig suplimentar, o
decizie ce poate fi ușor de justificat, doar că nu are niciun sens să iei această
decizie atunci când plouă. Departe de a se comporta ca niște actori
economici raționali, taximetriștii par mai degrabă porumbeii pe care
psihologul behaviorist B.F. Skinner îi folosea în experimentele sale. Odată ce
aceștia învățau cum să obțină hrană prin acționarea unui mecanism ce se
afla înăuntrul coliviei, Skinner a observat că porumbeii își permiteau o
„pauză posthrănire“, relaxându-se imediat după atingerea unui obiectiv
predeterminat.

Sigur că venitul zilnic al unui taximetrist este o chestiune total diferită față
de obiectivul cuceririi Everestului, iar cercetătorii nu au investigat motivațiile
emoționaleale acestora. Dar putem privi problema lipsei de taxiuri pe timp
de ploaie ca un exemplu minor pentru cât de inconfortabil ne simțim cu
starea de incertitudine. După cum stau lucrurile, se pare că taximetriștii
preferă regularitatea și certitudinea unui venit zilnic predictibil în detrimentul
incertitudinii de a rămâne deschiși posibilității de a câștiga mai mult. Au
investit atâta energie psihică în obiectivele fixate anterior, încât respectarea
acestora nu mai coincide cu propriile lor interese.

Taximetriștii din New York erau în mintea unei profesoare universitare, pe

nume Lisa Ordoñez, atunci când ea împreună cu alți trei colegi s-au angajat
într-un proiect eretic. În câmpul lor academic, studiul managementului, ideea
setării de obiective era arareori pusă sub semnul întrebării, lucru datorat în
mare parte unor teoreticieni americani ai științei managementului, Gary
Latham și Edwin Locke. În ultimele două decenii, Latham și Locke au fost
vazuți drept tătucii științei setării obiectivelor, cu peste 20 de cărți publicate
împreună și cu un crez care este unul dintre primele lucruri pe care le învață
bobocii la școlile de afaceri: întâiul pas pe care trebuie să-l faci pentru a
deveni un antreprenor de succes este să ai un plan de afaceri care să se
axeze pe formularea de obiective specifice. Orice altceva este inacceptabil.
„Atunci când oamenilor li se cere să dea ce au mai bun, ei nu vor face acest
lucru. E o cerință mult prea vagă“, a spus Edwin Locke într-un interviu.
Ordoñez și colegii săi și-au prezentat poziția în anul 2009 într-un articol cu un
titlu de calambur – „Goals Gone Wild“ – publicat într-o revistă mai degrabă
aridă, Academy of Management Perspectives. Principiul setării obiectivelor
care funcționa foarte bine în studiile întreprinse de Latham și Locke are
numeroase efecte secundare periculoase după cum arăta munca de
cercetare făcută de Ordoñez și colegii săi. De exemplu: definirea unor
obiective clare se pare că îi motivează pe oameni să recurgă la înșelătorii.
Într-un experiment, participanțiilor le era dată sarcina de a forma cuvinte din
litere disparate precum în jocul de Scrabble, iar aceștia aveau opțiunea de a
reporta sub anonimat progresele făcute. S-a constatat că cei care aveau o
țintă fixă de cuvinte erau mai înclinați să mintă decât cei cărora li se ceruse
doar să „facă ce pot ei mai bine“. Mai important de atât, după cum au
demonstrat Ordoñez și colegii săi, setarea obiectivelor funcționează mai
degrabă în condiții de laborator; în viața reală, obsesia legată de obiective
provoacă necazuri mari atât în cazul indivizilor, cât și în cel al organizațiilor.

Avem un exemplu lămuritor în cazul problemelor pe care le întâmpină

dihonia numită General Motors. Trecerea dintre milenii i-a găsit pe cei de la
GM în mijlocul unei situații extrem de dificile, aceștia pierdeau clienți și
profituri în fața unor competitori mai agili, în special din Japonia. Urmând la
literă filosofia organizațională proclamată de Latham și Locke, șefii de la
sediul central GM din Detroit au anunțat un obiectiv – iar obiectivul era 29.
29, cifra pe care aceștia au anunțat-o en fanfare în media, reprezentând
procentul de cotă de piață pe care-l vor recuceri pentru a-și reafirma poziția
dominantă. 29 era și numărul care apărea pe insignele purtate la piept de
seniorii de la GM, tocmai pentru a-și arăta angajamentul față de acest plan.
Iar la întâlnirile corporatiste, precum și în documentele interne GM, 29 era
ținta de creștere pentru toată lumea, de la oameni de vânzări la ingineri și
până la cei care lucrau în departamentul de relații cu clienții.

Acest plan nu numai că a eșuat, dar a înrăutățit situația. Obsedați de a

recuceri cota de piață pierdută, GM a cheltuit sume enorme pe fel de fel de
strategii și campanii publicitare, încercând să convingă șoferii să le cumpere
mașinile nepopulare, în loc săinvestească într-o muncă de cercetare puțin
mai riscantă și pe o perioadă nedeterminată, deci mult mai incertă, dar din
care să rezulte modele de mașini mai inovative și mai populare. Cu siguranță
că au existat și multe alte motive care au dus la declinul GM. Dar numărul 29
devenise un fetiș, distorsionând funcționarea organizației în moduri nocive,
alimentând gândirea pe termen scurt, viziunea fără nicio susținere reală și
speranța că cifrele prezentate în media vor coincide cu cele de pe fișele
contabile aflate sub ochii vicepreședinților. Doar că acest lucru nu s-a
întâmplat. GM și-a continuat drumul în spirală spre eșec, a intrat în faliment
în anul 2009 și a fost salvată de către administrația de la Washington. La
show-ul auto ținut în Detroit în anul 2010, proaspătul președinte GM a dat ca
exemplu campania 29 pentru a arăta că organizația sa a învățat din greșelile
trecutului: „Gata, nu o să mai facem niciodată astfel de insigne“, i-a spus el
unui reporter.

E bine de menționat că răspunsul lui Gary Latham și Edwin Locke la articolul

„Goals Gone Wild“ a reprezentat unul dintre cele mai furioase texte publicate
vreodată în Academy of Management Perspectives. Ordoñez și colegii săi au
fost acuzați de extremism prin utilizarea „impunerii fricii“, abandonarea
„culturii academice de bună calitate“ prin utilizarea anecdoticii, prin
„răspândirea de informații false și insulte“ și prin „afirmații neverificate“.
„Doamne, Dumnezeule“, a exclamat Ordoñez, atunci când i s-a cerut să
comenteze această dispută. „Am văzut roșu în fața ochilor o săptămână! Au
luat totul foarte personal. Dar puneți-vă în locul lor. Au petrecut mai bine de
40 de ani făcând cercetări prin care să arate cât de minunat e procesul de
setare a obiectivelor și vedeau deodată cum toate teoriile lor se prăbușesc la
pământ. Nu a fost nimic altceva decât o reacție temperamentală.“

Motivul pentru care cineva ar trebui să ia în considerare aceste dispute

academice e acela că există două modalități fundamental diferite de a gândi
procesul setării obiectivelor. E nedrept, după cum s-a văzut, ca Latham și
Locke să sugereze că Ordoñez și colegii săi au ignorat datele experimentale
în favoarea anecdoticii. Dar adevărata lecție pe care o predă articolul „Goals
Gone Wild“ e aceea că situațiile reproduse în laborator nu se regăsesc
aproape deloc în viața reală. În aceste studii artificiale despre setarea
obiectivelor, participanții sunt puși în fața unei singure sarcini sau a unora
foarte simple, cum e și jocul prezentat mai sus, iar unii dintre ei sunt
amorsați să abordeze sarcina respectivă cu un obiectiv setat în minte, pe
când alții nu. Dar așa cum arată cazuistica GM, una desfășurată în afara
laboratorului – fie că e una de afaceri, sau de viață în general –, nicio astfel
de situație nu e una simplă în sine. Atunci când urmărești un obiectiv sau un
set de obiective și-ți dorești cu ardoare să le atingi, vei exercita invariabil
presiune asupra celorlalți și vei schimba chiar caracteristicile lucrului pe care
dorești să-l schimbi. Într-o fabrică producătoare de automobile, acest lucru
poate însemna să reduci bugetul echipei de cercetare în speranța că acest
lucru va genera o cotă de piață mai mare. Aplicând aceste principii în plan
personal, înseamnă a-ți atinge obiectivele cu prețul ruinării propriei vieți.
Chris Kayes își amintește că, în timpul unui seminar, „un director executiv a
venit la el după curs și i-a spus că obiectivul său a fost acela de a deveni
milionar până la împlinirea vârstei de 40 de ani. E un lucru pe care-l auzi
frecvent în toate școlile de afaceri. Ba chiar a reușit să facă acest lucru, avea
acum 42 de ani. Doar că era divorțat și avea mari probleme de sănătate, iar
copiii săi nu mai vorbeau deloc cu el“. Un altul i-a spus că-și propusese să
participe la un maraton și pentru asta s-a antrenat în draci. A reușit să-și
îndeplinească acest obiectiv,doar că pe urmă a fost nevoit să stea la pat
săptămâni întregi din cauza unor grave probleme musculare.

Această problemă merge puțin mai departe decât ne gândim noi. Critica
standard a celor care susțin procesul setării de obiective e aceea că istoriile
de mai sus sunt exemple ale modului în care oamenii își propun obiective
eronate – mult prea ambițioase sau aproape de neîndeplinit. Bineînțeles că
unele obiective sunt mai înțelept setate ca altele. Doar că un pericol mult
mai mare ne așteaptă dacă urmărim, în ansamblu, orice formă de planificare
a viitorului. A formula o viziune cu privire la viitor implică, prin definiție, ca tu
să te izolezi de unele aspecte ale vieții tale, ale organizației din care faci
parte sau de ale societății căreia îi aparții și să-ți îndrepți atenția spre altele.
Problema o reprezintă legea consecințelor nedorite, uneori parafrazată sub
forma „e imposibil să schimbi doar un singur lucru“. Chiar și într-un sistem cu
un grad redus de complexitate e extrem de dificil de prevăzut cum alterarea
unei variabile le va afecta pe celelalte. „Atunci când încercăm să apucăm
doar un singur element din cele ce ne înconjoară, descoperim că acesta este
interconectat cu tot universul în sine“, cum bine spune filosoful și naturalistul
John Muir.

Gânditorul care a dus probabil această noțiune mai departe decât toți ceilalți
a fost antropologul Gregory Bateson, cel care și-a petrecut o mare parte din
timp studiind viața de zi cu zi în sătucele din Bali. Aceste așezări, după cum a
concluzionat el, își țeseau coeziunea socială și funcționarea efectivă plecând
de la obiceiuri și ritualuri pe care Bateson le-a descris drept
„nonmaximizatoare“. Acest lucru însemna că aceste tradiții aveau scopul de
a descuraja sătenii în a-și îndrepta atenția spre un obiectiv care să pună în
pericol interesele celorlalți. Etosul balinez cu privire la economie este
armonios echilibrat de o serie de ritualuri care promovează cheltuieli
prudente menite să mențină inegalitatea și competivitatea între săteni la
cote rezonabile. Contrastul cu societățile industrializate occidentale este
evident, acolo unde maximizarea creșterii economice este un obiectiv pentru
a cărui îndeplinire se sacrifică orice altceva. Dacă viața în America sau în
Marea Britanie suportă comparația urcatului pe o scară, viața rurală din Bali
poate fi comparată mai degrabă cu un nesfârșit și grațios mers pe sârmă din
care rezultă o stare „socială de echilibru“ înfloritoare – care exclude nevoia
setării unor scopuri particulare. „Permanența unui sistem interactiv complex
este strâns legată de prevenirea maximizării oricărei variabile“, spune
Bateson. Aceste cuvinte nu trebuie luate ca un argument pentru
abandonarea oricărui plan de viitor, dar servesc ca o atenționare la a nu-ți
dori prea arzător o singură variantă a viitorului. Așa cum bine spune Chris
Kayes, alpiniștii care au murit pe Everest în anul 1996 și-au îndeplinit cu
succes obiectivul: au cucerit vârful. Consecința tragică și nedorită a acestui
lucru e că nu au mai reușit să se și întoarcă de acolo.

Ce ar putea să însemne totuși a-ți întoarce privirea spre incertitudine – a

învăța să dezvolți o toleranță pentru această stare sau chiar s-o îmbrățisezi?
În încercarea de a răspunde la această întrebare l-am contactat pe un fost
dependent de obiective, aflat acum în proces de recuperare, depre care
auzisem că are niște idei radicale cu privire la acest subiect.

L-am întâlnit pe Steve Shapiro într-un bar sărăcăcios din West Village, New
York, unde stătea la o halbă de Samuel Adams, în timp ce dădea gata un
cheeseburger și urmărea cu coada ochiului un meci de baseball la televizor.
Cu alte cuvinte, nu exista nimic legat de înfățișarea sa care să te ducă cu
gândul că ar fi altceva decât un americantipic în vârstă de 40 de ani. Aceeași
impresie ți-o lăsa și dacă-ți vorbea despre munca sa: era un consultant care
călătorea prin toată țara pentru a ține fel de fel de seminarii pentru oameni
de afaceri. Viața sa însemna săli de conferință, aeroporturi, hoteluri și,
bineînțeles, prezentări în PowerPoint. Și totuși, în spatele zâmbetului său
șăgalnic și al modului deschis de a fi, se ascundea adevăratul Shapiro, care
era un fel de agent de contraspionaj, deoarece mesajul pe care el îl promova
era contrar celui pe care viața corporatistă din America îl propovăduia. El
aducea argumente în favoarea renunțării la fixarea de obiective și
recomanda, în schimb, îmbrățișarea stării de incertitudine.

Shapiro și-a început cariera ca mulți alți oameni de succes americani, total
dedicat obiectivului său – dorea să devină un consultant pe probleme de
management foarte bine plătit. Însă orele pe care le-a închinat atingerii
acestui scop i-au destrămat mariajul. „Nu sunt sigur dacă obiectivul meu m-a
împins să muncesc ca un nebun sau pur și simplu m-am folosit de acesta
tocmai pentru a evita să-mi văd de viața personală“, se întreabă el acum. Ba
mai mult de atât, a încercat să se extragă din astfel de situații, setându-și
chiar și mai multe obiective (la un moment dat, își amintește el, avea un plan
pe cinci ani pentru a deveni „un lider în câmpul inovației“), doar că niciunul
dintre aceste planuri nu i-a schimbat viața în vreun fel. În cele din urmă, o
conversație avută cu o prietenă care-i spunea că investește prea multă
energie gândindu-se la viitor a fost cea care i-a schimbat perspectiva asupra
lucrurilor. „Ar trebui să te gândești la tine însuți așa cum face o broască“, i-a
spus ea. În clipele în care Shapiro se gândea dacă să ia aceste cuvinte drept
o insultă sau nu, aceasta i-a explicat ce vrea să spună: „Să te bucuri de soare
undeva pe o frunză de lotus până când începi să te plictisești, apoi, la
momentul potrivit, să sari pe o alta și să stai acolo o vreme. Continuă să faci
asta mereu, îndreptându-te mereu spre direcția în care simți că e bine să
mergi“. Imaginea aceasta de a sta și a te bucura de soare pe o frunză de
lotus nu trebuie înțeleasă drept un îndemn spre lene. Mesajul prietenei lui
Shapiro era în total acord cu personalitatea acestuia, una înclinată spre
realizări extrordinare și dispusă la muncă grea, doar că venea cu
promisiunea unei căi mai sănătoase de a face toate aceste lucruri. De fapt, îl
ajuta să obțină mai multe de la viață, prin simplul fapt de a-și îngădui să se
bucure mai degrabă de munca pe care o desfășoară în prezent și nu de a-și
amâna bucuria de a simți fericirea cândva peste cinci ani în viitor – perioadă
în care cu siguranța își va schimba planul actual cu altul. Aceste cuvinte i-au
schimbat total perspectiva asupra lucrurilor lui Shapiro, acesta reinventându-
se și devenind un avocat al abolirii obiectivelor.

Deloc surprinzător, companiile care-l plătesc pe Steve Shapiro pentru

sfaturile sale se arată deseori sceptice în legătură cu cele afirmate mai sus:
„Oamenii se uită uneori la mine într-un mod ciudat“, spune el. Chris Kayes s-
a întâlnit, la rândul său, cu o asemenea opoziție: „În fiecare companie pe
care o vizitez există mereu unii manageri care-mi spun: «Știi care e
problema, că tot ceea ce au făcut alpiniștii aceia pe Everest – să-și asume
riscuri enorme, să ignore consecințele acțiunilor și să acționeze după cum îi
taie capul – e cam ceea ce mi-aș dori să facă și oamenii mei la locul de
muncă!»“ Contraargumentul pe care Shapiro îl aduce clienților săi sceptici
începe cu apelul la „fericire și la valoare în sine a lucrurilor“: a trăi simplu
fără obligația setării unor obiective îi face pe oameni mai fericiți. Într-o
cercetare pe care acesta a întreprins-o pe un grup de adulți americani, 41%
dintre ei au afirmat că atingerea obiectivelor produse nu i-au făcut mai
fericiți ca înainte, în timp ce 8% au spus că obiectivele setate i-au făcut

să piardă o prietenie, un soț sau o soție ori o altă relație importantă pentru
ei. 32% au menționat faptul că, pe măsură ce și-au setat mai multe
obiective, cu atât mai stresați s-au simțit, deși 52% dintre aceștia au
mărturisit că unul dintre obiective era tocmai de a elimina stresul din viața
lor.
Șefii, în schimb, sunt mai sensibili la un alt argument adus de Shapiro: pe
măsură ce renunți la a mai fixa obiective sau măcar nu le expui atât de rigid,
angajații devin din ce în ce mai productivi. Pe urmă, îi seduce pe aceștia cu
anecdota despre eficacitatea funcționării fără obiective setate, povestindu-le
istoria pe care a trăit-o el când a lucrat cu o echipă de piloți a unei mărci de
Formula 1. Acestora li s-a spus că nu vor mai fi evaluați după criterii de
depășire a anumitor limite de viteză, ci mai degrabă după stilul de șofat.
Instruiți fiind să se concentreze pe „finețea“ actului de a șofa – în loc să fie
atenți la depășirea unor timpi de parcurgere a anumitor distanțe –, au sfârșit
prin a fi mai performanți decât înainte. Apoi, venea și povestea echipei de
vânzări care în lipsa unor plafoane a ajuns chiar să le depășească – acestea
rămânând secrete pentru toți cei care vindeau. „Poți avea o idee cât se poate
de clară asupra lucrurilor chiar fără a avea un obiectiv specific sau o viziune
precisă asupra viitorului“, mi-a spus Shapiro. „E ca improvizația la jazz. Totul
ține de modul în care reușești să te învârți cu un scop anume.“

Totuși, în ultima vreme, beneficiile lipsei fixării de obiective au început să fie

privite în mediul de afaceri cu ceva mai multă seriozitate. În urmă cu ceva
ani, cercetătoarea Saras Sarasvathy a recrutat 44 de antreprenori care
îndeplineau una dintre condițiile predeterminate a ceea ce înțelegem noi prin
„succes“: aveau fiecare dintre ei cel puțin cincisprezece ani de experiență în
business și listaseră la bursă cel puțin o companie. Apoi, le-a fost prezentat
în detaliu un scenariu ipotetic despre un potențial nou software de succes.
(Software-ul era conceput pentru a-i ajuta pe antreprenori să lanseze noi
afaceri.) Pe urmă, Sarasvathy l-a intervievat timp de două ore pe fiecare
participant, pentru a vedea cum iau aceștia ideea promițătoare, dar foartă
vagă de a scoate bani din acest software. Ea a cules sute de pagini cu
transcrierile acestor interviuri – apoi alte câteva sute, pentru a avea un
termen de comparație, cu directori executivi ai unor mari companii
răspunzând la aceeași sarcină într-un experiment efectuat în paralel.

Tindem să ne imaginăm că abilitatea specială a unui antreprenor constă în a

avea o idee originală și mai apoi de a lupta ca această viziune să se
transforme în realitate. Dar interviurile pe care Sarasvathy le-a purtat cu
antreprenorii au scos rareori acest lucru la iveală. Scopul final al acțiunilor le
era adeseori învăluit în mister, iar modul lor de a acționa scotea la iveală
tocmai acest lucru și, mai mult de atât, era în total dezacord cu doctrina
formulată de Latham și Locke. Aproape niciunul dintre ei nu a sugerat
necesitatea redactării unui plan de afaceri detaliat sau a unei cercetări de
piață exhaustive prin care să rafineze detaliile produsului pe care doreau să-l
lanseze. („Nu cred în cercetările de piață. Cineva mi-a spus odată că singurul
lucru de care ai nevoie este un client. Așa că, în loc să pui zeci de întrebări,
mai bine încerci să faci câteva vânzări“, i-a spus un participant lui
Sarasvathy.) Antreprenorii nu gândeau ca niște bucătari-șefi, având viziunea
unui fel de mâncare, pentru ca mai apoi să caute ingredientele necesare. Se
comportau mai degrabă ca niște bucătari de ocazie care gătesc acasă cu ce
au prin frigider, gândindu-se mai apoi la ce anume ar putea face cu
ingredientele găsite. „Am trăit întotdeauna după principiul «gata, foc,
țintește». Cred că dacă petreci prea mult timp spunându-ți «gata, țintește,
țintește, țintește», nu o să apuci să vezi niciodată toate acele lucruri bune
care s-ar putea întâmpla dacă chiar ai acționa.Cred că planurile de afaceri
sunt niște chestii interesante, dar nu au niciun sens până la urmă, deoarece
nu poți prinde în ele toate lucrurile care se pot întâmpla“, a spus un
participant la studiu. Cea mai valoroasă abilitate a unui antreprenor de
succes, după cum e convins Chris Kayes, nu e nici „viziunea“, nici „pasiunea“
sau insistența neclintită de a distruge orice barieră care stă între tine și
recompensa de care ești obsedat. Mai degrabă, e vorba despre abilitatea de
a adopta o abordare neconvențională asupra procesului de învățare: o
flexibilitate în a improviza nu doar în metoda prin care să obții ceea ce îți
dorești, ci legat de ce anume îți dorești și în ce direcție de îndrepți. Această
flexibilitate poate fi însă înăbușită de o fixare rigidă pe un anumit obiectiv.

Saras Sarasvathy și-a distilat abordarea antiobiective într-un set de principii

pe care le denumește „efectualism“4. E o perspectivă cu implicații mai largi
care depășesc cu mult lumea antreprenoriatului, poate servi chiar și drept
filosofie de viață. Oamenii cu o „minte cauzală“, pentru a folosi terminologia
lui Sarasvathy, sunt aceia care își aleg sau le este dat un obiectiv specific, iar
pe urmă, pornind de la mijloacele pe care le au la dispoziție, întocmesc un
plan pentru atingerea acestuia. Oamenii cu o minte „efectualistă“, pe de altă
parte, examinează mai întâi ce mijloace au la dispoziție, iar apoi își
imaginează unde i-ar putea duce acestea sau care este pasul următor
provizoriu pe care-l pot face cu acele mijloace. În cercul efectualiștilor îi
găsim pe bucătarul de ocazie care gătește cu ce găsește prin frigider, pe
inventatorul care realizează că turbina de la aspirator poate fi adaptată la un
ventilator, pe avocatul nefericit care realizează că pasiunea sa pentru
fotografie, pentru care deține deja echipamentul și abilitățile necesare, se
poate transforma într-o slujbă cu normă întreagă. La baza „efectualismului“
stă principiul „Vrabiei din Mână“: „Începe cu mijloacele pe care le ai la
dispoziție. Nu aștepta oportunitatea perfectă. Acționează pe baza a ceea ce
ai deja la dispoziție: cine ești tu, ce știi tu și pe cine știi tu“. Un al doilea
principiu este cel al „Pierderilor pe care ți le Permiți“: nu te lăsa condus de
gândurile care-ți spun cât de minunate vor fi recompensele dacă te vei
bucura de succes, ci mai degrabă – și aici vom observa similitudinile cu
principiul stoic de a-ți îndrepta atenția asupra celui mai prost scenariu –
întreabă-te cât de mari vor fi pierderile în cazul în care eșuezi. Atâta timp cât
crezi că acestea sunt acceptabile, e tot ce ai nevoie să știi. Mergi mai
departe cu un pas și vezi ce se întâmplă.

„Mergi mai departe și vezi ce se întâmplă“ ar putea fi motto-ul acestei întregi

abordări legate de modul în care să trăim și să muncim, unul care e plin de
miez, nu confuz cum le-ar putea suna unora. „Nevoia de certitudini
blochează căutarea unui sens al vieții“, după cum bine a spus psihologul
Erich Fromm. „Incertitudinea este condiția principală care-l impulsionează pe
un om să-și descopere puterea.“ Incertitudinea e locul în care lucrurile se
întâmplă. E locul în care oportunitățile – pentru succes, fericire și trai
armonios – ne așteaptă.

„A fi un om bun înseamnă a avea un anumit gen de deschidere în fața lumii,

o abilitate de a te încrede în faptul că anumite lucruri sunt dincolo de
controlul tău și că acestea te pot aduce în mijlocul unor circumstanțe pe care
tu nu le-ai determinat în niciun fel. Iar toate acestea spun ceva important
despre ce înseamnă a duce o viață etică: anume că e bazată pe încrederea în
incertitudine și pe disponibilitatea de a fi expus acesteia. Pentru a folosi o
comparație ca să ilustrăm acest fapt, ne putem gândi mai degrabă la o
plantă decât la un giuvaier: tocmai fragilitatea acesteia îi conferă o
frumusețe aparte, una inseperabilă de acest caracter fragil“, concluzionează
MarthaNassbaum, aplicând principiile expuse mai sus asupra domeniului său
de expertiză, etica.5

Cine-i acolo?

CUM SĂ TRECI PESTE TINE ÎNSUȚI

„De ce ești nefericit? Deoarece 99,9% din tot ceea ce gândești și

din tot ceea ce faci e pentru tine însuți – doar că un asemenea

personaj nu există decât în capul tău.“

– Wei Wu Wei

Dacă v-ați plimbat prin parcul din Russell Square, din centrul Londrei, cândva
pe la sfârșitul anilor 1970, e posibil să fi remarcat un bărbat slăbuț undeva la
30 de ani, cu trăsături delicate, aproape ca cele ale unui elf, care nu făcea
nimic altceva decât să stea singur pe o bancă. Timp de aproape doi ani, dacă
e să-i dăm crezare propriei relatări, Ulrich Tolle a stat pe băncile din parc cât
era ziua de lungă, cu excepția momentelor în care ningea sau ploua foarte
tare, când se refugia în bibliotecile publice din apropierea parcului. Nopțile și
le petrecea pe canapelele unor prieteni toleranți și, ocazional, atunci când
toleranța acestora dispărea, dormea printre tufele din Hampstead Heath. Cu
toate acestea, e puțin probabil să-l fi observat prin parc. Tolle era un nimeni.
El nu ar fi perceput această etichetă drept o insultă, deoarece, din
perspectiva sa, acest lucru era cumva literalmente adevărat.

Cu câteva luni înainte de a-și începe perioada de stat pe bancă în parc, Tolle
locuia singur într-un bloc de nefamiliști în Belsize Park, undeva în nord-vestul
Londrei. Tocmai ce-și luase o diplomă de licență de la University of London și
trăia o depresie care-l târa până-n punctul în care visa doar la sinucidere.
Apoi, așa cum povestește el, într-o noapte în care se simțea mai
deznădăjduit decât de obicei, ceva s-a întâmplat. Cum stătea așa letargic în
pat, pe întuneric, a trecut printr-o experiență spirituală cataclismică și
înfiorătoare care, după cum chiar el spune, „i-a șters complet vechea
identitate“. „La început am simțit un mic fior“, își amintește el după ani. „Pe
urmă m-a cuprins un sentiment de groază și tot corpul a început să-mi
tremure... mă simțeam de parcă eram absorbit într-un spațiu vid și că acest
vid era undeva mai degrabă în interiorul meu, decât în exterior. Dintr-odată,
nu am mai simțit nicio frică și m-am lăsat să alunec în acel vid. Nu mai am
amintiri despre ce anume s-a întâmplat după aia.“ Și-a pierdut cunoștința.

Atunci când s-a trezit a doua zi, a știut instinctual că nu mai este aceeași
persoană ca înainte. Dar ce anume s-a întâmplat părea mult mai dureros și
mai fundamental de atât: cumva, într-un mod în care nu putea fi descris în
cuvinte, nu se mai simțea ca și cum ar avea o identitate personală. Acel „eu“
nu mai era deloc prezent. În schimb, Tolle avea un sentiment intens de
„neîntreruptă pace și fericire“, care s-a mai domolit puțin după o o vreme,
dar nu l-a mai părăsit niciodată. „Mă plimbam prin oraș plin de uimire în fața
miracolului vieții pe pământ, ca și cum eram un nou născut“, scrie el. În scurt
timp a renunțat și la garsoniera din blocul de nefamiliști. Cum nu avea niciun
planpersonal, nicio listă de lucruri de făcut și niciun gând care să-i spună ce
anume să facă cu viața lui, faptul că-și petrecea zilele stând pe bancă în
parcul din Russell Square nu i s-a părut nicio clipă ceva ciudat. Nu găsea
niciun motiv pentru care nu ar face una ca asta. Așa că, într-o stare de
perfectă pace, chiar așa a și făcut.
La ceva timp după criza spirituală din căminul de nefamiliști, Ulrich Tolle și-a
schimbat numele în Eckhart Tolle și a început să scrie și să vorbească despre
experiențele sale. Câțiva ani mai târziu, o altă forță cataclismică – Oprah
Winfrey – l-a ajutat să se propulseze pe poziția de care se bucură astăzi, de
cel mai bine vândut autor „spiritual“ în viață, fără însă a contesta în vreun fel
poziția lui Dalai Lama. Aceste date nu l-au făcut mai credibil, iar unii, mai
sceptici, i-au pus la îndoială chiar povestea transformării sale. Tolle spune că
nu-l deranjează cei care se îndoiesc de istoria sa, deși s-ar putea spune că
nici nu are o altă alegere la îndemână: atunci când vii în fața lumii și spui că
tu sălășluiești pe tărâmul liniștii infinite, nu prea poți să fii tăios cu cei care
nu te cred pe cuvânt.

Chiar și tu ești îndreptățit să-ți pui întrebarea dacă o asemenea figură ca

Tolle are ceva de-a face cu „calea negativă“ spre fericire. Până la urmă,
cărțile care stau pe raftul de minte/trup/spirit, unde se află și cele ale lui
Tolle, slujesc adeseori „cultului optimismului“. Iar sprijinul oferit de Oprah e
un alt mare semn de întrebare, dacă ne gândim doar că de același tip de
suport s-a bucurat și cartea The Secret, simbol a gândirii pozitive magice,
precum și multe alte cărți scrise de fel de fel de guru spirituali. Primul
bestseller scris de Tolle, The Power of Now, a fost fotografiat la un moment
dat sub brațul divei Paris Hilton, atunci când aceasta se pregătea să-și
ispășească cele 45 de zile de pedeapsă cu închisoarea în 2007. Dar, în ciuda
acestor lucruri, ceea ce i s-a întâmplat lui Tolle în aceea noapte în căminul de
familiști din Belsize Park ne interesează dintr-un motiv anume – perspectiva
pe care acesta o aduce asupra unui subiect pe care mulți dintre noi îl iau de-
a gata: ideea existenței eului.

Până acum, în această carte, am explorat împreună cum anumite abordări

convenționale asupra fericirii și succesului par a fi contraproductive tocmai
dintr-un motiv anume: există ceva în chiar demersul de a obține fericirea și
de a atinge succesul care sabotează bunul mers al acestor acțiuni. Dar mai
există și un alt motiv, ba chiar unul mai tulburător. Dar dacă problema nu e
doar una legată de tehnică? Dacă facem o eroare nu atât în legătură cu
modul în care să obținem schimbările pe care ni le dorim, cât legat de
percepția noastră greșită a naturii eului pe care încercăm s-o schimbăm? A
lua în discuție certitudinile pe care le avem atunci când vorbim despre eul
nostru poate deschide o perspectivă diferită în studiul psihologiei fericirii. Iar
The Power of Now – care e, într-adevăr, plină de referințe precum „câmpuri
energetice“, „frecvențe vibraționale“ și alte asemenea – pune sub semnul
întrebării aceste certitudini încă din titlul primului capitol: „Tu nu ești mintea
ta!“ Ia gândiți-vă la aceste cuvinte dacă aveți curaj…
Ideea reexaminării certitudinilor pe care le avem despre eul nostru nu a
apărut – în mod clar – odată cu Eckhart Tolle. E o preocupare antică, o temă
centrală în budism și în alte tradiții filosofice și religioase – o tematică ce
apare atât de des în istoria religioasă și spirituală a umanității, încât face
parte din ceea ce Aldous Huxley și alții au numit „filosofia perenă“. Tolle nu
spunea nimic nou. Dar mi-am dorit să-i fac o vizită deoarece el pretindea că
a experimentat, ba chiar la prima mână, totul legat de acest subiect. În plus,
era și dornic să vorbească despre asta.Am presupus sau poate chiar am
sperat că Tolle arată ca un guru de duzină, locuind într-un ashram, puțin
supraponderal și îmbătat de propria-i putere, îmbrăcat în robe elaborate și
înconjurat de acoliți care-l adoră. În cele din urmă, s-a dovedit că nu era
deloc așa, acesta locuia într-un apartament drăguț, dar relativ înghesuit,
aflat într-o clădire din Vancouver, Canada, doar la câteva străzi distanță de
campusul Universității British Columbia. Mi-a răspuns chiar el la ușă; părea
ușor gârbovit. Avea acum 60 de ani, o față ascuțită și era îmbrăcat nu într-un
halat auriu, ci într-o cămașă portocalie total demodată și o pereche de
pantaloni largi de culoarea maro. Mi-a arătat un fotoliu de piele, pe care m-
am și așezat, iar el s-a pus pe o canapea aflată în fața mea, așteptând ca eu
să spun ceva.

În compania lui Tolle, după cum mi-am dat seama rapid, se practică mult
așteptarea. La fel ca atunci când stătea pe băncile din Russel Square, părea
total confortabil în această situație, fără să simtă nevoia de a umple liniștea
cu ceva, fără nicio presiune de a schimba lucrurile în vreun fel. Eu, în schimb,
nu mă simțeam prea confortabil. Nu găseam nimic anume ce să spun. Chiar
și simpla abordare „Cum te simți?“, mi-am dat seama, era o deschidere
problematică din moment ce acel „tu“ era tocmai subiectul pus sub semnul
întrebării.

Puține lucruri par mai evidente, fundamentale și de netăgăduit precum

conceptul de „eu“. Indiferent de ce incertitudini te macină legat de modul în
care trăiești – cum să fii fericit, cum se te comporți etic sau ce carieră să-ți
alegi –, e foarte posibil să ai certitudinea de nezdruncinat că toate aceste
lucruri i se întâmplă unei entități singulare și ușor de identificat pe nume
„tu“. Acesta pare un concept solid și, într-adevăr, e punctul de plecare al
bine-cunoscutei propoziții din întreaga istorie a filosofiei vestice, aparținând
filosofului francez Rene Descartes: Cogito ergo sum: „Gândesc, deci exist.“
Puține sunt lucrurile legate de existența noastră de care putem fi absolut
siguri, după cum și-a dat seama Descartes. Dar putem avea încredere în
faptul că noi suntem noi, ceea ce înseamnă, în cel mai simplu mod cu
putință, că noi suntem cei pe care îi luăm ca atare.
Merită, însă, să urmărim raționamentul lui Descartes mai îndeaproape.
Imaginați-vă, spune el, un duh rău care este determinat să ne joace cât mai
multe feste posibil – un duh „pe atât de inteligent și de amăgitor, pe cât este
de puternic, care își direcționează toate eforturile în a te duce pe căi greșite“.
Dar cât de departe poate merge acest duh cu amăgirea? Nu uitați, ne spune
Descartes, că noi ne bazăm toată înțelegerea lumii exterioare pe cele cinci
simțuri: nu putem cunoaște nimic din ce este exterior corpului nostru decât
dacă îl atingem, îl vedem, îl auzim, îl mirosim sau îl gustăm. Așa că acest
duh, care este suficient de puternic și extraordinar de malefic, ar putea, în
principiu, să aranjeze în așa fel lucrurile astfel încât tot ceea ce noi credem
că știm despre lume să fie de fapt rezultatul unei iluzii extrem de detaliate și
convingătoare. Privind în exterior din interiorul minții noastre, cum putem fi
noi absolut siguri că „cerul, aerul, pământul, culorile, formele și toate
celelalte lucruri“ nu sunt doar „niște iluzii“ pe care duhul cel rău „le-a creat
pentru a ne amăgi“, se întreabă Descartes. Cineva ar putea spune că tot
acest scenariu este unul absurd, dar nu la astfel de abordări se gândea
Descartes. El aducea în discuție o interogație filosofică care a ajuns să fie
cunoscută sub numele de „îndoială sistematică“, o abordare prin care
încerca să separe de restul lucrurilor acele cunoștințe despre care poți spune
în mod sigur că sunt certe.

Totuși, duhul rău al lui Descartes poate merge mult mai departe. (Până la
urmă, echiar extraordinar de malefic.) Dacă tot poate trimite semnale
înșelătoare creierului nostru, el ar putea chiar să preia controlul asupra
simțurilor noastre – convingându-ne că avem un corp. Cine știe, poate în
realitate, nici nu avem unul. Poate ești doar un creier într-un borcan aflat pe
un raft în laboratorul duhului cel rău. Cum poți fi sigur de toate astea?
Paralelele cu filmul The Matrix, lansat în anul 1999, nu sunt simple
coincidențe: acest film nu e altceva decât o meditație contemporană asupra
ideilor puse în discuție de Descartes în secolul al XVII-lea. „Cineva care a
văzut The Matrix se întreabă cumva în mod natural: de unde să știu eu că nu
mă aflu în Matrix? Cum pot să știu eu dacă nu cumva lumea este, de fapt, o
șaradă sofisticată, pusă la cale de niște inteligențe supraumane într-un mod
care nouă, oamenilor, ne scapă?“, spune filosoful Christopher Grau.

Dar, în ciuda acestor posibilități amăgitoare, există un singur lucru, și doar

unul singur, legat de ce anume experimentezi despre care nu poți spune că
este o iluzie, ne spune Descartes – iar acela este tocmai faptul că tu ești cel
care experimentează lucrurile. Chiar și o persoană care se teme de faptul că
este pur și simplu amăgită la modul literal de tot ce o înconjoară, știe în mod
sigur că „el“ sau „ea“ este cea amăgită. Duhul cel rău nu poate schimba
lucrurile în acest caz. „Propoziția «Gândesc, deci exist» este prima și cea mai
sigură dovadă că eu sunt cel care îmi pun gândurile în ordine“, scrie
Descartes. S-ar putea să nu afli prea multe plecând de la o asemenea
certitudine. Dar măcar știi cine ești tu. Acest sentiment de a fi tu nu poate fi
o iluzie – deoarece acest „tu“ este tocmai cel care experimentează toate
aceste lucruri ce pot părea iluzorii la un moment dat. Cineva trebuie să
existe, tocmai pentru a putea fi amăgit.

Dar chiar așa stau lucrurile? Unul dintre primii oameni care au sesizat o
potențială eroare în acest tip de raționament a fost un filosof francez
contemporan cu Descartes, preotul Pierre Gassendi, care și-a dedicat o mare
parte din viață încercând, fără prea mare folos ce-i drept, să convingă Europa
că starul-filosof – pe care toți l-au luat în brațe – a înțeles lucrurile cam pe
dos. Metoda „îndoielii sistematice“ brevetată de Descartes avea drept
intenție eliminarea tuturor acelor presupuneri despre natura realității asupra
cărora nu avem nicio garanție. Doar că în spatele acestei propoziții Cogito
ergo sum se ascunde o ultimă presupunere diavolească, spune Gassendi.
Doar pentru că acest proces de gândire se desfășoară, nu înseamnă că
putem spune – așa cum a făcut-o Descartes – că acesta este efectuat de un
factor singular, unitar și gânditor în același timp – de un „eu“ anume. Așa
cum bine a menționat mai târziu omul de știință german Georg Lichtenburg,
ceea ce Descartes a reușit să descopere, de fapt, e că „procesul de gândire
există“, dar în niciun caz ideea că „Gândesc, deci exist“.

Filosoful scoțian David Hume a fost cel care în prima jumătate a secolului al
XVIII-lea a reușit să ilustreze în mod clar, printr-un experiment, de gândire,
această prejudecată ascunsă. Lăsați la o parte îndoiala sistematică, ne
sugerează Hume: în schimb, încercați să vă îndreptați atenția spre interior și
să găsiți acel ceva pe care-l numiți „eu“. Hume a făcut el însuși această
încercare de mai multe ori, doar că niciodată nu a avut succes în acest
demers – în locul unui „eu“ anume, tot ce a găsit au fost procese specifice:
emoții, senzații, gânduri. Unde era acest eu care simțea aceste emoții și
senzații sau gândea aceste gânduri? Hume se simțea prins în încurcătură:

„De fiecare dată când am încercat să mă apropii de ceea ce aș numi eul

meu, m-am trezit dând peste niște percepții particulare, de căldură sau
răceală, lumină sau întuneric, dragoste sau ură, durere sau plăcere. Atunci
când aceste percepții suntînlăturate într-un fel sau altul, atunci când dorm
spre exemplu, perioadă în care devin insensibil față de mine însumi, se poate
chiar spune că acestea nu există deloc. Dacă cineva de bună credință îmi
poate spune că are o altă percepție de sine decât cea expusă mai sus,
trebuie să mărturisesc că simt că nu judecăm lucrurile la fel“.

Totuși, nu e ceva total de neconceput pentru el, ca alți oameni – posibil chiar
toți ceilalți oameni cu excepția sa – să aibă într-adevăr un soi de eu clar
localizat și ușor identificabil, conchide Hume. Până la urmă, lumea interioară
la care are acces este doar cea a lui David Hume, așa că nu ar avea cum să
demonstreze altceva. Dar se îndoiește că așa stau lucrurile. „Aș îndrăzni să
afirm că toți ceilalți nu sunt nimic altceva, la rândul lor, decât niște pachete
sau colecții de diferite percepții, care se succed rapid una după alta într-un
flux și o mișcare perpetuă.“

Neuroștiințele moderne au furnizat noi dovezi clare în favoarea suspiciunii

care spune că eul nu e acel „lucru“ pe care ni-l imaginăm noi a fi – sau cum
spune neuropsihologul Paul Brooks nu e acel „centru din creier unde toate
lucrurile se adună“. O bună ilustrare a acestui fapt o constituie
experimentele în care sunt implicați pacienți cu „creierul scindat“ – indivizi
care au corpusul callosum, partea creierului care leagă emisfera stângă de
cea dreaptă, sever afectată. Așa cum a demonstrat psihologul Michael
Gazzinga, pacienții cu „creierul scindat“ se comportă ca și cum fiecare
emisferă cerebrală în parte este un eu independent. Într-unul dintre
experimentele sale, cuvântul „plimbare“ a fost proiectat doar emisferei
drepte din creierul unui pacient. Acesta s-a ridicat și a început să se plimbe,
iar atunci când a fost întrebat de ce anume a făcut acest gest, emisfera sa
stângă, cea responsabilă de limbaj, a venit repede cu un răspuns
convingător: „Să-mi iau o Coca-Cola“. Fiecare emisferă în parte pare capabilă
să acționeze într-un fel anume încât să tindem spre a le identifica drept „eu“.
Dar, așa cum a menționat filosoful Julian Baggini, niciunul dintre aceste
lucruri nu arată că eul „nu există“ – simplul fapt că e mai degrabă o colecție
complexă de fenomene, și nu un singur lucru în sine nu înseamnă că acestea
nu sunt reale. O „colecție de percepții“, pentru a folosi expresia lui Hume,
rămâne totuși o colecție reală de percepții. Doar că problema crucială
rămâne insă aceea că ne-am obișnuit să folosim un termen și un concept –
acela de „eu“ – care, la o examinare mai atentă, nu este deloc ce pare a fi.

Eckhart Tolle s-a uitat spre mine și a clipit amabil din pleoape.

„Vă mulțumesc mult pentru timpul acordat“, am început ezitant, pentru ca

imediat să-mi fac un proces de conștiință legat de faptul că nu-mi amintisem
că „timpul“ este unul dintre acele lucruri despre care Tolle spunea că nu le
mai vede niciun sens. „Timpul nu e un lucru prețios“, scrie el în The Power of
Now, și asta deorece este o iluzie. Doar prezentul, acel „acum“, e real.

Mai multe despre acest subiect vom vorbi mai târziu, oricât de ironic ar suna
asta în acest context.

„E chiar o plăcere“, a replicat el, clipind din nou, amabil, și așteptând.

Această așteptare, urmată de un zâmbet și apoi de un clipit intermitent, era
ceva ce mai văzusem la el, e drept de la ceva distanță. În urmă cu ceva ani,
Oprah Winfrey, pe vremea când îi promova acestuia cărțile în cadrul talk-
show-ului ei, l-a convins pe Tolle să participe la un seminar video online, pe
perioada căruia l-a prezentat în mod repetat drept un lider spiritual cu
puterea de a schimba conștiința umanității. Tolle doar zâmbea și clipea, iar
Winfrey părea total descurajată de disponibilitatea acestuia de a încălca una
dintre regulile de aur ale televiziunii: fără prea mari perioade de liniște.Vocea
pe care o auzeam în capul meu – cea care avea dreptate la momentul
respectiv, criticându-mă pentru că nu găsisem o întrebare de deschidere mai
plină de sens – apare doar atunci când suntem stresați, iar eu mă simțeam
așa cu siguranță. Doar că punctul de plecare al filosofiei lui Eckhart Tolle –
așa cum a început să-mi explice după ce în cele din urmă am reușit să-i pun
o întrebare – e că noi ne petrecem toată viața în compania unor astfel de
voci. Această voce judecă și interpretează realități, ne determină reacțiile
emoționale și sporovăiește încontinuu și atât de zgomotos, încât sfârșim prin
a ne identifica cu aceasta: ne imaginăm că noi suntem aceia care sporovăie.
Dacă te îndoiești că așa ar sta lucrurile în mintea ta, ia în calcul posibilitatea
ca tu să ai aceste îndoieli tocmai din cauza unei identificări într-atât de
puternice, încât nici măcar nu mai auzi sporovăială din capul tău. „Există
această identificare completă cu gândurile care-ți trec prin cap“, îmi spune
Tolle, cu o umbră de accent german nativ, atunci când îl întreb care este cea
mai mare barieră pe care oamenii o au în calea fericirii. „E o totală absență a
conștiinței, cu excepția prezenței gândurilor care ne trec continuu prin minte.
E starea de totală identificare cu vocile din capul tău“ – punct în care a emis
un chicotit de neamț autentic – „și chiar crezi că tu ești vocile pe care le
auzi!“

În cartea sa, A New Earth, Tolle povestește un incident petrecut cu câteva

luni înainte de experiența nocturnă din căminul de nefamiliști din Belsize
Park, care privit din exterior pare total lipsit de importanță. A fost pentru
prima dată când și-a dat seama cât de mult se identifica el cu propriile
gânduri. Pe vremea aceea, își petrecea mult timp studiind în biblioteca din
cadrul University of London, unde ajungea în fiecare dimineață cu metroul:
„Într-una dintre aceste călătorii, o femeie la vreo 30 de ani stătea pe banca
din fața mea. O mai văzusem de câteva ori la metrou. Era și greu să n-o
remarci. Deși vagonul de metrou era plin ochi, locurile din dreapta și stânga
sa erau neocupate, motivul fiind, fără îndoială, acela că părea realmente
nebună. Era extrem de tensionată și vorbea neîncetat cu voce tare, de una
singură. Era atât de absorbită de propriile gânduri, încât nu părea deloc
conștientă de prezența altor oameni în jurul său. Monologul său suna ceva de
genul: «Și apoi mi-a zis mie... așa că eu i-am spus: ești o mincinoasă, cum
îndrăznești să mă acuzi de așa ceva... când tu ai profitat de mine de fiecare
dată... am avut încredere în tine, iar tu mi-ai trădat încrederea»“.

Femeia a coborât în aceeași stație ca Tolle. Din pură curiozitate, acesta a

decis să o urmărească, până în punctul în care și-a dat seama că și ea se
îndrepta spre aceeași bibliotecă universitară ca și el. Pe Tolle, acest
eveniment l-a tulburat să-l tulbure. El era un student ambițios și determinat
care credea că cercetarea academică reprezintă apogeul activității umane,
iar despre universitatea pe care o urma credea că este sediul unei elite de
intelectuali împliniți sau măcar aspiranți la această condiție. Își amintește că
s-a întrebat: „Cum este posibil ca o persoană atât de nebună ca femeia din
fața sa să facă parte din toate acestea?“

„Încă mă gândeam la ea atunci când eram în toaleta bărbaților, chiar înainte

de a intra la bibliotecă. Mă spălam pe mâini și mă gândeam: sper să nu
ajung la fel ca ea. Bărbatul de lângă mine s-a uitat brusc în direcția mea, iar
eu am fost șocat să-mi dau seama că nu doar gândisem aceste cuvinte, ci le
rostisem cu voce tare. «Dumnezeule, sunt deja ca ea», mi-am spus în
gând!“Am tresărit puțin când am auzit această poveste, aducându-mi aminte
de exercițiul meu stoic de a anunța stațiile de metrou cu voce tare. Eu îl
făcusem cu intenția de a învăța să tolerez gândul că oamenii ar putea crede
despre mine că sunt nebun. Tolle avea însă o perspectivă mai radicală asupra
acestui subiect: aceea că există o linie foarte fină care-i diferențiază pe
oamenii „nebuni“ de restul. Principala diferență constă în faptul că noi, cei
„non-nebuni“, reușim, în marea majoritate a timpului, să păstrăm de neauzit
pentru ceilalți sporovăiala din capul nostru.

Abia atunci când ne identificăm cu această pălăvrăgeală interioară, când

ajungem să gândim despre ea că suntem noi, procesul de gândire devine
unul compulsiv, îmi explică Tolle. Facem acest lucru fără încetare, iar gândul
că poate am avea nevoie de o pauză de gândire nu ne trece niciodată prin
minte. A exista și a gândi sunt cumva privite ca unul și același lucru. „A nu fi
capabil să te oprești din a gândi e o mare problemă“, îmi spune Tolle. „Dar
noi nu ne dăm seama de acest lucru și asta deoarece toată lumea suferă de
această problemă. Așa că am ajuns s-o considerăm o chestiune normală.“
Acestui eu pe care-l construim prin identificarea cu propriile gânduri Tolle îi
spune „ego“. (Alți gânditori folosesc acest termen pentru a exprima alte
lucruri.) Iar prin definiție, a trăi în slujba egoului nu-ți va aduce niciodată
fericirea.

Dar de ce nu poate egoul să ne aducă fericirea? Argumentul lui Tolle în

sprijinul acestui fapt e în acord cu filosofia stoică, ce afirmă că tocmai
credințele pe care le avem noi despre lume sunt sursa stării de stress de care
suferim. Doar că el duce lucrurile puțin mai departe, sugerându-ne că
identificarea noastră cu aceste credințe, precum și cu celelalte lucruri o
percepem ca fiind adevărata noastră natură. Nu numai că suntem afectați de
aceste gânduri, dar ne și imaginăm că suntem aceste gânduri. În opinia lui
Tolle, acest ego are o viață proprie, una care se autosusține prin procesul
nemulțumirii continue – fenomen ce apare printr-un conflict permanent cu
clipa prezentă, întreținut de opoziția cuiva la ceea ce se întâmplă în exterior
și proiectarea lucrurilor în viitor –, așa că starea de fericire va fi atinsă mereu
altcândva, dar niciodată acum. Egoul se hrănește cu aceste drame, după
cum îi place lui Tolle să spună. Gândirea își poate trage seva din astfel de
dramolete. Mai mult, ea înflorește atunci când se concentrează pe viitor;
până la urmă e destul de dificil să gândești compulsiv despre clipa prezentă.
Dacă toate cele de mai sus sunt adevărate, atunci suntem condamnați la
nefericire. Gândirea compulsivă e cea pe care o punem în centrul existenței
noastre, dar tot ea e cea care ne face să ne simțim nemulțumiți de propria
viață.

Modul prin care putem ieși din această capcană nu e acela de a ne opri din
gândit – a gândi este un lucru extrem de folositor –, ci de a nu ne mai
identifica cu gândurile noastre: să încetăm să privim gândurile ca fiind „eu“
și să înțelegem, după cum scrie și în The Power of Now, că „tu nu ești mintea
ta“. Ar trebui să ne folosim mintea ca pe un instrument, în loc să lăsăm ca
mintea să ne folosească pe noi, așa cum se întâmplă în mod curent. Atunci
când Descartes a spus „Gândesc, deci exist“, el nu a descoperit „adevărul
fundamental“, ci, după cum ne atrage atenția Tolle, a exprimat o „eroare
esențială“.

Ceea ce Tolle pretinde că i s-a întâmplat în acea noapte e tocmai acest

proces de dezidentificare de propria sa gândire. La acel moment, tocmai ce
absolvise un masterat în istorie și lingvistică și se pregătea pentru un
doctorat. „Mă descurcasem bine deoarece eram motivat de teama de a nu
face lucrurile ca lumea“, își aduce el aminte. „Așa că am tras din greu.“ Se
privea pe sine drept un intelectual în devenire și era „convins cătoate
răspunsurile cu privire la dilemele existenței umane se pot obține prin
intermediul intelectului – adică prin intermediul gândirii“. Doar că acest efort
intelectual nu l-a făcut să se simtă mai fericit, iar această constatare l-a făcut
să se simtă chiar și mai rău. „Trăiam într-o continuă stare de anxietate“, își
aduce el aminte. Gradual, iar apoi dezlănțuit, starea de anxietate atingea
cote din ce în ce mai paroxistice. Cineva trebuia să cedeze. Iar în acea
noapte, la scurt timp după ce a împlinit 29 de ani, acest lucru s-a întâmplat:

„M-am trezit în toiul nopții cu o senzație de frică absolută. Nu era prima dată
când mă trezeam cu astfel de stări, doar că, de această dată, totul era mult
mai intens ca niciodată. Liniștea nopții, contururile vagi ale pieselor de
mobilier aflate în întuneric, zgomotul unui tramvai în depărtare – totul îmi
părea atât de străin, atât de ostil și într-atât de lipsit de sens, încât îmi crea o
stare de silă profundă legată de lume în general. Totuși, cel mai scârbos lucru
dintre toate mi se părea a fi tocmai propria-mi existență... simțeam cum o
dorință nestăvilită pentru anihilare totală, pentru nonexistență devenea mult
mai puternică decât instinctul de a continua să trăiesc. «Nu mai pot trăi cu
mine însumi pentru mult timp». Acesta era gândul care mi se rostogolea
neîncetat în minte“.

„Nu mai pot trăi cu mine însumi“: propoziția e într-adevăr un clișeu, dar Tolle
a rămas speriat de moarte de implicațiile acestor cuvinte. „Dacă nu mai pot
trăi cu mine însumi, asta înseamnă că există doi de mine: «eu» și acel «ego»
cu care eu nu mai pot trăi“, își aduce el aminte că gândea în acele clipe.
„Poate, mi-am zis eu, doar unul este real. Eram într-atât de copleșit de
această constatare, încât mintea mi s-a oprit în loc. Eram conștient de ce mi
se întâmplă, doar că nu mai existau gânduri.“ Apoi, fără să-și dea seama, s-a
făcut dimineață – acea dimineață în care s-a trezit cu un sentiment intens de
„neîntreruptă pace și fericire“.

Ceea ce s-a întâmplat, dacă e să dăm crezare poveștii în sine, e că el a

început să nu mai creadă în mod eronat că el e una cu propria-i gândire,
privindu-se în schimb ca un martor al acesteia. E o experiență pe care oricine
o poate trăi dacă decide în mod deliberat să-și observe propriul mod de a
gândi. Tot ce trebuie să faci e să stai ca o pisică lângă gaura de șoarece,
așteptând să vezi care îți este următorul gând, ne sfătuiește Tolle. „Atunci
când asculți un gând, nu ești conștient doar de acel gând, ci și de faptul că tu
ești un martor al acelui gând. O nouă dimensiune a conștiinței intră în joc. Pe
măsură ce asculți acel gând, simți o prezență conștientă – eul tău profund –
undeva în spatele sau dedesubtul acelui gând. Apoi gândul își pierde din
puterea pe care o are asupra ta și dispare rapid, deoarece nu-ți mai hrănește
mintea prin identificarea cu acesta. Este începutul sfârșitului pentru gândirea
compulsivă și involuntară“, explică el. Cu toții am experimentat în unele
momente că ar fi ceva în spatele sau dedesubtul unui gând – atunci când
suntem absorbiți de un peisaj care-ți ia respirația, imediat după un exercițiu
fizic intens sau în timp ce facem dragoste – și că pur și simplu procesul de a
gândi se retrage temporar în altă parte. Ideea e să luăm această distanță
față de gândire tot timpul, chiar și atunci când ne gândim la ceva anume.
Observați, cu siguranță, similitudinea cu budismul: a-ți privi gândurile în
acest mod e o formă de meditație.

Acesta este punctul în care perspectiva lui Tolle asupra lucrurilor ia o turnură
destul de greu de înghițit pentru cei sceptici. El afirmă că, în momentul în
care încetezi să te mai identifici cu egoul tău, vei descoperi cine ești cu
adevărat – îți vei descoperi„eul profund“ sau „adevărata ființă“, cea care se
ascundea în spatele acestui ego fals. Doar că acest mod de a conceptualiza
lucrurile provoacă rumoare printre filosofii convenționali. Doar pentru că ai
reușit să pui sub semnul întrebării înțelegerea convențională asupra a ce
anume reprezintă eul, nu înseamnă, în mod necesar, că l-ai și găsit pe cel
„adevărat“. Poate că nu suntem altceva decât o „colecție de percepții“, după
cum ar spune Hume, sau poate că nu există un înțeles „ultim“ sau mai
„adevărat“ legat de întrebarea „cine suntem noi?“. La fel, poate nici măcar
nu e nevoie de un răspuns concluziv la o asemenea întrebare. Pur și simplu
tot ceea ce contează ar putea fi doar să te întrebi. Fiind suficient pentru
moment să ne întrebăm numai atât: nu ne simțim cumva mai senini atunci
când devenim martorii propriilor noastre gânduri decât atunci când ne
identificăm complet cu acestea?

Privind lucrurile din această perspectivă, abordările vizând fericirea axate pe

proslăvirea optimismului, pe fixația setării de obiective și pe gândirea
pozitivă se arată a fi tocmai acele manifestări care sunt pe placul egoului.
Gândirea pozitivă nu e altceva decât identificarea cu propriile gânduri și nu
detașarea de acestea. La fel, „cultul optimismului“ nu e nimic altceva decât
proiectarea unui viitor în care vei fi fericit și te vei bucura de succes, de fapt
un mesaj prin care-ți întărești subtil credința că nu vei trăi niciodată fericirea
acum, ci cândva, într-un viitor care s-ar putea să nu mai vină niciodată.
Planurile nu fac altceva decât să alimenteze nemulțumirea față de singurul
loc în care fericirea poate fi găsită: clipa prezentă. „Cel mai important lucru e
să nu rămâi prins într-o proiecție mentală mereu departe de clipa prezentă.
Și asta deoarece îți vei rata toată viața – vei trăi în timpul lui niciodată și nu
în clipa prezentă“, mi-a spus Tolle, chicotind sacadat din nou. „Pentru unii,
acest lucru reprezintă o adevărată revelație. Să realizezi că toată viața ta se
desfășoară doar în clipa prezentă. Mulți oameni își dau seama brusc că și-au
trăit viețile ca și cum acest lucru nu ar fi adevărat – ca și cum tocmai
contrariul ar reprezenta adevărul.“ Dacă nu realizăm acest lucru, vom trata
mereu viitorul ca fiind mult mai valoros decât clipa prezentă. Iar acest viitor
pare că nu o să mai vină niciodată.

În loc să cauți modalități prin care să rezolvi problemele în viitor, încearcă să

te întrebi dacă ai vreun fel de probleme acum, în clipa prezentă. Răspunsul,
dacă nu ești într-o suferință fizică chiar în această clipă, e foarte posibil să fie
„nu“. Sigur, îți poți spune că ai fel de fel de probleme „în acest moment“ –
dar oare ai și acum, în clipa prezentă? Majoritatea problemelor, prin definiție,
implică gânduri despre ceva ce ar putea să meargă rău cândva în viitor, fie
peste cinci minute, fie peste cinci ani, sau despre ceva ce s-a întâmplat în
trecut. Dar, în mod curios, e dificil să identifici prea multe probleme care te-
ar putea afecta chiar în clipa prezentă, în fapt, singurul timp care există.

Să luăm în considerare un subiect atât de delicat precum cel al stimei de

sine. Avem tendința de a presupune că o stimă de sine ridicată este un lucru
bun, doar că un număr restrâns de psihologi suspectează, de ceva vreme, că
e ceva în neregulă cu noțiunea în sine și asta deoarece pleacă de la
prezumția unui eu singular, unitar și ușor de identificat. A porni de la ideea
de a atribui „eului“ tău o evaluare universal pozitivă s-ar putea să fie un
lucru extrem de periculos. Pericolul se află tocmai în demersul de a intra într-
un astfel de joc autoevaluator al eului, imaginându-ți că tu ești un eu singular
căruia poți să-i atribui evaluări universale. A începe să-ți atribui evaluări
favorabile eului creează, de fapt, posibilitatea de a-ți atribui evaluări proaste
ale eului; practicreîntărești ideea potrivit căreia eul tău e ceva ce poate fi ori
„bun“, ori „rău“. Iar asta e o suprageneralizare absurdă! Ai calități și defecte,
te comporți uneori bine, alteori mai prost; a sufoca toate aceste nuanțe cu
un concept, umbrelă precum cel de stimă de sine e rețeta perfectă pentru
suferință. Inculcă o stimă de sine ridicată copiilor tăi și-i „vei învăța să se
comporte arogant, vanitos și superior“, iar atunci când stima lor de sine se
va clătina, nu vor simți altceva decât „vină, depresie, sentimente de
inferioritate și insecuritate“, scrie Paul Hauck, un psiholog care se opune
noțiunii de stimă de sine. Cel mai bine e să renunțăm la orice fel de
generalizare, mai ales când subiectul în cauză îl reprezintă ideea eului,
noțiune mai mult decât discutabilă. Evaluează-ți actele individuale drept
bune sau rele dacă simți nevoia să faci asta, încearcă să le eviți pe cât posibil
pe cele rele și multiplică-le pe cele bune. Dar lasă-ți eul în afara acestei
evaluări.

O ultimă consecință a acestui mod de a gândi eul și poate cea mai

importantă este legată de ideea de altruism. Știm din experiența proprie,
lucru confirmat și de studii psihologice, că a-i ajuta pe ceilalți este de departe
o metodă mult mai sigură de a obține fericirea decât a te concentra doar pe
propria persoană. Unul dintre cele mai dezagreabile aspecte legate de
gândirea pozitivă, de abordările convenționale ale fericirii în general, este
acela că încurajează egocentrismul.

Unul dintre cele mai neplăcute aspecte ale gândirii pozitive – și în general al
abordărilor convenționale cu privire la obținerea fericirii – este modul în care
acestea par a încuraja egocentrismul. Totuși, abordările „altruiste, lipsite de
egocentrism“ ne pot conduce spre un talmeș-balmeș conceptual: dacă faci o
săptămână de voluntariat având drept scop dorința de a te simți fericit, poți
fi considerat altruist și total lipsit de egocentrism? Este necesar să te simți
mizerabil pentru a fi total lipsit de egocentrism? Întrebările de acest fel pot
merge mai departe la nesfârșit. Probabil că ieșirea din acest paradox nu este
aceea de a acționa egoist sau altruist, ci de a chestiona noțiunea de „eu“ pe
baza căruia aceste două atitudini devin prezente. În esență, atât activitățile
„egoiste“, cât și cele „altruiste“ ajung să hrănească realitatea egoului.
Renunță la preeminența eului, spune Tolle, și te vei regăsi într-o nouă postură
psihică care-ți va oferi o mai bună șansă de a spori starea de fericire – a ta și
a celorlalți oameni –, aceea de a trăi în clipa prezentă, singurul loc de altfel în
care vei putea găsi fericirea.

E posibil ca toate cele spuse mai sus să te lase rece, să nu rezoneze deloc cu
experiențele tale interioare. Dacă așa stau lucrurile, mai există o poziție din
care se poate demonstra că, atunci când e vorba despre eul nostru, nimic nu
este așa cum pare la prima vedere. Aceasta ia forma unui experiment de
gândire pe care l-am adaptat pornind de la munca lui Alan Watts,
autointitulat „guru spiritual de divertisment“. Un englez bărbos cu voce
gravă stabilit pe Coasta de Vest a Americii – care a decedat în anul 1973 –,
Watts nu se poate lăuda cu vreun gând personal revoluționar. El făcea o
muncă de popularizare cu intenția de a explica filosofiile estice celor care
trăiau în vest. Puțini filosofi din ziua de azi l-ar considera demn pe Watts să
poarte un asemenea titlu. Ideile sale nu se bazau pe filosofia New Age sau pe
pseudoștiință, ci doar pe o gândire rațională riguroasă.
Watts începe prin a-și pune o întrebare ce pare simplă la prima vedere: ce
anume considerăm a fi limitele noastre – locul în care noi încetăm să mai fim
și începe „restul lumii“? Pentru majoritatea dintre noi, răspunsul la această
întrebare pleacă de la modul în care noi ne percepem drept niște „ambalaje
de piele“. Această manta de piele care ne îmbracă corpul fizic e cea care
definește limita eului nostru.Putem identifica rapid o problemă în acest mod
de a privi lucrurile. Uneori, atunci când folosim cuvântul „eu“, părem a-i
atribui o altă definiție, una prin care afirmăm că acest „eu“ nu se referă la
întreg corpul nostru, ci la ceva ce se găsește în interiorul cutiei noastre
craniene. Sub acești termeni, restul corpului nu este „eu“ în aceeași măsură
ca acel ceva ce se găsește în capul nostru. Să presupunem că vi s-a amputat
un picior: considerați că sunteți mai puțin „eu“? (Cu siguranță că nu, dar,
dacă același lucru s-ar fi întâmplat cu capul dumneavoastră, lucrurile ar sta
total diferit.) Deja avem două definiții concurente cu privire la ce anume ne
referim în mod fizic când folosim cuvântul „eu“. Dar să rămânem pentru
moment la cea care ne definiște drept niște „ambalaje de piele“.

Să presupunem că putem da zoom, folosind un microscop superperformant,

pe mâna ta până când ajungem să focalizăm o regiune foarte mică de pe
degetul inelar și o mică parte din aerul din jurul acestuia. Dacă reușim să
mărim totul suficient de mult, tot ceea ce vom vedea prin microscop e o
amestecătură de molecule: unele reprezentând degetul tău, altele aerul din
jur. Ceea ce ne duce la următoarea întrebare, de fapt aceeași întrebare ca
mai înainte, doar că reformulată. Care este exact linia de demarcație între
aceste molecule și celelalte, astfel încât să te poți defini prin aceasta ca
„eu“, pe de o parte, și restul lumii, pe de altă parte? Privind prin microscop,
putem spune fără nicio emoție că nu e vorba decât de o mare de molecule
până la urmă. Dar ce le face pe unele dintre ele atât de speciale, încât să le
numim „eu“?

Un răspuns care pare evident este legat de sentimentul de control conștient.

Poți controla mișcarea degetului inelar într-un mod care nu se aplică și
celorlalte lucruri aflate în exteriorul pielii tale. Din acest motiv probabil este
percepută pielea ca o limită între tine și restul lumii: asupra unor lucruri ai
control, asupra altora nu. Doar că Watts are o replică imediată la acest
argument. Exercităm noi oare un control conștient asupra respirației noastre,
se întreabă Watts. Pompăm noi în mod activ și conștient sângele prin vene
sau producem noi voluntar anticorpi care să lupte cu infecțiile virale? Nu
facem așa ceva, aceste lucruri se întâmplă pur și simplu. Chiar și actul de a
gândi, așa cum am ajuns să înțeleg atât de clar în perioada petrecută la
Insight Meditation Society, nu este pe atât de voluntar pe cât ne place nouă
să credem. În majoritatea timpului, acesta se întâmplă pur și simplu.

În regulă, ar putea răspunde cineva, poate că nu ar trebui să folosim

sintagma control conștient. Există o parte și de control inconștient. Așadar,
conștient sau inconștient, tot ceea ce se găsește sub piele e sub controlul
nostru, dar nimic din exteriorul acesteia. Doar că, în mod evident, nici
această afirmație nu este adevărată: poți să exerciți un control asupra multor
lucruri care se află în exteriorul pielii tale. Utilizând instrumentele adecvate,
îți poți face o piscină în grădina din spatele casei sau te poți folosi de
mijloace persuasive pentru a convinge sute de mii de oameni să dea jos un
dictator. Cineva ar putea spune că acestea sunt lucruri diferite, că vorbim
aici despre o formă de control indirectă, pe când controlul pe care îl avem
asupra membrelor e unul mult mai direct. Doar că Watts nu l-ar lăsa pe acel
cineva să scape cu această obiecție, deoarece, în jargonul filosofic, acest
fapt poartă numele de explicație tautologică. Până la urmă, distincția dintre
control „direct“ și control „indirect“ e definită, nici mai mult nici mai puțin, de
locul în care trasezi limita dintre „tine“ și restul lumii. Și tocmai această
limită – și ideea dacă avem vreun motiv real pentru a o trasa acolo unde în
mod convențional o facem – este pusă în discuție.În acest punct, stranietatea
acestei situații ar trebui să devină evidentă. Indiferent de criteriul pe care îl
propui pentru a trasa o limită între „eu“ și „altceva decât eu“, se pare că
există un contraargument care să arunce lucrurile în ceață. Acesta este
momentul în care Watts ne prezintă cel mai debusolant argument în sprijinul
poziției pe care o susține. Atunci când dai peste el pentru prima dată – și
vorbesc din proprie experiență –, e ca și în clipa când ajungi pe culmea unui
deal și descoperi că panta abruptă ascunde, de fapt, un hău imens, străjuit
de o faleză de care se sparg valuri.

Argumentul său sună în felul următor: nu contează unde anume trasezi linia
separatoare, chiar dacă am putea cădea de acord asupra unui loc anume,
pentru că nu vei trasa deloc o graniță în sensul convențional al cuvântului. Și
asta deoarece (țineți-vă bine) noțiunea de limitare depinde de existență a
două părți. O limită, atunci când te gândești asupra ei, nu este ceva ce
separă două lucruri, ci mai degrabă reprezintă punctul în care cele două se
întâlnesc sau, mai simplu spus, locul în care cele două sunt exact același
lucru. Interiorul unei limite este dependent de existența unei limite
exterioare și invers, cele două sunt inevitabil și prin definiție părți ale
aceluiași întreg. Pur și simplu nu poți avea un val fără albia râului, cum nu
poți avea lumină fără întuneric.
Aceasta este ideea pe care o regăsim și în simbolul chinezesc yin și yang, dar
nu e nimic religios sau „spiritual“ în acest fapt. Este doar o concluzie pe care
o gândire riguroasă o formulează, afirmă Watts. Nu poate exista un „eu“ fără
„restul lumii“, iar a încerca să gândești aceste două entități separat nu are
niciun sens. Și nu, nu vorbim aici despre vreo observație insipidă și vag
flower-power despre cum „noi toți suntem unu“. E adevărată indiferent dacă
vorbești de lucruri abstracte sau de cele concrete. Și da, e foarte adevărat că
tu nu ai fi tu fără relația intimă pe care o ai sau fără comunitatea din care
faci parte. Dar la fel de adevărat e și faptul că tu nu ai fi tu fără toate
obiectele fizice din jurul tău care nu sunt tu.

Ne ducem viețile fără a conștientiza acest adevăr evident și căutăm astfel să

ne fortificăm limitele, să ne construim egourile și să ne afirmăm
superioritatea față de ceilalți ca și cum am putea să ne separăm total de
restul lumii, dar fără să realizăm că tocmai această interdependență ne face
să fim cine suntem. „Misterul suprem și fundamental este acesta: pentru
fiecare exterior, există un interior, iar pentru fiecare interior, există un
exterior și deși sunt diferite unul de celălalt, ele merg împreună“, după cum îi
place lui Watts să spună.

Cuvintele „diferite unul de celălalt“ sunt cele importante aici. O spun încă o
dată: ceea ce încerc să demonstrez nu este faptul că eul nostru nu ar fi ceva
„real“ ori că „adevărata“ perspectivă asupra lumii e una în care nu există
limite între lucruri și că totul e ca o înghețată pe jumătate topită și nu mai
poți separa ciocolata de vanilie. Simplul fapt că „tu“ și „restul lumii“ sunteți
intrinsec interconectați nu înseamnă că tu nu exiști. Sănătatea noastră
mentală depinde de păstrarea unui simț coerent al eului și de stabilirea unor
limite sănătoase între noi și ceilalți – nici Alan Watts, nici Eckhart Tolle nu
doresc să ne pună sănătatea mentală în pericol. În schimb, concluzia la care
amândoi ajung, fiecare în modul său de a gândi lucrurile, e aceea că ar trebui
să privim eul nostru ca pe o simplă ficțiune, una utilă, ce-i drept, și, odată ce
conștientizăm asta, ar trebui să încetăm să mai negăm acest adevăr și să-l
vedem drept o cale spre împlinire.Multă lume a observat că prezența tăcută
a lui Eckhart Tolle are darul de a trezi

În acest punct, stranietatea acestei situații ar trebui să devină evidentă.

Indiferent de criteriul pe care îl propui pentru a trasa o limită între „eu“ și
„altceva decât eu“, se pare că există un contraargument care să arunce
lucrurile în ceață. Acesta este momentul în care Watts ne prezintă cel mai
debusolant argument în sprijinul poziției pe care o susține. Atunci când dai
peste el pentru prima dată – și vorbesc din proprie experiență –, e ca și în
clipa când ajungi pe culmea unui deal și descoperi că panta abruptă
ascunde, de fapt, un hău imens, străjuit de o faleză de care se sparg valuri.

Argumentul său sună în felul următor: nu contează unde anume trasezi linia
separatoare, chiar dacă am putea cădea de acord asupra unui loc anume,
pentru că nu vei trasa deloc o graniță în sensul convențional al cuvântului. Și
asta deoarece (țineți-vă bine) noțiunea de limitare depinde de existență a
două părți. O limită, atunci când te gândești asupra ei, nu este ceva ce
separă două lucruri, ci mai degrabă reprezintă punctul în care cele două se
întâlnesc sau, mai simplu spus, locul în care cele două sunt exact același
lucru. Interiorul unei limite este dependent de existența unei limite
exterioare și invers, cele două sunt inevitabil și prin definiție părți ale
aceluiași întreg. Pur și simplu nu poți avea un val fără albia râului, cum nu
poți avea lumină fără întuneric.

Aceasta este ideea pe care o regăsim și în simbolul chinezesc yin și yang, dar
nu e nimic religios sau „spiritual“ în acest fapt. Este doar o concluzie pe care
o gândire riguroasă o formulează, afirmă Watts. Nu poate exista un „eu“ fără
„restul lumii“, iar a încerca să gândești aceste două entități separat nu are
niciun sens. Și nu, nu vorbim aici despre vreo observație insipidă și vag
flower-power despre cum „noi toți suntem unu“. E adevărată indiferent dacă
vorbești de lucruri abstracte sau de cele concrete. Și da, e foarte adevărat că
tu nu ai fi tu fără relația intimă pe care o ai sau fără comunitatea din care
faci parte. Dar la fel de adevărat e și faptul că tu nu ai fi tu fără toate
obiectele fizice din jurul tău care nu sunt tu.

Ne ducem viețile fără a conștientiza acest adevăr evident și căutăm astfel să

ne fortificăm limitele, să ne construim egourile și să ne afirmăm
superioritatea față de ceilalți ca și cum am putea să ne separăm total de
restul lumii, dar fără să realizăm că tocmai această interdependență ne face
să fim cine suntem. „Misterul suprem și fundamental este acesta: pentru
fiecare exterior, există un interior, iar pentru fiecare interior, există un
exterior și deși sunt diferite unul de celălalt, ele merg împreună“, după cum îi
place lui Watts să spună.

Cuvintele „diferite unul de celălalt“ sunt cele importante aici. O spun încă o
dată: ceea ce încerc să demonstrez nu este faptul că eul nostru nu ar fi ceva
„real“ ori că „adevărata“ perspectivă asupra lumii e una în care nu există
limite între lucruri și că totul e ca o înghețată pe jumătate topită și nu mai
poți separa ciocolata de vanilie. Simplul fapt că „tu“ și „restul lumii“ sunteți
intrinsec interconectați nu înseamnă că tu nu exiști. Sănătatea noastră
mentală depinde de păstrarea unui simț coerent al eului și de stabilirea unor
limite sănătoase între noi și ceilalți – nici Alan Watts, nici Eckhart Tolle nu
doresc să ne pună sănătatea mentală în pericol. În schimb, concluzia la care
amândoi ajung, fiecare în modul său de a gândi lucrurile, e aceea că ar trebui
să privim eul nostru ca pe o simplă ficțiune, una utilă, ce-i drept, și, odată ce
conștientizăm asta, ar trebui să încetăm să mai negăm acest adevăr și să-l
vedem drept o cale spre împlinire.

***

Multă lume a observat că prezența tăcută a lui Eckhart Tolle are darul de a
treziscepticismul în sufletul oamenilor și același lucru mi s-a întâmplat și mie.
Deși am fost reticent cu privire la acest fapt, am constatat că, într-adevăr,
acesta părea să emane un soi de stare de liniște palpabilă, una care se
infiltra în fiecare colț de cameră din apartamentul din Vancouver, iar la
sfârșitul conversației m-a cuprins și pe mine. Această tăcere pe care am
perceput-o într-atât de ciudată atunci când am intrat în cameră a devenit din
ce în ce mai plăcută pe măsură ce fixația mea de a umple liniștea cu
zgomotul unei conversații s-a domolit. Secunde de-a rândul, Tolle doar clipea
și zâmbea, până când m-am trezit și eu zâmbindu-i înapoi.

Totuși, nu eram convins că această pace interioară aduce cu sine și

seninătatea, după cum pretindea Tolle. Chiar l-am întrebat când a fost ultima
dată când s-a enervat de-a binelea? „Nu-mi amintesc, cred că a fost...“, mi-a
spus el. Puțin mai devreme în zi? Ieri? „Cred că a fost în urmă cu câteva
luni“, a rostit el, după câteva clipe de gândire. „Îmi amintesc că mă plimbam
pe afară și am dat peste un câine de talie mare care-l necăjea pe un altul
mai mic, fără ca stăpânul acestuia să intervină în vreun fel. Brusc, am simțit
o urmă de iritare. Doar că această stare de iritare nu a rămas cu mine și asta
deoarece nu a mai fost perpetuată de nicio activitate mentală. Totul a durat
doar câteva momente.“ În cartea sa, The Power of Now, descrie admirabil un
episod în care stătea pe un ponton privind la niște rațe și la ce anume se
întâmplă când acestea ajung să se ia la bătaie. Ele se încaieră, dar, atunci
când confruntarea ia sfârșit, dau toate din aripi și își zburlesc penele, ca și
cum și-ar șterge din memorie înfruntarea. Apoi, își reiau scăldatul în pace.
Rațele nu poartă ranchiună. Oamenii, cu egourile lor, în schimb, o fac. Într-
adevăr, nu există păcat omenesc care să nu poate fi atribuit eforturilor pe
care unii oameni le depun pentru a-și apăra și întări propriul ego. Războaiele,
regimurile totalitare și nedreptățile de orice fel nu sunt nimic altceva decât
niște eforturi pe care euri nesigure le fac pentru a se întări pe sine: pentru a-
și consolida limitele, pentru a se delimita de ceilalți și pentru a impune
restului lumii propriul mod de a gândi – de care își imaginează că depind
viețile lor, în realitate, egourile lor fiind dependente de aceste fapt.

Atunci când, într-un final, m-am ridicat pentru a părăsi apartamentul, am

ezitat, nu știu din ce motiv, să-i întind mâna de la revedere, dar Tolle a sărit
brusc și mi-a oferit o îmbrățișare ca de urs. Apoi, am coborât cu liftul până la
parter, am chemat un taxi și m-am așezat pe o bancă așteptând să apară
taxiul. Mă simțeam cumva ușor și împăcat cu mine, clipă în care am realizat
că nu-i tocmai un lucru rău să stai pe o bancă fără să faci ceva în mod
particular timp de ore întregi. Doar că, pentru mine, acest lucru nu
reprezenta o opțiune. Eu, orice ar însemna asta, trebuia să ajung la aeroport
pentru a prinde avionul spre casă.6

Plasa de siguranță

BENEFICIILE ASCUNSE ALE STĂRII DE NESIGURANȚĂ

„Cred că starea de securitate e, într-un fel, o formă de moarte.“

– Tennessee Williams,

The Catastrophe Of Success (1947)

Pe data de 13 ianuarie 2002, în timpului lunilor grele și pline de emoție ce au

urmat atacurilor teroriste de la 11 septembrie, un pilot pe nume Elwood
Menear, Woodie pentru prietenii săi, ajungea pe Aeroportul Internațional
Philadelphia. Bărbatul în vârstă de 46 de ani urma să efectueze un zbor de
rutină intern până la Minneapolis pentru angajatorul său U.S. Airways și nu
avea de unde să-și imagineze vreo clipă că numele său va apărea la știri
alături de celălalt eveniment important al weekendului, și anume că
președintele Bush s-a înecat cu un covrigel.

Măsurile de securitate de pe aeroportul din Philadelphia, la fel ca în toată

America și restul lumii, deveniseră din ce în ce mai stricte. Cu mai puțin de o
lună în urmă, Richard Reid, așa-zisul „atentator cu pantofi“, fusese imobilizat
și pus la pământ în timpul îmbarcării într-o cursă Paris – Miami, inițiind era
verificărilor minuțioase în pantofii călătorilor. Piloții nu erau iertați de aceste
măsuri de siguranță stricte, așa că, atunci când i-a venit rândul și lui Woodie
Menear, cei de la securitate s-au arătat îngrijorați de prezența unei pensete
din bagajul acestuia. Pensetele, spre deosebire de foarfece sau tirbușoane,
nu erau pe lista obiectelor interzise, iar Menear nu încerca să fenteze
regulamentele și să ia cu el la bord penseta. Doar că funcționarul de pe
aeroport l-a ținut suficient timp în loc încât să trezească indignarea pilotului,
care, la fel ca ceilalți colegi ai săi, devenise exasperat de fiecare restricție în
plus. De data asta era prea mult. Menear nu a explodat în furie, ci a pus doar
o întrebare plină de sarcasm. Numai că a fost una care i-a cauzat arestarea,
petrecerea unei nopți în închisoare, suspendarea de la U.S. Airways și câteva
luni bune de complicații juridice până să fie achitat de acuzația de
„amenințare teroristă“ și să-și poată relua slujba!

„De ce sunteți îngrijorați de prezența unei pensete, când aș putea cauza

oricum prăbușirea avionului, dacă asta mi-aș dori?“, repeta mereu Menear
atunci când era sub investigație.

Având în vedere circumstanțele în care s-a petrecut această întâmplare, a

fost un gest prostesc din partea lui Menaer. Doar că perspectiva relevată în
urma acestei experiențe nu a fost deloc una prostească. Pe măsură ce
măsurile de securitate din aeroporturi au devenit tot mai stricte în anii ce au
urmat arestării lui Menear, culminând cu interdicția din 2006 de a mai avea
orice cantitate de lichid în bagaje, criticii acestui fenomen au început să fie
din ce în ce mai insistenți în a afirma că logica din spatele acestor acțiuni era
una viciată. Nu spune nimeni că nu e un lucru bun a nu îngăduiaccesul în
avion cu arme de foc sau albe, doar că aceste reglementări erau în vigoare
de ani de zile. Mai mult de atât, regulile noi păreau mai degrabă destinate
spre a crea probleme milioanelor de pasageri inocenți și nu neapărat
reducerii riscului apariției unor noi atentate. Ceea ce evenimentele de la 9/11
au arătat, spun criticii de mai sus, nu e faptul că „trusa de machiaj“
reprezinta ultima amenințare în materie de terorism. Ci realitatea că un
terorist care a ales calea sinuciderii are întotdeauna un avantaj față de
ceilalți oameni care nu sunt dispuși să-și piardă viața indiferent de câte
obiecte se află pe lista celor interzise.

Bruce Schneier, consultant american pe probleme de securitate și unul dintre

cei mai aprigi oponenți ai măsurilor represive luate după 9/11, și-a făcut un
nume – precum și câțiva dușmani – explicând în mod public modalitățile prin
care oricine poate deturna fără mari probleme un avion în ciuda acestor noi
reglementări de securitate. Guta de pescuit sau ața dentară pot fi
transformate în arme letale, iar mânerul unui troller poate deveni „o suliță
extrem de eficientă“. Sau poți folosi un gel metalic de lipit de tipul celui
Poxipol, pe care-l poți cumpăra din orice magazin: acesta vine în două tuburi,
într-unul se găsește pulbere de metal, iar în celălalt un agent de întărire, pe
care le poți combina mai apoi în timpul zborului pentru a obține un stilet
foarte ascuțit la care poți atașa o linguriță drept mâner. (Nici lingurița, nici
gelul metalic nu sunt pe lista obiectelor interzise, spre deosebire de globurile
de Crăciun, care se află pe această listă conform legislației americane.) Ideea
pe care o pune în joc Schneier nu e aceea că aceste obiecte ar trebui
introduse urgent pe lista neagră. Ci faptul că – în afară de a interzice practic
orice obiect și de a-i forța pe pasageri să rămână încremeniți pe scaune în
timpul zborului pentru că teroriștii pot ataca și cu mâinile goale – nu se poate
spori siguranța unui zbor prin interzicerea fiecărui obiect pe care un terorist l-
ar putea folosi sau de care ți-e frică ție că s-ar putea folosi. Nu la mult timp
după atacurile din 9/11 un reporter la întrebat pe Schneier ce măsuri s-ar
putea lua pentru ca o asemenea tragedie să nu se mai petreacă, la care
acesta a răspuns: sigur că se poate, ar trebui doar să ținem toate avioanele
la sol.

„Există doar două măsuri care au sporit siguranța călătoriilor cu avionul după
9/11: blocarea ușilor de acces în carlinga piloților și educarea pasagerilor
privind riposta la orice amenințare“, spune Schneier. Acesta are 49 de ani,
părul prins în coadă și o voce cu tonuri calde, specifică unuia care mai
degrabă e stăpân pe adevărul vorbelor lui, decât stăpânit de dorința de a-l
convinge pe celălalt. „S-ar mai putea spune că există încă una: poliția
aerului. Doar că, atâta timp cât le spui oamenilor că ei există, chiar nu mai ai
nevoie de ei. Ideea existenței acestora e cea care dă un sentiment de
siguranță, nu polițiștii în sine.“

Dacă ceea ce spune Schneier este corect, atunci următoare întrebare pare
firească: de ce guvernele continuă să impună aceste restricții costisitoare și
consumatoare de timp? De ce se duce acest joc de-a șoarecele și pisica cu
teroriștii, în care mereu teroristul este cu un pas înaintea celorlalți? Există
mai multe variante de răspuns la aceste întrebări, toate având legătură cu
presiunea la care sunt supuși politicienii și agenții de securitate care sunt
puși în postura de a arăta că fac ceva pentru a rezolva această problemă,
impresionându-i pe cei care le dau votul și le plătesc salariile. Doar că la
baza tuturor acestor acțiuni stă, de fapt, dorința fundamentală a omului de a
se simți în siguranță și protejat, chiar dacă acest sentiment poate fi cel mult
legat indirect de starea de a fi în siguranță, spune Schneier. El este cel care a
inventat termenul de„parodia sentimentului de securitate“ pentru a defini
toate acele măsuri luate cu intenția de a spori sentimentul de siguranță, dar
fără a face ca oamenii să fie în realitate mai protejați. În realitate, lucru ușor
de demonstrat – iar Schneier a argumentat această perspectivă de mai
multe ori –, această „parodie a sentimentului de securitate“ ne face mai
vulnerabili deoarece ne lipsește de niște resurse pe care în mod normal le-
am putea folosi pentru a găsi modalități mai eficiente de a lupta împotriva
terorismului, cât și din cauza faptului că pasagerii și agenții de securitate
sunt mai puțin vigilenți în a identifica comportamente dubioase pe care în
mod normal le-ar observa ușor. Până la urmă, dacă fiecare bagaj este
verificat într-atât de scrupulos încât nici măcar un glob de Crăciun nu trece
de porțile de securitate, e cumva de la sine înțeles că lași puțin garda jos și
te simți mai relaxat.

Dacă privim problemele de securitate prin ochii lui Bruce Schneier, multe
dintre modalitățile prin care societatea umană tratează acest subiect par a fi
mai mult decât ridicole. De exemplu, în anul 2007, prim-ministrul britanic
Gordon Brown a anunțat un set de măsuri pentru a spori siguranța
pasagerilor în aeroporturi, gări și alte stații de transport în comun, printre
care și construirea unor bariere de trecere rezistente la explozie. Un anunț
apărut pe blogul lui Schneier menționa că barierele vor fi construite pe
Liverpool Lime Street, în apropierea celei mai importante gări din oraș, dar
nu și în gări mai aglomerate din suburbii – cele folosite intens de navetiști –
aflate la doar câțiva kilometri distanță de liniile principale de metrou. Titlul
postului de pe blog: „UK Spends Billions To Force Rail Terrorists To Drive A
Little Further“ – „Marea Britanie cheltuiește miliarde pentru ca teroriștii din
metrou să meargă puțin mai departe…“ Anunțul lui Brown e un exemplu
clasic de parodie legată de sentimentul securității: o modalitate costisitoare
de a-i face pe călători să se simtă mai în siguranță, atâta timp cât nu-și bat
capul să reflecteze prea mult asupra inițiativei care nu va deranja câtuși de
puțin un terorist plin de sârguință în a-și duce planul la bun sfârșit.

În această carte am văzut cum multe dintre doctrinele care domină modul în
care gândim noi fericirea au în comun un mare defect, anume că efortul
nostru înverșunat cu care le punem în practică reprezintă tocmai ceea ce ne
sabotează în drumul spre reușită. E la îndemâna oricui să observe că
raportarea critică a lui Bruce Schneier asupra măsurilor de securitate în
aeroporturi exemplifică cele afirmate anterior: în realitate, multe lucruri
despre care credem că ne fac un zbor cu avionul mai sigur nu își ating acest
scop. Doar că implicațiile acestui fapt merg puțin mai departe, deoarece
problema „securității“ pe avioane e doar un microclimat al unei probleme
care ne duce în chiar miezul căii „negative“ spre fericire. Dorința de a ne
simți în siguranță și protejați nu ne duce spre iraționalitate doar în domeniul
luptei împotriva terorismului. Ci în toate situațiile de viață.

După cum vom vedea în acest capitol, suntem îndreptățiți să afirmăm că o

mare parte din activitatea noastră – în politică, afaceri, relații internaționale
și în plan personal – este motivată de dorința de a ne simți în siguranță și
protejați. Și totuși, această dorință nu ne conferă nici siguranță și cu atât mai
puțin vreo stare de fericire. Ba mai mult de atât, se pare că există un adevăr
ciudat legat de psihologia umană, care arată că oamenii care se regăsesc în
situații pe care noi toți, ceilalți, le-am cataloga drept extreme, cum ar fi
sărăcia lucie, găsesc modalități de a se simți fericiți care nouă ne scapă. Într-
adevăr, dacă ar fi să le dăm crezare susținătorilor „căii negative“, când ne
întoarcem atenția spre ce anume înseamnă o situație nesigură, s-ar putea să
realizămcă ideea de siguranță este în sine o iluzie și că toți suntem într-o
mare eroare atunci când afirmăm că așa ceva ne dorim de fapt.

A devenit cumva firesc în zilele noastre să simțim faptul că trăim vremuri

nesigure și că lucrurile se vor complica mai rău în viitor. Acum câțiva ani,
Proiectul 2020, o inițiativă a Serviciilor Secrete din SUA responsabile cu
emiterea unor previziuni privind viitorul, au publicat un raport care avea un
capitol frust intitulat „Nesiguranță generalizată“. Cei care au lucrat la raport
notează că până în anul 2020 „preconizăm un sens mult mai generalizat al
sentimentului de nesiguranță provocat atât din cauza unor percepții de ordin
psihologic, cât și din cauza unor amenințări de ordin fizic“. Principalele cauze
ale anxietății vor fi, după cum previzionează autorii raportului, „sentimentul
nesiguranței păstrării unui loc de muncă“, „frica legată de migrație“,
„terorismul și conflictele interne“ și chiar posibile „conflicte între mari puteri
economice“. Merită menționat că acest raport a fost dat publicității cu ceva
timp înaintea crizei financiare declanșate în 2008, eveniment care a adus un
nou val de nesiguranță în inimile a milioane de oameni.

Doar că, într-un fel, oamenii întotdeauna au crezut că trăiesc în cele mai
nesigure vremuri. În anul 1951, o perioadă de relativă fericire și prosperitate,
dacă luăm în considerare că urma dramelor provocate de cel de-al Doilea
Război Mondial și era chiar înaintea începerii Războiului Rece, Alan Watts a
identificat un sentiment de nesiguranță foarte pregnant în rândul oamenilor
de rând. „Exista“, scria el, „un sentiment că trăim în vremuri de o
neobișnuită nesiguranță. În ultimii 100 de ani toate tradițiile din vechime se
prăbușiseră, fie că țineau de familie, viață socială, formă de guvernământ,
economie sau religie. Pe măsură ce anii treceau, părea imposibil să mai
găsești ceva stabil de care să te poți agăța, puține lucruri mai erau
considerate a fi adevărate, drepte sau pentru totdeauna.“ Să ne aducem
aminte cum se simțeau locuitorii Romei în anul 634 î.Hr., în majoritatea lor
crezând că orașul este destinat colapsului după doar 120 de ani de existență.
E modul în care și-au dus oamenii existența de-a lungul istoriei. Încercați
doar să dați o căutare pe Google cu textul „aceste vremuri nesigure“ și veți
constata că aceste cuvinte apar mereu și mereu în sute de jurnale și cărți, în
orice decadă a ultimilor câteva sute de ani. „În realitate, vremurile în care
trăim nu sunt mai puțin sigure decât altele. Sărăcia, războaiele, suferința
fizică și moartea nu sunt lucruri noi pentru nimeni“, menționează Watts.

E o realitate că oamenii și-au dorit dintotdeauna să se simtă mai în siguranță

decât sunt. Totuși, activitatea lui Bruce Schneier în domeniul securității ne
arată că aceste demersuri ascund, în fapt, o mare capcană deoarece
măsurile luate pentru a ne simți mai în siguranță adeseori nu-și ating acest
scop. Ba chiar pot avea efectul contrar. „A te simți în siguranță e și un
sentiment, dar și o realitate, iar aceste două lucruri sunt total diferite unul de
altul“, după cum bine spune Schneier.

Sentimentul și realitatea faptului de a fi în siguranță sunt chestiuni în mod

particular divergente. S-a scris mult în ultimii ani despre ceea ce numim
„eroarea cognitivă“, modalitatea prin care tocmai judecățile pe care le facem
despre realitate ne îndepărtează de chiar realitatea în sine, iar această
particularitate psihologică ne poate explica greșelile cronice pe care le facem
atunci când vine vorba despre siguranța noastră. De exemplu, avem tendința
de a ne fi frică mai degrabă de răul pe care ni l-ar putea provoca alte ființe
umane decât de cel pe care ni l-ar putea face mediul natural în sine. Ne este
mai degrabă teamă de acele lucruri pe care putem lesne să ni leimaginăm în
detrimentul celor la care cu greu ne putem gândi, așa numita „eroare a
disponibilității“. Ne este teamă de acele situații despre care simțim că nu
avem control, cum e zborul ca pasager într-un avion, mai mult decât de acele
situații în care avem un sentiment de control, ca atunci când ne aflăm la
volanul unei mașini. Privind lucrurile din această perspectivă, nu e de nicio
mirare că ne asumăm unele riscuri care ne aduc în situația de a fi mai puțin
în siguranță tocmai din dorința de a ne simți în siguranță. E mult mai probabil
să-ți găsești sfârșitul într-un accident de mașină decât în cazul prăbușirii unui
avion, cum e mai probabil să mori de o afecțiune a inimii decât gâtuit de
mâinile unui necunoscut. Dar dacă reacționezi la știrile despre teroriștii
aerului prin evitarea călătoriei cu avionul și alegerea de a călători cu mașina
sau îți consumi timpul și energia pentru a-ți securiza locuința de eventuali
atacatori, în loc să investești acest timp pentru a-ți îmbunătăți dieta, lași
aceste erori să te conducă spre un mai mare sentiment de siguranță în
detrimentul unei stări reale a siguranței.

Psihologii nu s-au pus de acord asupra nevoii pe care o resimțim pentru a

dezvolta aceste erori, dar Schneier oferă un argument plauzibil când spune
că explicația stă în evoluția noastră ca specie, și în mod specific, în
discrepanța existentă între schimbările evoluționiste și modul în care
societatea umană s-a dezvoltat. Dacă privim evoluția noastră ca specie
putem spune că multe dintre aceste erori ne-au fost, la un moment dat, de
ajutor în lupta pentru supraviețuire, doar că acum nu ne mai sunt de folos
deoarece ne confruntăm cu alte situații decât cele în care aceste erori erau
utile. O veveriță care ne apare brusc în fața mașinii pe timp de noapte se va
mișca haotic când în stânga, când în dreapta, tocmai dintr-un instinct prin
care încearcă să zăpăcească olfactiv un prădător, doar că acest
comportament nu funcționează atunci când acest prădător este o mașină.
„La fel ca veverița care folosește tehnici de apărare în fața unui prădător
care nu mai funcționează atunci când este confruntată cu o mașină sau ca
un porumbel ce știe cum să se apere de un vultur, dar nu și de o armă de
foc, abilitățile noastre de a face față situațiilor riscante pălesc atunci când
sunt confruntate cu lucruri ce țin de societatea umană modernă, tehnologie
sau media“, spune Schneier.

Să luăm ca exemplu eroarea disponibilității. A lua în calcul mai degrabă acele

amenințări care-ți vin rapid în minte e un proces care, în urmă cu ceva
vreme, se putea dovedi a fi util: ți le puteai imagina ușor deoarece, cel mai
probabil, le puteai vizualiza clar, și asta pentru că acestea se desfășurau la
doar câțiva metri depărtare, în satul în care-ți duceai veacul și nu în urmă cu
prea mult timp. Acestea presupuneau un risc major, așa că eroarea
disponibilității reprezenta o scurtătură utilă în efortul de a evalua corect
amenințarea. Dar dacă motivul pentru care aceste erori îți sunt „disponibile“
mental acum, când ai obiceiul de a privi zilnic știrile la televizor, care nu fac
altceva decât să-ți prezinte cele mai îngrozitoare evenimente de pe fața
pământului, ești în mod eronat pus în situația de a simți îngrijorare față de
niște lucruri cu care în mod real nu te confrunți. Așa că, dacă vezi o știre
despre un avion deturnat undeva într-o altă țară, s-ar putea să renunți la
planul de a-ți petrece vacanța peste mări și țări tocmai pentru a te simți în
siguranță, pe când, în realitate, statul în fața televizorului s-ar putea să
reprezinte o mai mare amenințare pentru supraviețuirea ta.

Dacă aceste erori cognitive ar fi singura problemă în încercarea noastră de a

ne simți mai în siguranță și protejați, soluția ar fi una relativ simplă, ușor de
implementat: ar trebui pur și simplu să identificăm aceste erori din mintea
noastră și apoi să ne schimbăm comportamentul întocmai. În acest mod am
reuși să evităm căile greșite pecare ne duc reacțiile noastre emoționale, am
obține mult căutata protecție în fața oricărui pericol și ne-am simți pe deplin
fericiți. Nu cred că e nevoie să spun că, în realitate, lucrurile nu stau chiar
atât de simplu. O soluție mai radicală, una care ne aduce în centrul a ceea ce
se numește „calea negativă“ spre fericire, ar fi aceea de a gândi că există
ceva fundamental greșit în tocmai ideea de a căuta starea de siguranță și
protecție și că adevărata fericire este direct dependentă de capacitatea
noastră de a înfrunta și tolera o stare de nesiguranță și vulnerabilitate.
Oricum ai privi lucrurile, problema e una spinoasă. Trebuie să fii un pic nebun
să afirmi că e de preferat să trăiești în circumstanțe periculoase sau să negi
că un anumit sentiment de siguranță psihologică nu ar fi un lucru sănătos.
(Terminologia creează o confuzie suplimentară: până la urmă cineva ar putea
afirma că cel care poate tolera senin o stare de nesiguranță și vulnerabilitate
se simte deja în siguranță cu aceste sentimente pe care le experimentează.)
Dar o temă recurentă în studiul fericirii spune că modalitățile prin care
încercăm să ne punem în „siguranță“ nu ne fac să ne simțim mai fericiți.
Căutăm siguranța financiară, deși, de la un anumit nivel al veniturilor încolo,
mai mulți bani nu înseamnă și o viață fericită. Ne protejăm de orice pericol
de ordin fizic, căutând să locuim în cartiere mai sigure, sau chiar să ne
îngropăm în comunități închise, dar s-a demonstrat că efectele unor astfel de
alegeri au consecințe negative asupra nivelului de fericire la nivel colectiv.
Căutăm împlinire în relații pline de romantism sau prietenii solide, deși
tocmai efortul pe care-l depunem pentru a ne simți în siguranță în cadrul
acestor relații e ceea ce le sufocă, când ceea ce le face să înflorească e
tocmai un anumit grad de nesiguranță, și anume capacitatea de a fi deschis
să trăiești atât experiențe plăcute, cât și neplăcute – alături de partener.
Ceva similar se întâmplă și atunci când încerci să te ferești de terorism și
ajungi să renunți bucuros la vacanța în sine, spune Schneier.

„A fi vulnerabil înseamnă a te prezenta în fața lumii fără a avea o armură

defensivă, înseamnă să fii autentic și prezent... atunci când suntem capabili
să simțim propria vulnerabilitate, suntem capabili să experimentăm întreaga
noastră capacitate de a răspunde lumii care ne înconjoară“, spun
psihoterapeuții Hal și Sidrea Stone. A trăi în acest mod înseamnă, de
asemenea, a te bucura de o mai mare sănătate fizică. Într-un studiu asupra
comunităților în care oamenii trăiesc neobișnuit de mult, cum e cazul în
Sardinia, pe insula Okinawa din Japonia și în cazul Adventiștilor de Ziua a
Șaptea, s-a constatat că valorile lor cardinale erau acelea de „a pune familia
pe primul loc“ și de a „păstra relații sociale active“. Ideea e, după cum spune
Brené Brown, profesor de sociologie care a studiat efectele psihologice
benefice ale vulnerabilității, că „nu poți în mod selectiv să-ți alegi emoțiile pe
care vrei să le simți. Nu poți să spui: în regulă, astea sunt nasoale, astea mă
fac să mă simt vulnerabil – furia, rușinea, frica, dezamăgirea… Pe astea nu le
vreau!“ Singura modalitate prin care te poți proteja de emoțiile negative e
prin a te proteja și de cele pozitive în același timp, iar când ajungi să
conștientizezi acest fapt, nu vei mai căuta această protecție deloc. Sau cum,
într-un mod mai poetic, o spune C.S. Lewis:

„A iubi pe bune înseamnă a fi vulnerabil. Iubește și inima ta va putea fi

frântă. Dacă dorești să elimini acest risc, nu-ți oferi inima nimănui, nici măcar
unui animal. Panseaz-o grijuliu cu micile tale hobby-uri și răsfățuri, evită
orice apropiere, închide-o în umbra egoismului tău. Doar că în această umbră
– sigură, întunecată, nemișcată și lipsită de aer – inima ta se va transforma.
Nu va fi frântă, doar că va deveniimpenetrabilă, rece și deznădăjduită“.

A deveni imun la emoții negative, după cum arată cercetările lui Brown, nu
funcționează nici măcar în încercarea de a te feri de aceste emoții negative,
și asta din motivele expuse de călugărul catolic și scriitorul Thomas Merton în
autobiografia sa, The Seven Storey Mountain: „Adevărul pe care cei mai
mulți dintre oameni nu-l înțeleg e acela potrivit căruia că, pe cât de mult
încerci să eviți suferința, tot atât vei suferi, deoarece lucruri mărunte și
insignifiante vor ajunge să te tortureze, în acord cu frica ta de a nu fi rănit“.

Dacă privim definiția stării de siguranță în acest mod și înțelegem importanța

vulnerabilității, devine mult mai ușor să vedem că întreaga noastră luptă
pentru a ne simți mai în siguranță reprezintă doar o parte a problemei pe
care o pune în joc „cultul optimismului“ și cum renunțarea la această luptă
reprezintă tocmai ideea „căii negative“ spre fericire. Căutăm siguranța și
tărâmul solid al certitudinii de a ști cum o să fie viitorul – și mai ales că vom
fi fericiți la un moment dat. Doar că în goana noastră după aceste lucruri,
închidem orice posibilitate de a ne simți vreodată fericiți.

Pentru călugărița budistă Pema Chödrön, nesiguranța reprezintă starea

naturală a lucrurilor și toată nemulțumirea pe care o trăim răsare din
încercarea noastră de a ne agăța de ceva ce nu există. „A deveni un budist
înseamnă a deveni un om fără casă“, spune ea. A-ți întoarce privirea spre
realitate înseamnă a conștientiza că noi existăm într-o condiție de
„fundamentală arbitrarietate“. Și totuși, majoritatea dintre noi caută în mod
cronic „să nu simtă această arbitrarietate“. „Nu vei reuși niciodată să
îndepărtezi această arbitrarietate. Niciodată nu vei găsi acel loc curat fără
pic de mizerie“, continuă ea.

Cea mai cunoscută carte scrisă de Chödrön se numește When Things Fall
Apart, titlu care ne duce cu gândul la un manual care ne învață cum să
revenim pe tărâmuri sigure atunci când lucrurile merg catastrofal. Doar că
lecția pe care ne-o predă Chödrön e aceea că, atunci când lucrurile merg
catastrofal, indiferent de câtă suferință ne provoacă, acest fapt reprezintă un
lucru bun. Prăbușirea unor aparențe sub care ne simțim în siguranță
reprezintă pur și simplu o confruntare cu realitatea vieții. „Tot ceea ce ne
înconjoară nu dăinuie pentru totdeauna, nu există ceva care să ne ofere
siguranța totală“, spune ea. Ceea ce ne face să suferim nu este acest
adevăr, ci tocmai încercarea noastră de a-l evita.

În acest punct, s-ar putea ca o obiecție la cele spuse mai sus să vă chinuie în
aceeași măsură în care m-a chinuit și pe mine. Totul sună foarte bine pentru
cei care se regăsesc în situații relativ confortabile din care pot aprecia
beneficiile vulnerabilității și ale lipsei de siguranță. Ba chiar putem fi suficient
de norocoși încât să ne trăim viețile fără să ne întâlnim cu aspectele acute
ale acesteia. Dar ce putem învăța despre fericire atunci când nesiguranța
este în mod real condiția esențială a vieții de zi cu zi?

Era o dimineață de duminică din ianuarie, una cu un cer fără nori și foarte
călduroasă, și mulți dintre locuitorii celei de-a doua cele mai mari mahalale
urbane din Africa erau pregătiți pentru biserică: bărbații îmbrăcați în costume
apretate, femeile în fuste dichisite de culoare verde, iar copiii, lângă ei, cu
Bibliile în brațe. Aici, în Kibera, de-a lungul căii ferate inundate de gunoaie,
cale ferată care despărțea mahalaua de restul orașului Nairobi, era o
provocare să-ți păstrezi hainele curate în timp ce mergeai spre biserică prin
potecile pline de noroi care serveau drept străzi; în unele locuri, drumul
ajunsese complet acoperit cu pungi de plastic și alte reziduuri. Printre
caseleconstruite din deșeuri de metal și chirpici, câinii și găinile hoinăreau
prin șanțurile făcute de apele reziduale.

Majoritatea celor care se îndreptau spre biserică mergeau fie spre biserica
mare metodistă, situată undeva în vârful dealului, fie spre cea catolică.
Existau și alte biserici mai micuțe, ascunse și răsfirate printre casele
localnicilor – de fapt niște încăperi întunecoase în care un pastor oficia o
slujbă pentru doi-trei oameni sau cânta niște imnuri religioase la o orgă
Casio. Doar că, în opinia lui Frankie Otieno, un rezident din Kiberta, în vârstă
de 22 de ani, care nu-și petrecea duminicile la biserică, ci urmărindu-și
propriile interese, aceste bisericuțe sunt niște escrocherii. „În Kibera,
bisericile sunt niște afaceri“, spune el, cu un zâmbet cinic pe chip. Acesta
stătea întins pe o canapea zdrențuită în camera cea mare din casa mamei
sale din Kibera, cu un pahar de Cola în mână. „A avea o biserică e cea mai
ușoară metodă de a obține bani de la organizațiile internaționale de
binefacere. Umpli biserica de copii, de oameni fără adăpost și care nu au ce
mânca, cei de la aceste organizații vin și văd că biserica e plină, fac fotografii
pe care le trimit sponsorilor, iar aceștia din urmă aruncă cu bani. Totul
depinde de acele fotografii, știai?“, spune Frankie chicotind.

Într-o altă parte a Kiberei, mai adânc in inima mahalalei, unde ajungi urmând
niște poteci și mai înguste, undeva în spatele unei clădiri dezafectate, trei
localnici își începeau ziua de muncă la „fabrica“ de reciclare de oase de
capră. Vorbim de un spațiu în aer liber, organizat în cel mai deschis mod cu
putință: o grămadă de oase de capră proaspăt descărnate într-o parte,
fierăstraie de diferite mărimi și mașini de polizat într-o altă parte și într-un
colț rezultatele muncii lor: desfăcătoare de bere, coliere și felurite modele de
brelocuri, care așteptau să fie transportate în piața centrală din Nairobi
pentru a fi vândute turiștilor.

Dintr-un casetofon grosolan, care mergea pe baterii, se auzea o piesă de rock

clasic, deși, dacă erai puțin atent, puteai auzi cântecele bisericești care
răsunau din biserica de pe vârful dealului. Mirosul de carne de capră nyama
choma, pusă la prăjit pe un grătar din apropiere, masca puțin odoarea
pestilențială care se simțea pretutindeni în jur.

Din punct de vedere comercial, duminica în Kibera nu se deosebea de

celelalte zile ale săptămânii, în sensul în care era o aglomerație de nedescris.
Puțin mai departe de fabrica ce recicla oase de capră, dincolo de grătarele
sfârâind, de-a lungul unei alei acoperite cu fâșii de rafie albastră, o poartă de
metal marca intrarea în piața centrală a mahalalei. Limitele între piață și oraș
nu erau clar delimitate și asta deoarece Kibera în sine era o piață enormă.
De-a lungul fiecărei rigole, comercianții vindeau pe niște mese improvizate
din cutii aparate de radio, fructe de ananas sau haine în culori fluorescente
pentru copii. Cei care cărau în roabe materiale de construcție sau produse
electronice uzate o coteau, când la stânga, când la dreapta, pentru a evita
coliziunea cu trecătorii și cu alte roabe.

Pe o alee care ducea spre ieșirea din piață și trecea pe lângă un local unde
se puteau viziona meciurile din Premier League, îl puteam găsi pe George
Otengu ridicând greutăți în curtea casei sale, unde improvizase un soi de
sală de fitness. Haltera pe care o ridica era compusă dintr-o țeavă de fontă
care, în loc de greutăți, avea la capete niște cuve cilindrice în care turna apă.
Când l-am întrebat cât ridică deasupra umerilor săi masivi, el mi-a răspuns:
„150 de kilograme“.

După standardele oricui altcuiva care locuiește în altă parte a lumii,

condițiilecare trăiesc rezidenții din Kibera, al căror număr variază undeva
între 170 000 și un milion, sunt teribil de aspre. Mahalaua nu are apă curentă
și nici electricitate. Comportamentele sexuale violente sunt în floare.
Furturile din autoturisme și crimele sunt la ordinea zilei. În lipsa oricărui
sistem de salubritate, modalitatea prin care cei din Kibera înlătură deșeurile
organice e una pe care locuitorii mahalalei o numesc „toaleta zburătoare“: îți
faci nevoile într-o pungă de plastic pe care o arunci mai apoi cât mai departe
de casa ta. Aceste toalete zburătoare adaugă diareea și febra tifoidă la
problemele deja existente ale vecinilor, listă pe care se regăsește și
infestarea cu virusul HIV într-o proporție care, conform unor studii, ajunge și
la 20% din totalul populației.

Din aceste motive, dar și datorită apropierii de Nairobi, cu ale sale

aeroporturi internaționale și hoteluri confortabile, Kibera a devenit cunoscut
la nivel mondial ca un epicentru al suferinței. Prim-miniștri și președinți vin
aici pentru exerciții de imagine, echipe de televiziune sunt prezente în mod
obișnuit pentru fel de fel de reportaje, iar mahalaua a ajuns în centrul
atenției a sute de organizații de întrajutorare și religii, majoritatea din Europa
și SUA. Numele acestora reflectă sentimentul de deznădejde pe care Kibera a
ajuns să-l reprezinte: The Fountain of Hope Initiative, Seeds of Hope, Shining
Hope for Communities, the Kibera Hope Centre, Kibera In Need.

Dar când îl întrebi pe Norbert Okadai, un asistent social născut și crescut în

Kibera, dacă copilăria sa a fost marcată de mizerie și suferință, acesta îți va
râde în față: „Bineînțeles că nu! Pentru că, ceea ce contează la sfârșitul zilei
nu sunt condițiile în care trăiești. Contează ce anume ai la îndemână și cum
poți face ceva bun din asta, împreună cu vecinii tăi. În Kibera, nu te poți
descurca fără vecinii tăi“. Sau dacă o întrebi pe Irene Mueni, care locuiești tot
în Kibera, și care vorbește cu amărăciune despre evenimentele
traumatizante din timpul copilăriei, tot găsește resurse pentru a spune:
„Fericirea este o chestiune subiectivă. Poți trăi fericit într-o mahala și
nefericit într-un oraș. Lucrurile necesare pentru a fi fericit nu sunt aceleași cu
cele de care crezi tu că ai nevoie.“

Acesta este adevărul dificil de acceptat pentru mulți dintre cei care vizitează
Kibera, aceștia chinuindu-se să-și găsească cuvintele pentru a descrie
realitatea în sine, conștienți de faptul că orice etichete exprimă riscul unei
neînțelegeri: locuitorii din Kibera nu par a fi nici nefericiți, nici deprimați, așa
cum unii dintre noi s-ar aștepta. „E limpede că sărăcia a paralizat Kibera,
doar că acest fapt nu a indus locuitorilor săi starea de deznădejde pe care
ONG-urile, misiunile religioase și organizațiile de întrajutorare o proclamă“,
spune Jean-Pierre Larroque, un regizor de documentare, care a petrecut
suficient timp în mahala. Ce vezi în schimb, notează acesta, e faptul că
„străzile freamătă de întreprinzători“. Kibera pare mai degrabă un mediu
propice antreprenoriatului decât un spațiu al deznădejdii.

Această observație ciudată, faptul că oamenii care trăiesc în condiții extreme

par în mod surprinzător mai degrabă funcționali și deloc deprimați, nu se
aplică doar în cazul Kiberei. E un lucru într-atât de familiar, încât a devenit un
clișeu, îndeosebi dacă ne gândim la zona subsahariană din Africa. Ba mai
mult, semnalează o serie de probleme: generalizările de prost gust pe care le
facem, ba chiar rasismul de care dăm dovadă, precum și miturile otrăvitoare
pe care le avem despre populațiile „primitive“ nealterate de modernitate. De
asemenea, poate conduce la o serie de concluzii de ordin politic: dacă
oamenii care suferă de condiții mizere de viață și de o stare de sănătate
șubredă sunt într-atât de fericiți, unii comentatori sunt înclinați să spună că
poateaceștia chiar nu au nevoie de ajutor din exterior. Și să facem pe bună
dreptate un pas înapoi atunci când auzim celebrități pline de bani vorbind
despre simpla bucuria a faptului de a nu avea nimic, ca de exemplu, Colleen
McLoughlin, prezentatoare TV și soție de fotbalist, care spune într-un
interviu: „Găsesc o sursă de inspirație atunci când văd imagini la TV din țări
mai sărace: oamenii de acolo par într-atât de fericiți cu viețile lor în ciuda
lipsurilor materiale... pe viitor, mă gândesc să fac și eu o călătorie undeva
prin Africa…“

Problema majoră cu privire la catalogarea acestei realități drept una greșită

și reprobabilă este aceea că aceste etichete sunt doar parțial adevărate.
Studiile internaționale cu privire la gradul de fericire, incluzând aici și
cercetări serioase precum World Values Survey, au plasat mereu țările mai
sărace de pe glob în rândul celor mai fericite comunități. (De altfel, Nigeria,
unde 97% dintre locuitori trăiesc cu mai puțin de doi dolari pe zi, a ieșit pe
primul loc în acest clasament.) Date din proiectul de cercetare
Afrobarometer, barometru care monitorizează cele mai sărace unsprezece
țări din Africa, incluzând printre ele și Kenya, au înregistrat „niveluri
neobișnuite de optimism printre cei care trăiesc în cele mai nesigure și
mizere circumstanțe“. Unele măsurători, precum nivelul de optimism al
părinților cu privire la viitorul copiilor lor, arată o corelație inversă cu nivelul
de educație și bunăstare: cei mai puțin privilegiați s-au declarat a fi cei mai
încrezători cu privire la viitorul acestora. Conform cercetătorilor din domeniul
sănătății mentale, locuitorii din zonele mai sărace manifestă o tendință mai
scăzută decât ceilalți de a suferi de anxietate și depresie. Într-un studiu
recent legat de problemele de sănătate mentală de care suferă oamenii de
pe glob, locuitorii din zona subsahariană a Africii au ocupat pozițiile cele mai
de jos, pe când pozițiile fruntașe au revenit regiunilor mai bogate, puternic
industrializate.

„E un lucru pe care oamenii de știință l-au menționat de multe ori“, mi-a

spus Norbert, pe când mă aflam pentru a doua oară în vizită în Kibera.
Stăteam amândoi pe niște scaune rabatabile în umbra clădirii de birouri,
situată undeva la marginea mahalalei. „Simplul fapt că există probleme de
ordin social nu înseamnă neapărat că nu e loc pentru fericire. Crezi că
oamenii bogați au mai puține probleme? Avem politicieni care merg la
închisoare pentru fapte de corupție, crezi că aceștia sunt mai fericiți în
comparație cu mine? Există probleme la fiecare nivel. Să luăm în calcul doar
problemele cardiace provocate de stresul cotidian.“ Apoi, a ridicat din umeri
și a spus: „Toate aceste lucruri sunt evidente, nu?“

Acesta este un fenomen psihologic care are nevoie de explicații – chiar dacă
există niște controverse privind metodologia acestor studii internaționale
despre fericire și nu ar trebui să generalizăm pornind de la exemple
individuale sau în cazul în care cuvintele lui Jean-Pierre Larroque și ale altora
nu redau complet perspectiva asupra lucrurilor... Întrebarea rămâne: cum se
face că aceste locuri precum Kibera se situează mereu pe primele locuri în
ceea ce privește nivelul de fericire? S-au formulat o serie de explicații pentru
acest fapt, doar că niciuna nu a fost total satisfăcătoare. Cea mai simplă ar fi
aceea care spune că oamenii din aceste zone au așteptări mai scăzute. O
alta pleacă de la observația (adevărată) care spune că fericirea e relativă,
așa că oamenii care nu sunt expuși unui stil de viață mai plăcut nu-și
evaluează situația în care se află atât de catastrofal. Problema pe care o au
toate aceste explicații e aceea că alunecă foarte ușor într-o poziție
condescendentă față de locuitorii din Kibera, din care se afirmă că pur și
simplu acești oameni nu știu cum să trăiască altfel – că nu sunt conștienți că
se poatetrăi și altcumva decât fără apă curentă, toalete funcționale și grija
pentru sănătate. Dar, în mod cert, aceasta nu reprezintă situația din Kibera,
ai cărui rezidenți trăiesc în apropierea cartierelor luxoase din Nairobi, unii
dintre ei prestând chiar munci domestice în aceste cartiere. Mai mult,
conacul impresionant al unuia dintre foștii președinți ai Kenyei e situat la o
distanță de doar doi kilometri de mers pe jos de mahalaua din Nairobi. Într-o
școală de fete situată în chiar inima Kiberiei, fetițele de cinci ani învață să
citească având deasupra un poster cu o imagine din Times Square, iar
casetele video cu filme de Hollywood sunt un lucru obișnuit. Norbert Okodai
are chiar un termen pe care-l folosește – „setea“ – pentru a descrie ambiția
pe care el încearcă s-o trezească în inimile tinerilor din Kiberia pe care îi duce
în zone mai bogate din Nairobi pentru a le arăta cum se poate trăi altfel.
Doar că faptul de a ști că se poate trăi și mai bine nu rezolvă însă dilema
noastră, cel puțin nu în acest caz.

Nici eu nu dețin vreun răspuns care să ne scoată din această dilemă. Dar
devine una mai puțin misterioasă, dacă privim lucrurile în contextul
psihologiei stării de siguranță și insecuritate. Am văzut cum dorința noastră
de a ne simți mai în siguranță ne poate duce pe drumuri greșite și că
vulnerabilitatea s-ar putea să fie o precondiție pentru a putea experimenta
toate acele lucruri pe care le resimțim drept o mare fericire – în mod special
relațiile sociale solide. Ceea ce oamenii din Kibera și alte zone similare au în
comun este o lipsă a accesului la acele lucruri pe care noi ceilalți le avem la
îndemână și le folosim pentru a ne reprima sentimentele de insecuritate.
Evident că ideea pe care o pun în joc nu e aceea că e mai bine, de exemplu,
să nu ai bani decât să ai. Doar că, în mod sigur, atunci când nu-i ai, îți este
mult mai greu să suprainvestești emoțional în aceștia. Același lucru se
întâmplă și în cazul slujbelor prestigioase, posesiunilor materiale sau a
pregătirii academice de top: când ai atât de puține șanse de a obține
asemenea lucruri, nu vei trăi cu ideea greșită că acestea îți vor aduce mai
multă fericire decât o fac în realitate. Într-un sens mai larg, traiul în
asemenea circumstanțe nu-ți mai permite să iei în calcul evitarea oricărui
sentiment de insecuritate: ești pur și simplu nevoit să înfrunți o astfel de
realitate nesigură. Oamenii din Kibera sunt vulnerabili fie că vor acest lucru,
fie că nu – și aflați în această stare, trebuie să se bazeze pe relații sociale
solide, doar pentru a supraviețui.

Paige Elenson, o femeie de origine americană care muncește în Kibera, mi-a

spus că a fost teribil de afectată atunci când a ajuns să conștientizeze acest
fapt. „Urăsc acest gen de sentimentalism – «Oh, sunt atât de fericiți!»“, mi-a
spus ea. „În multe privințe, chiar nu sunt deloc... doar că, atunci când nu ai
acces la haine de calitate și slujbe drăguțe, când nu te poți agăța de niciunul
dintre aceste lucruri, ești nevoit să-i lași pe oameni să te cunoască exact așa
cum ești, nu prin brandurile de haine pe care le porți sau prin funcția pe care
o ai! Trebuie să-i privești pur și simplu în ochi! Acest lucru nu prea se
întâmplă în America, unde imediat ajungi la: uite ce haine port pe mine, uite
ce scrie pe cartea mea de vizită, chiar nu am de ce să fiu amabil cu tine! Așa
că există această vulnerabilitate, ceea ce înseamnă, practic, mult mai puține
pretenții. Nu știu dacă aceste lucruri te fac în mod necesar mai fericit... Doar
că, atunci când ai mai puține lucruri de care să te agăți – atunci când nu prea
ai opțiuni –, lucrurile se cam schimbă. Trebuie să renunți la a mai mânca
rahat!“
Că tot veni vorba de „a mânca rahat“: într-o zi pe când mă aflam în Kibera,
Norbert m-a dus să văd un proiect în care era și el asociat și care propunea o
soluție alternativă la tipicele flying toilets (folosirea pungilor pentru nevoi) și
anume reciclarea deșeurilororganice în biogaz. El s-a gândit că, atâta timp
cât oamenii vor conștientiza că pot face bani din deșeurile organice nu vor
mai apela la soluția „toaletelor zburătoare“. Era un exemplu clasic de
pragmatism kiberian, facilitat, de această dată, de o organizație de
întrajutorare din America. Iar atunci când îmi vorbea despre importanța
faptului de a lucra în echipă cu vecinii, chiar nu vorbea în clișee. Activitatea
comună despre care îmi vorbea era tocmai aceasta de reciclare a deșeurilor
organice.

„Într-adevăr“, spune Frankie Otieno, bându-și Cola tolănit pe canapeaua

mamei sale, atunci când l-am întrebat ce părere are despre toate acestea,
„Kibera nu e un loc bun. Sunt mari probleme și un milion de ONG-uri care nu
fac practic niciun bine. Probleme majore, nu glumă. Dar trebuie să te
descurci cumva pentru că nu ai de ales. Așa că pleci la drum cu ce ai și vezi
pe urmă ce poți face. Și chiar poți trăi fericit în situația asta, deoarece
fericirea vine de la familie și de la ceilalți oameni și din ceea ce faci pentru a-
ți fi mai bine ție, nu? De ce să te îngrijorezi în legătură cu ceva ce nu ai?“

Mai presus de toate însă, a trăi într-o astfel de situație inerent nesigură, deși
nu e cu siguranță un lucru de preferat, e clarificator. Nimeni nu invidiază
astfel de circumstanțe de viață. Dar a trăi cu mai puține iluzii înseamnă să
înfrunți realitatea. A nu avea la îndemână opțiunea de a te proteja în cele
mai contraproductive moduri te face mai rezistent în a înfrunta greutățile
vieții, iar într-un final, te determină să experimentezi – chiar dacă într-o
formulă mai modestă – o formă durabilă a sentimentului de fericire.

Așa cum am văzut până acum, siguranța pe care o căutăm nu vine

întotdeauna cu beneficiile pe care ni le imaginăm, iar starea de insecuritate
este mai compatibilă cu fericirea – și, într-un anume sens chiar ne poate
conduce la ea. Doar că o altă abordare – și mai radicală – sugerează că
dorința noastră de securitate se poate baza pe o confuzie fundamentală:
ideea de siguranță este pentru noi, folosind cuvintele lui Helen Keller, „în
mare parte o superstiție“… Pentru a înțelege implicațiile profunde pe care le
pune în joc această idee, trebuie să ne întoarcem, pentru ultima dată, la Alan
Watts.

Watts își începe The Wisdom of Insecurity, carte scrisă în 1951, prin
evidențierea motivului pentru care contemporanii săi resimt acut acest
sentiment de nesiguranță: și anume, progresul științei. Din ce în ce mai
puțini dintre noi suntem ferm convinși, asta în cazul în care am fost cu
adevărat vreodată, că ne așteaptă o viață de eternă fericire după moarte sau
că există un Dumnezeu care veghează asupra noastră, ori că regulile morale
postulate de către Papă sau de către Arhiepiscopul de Canterbury sunt într-
adevăr cele de care trebuie să ținem cont.

„Este evident că, în ultimul secol, autoritatea științei a înlocuit-o pe cea

religioasă în mentalul colectiv și că scepticismul, cel puțin în ceea ce privește
chestiunile de ordin spiritual, a devenit mai răspândit decât credința“, scrie
el. E adevărat că Watts scria aceste cuvinte înainte de renașterea
fundamentalismului creștin în America. Dar, în același timp, e posibil să fi
văzut scepticismul ca pe o reacție inevitabilă în fața predominanței științifice
pe care o descria.

Nu e nevoie s-o mai spunem, iar Watts e de acord cu acest punct de vedere,
că cercetarea științifică a adus cu sine beneficii nemăsurate. Doar că, în
același timp, ne-a lăsat și cu un sentiment de vid spiritual. Prin eliminarea din
ecuație a lui Dumnezeu și a vieții de după moarte, perspectiva științifică
asupra universului pare a fi lăsat individul fără un sens al vieții, suntem aici
doar în condiția de simple organisme, ducându-ne existența fără vreun motiv
anume, pentru ca, pe urmă, să dispărem pur șisimplu. Aceasta este starea
fundamentală de insecuritate existențială, cea de la care pleacă toate
celelalte temeri. Iar reîntoarcerea sub umbrela protectoare a doctrinei
religioase din vechime nu mai este o opțiune pentru mulți dintre noi,
deoarece nu poți reîmbrățișa niște credințe despre care știi că nu sunt
adevărate. Pare că suntem blocați între două alternative: fie alegem să
ducem o viață fără sens, dar bazată pe adevăruri științifice, fie alegem să
ducem o viață bazată pe superstiții și autoamăgire. Watts, în schimb, insistă
că există și o a treia cale și această alternativă va reprezenta subiectul
acestei cărți de aici încolo.

Punctul de plecare în argumentarea acestei idei rezidă din observația că

efemeritatea este însăși natura universului: anume că „schimbarea este
singura constantă“. Heraclit, filosof grec care a trăit între secolele al V-lea și
al VI-lea î.Hr, este cel care a afirmat că „nu te poți scălda în aceeași apă de
două ori“, iar un contemporan de-al său din China, Confucius, este cel care,
privind o apă curgătoare, a observat că „aceasta curge încontinuu zi și
noapte“. Oameni, animale, plante, comunități și civilizații se nasc, cresc, se
schimbă și apoi dispar: acesta este cel mai evident fapt din lume și aproape
toată lumea, fie că vorbim de oameni de știință sau persoane religioase, e în
acord cu acest fapt.

În ciuda acestei evidențe, după cum Watts observă, se pare că noi trăim într-
o continuă stare de confruntare cu acest adevăr, încercând din răsputeri să
găsim siguranță, trăinicie, permanență și stabilitate. Argumentul său nu este
acela că e greșit din punct de vedere moral să luptăm împotriva efemerității
– „a-ți lua în derâdere dorințele nu te va ajuta să scapi de ele“, scrie el. În
schimb, spune că aceasta e o eroare fundamentală în a gândi lucrurile. A
încerca să te împotrivești schimbării e o contradicție în sine, nu poți opri
schimbarea așa cum nu poți face căldura răcoroasă sau culoarea verde,
portocalie. „Există o contradicție în dorința de a te simți în totală siguranță
într-un univers a cărui natură este fluiditatea și efemeritatea“, scrie el. Chiar
și simplul fapt de a discuta despre acest subiect riscă să pice în același gen
de contradicție și, cum însăși natura limbajului e aceea de a defini și de a
fixa, devine extrem de dificil să vorbim despre caracteristica fundamentală a
lumii în care trăim.

Doar că nu e vorba doar despre o simplă contradicție, deoarece, atunci când

încercăm să obținem permanență în mijlocul schimbării, ceea ce facem noi,
de fapt, e o separare de acea schimbare, prin încercarea de a trasa o
deosebire clară între noi și restul lumii, spune Watts. A căuta starea de
siguranță e o încercare de a te extrage din fenomenul schimbării, adică de a
evita tocmai acel lucru care definește viață însăși. „Dacă vreau să fiu în
siguranță, adică să mă simt protejat în fața fluxului vieții, vreau, de fapt, să
mă separ de viața însăși“, accentuează Watts. Ceea ce ne duce în chiar
miezul acestei probleme: deorece vrem să ne simțim în siguranță, construim
niște ziduri de apărare în jurul egoului nostru pentru a ne simți protejați, doar
că tocmai aceste ziduri de apărare ne fac să ne simțim în nesiguranță. „A te
simți în siguranță înseamnă să izolezi și să fortifici acel «eu», doar că acestă
izolare e cea care face ca «eu» să mă simt singur și înspăimântat“. Avem de-
a face aici cu o noțiune contraintuitivă: pentru a o înțelege pe deplin, e
nevoie de o mutație mentală similară cu cea care se produce atunci când
privim faimoasa iluzie optică în care chipul unei femei frumoase se
dovedește a fi cel al unei vrăjitoare bătrâne. Construim ziduri de apărare în
jurul unui castel pentru a ține departe inamicul, dar chiar construcția acestor
ziduri cauzează nașterea acestui inamic și asta deoarece până să existe
aceste ziduri nu era nimic de apărat. „Dorința desiguranță și sentimentul de
nesiguranță sunt unul și același lucru“, concluzionează Watts. „A-ți ține
respirația înseamnă a-ți pierde suflul. O societate bazată pe nevoia de
nesiguranță nu e nimic altceva decât un concurs de ținut respirația.“ Chiar
dacă vor exista momente în care ne vom simți cât de cât în siguranță,
acestea nu ne vor oferi o stare de bine, adaugă Watts. Și asta deoarece viața
în spatele zidurilor de apărare se dovedește a fi una plină de singurătate și
izolare. „Descoperim nu doar faptul că nu există ceva care să ne ofere
sentimentul de siguranță totală și că a căuta acest lucru e în sine e un proces
dureros, dar și că atunci când credem că suntem în siguranță, de fapt
această stare nu ne face să ne simțim deloc bine.“

Pentru a înțelege în totalitate cuvintele lui Watts încercați să vă aduceți

aminte de cele spuse în finalul capitolului anterior despre natura eului.
Spuneam acolo că nu există un spațiu bine definit în care să trasăm o linie
clară de demarcație între „eu“ și „ceilalți“ și chiar dacă am reuși să trasăm
această limită, ea este mai degrabă un punct de întâlnire și nu unul de
separare. „Eu“ și „ceilalți“ au nevoie unul de celălalt pentru a-și afirma
propria existență. Dacă acest lucru este adevărat, rezultă că ideea de
„siguranță“ este una greșită, deoarece implică noțiunea de separare a eului
de tot ce ne înconjoară, lucru care nu are niciun sens. Ce înseamnă cu
adevărat să te separi de ecosistemul care până la urmă e chiar cel care te
definește? Ideea nu e aceea de a „confrunta“ nesiguranța, ci de a înțelege că
tu ești una cu ea. După cum spune Watts:

„A înțelege că nu există ideea de siguranță e mult mai mult decât a înțelege

teoria care afirmă că totul este shimbător sau a înțelege caracterul efemer al
vieții. Noțiunea de siguranță se bazează pe sentimentul că există ceva în
interiorul nostru care rămâne permanent, ceva care rezistă neschimbat de-a
lungul fiecărei zile și în fața schimbărilor vieții. Ne încăpățânăm să ne
asigurăm permanența și starea de certitudine a acestui centru al ființei
noastre pe care-l denumim «eu». Cam asta știm noi că este fundamentul
unei ființe umane – cel care ne gândește gândurile, cel care ne simte
sentimentele și cel care știe ce știm. Ceea ce nu înțelegem noi e că abia
atunci când vom conștientiza că acel «eu» nu există de fapt ne vom simți în
siguranță.“

Acest minunat pasaj, odată ce-i pătrunzi semnificațiile, iar mie mi-a luat ceva
timp pentru a face asta, ne explică în cel mai clar mod de ce eforturile pe
care le depunem pentru a ne simți fericiți ne duc adeseori în situația de a
primi înapoi exact opusul a ceea ce ne doream. Toate teoriile despre
gândirea pozitivă, despre importanța setării obiectivelor, despre vizualizare și
a privi întotdeauna partea luminoasă a lucrurilor, care vin cu promisiunea de
a pune lucrurile în ordine pentru noi, își au rădăcinile în convingerea că
există o separare între „noi“ și acele „lucruri“. Dar dacă analizăm
îndeaproape această convingere, ea nu mai stă în picioare. A încerca să
controlezi viitorul sau să-i manipulezi mental pe ceilalți e, de fapt, o tentativă
de a-l separa pe cel care controlează de cel care este controlat, lucru de
altfel imposibil. A încerca să scapi de nesiguranță prin siguranță și de
incertitudine prin certitudine este o încercare de a evada din întreg
ecosistemul care ne îngăduie să existăm de fapt. Sigur că putem influența
într-o oarecare măsură un sistem din care facem parte, dar, dacă suntem
motivați în acțiunile noastre de neînțelegerea a ceea ce suntem noi de fapt –
cu tot ceea ce înseamnă starea de siguranță –, ne asumăm riscurile de a
merge prea departe, de a încerca prea tare, într-un mod care devine
contraproductiv. Watts concluzionează:

„Adevăratul motiv pentru care viața oamenilor poate fi într-atât de dureroasă

și frustrantă nu e dat de evidențele numite moarte, durere, frică sau
foamete. Adevărata

nebunie începe când aceste lucruri sunt prezente, iar noi ne dăm peste cap,
intrăm în panică și facem pe dracu-n patru pentru a extrage «eul» nostru în
afara acestor experiențe... Sănătatea mentală, împlinirea și adaptarea vin
odată cu conștientizarea faptului că nu suntem separați de ceea ce ne
înconjoară, omul și experiența pe care o trăiește sunt unul și același lucru, și
că niciun «eu» sau gând nu pot exista de sine stătătoare... Viața e ca un
dans, iar atunci când dansezi, scopul nu e de a ajunge undeva anume...
Sensul și scopul dansului sunt cel de a dansa.“

În aceste cuvinte găsim adevărul despre starea de nesiguranță: e o altă

definiție a vieții. Acest lucru nu înseamnă că nu ar fi înțelept din partea
noastră să încercăm să ne protejăm în măsura în care acest lucru este
posibil, cel puțin de anumite pericole specifice. Ci că a trăi cu nevoia acută
de a te simți în siguranță și chiar a-ți trăi viața sunt lucruri aflate în opoziție.
Nu are niciun sens să dansezi pentru a ajunge la o destinație, trebuie doar să
dansezi. Și nu vei reuși niciodată să te bucuri de o stare perfectă de
certitudine, așa cum niciun val nu va reuși vreodată să părăsească oceanul.7

Muzeul eșecurilor

CUM SĂ TE BUCURI DE ERORILE PE CARE LE FACI

„Dintr-o ureche de porc nu poți face o friptură Orloff…

Dar poți găti ceva foarte bun cu acea ureche!“

– Julia Child
Într-un parc auto, situat undeva în apropierea Aeroportului Ann Arbor din
Michigan, se află un tulburător muzeu al viselor deșarte. Nu că ți-ai da seama
de acest lucru din exterior. Privit din afară, totul pare un simplu parc auto,
ceea ce a și fost până în anul 2003, când o companie cu un nume enigmatic,
Custom Research North America, s-a mutat aici. Chiar și atunci când pășești
în interior, și rar se întâmplă ca cineva din exterior să facă asta, ai nevoie de
câteva clipe pentru a te obișnui cu ce-ți văd ochii. Nu există nimic de genul
unui birou de recepție, nicio listă cu departamente, nici măcar cineva care să
te întâmpine cu un „Bună ziua“. În schimb, te regăsești într-un loc ce pare a
fi un supermarket haotic organizat. Nu există cumpărători, dar de-a lungul
fiecărui culoar, rafturile metalice sunt burdușite cu sute de produse
alimentare sau de uz casnic. E ceva neobișnuit cu haosul în care sunt expuse
aceste produse și identifici ce anume vrei relativ repede: spre deosebire de
un supermarket tipic, aici găsești doar un singur articol din fiecare produs, nu
există rânduri întregi de borcane cu sos de tomate marca x, nici baxuri cu
detergent pentru vase și nici băuturi carbogazoase la doză. Dar cel mai
important lucru despre aceste produse este acela că nu o să le găsești în
niciun supermarket obișnuit. Sunt rebuturi! Produse care au fost retrase de
pe rafturi după câteva săptămâni sau luni de expunere – în principal din
cauza faptului că nimeni nu le-a vrut. În mediul de afaceri, depozitul de
fiascouri al celor de la GfK Custom Research și-a câștigat renumele de
„muzeul produselor eșuate“. E cimitirul capitalismului de tip consumerist –
partea întunecată a culturii moderne de marketing obsedată de succes. Sau
mai puțin pretențios exprimat: e cu siguranță singurul loc de pe planetă unde
vei putea găsi șamponul „A Touch of Yoghurt“ de la Clairol, alături de
produsul nepopular Gillette „For Oily Hair Only“, pentru ca, la câțiva metri
mai încolo, să dai de o sticlă goală de Pepsi AM Breakfast Cola (produs
născut în 1989 și mort în 1990). Muzeul este casa unor branduri de bere
cofeinizate, a unor caserole cu mâncare pregătită marca Colgate, a unor
supe la cutie care se încălzeau singure, doar că aveau prostul obicei de a
exploda în fața clienților, și a unor mentosane care au fost retrase de pe
piață pentru că aduceau prea mult cu pastilele vândute de dealerii de droguri
din America.

Dacă râzi prea tare de unul dintre aceste produse, proprietarul muzeului, o
femeie stilată pe nume Carol Sherry, își va țuguia buzele și-și va ridica
sprâncenele deasupra ochelarilor săi Dolce & Gabbana ca și cum s-ar pregăti
să te mustre. Iar asta nu e tocmai o glumă. Este responsabilitatea ei de a
acționa ca o damă de companie pentru designerii de produs și directorii
executivi – care plătesc sume importante pentru a inspecta acest muzeu al
eșecurilor, iar Carol se poartă cu aceste produse ca și cum ar fi
copiiinereușiți, dar pe care îi iubește necondiționat. Era într-o dimineață
luminoasă de decembrie atunci când, în timp ce îmi făcea un tur al clădirii, s-
a oprit în fața unei sticle colorate cu cremă de corp având o expresie de
tristețe pe chip… „O, da, și acum asta“, a spus ea drăgăstos. „Retrasă brutal
de pe piață. Din nefericire, sporea riscul de apariție a infecțiilor fungice.“

Există un termen japonez, mono no aware, care se traduce literal „patosul

lucrurilor“. Surprinde acea formă de melancolie care apare odată cu
efemeritatea vieții – acea frumusețe adițională a florii care înflorește, a
norilor care se formează sau a trăsăturilor umane, ca rezultat al scurgerii
inevitabile a timpului pe acest pământ. O atitudine asemănătoare
împărtășește și Sherry atunci când se gândește la comicsurile cu Morning
Banana Juice pe care le are în grijă sau la Fortune Snookies, niște biscuiți cu
răvașe pentru câini care nu au avut o viață prea lungă. Mai mult de atât,
fiecare eșec pe care-l vede poartă în sine, în concepția sa, povestea
eforturilor sincere ale designerilor și ale oamenilor de marketing și vânzări
care au lucrat la acel produs. E conștientă că oameni reali și-au plătit
ipotecile, ratele la mașină și și-au petrecut vacanțele în familie bazându-se
pe succesul unor produse ca „A Touch of Yoghurt“, Fortune Snookies sau
Morning Banana Juice. Sau Hueblein Wine sau Dine Dinners, cutii cu mâncare
pre-gătită care conțineau și o sticluță de vin pentru gătit, vin pe care
cumpărătorii l-au băut crezând că din acest motiv se află în pachet. (După ce
au gustat vinul, au încetat să mai cumpere Hueblein Wine și Dine Dinners.)

„Îmi pare sincer rău pentru dezvoltatorii acestui produs“, mi-a spus Sherry,
indicând spre mentosanele care arătau precum pastilele dealerilor de
droguri. „Chiar l-am întâlnit pe tip. De ce și-ar fi petrecut el timpul pe străzi
ca să se familiarize cu cultura drogurilor?! A făcut totul foarte bine, cu
excepția faptului de a ieși pe stradă pentru a observa că produsul său
seamănă cu drogurile pe care le vând dealerii.“ A scuturat din cap. „În opinia
mea, ai nevoie de mult curaj pentru a fi un dezvoltator de produs. Există
atâtea moduri de a o da în bară. E totuși vorba despre oameni reali, care se
trezesc dimineața și în mod sincer își propun să facă ceva bun și, pam-pam,
nenorocirea se întâmplă!“

Muzeul produselor eșuate e cumva în sine și el un accident, unul fericit ce-i

drept. Creatorul său, acum un fost om de marketing aflat la pensie pe nume
Robert McMath, și-a dorit inițial să facă o „librărie exhaustivă“ a produselor
de larg consum și nu una a produselor eșuate per se. Începând cu anul 1970,
a cumpărat câte un articol din fiecare produs pe care-l putea găsi. (Le golea
pe cele care aveau un conținut perisabil pentru ca nu cumva toată treaba să
se transforme în ceva dezgustător.) În scurt timp, spațiul din biroul pe care-l
avea în New York s-a devedit neîncăpător, așa că a fost forțat să închirieze o
magazie aflată pe o proprietate învecinată. Mai târziu, GfK, inițialele vin de la
numele german al firmei-mamă, i-a cumpărat „afacerea“, mutând toate
produsele strânse de Robert în Michigan. Ceea ce McMath nu luase în calcul
la acea vreme, lucru pe care mi l-a spus mai apoi prin telefon, era adevărul
format din trei cuvinte și cel care i-a marcat cariera: „Majoritatea produselor
eșuează!“ Conform unor statistici, rata eșecului e cifrată undeva la un
procent de 90%. Așa că prin simplul fapt de a colecționa noi produse într-un
mod aleatoriu, McMath și-a asigurat o colecție imensă de produse eșuate.
„Să știi că mie nu mi-a plăcut niciodată termenul de «muzeul produselor
eșuate». Dar asta e. S-a lipit acest nume și nu am mai putut face nimic în
legătură cu asta“, mi-a spus el.Îl suspectez că a fost puțin nesincer atunci
când mi-a istorisit povestea muzeului, din moment ce toate evidențele
arătau că McMath avea o reputație de guru al eșecului. În anii săi de debut,
devenise o figură relativ cunoscută și în media din America, chiar David
Letterman îi luase un interviu lui McMath, în care el făcea referire la „muzeul
produselor eșuate“. A scris, de asemenea, un manual de marketing cu titlul
What Were They Thinking?, dedicat în mare parte glumelor pe care le făcea
la adresa unor produse precum antiperspirantul de la Revlon, „No Sweat“, și
„Look of Buttermilk“, un companion al „A Touch of Yoghurt“ de la Clairol.
(După cum ne arată el în carte, cuvântul transpirație nu ar trebui să figureze
în numele unui produs marketat drept antiperspirant, deoarece clienții îl vor
găsi respingător, și este total neclar cum poate arăta cineva cu un „look ca
untul de masă“, asta în cazul în care cineva și-ar dori să facă experimente pe
părul său.) Carol Sherry pare cumva în dezacord cu modul în care
predecesorul său privea lucrurile la începuturile muzeului. „Așa e, inițial,
cârligul pe care l-a folosit în media era acela că el este patronul muzeului
eșecurilor“, a spus ea suspinând. „Doar că e un lucru rușinos. E întru câtva
uman să arăți cu degetul și să râzi de suferința altcuiva. Dar eu mă simt
foarte atașată de tot ce se găsește aici.“ Avea dreptate într-un fel. E
adevărat, am râs sănătos atunci când am dat peste „Goff’s Low Ash Cat
Food“, produs cu text de promovare care suna cam așa: „Conține doar 1,5%
cenușă“. (După cum bine observa jurnalistul Neil Steinberg, e ca și cum ai
pune pe piață un nou fel de hotdog sub eticheta „Few Mouse Hairs“.) Totuși,
vorbim despre niște oameni care au investit luni de muncă pentru a crea
acest tip de mâncare pentru pisici. Sper că aceștia pot privi în urmă și râde
cu poftă acum. Dar cine știe ce simt ei…
Însă cel mai interesant lucru despre muzeul produselor eșuate este acela că
a devenit o afacere viabilă în sine, aducătoare de profit. Ai putea crede că, în
mod normal, fiecare producător care se respectă deține o astfel de colecție,
tocmai pentru a evita să repete aceleași greșeli pe care rivalii le-au făcut.
Doar că numărul de directori executivi care ajung la ușa lui Carol Sherry
arată că acest lucru nu prea se întâmplă. Dezvoltatorii de produse sunt într-
atât de concentrați pe speranța unui viitor produs de succes, dar și într-atât
de nedoritori de a investi energie pentru a studia istoria produselor eșuate
din industria din care fac parte, încât își dau seama mult prea târziu – și sunt
chiar dispuși să plătească – de faptul că au mare nevoie să viziteze colecția
GfK. Cel mai surprinzător lucru despre designerii care ajung în acest loc e că
examinează, uneori chiar descoperă, spre surprinderea lor, produse pe care
propria lor companie le-a creat și mai apoi le-a abandonat de-a lungul
timpului. Acestor companii se pare că le displace într-atât de tare să se
gândească la eșecurile lor în afaceri, încât nu le-a trecut prin cap să păstreze
niște mostre ale propriilor produse eșuate!

„Uite cum merg lucrurile de obicei. Un produs este dezvoltat de un manager

de produs, iar dacă produsul nu merge, acesta va păstra câteva mostre în
debaraua sa de acasă, așa, de valoare sentimentală, și în cele din urmă va
părăsi compania“, spune McMath. Astfel, produsul nu va mai exista
altundeva decât în debaraua managerului. Evident că nu va duce mostre din
acest produs eșuat la următorul său loc de muncă: de ce s-ar asocia cineva
în mod voluntar cu un rateu? „Oamenii sunt inspirați de succese și împliniri,
iar cei care lucrează în marketing sunt și ei oameni la rândul lor. Toată lumea
își dorește să spună o poveste de succes legată de activitatea sa“, explică
Sherry. E puțin probabil ca colegii de la fosta sa firmă să-și dorească să
investigheze motivele pentru care anumite produse au eșuat. Eșecul nu este
un subiect asupra căruia oameniiambițioși să stăruiască prea mult. În cel mai
bun caz, e un lucru deprimant, în cel mai rău caz, capătă cumva un potențial
molipsitor – ca și cum germenii dezastrului ți-ar putea infesta următorul
proiect. Să ne amintim de mesajul propagat de dr. Robert H. Schuller la
seminarul Get Motivated!, prin care își instruia auditoriul să elimine din
vocabular cuvântul „imposibil“ și să refuze contemplarea oricărei posibilități
de apariție a eșecului: simplul fapt că industria produselor de consum are
nevoie de un muzeu al produselor eșuate sugerează că unii chiar au luat de
bun pe de-a-ntregul acest îndemn!

McMath s-a dovedit a fi puțin rezervat atunci când l-am întrebat cine sunt
acei directori executivi care vin cu coada între picioare la muzeu, examinând
produsele propriilor companii, dar, după ce l-am sâcâit puțin cu această
întrebare, mi-a spus că mulți dintre ei lucrează sau au lucrat pentru o
companie care începe cu litera „P“ și se termină cu „rocter and Gamble“. Își
aduce bine aminte, în schimb, de o echipă de dezvoltatori de produse care
plănuiau să lanseze pe piață scutece specifice fiecărui sex, pentru băieței și
fetițe, care aveau până și vătuirea diferită în funcție de sexul bebelușului. O
inovație pe cât de des încercată, pe atât de des abandonată: părinții nu
resimțeau o astfel de nevoie, în timp ce retailerii au spus pas deoarece
pentru ei ar fi însemnat mai mult spațiu utilizat la raft pentru a nu se expune
riscului de a rămâne fără scutece de băieței de exemplu. A fost o desfătare
pentru Robert McMath să-i conducă pe aceștia într-un colț al depozitului nu
doar pentru a le arăta că ideea lor fusese deja pusă în aplicare, ci și faptul că
tocmai compania pentru care lucrau încercase să plaseze un astfel de produs
pe piață.

Eșecul este prezent pretutindeni. Doar că ne petrecem marea majoritatea a

timpului încercând să evităm confruntarea cu această evidență.

Eșecul, precum și relația tensionată pe care o avem cu acest fenomen, e o

temă care a fost mereu prezentă în subtextul acestei cărți. E acea evidență
pe care cultura gândirii pozitive încearcă s-o evite cu orice cost, așa că s-ar
putea să vi se pară surprinzător ca tocmai eșecul să se afle în centrul unei
abordări alternative asupra fericirii. De altfel, tehnica stoică a vizualizării
negative tocmai despre acest mod de a privi lucrurile vorbește, anume a ne
întoarce privirea spre posibilitatea apariției eșecului. Criticii setării de
obiective ca modalitate de lucru propun la rândul lor o altă atitudine în fața
eșecului, din moment ce improvizația și abordarea de tip încercare-și-eroare
aduc cu sine o mai mare disponibilitate pentru eșec. Iar meditațiile spirituale
ale lui Eckhart Tolle și Alan Watts ne vorbesc despre un tip de eșec mult mai
profund: greșeala fundamentală – și totodată fatală – a egoului de a se
proteja prin izolare în siguranță. Merită să abordăm frontal subiectul eșecului
doar pentru a observa de ce eforturile disperate pe care „cultul
optimismului“ le pune în joc pentru a-l evita se dovedesc, în cele din urmă,
contraproductive și de ce ar fi mai bine pentru noi să îmbrățișăm
necondiționat acest subiect. Sunt două aspecte ce merită a fi menționate
aici. Primul e acela că eforturile pe care le depunem pentru a nu ne gândi la
eșec ne distorsionează înțelegerea a ce anume înseamnă succesul. Al doilea
spune că deschiderea spre experimentarea emoțională a eșecului se poate
dovedi o cale de a obține un sentiment al fericirii mult mai profund decât cel
care se axează exclusiv pe atingerea succesului.
A devenit cumva o modă, cel puțin în anumite cercuri, să insiști pe ideea
importanței „îmbrățișării eșecului“: aproape că nu există autobiografie de
antreprenor, politician sau inventator care să nu conțină câteva pagini în
care autorul spune că își datoreazăsuccesul disponibilității pentru eșec. (Sir
Richard Branson poate fi considerat un recidivist cu privire la acest aspect.)
Doar că a îmbrățișa cu adevărat eșecul aduce cu sine o totală altă
perspectivă decât cea promovată din vârful buzelor de personalitățile de mai
sus. Și, în orice caz, a lua în considerare doar sfaturile celor care se bucură
de succes e o mare problemă în sine.

Un lucru curios legat de rezistența noastră de a reflecta asupra eșecurilor

este reprezentat tocmai de omniprezența eșecului în viețile noastre. „Eșecul
este cea mai pregnantă trăsătură a vieții corporatiste“, scrie economistul
Paul Ormerod, în chiar deschiderea cărții sale Why Most Things Fail, doar că
viața corporatistă nu e altceva decât un microcosmos al vieții noastre pe
acest pământ. Evoluția speciei umane e guvernată de eșec, ne gândim la
acesta în termeni de supraviețuire și adaptare, dar nu am greși cu nimic dacă
ne-am gândi în termeni de inadaptare și incapacitate de supraviețuire. Ba
poate ar fi chiar mai adecvat să privim lucrurile așa: dintre toate speciile care
au existat de-a lungul timpului, mai puțin de 1% dintre ele au ajuns să
supraviețuiască până în prezent. Celelalte au eșuat în acest demers. La nivel
individual, de asemenea, indiferent de cât succes ai în viață, până la urmă
povestea ta, nu vreau să te simți jignit, este una a eșecului tău. Organismul
tău va da erori la un moment dat și tu vei muri.

Cu toate că eșecul este o prezență ubicuă în viața noastră, psihologii ne-au

atras demult atenția că percepem acest subiect drept o chestiune
îngrozitoare și depunem eforturi uriașe pentru a evita să ne gândim la
această realitate. În patologie, această frică de eșec este cunoscută sub
numele de „kakorrhapiophobia“, iar simpotomele includ palpitații la inimă,
bufeuri și stări de confuzie. Puțini dintre noi suferă la modul acut de această
tulburare. Dar, așa cum vom vedea, acest lucru e cauzat de înzestrarea
noastră naturală de a ne „edita“ propriile eșecuri, adică acea capacitate de a
memora acțiunile noastre puțin înflorite față de cum s-au desfășurat în
realitate. Asemenea managerilor de produs care-și ascund eșecurile în
debara și sunt dispuși să facă orice pentru a spune o poveste de succes
legată de viața lor. Aceasta duce, pe lângă alte consecințe, la fenomenul
psihologic numit „superioritate iluzorie“: marea majoritatea a oamenilor, de
exemplu, spun despre ei că se consideră a fi în top 50% oameni care șofează
prudent, lucru care este, în mod evident, imposibil în practică.
Asemenea multor altor comentatori preocupați de reticența de care dăm
dovadă în a ne confrunta cu eșecul, Robert McMath spune că ar trebuie să ne
comportăm ca „niște oameni de știință“ în legătură cu acest subiect.
Oamenii de știință, spre deosebire de noi, ceilalți, se simt prin natura
meseriei mult mai confortabil cu eșecul. Aceștia, deloc surprizător, au
tendința de a împărtăși această viziune asupra lucrurilor. Scopul oricărui om
de știință e acela de a descoperi adevărul, așa că nu poate face nazuri în
legătură cu rezultatele experimentelor, care fie îi confirmă, fie îi infirmă
ipoteza de lucru. Cercetarea științifică implică formularea unor ipoteze,
testarea acestora și pe urmă confruntarea cu rezultatele obținute, chiar dacă
acestea îți ruinează șansele de a te bucura de prestigiu academic. Nu-i așa?
Ei, bine, s-ar putea să nu fie chiar așa! O serie fascinantă de studii despre
munca oamenilor de știință, efectuate de cercetătorul de origine irlandeză
Kevin Dunbar, ne prezintă o cu totul altă perpectivă asupra acestui lucru și
ne confirmă cât de profundă și universală este tendința oamenilor de a evita
confruntarea cu realitatea eșecului. Oamenii de știință, după cum indică
aceste studii, s-ar putea să fie la fel ca noi toți ceilalți atunci când vine vorba
despre perspectivaeșecului.

Dubar și-a negociat accesul în patru dintre cele mai bune laboratoare de
biologie moleculară și a început să studieze modul în care se desfășura
munca de cercetare. Timp de luni întregi, a înregistrat video întâlnirile din
laborator în care cercetătorii discutau rezultatele experimentelor. (Acest tip
de examinare de zi cu zi a muncii de cercetare e un lucru extrem de rar, asta
și datorită faptului că cercetătorii nu consideră relevantă o astfel de analiză.)
Prima descoperire pe care Dunbar a făcut-o e aceea că eșecul era la ordinea
zilei. „Dacă ești om de știință și faci experimente, aproape jumătate dintre
acestea se vor dovedi a fi eșecuri“, spune el. Din diferite motive, proceduri
greșite sau ipoteze prost formulate, rezultatele pe care oamenii de știință le
obțin nu se pupă cu ipotezele pe care le avansează. Sau, cum bine a expus
situația unul dintre subiecții lui Dunbar: „După ce am văzut rezultatele
experimentului, îmi venea pur și simplu să mă arunc de la fereastră“.

Lucrurile au devenit mai interesante atunci când Dunbar a început să

examineze modul în care cercetătorii fac față acestei avalanșe de eșecuri.
Așa cum a remarcat și Jonah Lehrer, scriitor pe teme de neuroștiințe, reacțiile
cercetătorilor urmau un model foarte previzibil. Mai întâi, oamenii de știință
dădeau vina pe echipamente, presupunând că unele aparate de măsură nu
au funcționat bine sau că au făcut ei o greșeală stupidă atunci când au
programat aceste aparate. Dacă această problemă nu este rezolvată,
cercetătorul va repeta experimentul, chiar de mai mult ori, mânat de
speranța că în cele din urmă anomalia va dispărea. Iar dacă acest lucru nu se
întâmplă, experimentul va fi pur și simplu abandonat. Laboratoarele sunt
niște spații aglomerate, oamenii de știință lucrează mult peste program, iar
fiecare cercetare poate fi abordată dintr-o multitudine de unghiuri, așa că
cercetătorii sunt mereu puși în situația de a alege spre ce anume să-și
îndrepte atenția în viitor. După cum au arătat studiile întreprinse de Dunbar,
oamenii de știință aleg în mod constant să neglijeze rezultatele pe care nu și
le pot explica, concentrându-se, în schimb, pe experimentele de succes,
tocmai pentru a nu fi puși în situația de a sta față-n față cu propriile eșecuri.

Folosind imageria mentală, Dunbar a examinat care părți ale creierului uman
sunt implicate în confruntarea mentală a eșecului: cortexul prefrontal
dorsolateral, sau DLPFC. Această regiune din creierul nostru joacă un rol
crucial în a filtra informațiile irelevante și nedorite care vin din exterior,
proces esențial pentru a reuși să ne concentrăm asupra unui lucru, de
exemplu, asupra unei conversații la o petrecere zgomotoasă. (Oamenii care
suferă de leziuni ale cortexului prefrontal dorsolateral întâmpină reale
dificultăți în a efectua aceste activități.) Doar că un proces similar se
întâmplă și atunci când primim informații din exterior care intră în conflict cu
așteptările noastre, chiar dacă acestea nu au deloc un caracter irelevant.
Într-un experiment menit a simula întâlnirea dintre un om de știință și un
rezultat aberant, Dunbar le-a arătat unor studenți la fizică niște filmulețe
video în care două obiecte aruncate de pe un turn par a contrazice legile
gravitației, deplasându-se spre pământ cu viteze diferite. Deși studenții de la
fizică știau că acest lucru este imposibil, zona DLPFC din creierul lor s-a
activat mult mai puternic decât în cazul privitorilor acestui video care nu
erau familiarizați cu legile fizicii. Bănuiala lui Dunbar e aceea că creierul
studenților la fizică a reacționat la o informație nedorită și în mod cert
inexplicabilă prin încercarea de a o elimina din câmpul conștiinței.

Dacă ne întoarcem la Ann Arbor, la muzeul produselor eșuate, nu ne este

greu săne imaginăm cum o aversiune similară față de confruntarea cu eșecul
este responsabilă de existența atâtor rafturi pline cu astfel de produse.
Fiecare dintre acestea a trecut, până la urmă, printr-o serie de prezentări în
ședințe la care nimeni nu a realizat că produsul era sortit pieirii. Probabil că
nu au existat oameni dorindu-și să asiste pasiv la nașterea eșecului, decât
dacă cineva a ezitat poate să aducă acest subiect în discuție. Chiar când
eșecul produsului ajunge să fie aproape o certitudine, răspunsul celor de la
marketing în legătură cu această problemă este pomparea a și mai mulți
bani în acel produs, ne spune Robert McMath. Aceasta este o reacție tipică în
cazul produselor care sunt pe cale să devină un eșec, din moment ce un
buget de marketing suficient de mare poate garanta un număr minim de
vânzări, salvând astfel compania de la umilința totală. Până când realitatea
confirmă eșecul produsului, după cum scrie McMath în What Were They
Thinking?, e foarte posibil ca „managerul responsabil de acel produs să fie
avansat în cadrul unui alt departament sau chiar să părăsească compania“.
În astfel de situații, refuzul de a privi în față eșecul reprezintă cauza pentru
care se investesc și mai mulți bani într-un eșec și rațiunea faptului că niciun
fel de resursă nu este implicată în examinarea motivelor pentru care
produsul a dat greș. Toți cei implicați în proiect conspiră, probabil în mod mai
degrabă inconștent, la îngroparea acestui subiect.

Prima problemă cu acest refuz al nostru de a ne gândi asupra eșecului și de

a-l analiza, indiferent dacă ne aparține sau nu, e legată de faptul că duce
spre o distorsionare a ceea ce înțelegem noi prin succes. În urmă cu ceva
ani, un specialist în management de la Oxford, pe nume Jerker Denrell,
participa la o conferință academică ținută în Stockholm, genul la care ai
dificultăți în a rămâne treaz. Pe scenă, un cercetător își prezenta concluziile
unui studiu care identifica trăsăturile comune antreprenorilor de succes.
Conform unor noi studii de caz, spunea acesta, antreprenorii de succes dețin
două trăsături-cheie de personalitate: perseveranța de a depăși orice eșec și
charisma prin care îi conving pe ceilalți să-i urmeze. Cum aceste lucruri sunt
de o evidență plictisitoare, e ușor să ne imaginăm cum pleoapele celor din
sală au început să se închidă. Doar că lui Denrell aceste cuvinte i-au trezit
brusc atenția. Discursul pe care-l asculta, și-a dat el seama, încorpora o
eroare de care se tot izbea în ultima vreme, doar că nu o auzise într-atât de
clar formulată ca până acum. Era o eroare într-atât de banală, încât amenința
să submineze toată munca colegilor săi din cercetare.

Se prea poate ca antreprenorii de succes să posede o perseverență

neabătută și abilități de leadership, nimeni nu neagă asta. Ceea ce este mai
puțin evident, dar și mai puțin plictisitor în orice caz rămâne ceea ce
vorbitorul nostru a omis să menționeze: trăsăturile menționate mai sus sunt
caracteristice și oamenilor care nu se bucură deloc de succes. „Gândiți-vă
puțin“, spune Denrell. „A administra pierderi uriașe necesită atât
perseverență... cât și abilitatea de a-i convinge pe alții să arunce bani pe apa
sâmbetei.“ Dacă nu-ți bați capul cu ceva, cu siguranță nu te vei putea bucura
niciodată de succes, dar la fel de bine, nu vei risca deloc să eșuezi în
demersul tău. Și dacă nu-i poți convinge pe ceilalți să te urmeze, nu vei avea
niciodată ocazia să conduci o armată de oameni care gândesc la fel spre o
mare victorie, dar nici să-i îndrumi spre marginea prăpastiei. Pare că cei care
se bucură de succes și cei care trăiesc dintr-un eșec în altul acționează în
mod similar. Singura diferență constă în faptul că cei care nu se bucură de
succes nu prea sunt intervievați de cercetătorii care studiază dinamica
succesului. Până la urmă, sunt niște eșecuri în sine, nu-i așa? Și chiar dacă
cercetătorii și-ar dori să-i intervieveze,lucru pe care de regulă nu și-l doresc,
e greu de imaginat cum ar putea conceptualiza statistic aceste informații.
Succesul ocupă scena publică, de altfel a te bucura de faimă e modul în care
mulți oameni definesc succesul. Eșecul e uneori spectaculos în primă
instanță, dar oamenii care nu se bucură de succes sfârșesc în obscuritate.

Această problemă, cunoscută sub numele de „eroarea supraviețuitorului“

sau „lipsa de eșantionare a eșecului“, este un subiect relativ familiar unor
domenii de activitate academică și vieții însăși. Mulți dintre noi îl identificăm
în anumite contexte, iar exemplul canonic îl reprezintă jocurile de noroc.
Știm, în sinea noastră, că, dacă am câștigat la ruletă, nu înseamnă și că
deținem abilitatea magică de a previziona modul în care ruleta se va
comporta data viitoare. Înțelegem că a câștiga la ruletă e o chestiune de
noroc și că probabilitatea e cea care dictează momentul în care norocul ne
va lovi din nou. Sigur că a pierde la ruletă e un eveniment mult mai comun.
Doar că nu provoacă atâta freamăt în interiorul cazinoului. Nu o să auzi
niciodată o știre despre cum zeci de bărbați și femei nu au câștigat nimic la
cazinoul din Monte Carlo.

Discursul pe care Jerker Denrell l-a ascultat în Stockholm este un exemplu

tipic despre cum discuțiile pe care le purtăm despre succes păcătuiesc prin
prisma lipsei de eșantionare a eșecului. Dar există și multe alte păcate. Să
luăm doar cazul bestsellerului The Millionaire Next Door, scris de cercetătorul
american Thomas Stanley. Acesta se pretinde a fi un studiu despre
personalitatea necesară pentru a fi un milionar, și chiar dacă pe copertă scrie
că rezultatele sunt „surprinzătoare“, lucrurile nu stau deloc așa. Milionarul
tipic, ne spune Stanley, este disciplinat și hotărât, isteț, dar nu în mod
necesar intelectual, modest și calculat. The Millionaire Next Door, după cum
pretinde editorul, „demontează unul dintre cele mai prezente mituri ale
Americii: anume că cei foarte bogați aparțin unei elite bine educate, sunt
extrem de norocoși, și adesea sunt moștenitorii unor averi colosale pe care o
cheltuie pe tot felul de prostioare“. Ce trebuie să înțelegem de aici, lucru
care explică și succesul de care s-a bucurat această carte, e că dacă-ți
dorești, la rându-ți, să ajungi un milionar, tot ce trebuie să faci e să devii
disciplinat și hotărât, isteț, dar nu în mod necesar intelectual, modest și
calculat. Doar că, plecând de la ceea ce cunoaștem despre eroarea
supraviețuitorului, lucrurile nu stau deloc așa. Stanley mărturisește că nu a
investit timp în această cercetare pentru a studia și trăsăturile de
personalitate ale celor care au încercat să devină milionari, dar au eșuat în
acest demers, și nici a celor care nu și-au propus niciodată acest lucru.
(Totuși, pentru a fi pe deplin cinstiți, trebuie să recunoaștem că el
menționează în carte și cazurile unor oameni care au făcut averi colosale,
dar au sfârșit prin a pierde toți banii.) Așa că are puține motive să
concluzioneze că modestia și autodisciplina, sau oricare altă trăsătură de
personalitate, sunt parte a rețetei prin care ajungi un milionar. Să nu
neglijăm faptul că există și oameni care sunt la fel de modești și de
autodisciplinați, dar care nu au avut nicio treabă cu faptul de a fi milionari.

„E ca și cum ai analiza directorii executivi de succes și ai descoperi că fiecare

dintre ei se spală pe dinți“, mi-a spus Denrell. „Evident că îți dai seama că nu
este o trăsătură specifică doar directorilor executivi, deoarece toată lumea se
spală pe dinți. Știi asta deoarece și tu, la rândul tău, te speli pe dinți. Așa că
nu te legi de acest fapt. Dar să presupunem că aceștia au în comun o
trăsătură ciudată despre care tu nu știi mare lucru. Ei bine, îți va părea că
acel ceva este direct răspunzător de succesul de care aceștia se bucură.
Până la urmă, există o logică în toate astea...“ Mai mult, pare cumva de la
sine înțeles să-ți îndrepți privirea spre cei care se bucură de succes și nu pe
ceicare o duc din eșec în eșec. „Dacă vrei să înveți să zbori, privești spre
păsări, nu spre gândaci. Nu e ceva prostesc în asta.“ Doar că nu este
atitudinea corectă și e una care ne va duce pe căi greșite.

Una dintre cele mai stranii consecințe ale erorii supraviețuitorului este legată
de faptul că induce îndoiala nu doar în munca cercetătorilor care studiază
succesul, ci și în interpretările pe care și le oferă oamenii de succes – unele
în care cred în mod sincer – pentru realizările lor. Librăriile sunt ticsite cu
volume autobiografice pline de sfaturi precum cele pe care le regăsim în
cartea scrisă în 2006 de editorul multimilionar Felix Dennis, intitulată
sugestiv How to Get Rich: The Distilled Wisdom of One of Britain’s Wealthiest
Entrepreneurs. Cartea lui Dennis nu este chiar atât de plictisitoare ca altele
de acest gen, îndeosebi datorită umorului de care dă dovadă autorul atunci
când afirmă că el valorează 700 de milioane de lire și onestității fruste prin
care afirmă câtă plăcere îi face să-și petreacă vacanțele cu yachtul prin
Caraibe și să mănânce doar mâncăruri gătite de bucătari cu stele Michelin. Și
totuși, dacă trecem peste această bravadă, cartea sa exprimă același mesaj
ca celelalte: pentru a face avere ai nevoie de perseverență, de a nu pleca
urechea la ce spun alții despre tine și de o disponibilitate în a-ți asuma
riscuri. Aceste calități l-au făcut să fie cine este acum, ne spune Dennis. La
care Jerker Denrell ar putea replica: „Dar de unde știe el aceste lucruri?“ În
mod evident, Dennis nu a trăit decât o singură viață și nu a avut cum să
experimenteze o alta diferită, care să zicem că a sfârșit într-un dezastru
financiar, pentru a putea face o comparație între cele două. Poate că mii de
alți oameni dau dovadă de aceeași determinare, perseverență și îndrăzneală,
dar nu se aleg cu nimic. Sau poate că nu. Sau poate că ascendentul lui
Dennis a fost norocul chior sau o altă trăsătură de personalitate și, de fapt, el
a ajuns să se bucure de succes în ciuda determinării și îndrăznelii de care a
dat dovadă. Sigur că diagnosticul pe care el și l-a pus poate fi cel corect,
doar că asta nu înseamnă în mod automat că este singurul îndreptățit în a se
pronunța asupra acestui subiect. Toate acestea pot reprezenta un argument
pentru a da dovadă de modestie atunci când ne bucurăm de succes, din
moment ce nu e în niciun fel evident că talentele noastre personale au fost
într-atât de decisive cum ne place nouă să credem.

Atenția pe care Dennis o acordă disponibilității pentru asumarea de riscuri

ridică un alt semn de întrebare, acela care spune că disponibilitatea pentru
eșec este în sine una dintre acele trăsături de personalitate pe care avem
tendința de a le supraevalua ca rezultat al erorii supraviețuitorului. E
problema pe care o ridică predicile lui Richard Branson, care scrie: „A nu-ți fi
teamă de eșec cred că este una dintre cele mai importante calități ale unui
campion“. S-ar putea să aibă dreptate în legătură cu importanța faptului de a
nu-ți fi teamă de eșec, doar că, repet încă o dată, nu o să citești niciodată o
autobiografie despre cineva care nu avea frică de eșec, dar până la urmă a
eșuat în demersurile sale. A nu-ți fi frică de eșec s-ar putea să nu aibă nicio
legătură cu succesul, ba mai mult, după cum arată Denrell, acest curaj este
corelat atât cu succesele de proporții, cât și cu eșecurile răsunătoare. Până la
urmă, definiția „asumării unor riscuri“ implică faptul că lucrurile s-ar putea să
nu ne iasă așa cum dorim.

Se poate face o paralelă de aici cu acei comentatori din media care fac
previziuni cu privire la mersul economiei. După cum au arătat Denrell și
colega sa, Christina Fang, cei care fac cele mai extreme și halucinante
previziuni se dovedesc pe cât de necrezut de exacți, pe atât de necrezut de
aberanți. Și nu pentru că ar fi niște analiști mai buni, ci pur și simplu pentru
că fac previziuni mai riscante, în timp ce media, care trâmbițeazăpreviziunile
acestora și-i laudă atunci când evenimentele confirmă spusele lor, arareori
se preocupă și de acele previziuni care eșuează. Ar fi bine să luați în
considerare acest lucru înainte să vă bazați investițiile financiare pe vorbele
acestor experți.

Ce merită reținut e faptul că aproape orice sfat despre cum să trăiești sau să
muncești este supus riscului de a fi discreditat de efectele erorii
supraviețuitorului și ale lipsei de eșantionare a eșecului. Ignorăm sau evităm
eșecul într-un mod atât de habitual încât arareori îi luăm în considerare pe
toți acei oameni care au urmat la un moment dat niște sfaturi pentru a se
bucura de fericire sau succes în viață, incluzându-le aici și pe cele prezentate
în acesată carte, dar care au eșuat în a obține rezultatele dorite.

Acesta este probabil un moment la fel de bun ca oricare altul pentru a vă

povesti despre lățeii mei.

Am achiziționat păduchele – doar unul, însă, ce-i drept, de o dimensiune

impresionantă – în februarie 2001 din Greenwich, undeva în estul Londrei, de
la Millenium Dome, monumentul fabulos al Marii Britanii închinat trecerii într-
un nou mileniu. Istoria domului este una a eșecului total: o catastrofă din
punct de vedere financiar, un dezastru din punct de vedere al vizitatorilor și
o piatră de moară pentru cariera politică a unor politicieni de prim rang. În
primele luni ale anului 2001, Millenium Experience, expoziția care ocupase
anul trecut cei 365 de metri pătrați ai domului, luase sfârșit. Eu fusesem
trimis, în calitate de reporter al unei publicații, să fiu martor la licitația
obiectelor expuse în timpul expoziției, licitație prin care organizatorii aflați
acum pe buza falimentului sperau să-și recupereze o parte din milioanele
investite și pierdute. Primisem din partea angajatorului meu o sumă
meschină de 100 de lire pentru a achiziționa și eu ceva de la această
licitație, în scopul jurnalismului de divertisment. Banii serioși, era clar, urmau
să achiziționeze computerele companiei, echipamentele hi-tech și cele de
catering, dar aproape totul era de vânzare – chiar și artefactele expuse în
cele paisprezece „zone“ ale domului, dedicate unor teme precum Corpul
uman, Mintea umană, Credință, Muncă, Bani și Divertisment. În zona
dedicată corpului uman se găsea o replică gigantică a unui corp omenesc –,
mai mare, după cum des s-a menționat, decât chiar Statuia Libertății – prin
care vizitatorii (nu suficienți după cum am mai spus) își croiau cale prin
expoziție. Determinați să reproducă întocmai realitatea subiectului lor,
designerii care s-au ocupat de construcția acestui corp l-au echipat și cu o
serie de păduchi lați mecanizați. Cu cele 100 de lire, am achiziționat și eu un
astfel de exemplar. Ceilalți au ajuns în posesia unui anticar din Surrey, care
mi-a mărturisit că plănuia să-i folosească pentru a-și speria soția și copiii.
Asta e, fiecare bărbat trebuie să aibă un hobby în viață!

Un angajat al domului pe nume Geoff m-a ajutat să-mi iau păduchele din
depozit. „E chiar trist“, a spus el, cu o mină care părea să exprime o emoție
reală, „obișnuiam să lucrez cu acest exemplar.“ M-am dus cu păduchele la
biroul de înregistrări, după cum mi s-a cerut, acolo unde un alt angajat mi-a
înmânat o bucată de hârtie. Nu aveam voie să scot păduchele afară din dom
până când licitația nu este încheiată, mi-a explicat recepționera; regulile sunt
reguli.

M-am întors la birou fără păduche și într-o dispoziție reflexivă. Licitația în sine
a fost percepută ca un fel de recunoaștere publică a eșecului domului, cumva
ca un final adecvat întregii acestei saga: trist, dar și amuzant, practic în
consens cu toată tevatura. Povestea tristă a domului este probabil cel mai
bine reprodusă de către Dan Howland,un expert în parcuri de distracții,
târguri și expoziții, în monografia Dome and Domer, unde acesta scrie:

Încă din momentul deschiderii, era clar că Millennium Dome va fi unul dintre
cele mai spectaculoase și mărețe eșecuri din istoria expozeurilor. Expoziția
nu s-a bucurat de interesul publicului și nici de cel al presei, era greu
accesibilă, prost concepută, slab administrată, greșit planificată și chiar
plicticoasă la modul general. Se cheltuiseră o grămadă de bani pe
construcția domului, ba chiar și mai mulți în dezastrul care a urmat, astfel
încât prim-ministrul laburist Tony Blair își vedea amenințată cariera politică,
iar alți lideri laburiști și-au făcut praf reputația politică cu acest proiect.
Povestea Millennium Dome este o istorie a greșelilor oneste, a designului
prost, a orgoliului nemăsurat, a stupidității, lăcomiei și corupției – dar, mai
mult decât orice, este o istorie a ceva într-atât de groaznic, încât impune un
soi de grandoare cețoasă.

Nu e nevoie să enumerăm aici fiecare dintre acești pași greșiți. Printre

aceștia, cel mai reprezentativ a fost momentul ceremoniei de deschidere
care avut loc de Anul Nou în 1999, când mii de invitați, printre care politicieni
influenți și editori de publicații cu tiraje naționale, au fost nevoiți să stea
afară în frig ore întregi până când toți participanții au fost nevoiți să treacă
printr-un filtru dotat cu un număr inadecvat de detectoare de metale, din
cauza unei amenințări cu bombă care a fost la un pas să determine
evacuarea clădirii în acea noapte; mai e și încercarea de jaf armat, care a
avut loc ceva mai târziu în cursul anului 2000, atunci când niște hoți au ajuns
în interiorul clădirii cu ajutorul unui ciocan pneumatic și au fost la un pas să
fure al doilea cel mai pur diamant din lume, care era expus în cadrul
expoziției. (Tehnic vorbind, acest fapt nu reprezintă neapărat cel mai rău
moment din istoria domului, din moment ce jaful a fost dejucat; un
informator alertase poliția cu privire la un potențial jaf, iar polițiștii au înlocuit
diamantul cu o replică și îi aștepta de acum pe hoți.) De altfel, problemele
începuseră mult mai devreme: în anii premergători schimbării de mileniu,
mulți dintre managerii de proiect și consultanții angajați și-au dat demisia,
iar câțiva dintre directorii executivi fuseseră concediați. Unul dintre aceștia a
mărturisit ulterior, în fața unei comisii parlamentare, că, pe măsură ce anul
2000 se apropia, mulți dintre cei care aveau responsabilități de management
superior erau pe punctul de a ceda nervos, motiv pentru care a fost nevoit să
angajeze o echipă de consilieri care să se ocupe de acest aspect. Domul era
o clădire într-atât de vastă încât, după cum am fost informați, putea găzdui
18 000 de autobuze londoneze de tip double-decker, însă consensul la care
comentatorii acestui proiect ajunseseră era acela că, dacă s-ar fi comandat
un număr imens de autobuze double-decker, probabil ar fi fost o investiție
mai utilă pentru londonezi decât acest proiect care a înghițit 800 de milioane
de lire sterline.

Cu alte cuvinte, cu greu am fi putut asista la o catastrofă mai mare decât cea
a construcției Dome Millennium. Totuși, acest proiect a ilustrat modul în care
un eșec de proporții apropie oamenii. Atmosfera de la licitație era una
surprinzător de veselă – reflectând nu doar atitudinea de tip Schadenfreude5
a jurnaliștilor, ci una care părea că a însoțit istoria domului încă de la bun
început: un soi de afecțiune populară pentru această întreprindere nefericită.
„E un suvenir al unui dezastru național“, mi-a spus un participant la licitație,
explicându-mi prezența sa acolo. „E ceva tipic britanic, nu-i așa?“ În lunile
care au urmat licitației, în timp ce politicieni și comentatori dezbăteau ce s-ar
putea face cu acest dom, acum o clădire goală, editorialistul Ros Coward a
captat abil această duioșie dulce-amară, care i-a cuprins pe britanici în fața
acestui eșec — nuneapărat o bucurie provocată de ghinionul altora, cât mai
degrabă o mândrie perversă de a aparține națiunii care a făcut posibil acest
eșec grandios:

Domul are un brand foarte bine definit, iar numele acestui brand este
Dezastru. Se cere ca acest brand să fie exploatat drept o mare aiureală, o
emblemă a confuziei din capul unora, o prosteală cu un enorm potențial de
divertisment... Am ajuns să fim mândri de această clădire pe care o iubim din
ură, cu tot amuzamentul care ni-l provoacă și mersul târâș-grăpiș din criză
spre dezastru... Ceva din istoria acestui dom are de-a face cu felul de a fi al
britanicilor. Suntem specialiști în dezastre, în a nu ne lua suficient de mult în
serios și în a ne simți încântați de-a dreptul atunci când lucrurile merg în
direcția greșită. Cred că aceasta este cheia prin care să vedem viitorul
acestei clădiri... Ar fi bine să devină un muzeu al dezastrelor și al marilor
aiureli, o pagină de istorie a proiectelor blestemate și a accidentelor
nefericite.
Acest lucru nu s-a întâmplat bineînțeles niciodată. În zilele noastre, domul
este Arena O2, un spațiu pentru concerte și ocazional gazdă pentru seminarii
motivaționale de mare anvergură.

La câteva zile după licitație, m-am întors la Greenwich să-mi recuperez

păduchele, doar că acesta nu mai era de găsit. Angajatul domului care m-a
ajutat să-l caut îmi spunea că-i pare foarte rău de situația în care mă aflam,
dar nu era deloc surprins de acest fapt. Chiar și încercarea de a-și vinde
artefactele expuse a fost pentru dom un mare eșec. În următorii ani, am
primit sporadic scrisori de la contabilii PricewaterhouseCoopers, cei care se
ocupau de administrarea falimentului, prin care-mi spuneau că într-o bună zi
– cel mai probabil după ce marii creditori își vor recupera sumele investite –
s-ar putea să-mi recuperez și eu cele 100 de lire.

Încă aștept.

***

Această semiîmbrățișare a eșecului, după cum Coward ne sugerează, e ceva

ce britanicii cred că le este specific. Comemorăm eforturile neîncununate de
succes și până la urmă fatale ale căpitanului Scott în încercarea sa de a fi
primul care ajunge la Polul Sud; prețuim evacuarea de la Dunkirk mai mult
decât bucuria victoriei. „Tuturor celor care au scris cărți despre succes“,
notează jurnalistul (britanic) Stephen Pile în al său bestseller din 1979, The
Book of Heroic Failures, „le dedic această carte extraordinară despre cât este
de în ordine să fii incompetent... deoarece eu chiar așa sunt și la fel sunt și
toți cei pe care îi cunosc.“ Pentru cetățenii americani orientați spre obiective
și obsedați de succes, apetitul pentru eșec poate părea o formă de
excentricitate tipic europeană, frecvent atribuită imperiilor care se află la
amurg. „Contemplarea eșecului nu este deloc o particularitate a modului
american de a privi lucrurile“, scrie jurnalistul Neil Steinberg. „Sigur, e o
chestie comună în Europa, unde fiecare națiune la un moment dat și-a trăit
visul de măreție. Anglia a fost un imperiu, Spania și-a avut teribila Armada,
Franța, pe al său Napoleon, iar Germania și-a trăit al său apogeu cumplit.
Chiar și Belgia a trăit un moment de glorie – deși e adevărat că lucrurile nu
au mai stat la fel după moarte lui Carol Temerarul în 1447. Pentru aceste
națiuni, a-și aminti și a analiza cu tristețe măreția din trecut reprezintă
singura legătură pe care o mai pot păstra cu acele vremuri. De ce credeți că
au atât de multe puburi și cafenele?“

Dar nu ar trebui să privim îmbrățișarea eșecului drept un capriciu cultural

specific. În contextul „căii negative“ spre fericire, un alt lucru trebuie să
reținem din această atitudine... Am văzut cum disponibilitatea de a eșua într-
un demers și analiza eșecurilordin trecut pot fi cruciale pentru realizările
viitoare. Dar o altă posibilitate, una cumva împotriva simțului comun, e
aceea care spune că fericirea poate fi găsită în îmbrățișarea eșecului ca eșec,
și nu doar ca o cale spre succes: a face acest lucru ne face să ne simțim pur
și simplu mai bine decât încercarea continuă de a evita să privim eșecul ca
un eșec. Există un soi de onestitate și deschidere în asumarea eșecului, și
chiar o confruntare cu realitatea lucrurilor care lipsește atunci când ne aflăm
pe culmile succesului. Pentru a realiza ceva realmente impresionant – ceea
ce ar fi fost domul, dacă acesta devenea, cum prevestise Tony Blair, „un far
călăuzitor al lumii în care trăim“ –, este absolut necesar să ridici un soi de
barieră între tine și restul celorlați. Pe de altă parte, a fi impresionat de ceva
anume, implică faptul de a te simți în prezența a ceva foarte diferit de tine,
dar în același timp și mai bun ca tine. Eșecul, prin contrast, neagă aceste
limite, demonstrând failibilitatea celor care încearcă să se prezinte lumii ca
fiind imuni la înfrângere. Reduce oamenii la tocmai dimensiunea lor umană.
După cum am văzut, mulți psihoterapeuți afirmă că vulnerabilitatea este o
precondiție a legăturilor umane – iar vulnerabilitatea relevată prin eșec poate
întreține sentimentul de empatie și apartenență la comunitate. Te simți mai
mult sau mai puțin legat de acei oameni care administrau construcția
domului după ce ai aflat că aceștia au fost la un pas de o cădere nervoasă?
Răspunsul este cu siguranță că da, te simți mult mai aproape de aceștia!
Dacă domul s-ar fi bucurat de un succes de proporții, ar fi fost de neimaginat
ca un reporter să poarte genul de conversații pe care eu le-am avut cu
angajații domului, deoarece aceștia s-ar fi purtat foarte strict și prevăzători,
fiind instruiți să nu comunice cu cei din media decât în moduri în care ar fi
adus beneficii brandului. „Din punct de vedere psihologic cred că este un
lucru sănătos“, mi-a spus un agent de pază, care avea sarcina de a veghea
asupra unor manechine mai mari de patru ori ca statura unui om normal care
se vindeau cu 320 de lire. „Am venit la înmormântare, am îngropat corpul și
acum ținem doliu.“ Eșecul este o ușurare. Măcar poți să rostești ce gândești
cu adevărat.

Totuși, poate fi dificil să adopți o astfel de atitudine în fața propriilor eșecuri.

Așa cum sugerează și noțiunea lui Christopher Kayes de „obiectivodicee“,
adesea transformăm obiectivele noastre în componente identitare, astfel că
eșecurile devin o amenințare la adresa a ceea ce noi suntem. Sau, după cum
Albert Ellis ne demonstrează, ne înflăcărăm la ideea unor dorințe – să avem o
căsnicie fericită, să găsim împlinire în muncă – și apoi le ridicăm la nivelul de
obiective pe care trebuie neapărat să le obținem, astfel că a eșua în a le
îndeplini nu doar că ne face triști, ci percepem acest lucru ca o adevărată
catastrofă. Sau, pentru a folosi terminologia budistă de atașament și
nonatașament, devenim atașați de ideea de a avea succes.

Toate aceste modalități de a gândi asupra eșecului se manifestă în modul cel

mai acut în fenomenul perfecționismului. Perfecționismul este una dintre
acele trăsături pe care oamenii par mândri să le posede, din moment ce nu
pare a fi deloc un defect de caracter. Totuși, la bază, perfecționismul nu este
nimic altceva decât o dorință mânată de anxietatea de a evita orice
experimentare a unei forme de eșec, iar la extreme, este un mod de a trăi
într-o permanentă stare de stres și epuizare. (După cum sugerează
cercetările, perfecționismul este mult mai puternic asociat cu sinuciderea
decât cu sentimentele de neajutorare.) A îmbrățișa în totalitate eșecul – deci
nu doar a-l tolera ca pe o simplă etapă spre succes – înseamnă a abandona
teama constantă de a face vreun pas greșit și de a te relaxa complet. „Orice
prăbușire“, scrie Natalie Goldberg, budist zen de origine americană, „ne
aduce cu picioarele pe pământ, ne face să mușcămdin țărână, acolo unde
lucrurile nu sunt doar lapte și miere. Succesul nu poate dura la nesfârșit.
Timpul fiecăruia pe acest pământ se termină la un moment dat.“ Apoi
continuă: „Realizările ne fortifică. Credem că suntem invincibili și vrem din ce
în ce mai mult... până când ne prăbușim. Abia atunci putem trece la o
înțelegere mai autentică a eului nostru. Filosofia zen își trage învățămintele
tocmai din acest loc. Vorbim despre un alt fel de eșec: de Marele Eșec, de
capitularea nețărmurită. Nimic de care să te agăți și nimic de pierdut“.

Din fericire pentru noi, putem cultiva o astfel de atitudine în fața eșecului
fără a fi nevoiți să respirăm aerul rarefiat al iluminării budiste. Munca de
cercetare a psihologului Carol Dweck de la Universitatea Stanford ne
sugerează că modul în care experimentăm eșecul este influențat masiv de
credințele implicite pe care noi le avem despre natura talentului și a
înzestrării naturale – și că putem, fără prea mare efort, să trecem la o
abordare mult mai sănătoasă cu privire la acest aspect.

Fiecare dintre noi poate fi plasat undeva de-a lungul unui continuum,
argumentează Dweck, în funcție de „opiniile implicite“ – sau atitudinile
neverbalizate – pe care le avem despre ce anume este talentul și de unde
vine acesta. Cei care sunt adepții „teoriei determinismului“ presupun că
această abilitate este una înnăscută, cei care susțin „teoria incrementală“
cred că talentul este o chestiune ce ține de provocări și muncă susținută.
Dacă ești genul de persoană care luptă cu îndârjire să evite orice formă de
experimentare a eșecului, cel mai probabil te situezi în apropierea zonei
„determinismului“ din continuumul lui Dweck. Adepții „teoriei
determinismului“ au tendința de a aborda orice provocare drept o ocazie de
a-și scoate în evidență abilitățile înnăscute, și tocmai din acest motiv privesc
eșecul ca pe un lucru îngrozitor: pentru ei, e un semn că au avut posibilitatea
de a demonstra cât de buni sunt, dar nu au reușit să facă față. Antrenorii de
fotbal american se află printre cei care vin la Dweck pentru a cere sfaturi, și
asta datorită faptului că sportivii tineri care au fost încurajați să se perceapă
drept „forțe ale naturii“ riscă să dezvolte această perspectivă „deterministă“,
una care îi descurajează în cele din urmă să muncească suficient pentru a-și
împlini întregul potențial. Până la urmă, după cum spun credințele lor
implicite, dacă talentul este înnăscut, ce rost mai are să te antrenezi ca un
nebun?

Susținătorii „teoriei incrementale“ sunt diferiți. Deoarece aceștia cred că

abilitățile se dobândesc prin acceptarea provocărilor, iar experimentarea
eșecului are o cu totul altă valență decât pentru ceilalți: e o dovadă că și-au
întins posibilitățile până în preajma propriilor limite. Dacă nu ar fi așa, atunci
eșecul nu ar apărea. O analogie relevantă o găsim în cazul antrenamentelor
pentru ridicarea greutăților: masa musculară crește pe măsură ce limitele
curente sunt forțate, fibrele musculare se rup și apoi se vindecă. Printre
ridicătorii de greutăți „antrenamentul pentru eșec“ nu este o acceptare a
înfrângerii – este chiar o strategie de lucru!

Din fericire, studiile lui Dweck ne arată că nu suntem închistați pe viață într-
unul dintre cele două cadre mentale descrise mai sus. Deși pare puțin
paradoxal, cadrul mental „determinat“ nu este în sine total determinat, ci
poate fi îndreptat spre capătul „incremental“ al continuumului. Unii oameni
reușesc să-și schimbe perpectiva asupra lucrurilor chiar prin simpla
prezentare a distincției dintre „determinat“ și „incremental“. O alternativă ar
fi să încercăm să ne aducem aminte de această distincție atunci când ne
întâlnim cu eșecul: data viitoare când pici la un examen sau gestionezi prost
o situație socială, ia în considerare faptul că acest lucru s-a întâmplat
deoarece teafli în preajma propriilor tale limite – iar în timp, acestea se vor
îmbunătăți. În cazul în care dorim să încurajăm adoptarea unei perspective
incrementale în detrimentul uneia deterministe pentru copii noștri, Dweck ne
sfătuiește să fim atenți să glorificăm eforturile pe care aceștia le depun și nu
inteligența de care dau dovadă. Dacă ne îndreptăm atenția spre cea din
urmă, cel mai probabil vom încuraja apariția unui cadru mental determinist,
făcându-i pe aceștia reticenți în a se expune riscului de se confrunta cu
eșecul pe viitor. Cadrul mental incremental pare cel care înlesnește succesul,
motiv pentru care biroul lui Dweck este atât de des vizitat de antrenorii de
fotbal american. Dar cel mai puternic argument este acela că o perspectivă
incrementală asupra lucrurilor este un mod mult mai fericit de a-ți trăi viața –
chiar dacă niciodată nu te vei bucura de vreun succes răsunător. Îți îngăduie
să abandonezi lupta stresantă și obositoare care duce spre perfecționism.
Este pur și simplu o situație de tipul „câștig“ – câștig, a cărei singură
precondiție este disponibilitatea de a trăi eșecul cu inima împăcată.

În mod interesant, oamenii au avut în trecut această disponibilitate de a privi

eșecul în acest mod. Până în secolul al XIX-lea, după cum ne arată istoricul
Scott Sandage, era un lucru rar întâlnit să auzim cuvântul „eșec“ cu referire
la viața unui individ. Unele activități, cum ar fi să-ți găsești o slujbă sau să
fondezi o companie, se puteau dovedi a fi eșecuri, doar că despre un individ
aflat într-o asemenea situație se spunea că „a avut un eșec“ și nu că ar fi un
ratat. A înregistra un eșec poate fi fără îndoială un lucru deprimant, uneori
chiar o catastrofă. Doar că nu reprezenta o formă de condamnare a întregii
vieți a respectivului individ.

Pentru a se documenta în scrierea fascinantei sale cărți Born Losers,

Sandage a fost nevoit să găsească modalități creative de a evita eroarea
supraviețuitorului, cea care este responsabilă de faptul că doar poveștile de
succes se regăsesc în arhivele istorice. În mod inteligent a luat decizia de a
folosi scrisorile cu fel de fel de rugăminți pe care magnatul petrolului John D.
Rockefeller le primea în mod frecvent la sfârșitul secolului al XIX-lea.
Aplecându-se asupra acestora și asupra altor resurse, Sandage și-a cristalizat
bănuiala că ideea că o persoană în sine poate fi etichetată drept „un eșec“ a
apărut odată cu revoluția antreprenorială care a avut loc în timpul acelor ani.
Un element esențial, ne spune el, a fost reprezentat de apariția agențiilor de
rating pentru creditare, a căror funcție era aceea de a evalua indivizii în
căutare de împrumuturi de la bănci, făcând astfel un serviciu băncilor în a
determina riscurile la care se expun dacă acordă unei persoane oarecare un
împrumut. Într-o societate care era din ce în ce mai dominată de lumea
afacerilor, un rating prost de creditare a ajuns să fie văzut ca un verdict de
condamnare a persoanei în cauză – ba chiar, după cum notează Sandage,
multe dintre expresiile moderne prin care descriem valoarea morală a cuiva
sunt împrumutate din limbajul agențiilor de rating pentru creditare, vezi „bun
de nimic“ sau „de primă mână“/ „first rate“. Eșecul, scrie Sandage, a ajuns
să fie transformat dintr-un accident pe drumul vieții, în chiar locul unde
„povestea se încheie“. De la mijlocul secolului al XIX-lea încoace, eșecul
devine „nu doar un cataclism care se adaugă la povestea vieții tale, ci un
eveniment care-ți îngheață sensul vieții, deoarece pierzi dimensiunea a ceea
ce reprezintă viitorul pentru tine“. Pe scurt, eșecul devine un soi de moarte.
Doar că mesajul pe care-l diseminează cei mai radicali susținători ai
perspectivei de a îmbrățișa eșecul, precum Natalie Goldberg, e acela că
lucrurile stau tocmai pe dos: eșecul reprezintă chiar drumul spre un mod mai
autentic, mai curat și mai experimentat dea-ți trăi viața.

Mulți dintre cei pe care îi considerăm în mod convențional oameni de succes

și care admit beneficiile ce vin odată cu îmbrățișarea eșecului nu par a
împărtăși aceeași viziune ca cea exprimată mai sus de Goldberg: aceștia au
învățat să tolereze eșecul, dar doar ca o explicație pentru un eventual
succes. O excepție rară este J.K. Rowling, autoarea de mare succes a seriei
de romane pentru copii Harry Potter. Ea a ales eșecul ca subiect al
discursului pe care l-a ținut la ceremonia de absolvire a studenților de la
Universitatea Harvard din anul 2008. Bineînțeles că ne este imposibil să
aflăm vreodată cum s-ar fi poziționat Rowling vizavi de eșec dacă acesta nu
ar fi fost depășit, în cazul său, printr-un succes absolut spectaculos. Ea a
făcut această distincție spunând că ar fi avut aceeași atitudine în fața
eșecului chiar dacă ar fi rămas pentru totdeauna săracă, necunoscută și
neîmplinită creativ. Cuvintele sale sunt impregnate de principii stoice,
budiste și de alte beneficii ale „căii negative“ spre fericire și merită a fi citate
aici:

„Cred că este onest să spun că – dacă e să judec după înțelepciunea

convențională – la doar șapte ani după absolvirea facultății, eșuasem într-un
mod lamentabil. Mariajul meu de scurtă durată implodase de-a dreptul, nu
aveam un loc de muncă, eram un părinte singur și într-atât de săracă pe cât
poate fi un om în Marea Britanie; fără a fi însă homeless. Temerile pe care
părinții mei le avuseseră în legătură cu mine, precum și cele ale mele
ajunseseră să se transforme în realitate și, judecând după standardele
obișnuite, eram cel mai mare eșec pe care-l cunoșteam. Sigur, nu vreau să
propovăduiesc faptul că eșecul este o chestiune amuzantă. Acea perioadă
din viața mea a fost una extrem de întunecată și nu aveam nicio idee că
istoria mea va fi una de basm, așa cum a prezentat-o presa ulterior. Nu
aveam nicio idee de cât de lung este tunelul în care eram prinsă... așa că de
ce vorbesc eu despre beneficiile eșecului? Pur și simplu deoarece, pentru
mine, eșecul a însemnat descotorosirea de tot ceea ce era neesențial. Am
încetat să mai pretind că sunt altcineva decât sunt cu adevărat și am început
să-mi canalizez energia pentru a finaliza singurul lucru care conta pentru
mine... Mă simțeam eliberată, deoarece cea mai mare teamă a mea devenise
realitate și, cu toate acestea, mă aflam încă în viață. [Eșecul] mi-a oferit o
stare de siguranță interioară pe care niciunul dintre examenele luate nu mi-a
oferit-o vreodată... Aceste învățăminte au reprezentat un adevărat dar, la fel
ca orice lucru pe care-l câștigi prin durere și suferință, iar tot acest proces a
meritat a fi parcurs mai mult decât orice calificare academică pe care aș fi
putut-o obține vreodată“.

Memento mori

MOARTEA CA UN MOD DE A-ȚI TRĂI VIAȚA

„Dacă aș avea șansa să-mi trăiesc încă o dată viața,

mi-aș crea un obicei din a sta noaptea ca să meditez

la moarte. Aș practica, pe cât posibil, evocarea morții...

Fără un simț mereu prezent al acesteia, viața este insipidă.“

– Inspectorul Mortimer în Memento Mori de Muriel Spark

La un moment dat, pe parcursul celor 2 200 de versuri ale epopeii indiene

Mahabharata, prințesa războinică Yudhisthira este chestionată în legătură cu
sensul vieții, de către un duh al naturii care-și făcea veacul pe malul unui lac
– acesta fiind genul de întâmplare care survine adesea în Mahabharata…
„Care este cel mai minunat lucru de pe fața pământului?“, își dorește duhul
să afle. Răspunsul oferit de Yudhisthira a ajuns să reprezinte una dintre cele
mai citate replici din epopee: „Cel mai minunat lucru de pe fața pământului îl
reprezintă faptul că, deși în fiecare zi nenumărate creaturi ajung să-și
găsească sălașul în Moarte, omul continuă să creadă despre sine că este
nemuritor“.

Minunat e cel mai potrivit cuvânt pentru a exprima această realitate. După
cum am văzut în această carte, simplul fapt de a nu-ți dori să experimentezi
anumite gânduri sau să simți anumite emoții nu este suficient pentru a le
elimina din realitate. Din acest motiv, nimeni nu iese câștigător din
„exercițiul ursului alb“ propus de Daniel Wagner, sloganele self-help îi fac pe
oameni mai nefericiți și arta confruntării celui mai prost scenariu posibil este
modalitatea prin care realizezi că lucrurile nu stau atât de rău în realitate
precum îți imaginai. În schimb, moartea pare a fi excepția enigmatică de la
această regulă. Moartea este pretutindeni, nu poate fi evitată și are un
caracter terifiant. Și totuși, în mod paradoxal, ea nu ne afectează în mod
imediat – eventual, doar în cazul pierderii cuiva apropiat, al unei afecțiuni
care ne amenința viața sau al unui accident căruia i-am supraviețuit – și
mulți dintre noi reușesc cu succes să evite orice gând legat de propria
moarte pentru luni, ba chiar ani întregi, de-a rândul. Cu cât medităm mai
mult asupra acestui aspect, cu atât lucrurile par mai ciudate. Suntem perfect
capabili să ne plângem de milă aproape în fiecare zi în legătură cu fel de fel
de incidente minore, care au loc acasă sau la locul de muncă. Și totuși, în
legătură cu cea mai mare amenințare, moartea în sine, nu ne plângem
aproape deloc. „În fond, nimeni nu crede cu adevărat în propria-i moarte“,
spune Freud, în stilul său laconic, doar că în acest caz extrem de convingător.

Această aparentă nonșalanță pe care o avem în fața morții pare cu atât mai
ciudată cu cât vorbim despre moarte aproape tot timpul, dar cumva fără a
ne lua prea în serios când purtăm aceste discuții. Cine, spre exemplu, citește
acele articole care au drept subiect „o sută de lucruri de făcut înainte să
mori“ – fie că e vorba de locuri de vizitat,feluri de mâncare de gustat sau
albume de muzică de ascultat – și acordă pe bune atenție cuvintelor „înainte
să mori“? Făcând acest lucru, oricine ar putea avea o reacție de disperare
existențială: „De ce să mă mai obosesc să fac toate aceste lucruri, dacă
moartea mă așteaptă la capătul drumului?“ (Nu este nevoie să mai amintim
aici că nu acest sentiment de disperare existențială caută editorii să
trezească în sufletul cititorilor.) Suntem fascinați de romanele policier cu
crime și detectivi, însă „crima“ în astfel de povești nu are prea mult de-a face
cu realitatea morții în sine. Chiar și morțile reale, cele pe care le vedem la
buletinele de știri, pot provoca oroarea, simpatia sau revolta, dar fără ca
măcar vreo clipă privitorul să-și îngăduie să reflecteze cu adevărat la faptul
că aceeași soartă îl așteaptă, peste un deceniu sau mai multe, și pe el. Ideea
de a te gândi în mod real la propria-ți moarte, ca o chestiune de conversație
zilnică, ne pare adeseori un lucru hilar – de altfel este genul de umor pe care
Woody Allen îl folosește în filmul Love and Death (1975):

BORIS: Nimicnicie. Nonexistență. Spațiu vid.

SONJA: Ce spui?

BORIS: Oh, nimic, doar îmi planificam viitorul.

Unul dintre cele mai convingătoare argumente cu privire la acest mister

psihologic este cel oferit în anul 1973 de către Ernest Becker, în cartea sa
The Denial of Death. (Un alt personaj al lui Woody Allen care are o fixație
pentru moarte, Alvy Singer, folosește această carte pentru a o impresiona pe
eroina din Annie Hall.) Becker s-a născut în anul 1924 în Massachusetts, iar
ca soldat în timpul celui de-al Doilea Război Modial, s-a confruntat cu cele
mai crude realități ale morții încă de tânăr, participând la eliberarea taberelor
de concentrare nazistă din Polonia înainte de a împlini vârsta de 21 de ani.
Faptul că nu ne gândim serios la moarte, spune Becker, nu este o pură
întâmplare și nici o neglijență: tocmai deoarece moartea în sine este ceva
într-atât de terifiant și de crucial, evităm să ne gândim la acest subiect,
argumentează el. „Ideea morții, frica de ea bântuie ființa umană ca nimic
altceva“, își începe cartea Becker. Consecințele acestui fapt sunt acelea că
ne dedicăm întreaga viață pentru a suprima această frică, construind vaste
fortificații psihologice pentru a evita orice confruntare cu realitatea acestui
eveniment. Din punctul de vedere al lui Becker, o proporție însemnată din
activitatea umană este „destinată evitării fatalității morții, prin negarea
faptului că aceasta reprezintă într-un fel chiar destinul final al oricărui om“.
Suntem capabili să susținem această formă de negare deoarece deținem
atât un eu fizic, cât și unul simbolic. Cum este inevitabil că eul fizic la un
moment dat va dispărea, cel simbolic – care există în mințile noastre – este
capabil de a se convinge pe sine că este nemuritor. Realitatea acestui fapt o
regăsim pretutindeni în jurul nostru, ba mai mult de atât, el este atât de
ubicuu, încât e foarte posibil să-l trecem cu vederea. Toate religiile sau
mișcările politice, orice formă de identitate națională, afacerile, activitățile
caritabile și căutările artistice nu sunt altceva decât „proiecte de susținere a
imortalității“ și niște eforturi disperate de a scăpa de realitatea morții.

Obișnuim să credem despre noi înșine nu că am fi niște ființe muritoare, ci

mai degrabă un soi de „eroi“ nemuritori, ba chiar societatea umană, spune
Becker, este, în sine, un „sistem eroic de codificare“ – o structură complexă
de obiceuri, tradiții și legi pe care le-am conceput pentru a simți că facem
parte din ceva mult mai mare și mai trainic decât o simplă viață de om.
Datorită acestor simbolistici, „un organism singular se poate extinde în mai
multe dimensiuni, călătorind în timp și spațiu fără ca măcar sămiște un
deget; își poate chiar integra sentimentul eternității, chiar și atunci când
trage să moară“, scrie Becker. Dacă privim lucrurile din această perspectivă,
nu doar oamenii religioși sunt dependenți de noțiunea de viață după moarte.
În esență, fiecare ființă umană este dependentă într-un mod inconștient de
acest fapt și „fiecare formă de organizare societală este «o religie»,
indiferent dacă noi credem sau nu acest lucru“. Pentru Becker, boala mentală
nu e altceva decât o proastă funcționare a mașinăriei interne de negare a
morții. Oamenii deprimați sunt deprimați deoarece încearcă, dar eșuează în
mod repetat, spre deosebire de ceilalți care chiar reușesc, să se protejeze de
crudul adevăr că, în realitate, ei nu sunt niște eroi cosmici și în scurt timp vor
muri.

E foarte posibil ca aceste proiecte de susținere a imortalității să fi fost cauza

multor lucruri bune – arhitectură de calitate, literatură de calitate, acțiuni
filantropice de mare succes, civilizații roditoare –, doar că în opinia lui Becker
acestea sunt de asemenea responsabile și de o serie de lucruri mai rele.
Nevoia noastră de a ne simți ca niște eroi nu este una discriminatorie: ne
ajută se explicăm motivele pentru care concurăm între noi în sport, politică
sau afaceri, dar și motivele pentru care purtăm războaie. Războaiele
reprezintă înfruntarea totală între proiecte de susținere ale imortalității aflate
în condiții de rivalitate: dacă sentimentul meu de imortalitate se sprijină pe
triumful națiunii din care fac parte, iar al tău pe cel al națiunii din care tu faci
parte, noi ne vom lupta cu mult mai multă îndârjire decât am fi făcut-o dacă
purtam aceeași luptă doar pentru teritorii în plus sau pentru putere. „A
«zdrobi» pe cineva în mediul de afaceri sau pe câmpul de luptă“, după cum
spune filosoful Sam Keen, parafrazându-l pe Becker, „nu prea are nimic de a
face cu vreo nevoie economică sau realitate politică, ci mai degrabă cu
dorința noastră de a ne asigura că am obținut ceva durabil în timp...
[Conflictele umane] nu sunt altceva decât niște înfruntări pe viață și pe
moarte – între zeii mei și zeii tăi, între proiectul meu de susținere a
imortalității și cel al tău.“ Cu alte cuvinte, vom lupta din greu pentru a ne
prezerva imortalitatea simbolică chiar dacă în această luptă există riscul de a
ne pierde viața fizică: pentru a nega ideea morții în sine suntem dispuși să
ne dăm viața. Ba mai mult de atât, vom nega cu obstinație că facem asta,
până în punctul în care a nega acest fapt devine inutil. „Unul dintre
principalele motive pentru care e atât de ușor să convingi oamenii să
participe la un război“, scrie Becker, „e reprezentat de faptul că fiecăruia îi
pare rău de colegul său care poate va sfârși tragic și își întrețin această
fantasmă până în punctul în care chiar ei sunt cei care sângerează.“

Dacă Becker are dreptate, acest fapt „de necrezut“, că ne comportăm ca și

cum am fi nemuritori, nu mai pare într-atât de necrezut cum ne părea la
prima vedere. Nu ai cum să eșuezi în încercarea de a te gândi la propria-ți
moarte. Mai degrabă, viața ta este o încercare continuă de a evita să te
gândești la acest aspect – un demers într-atât de elementar, încât, spre
deosebire de „exercițiul ursului alb“, în marea majoritatea a timpului va fi
încununat de succes.

La câțiva ani distanță după ce The Denial of Death a devenit un bestseller,

unii psihologi și-au dat seama că unele dintre speculațiile lui Becker (deși
extrem de penetrante, ideile sale erau până la urmă doar niște speculații) ar
putea face subiectul unor experimente științifice. Dacă Becker are dreptate
atunci când spune că ne petrecem viața încercând cu înverșunare, la nivel
subconștient, să evităm orice fel de gând cu privire la propria moarte, pare
de la sine înțeles că acei oameni cărora li se va aminti în mod explicit că sunt
muritori – și care vor fi, după cum se spune în limbajul psihologic,amorsați să
se gândească la acest aspect – vor avea o reacție instinctuală de apărare
prin care se vor agăța și mai tare de credințele și comportamentele prin care
aceștia neagă existența morții. Această ipoteză stă la baza a ceea ce se
numește teoria managementului terorii, domeniu de cercetare care a
generat în ultimele două decenii o mulțime de dovezi convingătoare despre
cât de profund ne afectează pe fiecare dintre noi această formă de negare a
morții.

Într-unul dintre experimentele clasice cu privire la acest subiect, ținut la

Universitatea Rutgers din New Jersey în 2003, lucrurile s-au desfășurat după
cum urmează. La început, participanților le era servită o poveste banală
despre motivul pentru care au fost invitați să ia parte la acest experiment –
era un studiu științific care, după cum au fost informați, urma să cerceteze
„relația dintre trăsăturile de personalitate și opiniile legate de subiecte
sociale“. Cuvântul moarte nu a fost deloc menționat. Apoi au fost rugați să
completeze un chestionar care cuprindea niște întrebări pe teme absolut
banale, identice pentru fiecare participant în parte cu excepția a două
întrebări specifice. Pentru un grup, și aceste două întrebări erau unele
obișnuite: unele legate de obiceiurile lor cu privire la urmărirea unor posturi
TV. Pentru celălalt grup – descris ca grupul „orientat spre mortalitate“ –
aceste două întrebări aveau ca subiect moartea. Una dintre ele suna cam
așa: „Descrieți vă rog pe scurt emoțiile pe care le experimentați atunci când
vă gândiți la propria moarte“. Cealaltă întrebare era: „Notați, cât mai specific
posibil, ce credeți că se va întâmpla cu dumneavoastră în timp ce vă trăiți
sfârșitul fizic și după ce veți fi din punct de vedere biologic mort“.

Apoi, urma un al doilea exercițiu, unul care urmărea cu adevărat scopul

experimentului. Participanții erau rugați să citească un scurt eseu care
proslăvea politica externă din timpul mandatului lui George Bush, pentru ca,
mai apoi, aceștia să decidă gradul în care sunt de acord cu cele scrise.
„Susțin demersurile întreprinse de președintele Bush și de membrii
Administrației Prezidențiale, care au inițiat acțiuni curajoase în Irak. Apreciez
înțelepciunea de care a dat dovadă președintele, înțelegând nevoia urgentă
ca Saddam Hussein să fie înlăturat de la putere... Trebuie să-l susținem pe
președintele nostru și să nu ne lăsăm distrași de cetățenii cu un mai redus
simț patriotic“, se spunea în eseu.

S-a constatat în mod repetat, în cadrul experimentelor cu privire la

managementul terorii, că cei care au fost incluși în grupul „orientat spre
mortalitate“, adică cei solicitați să se gândească la moarte, au avut atitudini
total diferite față de cei care au făcut parte din celălalt grup. Reacțiile
acestora au dat greutate ipotezei prin care se afirma că aceștia sunt mult
mai dispuși să se agațe de propriile proiecte de imortalitate decât în mod
obișnuit, ca reacție la reamintirea faptului că, într-o bună zi, o să moară.
Creștinii s-au dovedit a fi mult mai reticenți, ca de obicei, față de evrei.
Conservatorii au devenit chiar și mai conservatori. În experimentele care
implicau jocuri bazate pe schimbul de bani, participanții au devenit mult mai
puțin dornici să-și împartă câștigurile sau să acorde încredere celorlalți, fiind
mult mai lacomi în a acumula orice sumă de bani. Și, ca să ne întoarcem la
experimentul de la Rutgers din anul 2003, atunci când participanții au fost
rugați să-și exprime părerile în legătură cu eseul despre președintele Bush,
cei din grupul „orientat spre mortalitate“ au fost în mod semnificativ mult
mai dispuși să susțină discursul războinic ce respira dintre rânduri. Alte studii
au arătat o predispoziție similară, în condiții de „preeminență a morții“, a
persoanelor cu tendințe de tip autoritar îm comparație cu cele „predispuse
spre relații“. Pare evident faptul că Bush a beneficiatde efectele
preeminenței morții și în lumea reală: atacurile teroriste din 11 Septembrie
au funcționat ca o variantă extremă a întrebărilor legate de moarte din
cadrul chestionarului privind managementul terorii, împingându-i pe toți cei
care au auzit despre atentat să se gândească că același lucru li s-ar putea
întâmpla și lor atunci când ajung la birou într-o zi ca oricare alta. „Frica e cea
care-i face pe oameni atât de doritori să-i urmeze pe acei demagogi
obraznici, cu zâmbete largi și voci șuierătoare“ și pe acei lideri „care par
capabili să elibereze lumea de tot ce e schimbător, incert și rău. Ah, a urma
direcția indicată de aceștia – ce ușurare și ce seninătate!“, scrie Becker.

Efectele preeminenței morții își fac simțită prezența în multe alte moduri,
uneori în chestiuni total neașteptate. Subiecții care au fost solicitați să se
gândească la moarte au dat dovadă de reacții intense de dezgust atunci
când erau puși în situația de a discuta despre fluidele pe care le secretăm, ba
chiar s-au arătat total de acord cu propoziții de genul „Dacă văd pe cineva
vomitând, mi se întoarce stomacul pe dos“. Aceștia sunt mult mai predispuși
să eticheteze drept „extrem de dezgustătoare“ niște scenarii ipotetice, cum
ar fi, de exemplu, prezența unor viermi pe o bucată de carne macră.
Răspunsul acestora arată, după cum argumentează cercetătorii, lupta pe
care o poartă în sinea lor atunci când se confruntă cu propria „dimensiune de
creatură“ – faptul că sunt la rândul lor muritori, că excretă deșeuri umane și
că au în comun multe alte caracteristici cu celelalte ființe vii (și muritoare).
„Sentimentul de dezgust le permite oamenilor să se situeze deasupra
celorlalte animale și din această poziție să sfideze moartea“, găsim scris într-
un astfel de studiu. (Dacă urmăm logica lui Becker, această reacție pe care o
avem în fața ideii de moarte, s-ar putea să ne ajute în a găsi unele explicații
cu privire la tabuurile culturale legate de menstruația femeii și de motive
pentru care urinăm și defecăm în spații private.) Oamenii aflați într-o condiție
de preeminență a morții se pare că se arată mult mai predispuși în a fi de
acord cu teoria „designului inteligent“, probabil din aceleași motive expuse
mai sus. Dacă reușești să te convingi pe tine însuți că viața nu a apărut
absolut întâmplător ca o reacție chimică în supa primordială, e mult mai
ușor, pe urmă, să te convingi că aceasta nu se sfârșește ca o extincție fără
rost.

În lumina acestor realități, argumentul prin care se afirmă că e benefic să-ți

trăiești viața conștientizând mult mai ferm, caracterul muritor al ființei
umane pare, în cel mai bun caz, o chestiune total ineficace. Dacă e să-i dăm
crezare lui Becker, acesta ne sugerează că atitudinea noastră de negarea a
morții este mult prea adânc înrădăcinată în chiar constituția noastră
interioară pentru a mai putea spera să schimbăm vreodată acest fapt. În
plus, dacă această atitudine reprezintă motorul motivațional pentru toate
realizările umanității, de ce am dori să schimbăm acest lucru? Totuși, încă de
pe vremea Greciei antice, exista un grup de gânditori radicali care susțineau
că o viață care poartă cu ea conștiința morții – ca un un obicei zilnic, nu doar
atunci când întâlnirea directă cu realitatea morții ne forțează să-i acordăm
atenție – poate conduce la o modalitate mult mai bogată de a-ți duce
existența. Ba chiar la una mai autentică. Moartea este o realitate a vieții,
indiferent de cât de tare încercăm noi să negăm acest fapt.

De fapt, „cultul optimismului“, cu a sa fixație pe pozitivismul deșănțat, poate

fi văzut drept un fel de „proiect al imortalității“ – prin promisiunea unui viitor
plin de fericire și succes, unul care într-un fel transcede ideea de moarte. E
adevărat, promotorii pozitivismului vorbesc de conștientizarea realității
morții prin omilii de genul „trăiește fiecare zi de parcă ar fi ultima“. Doar că
aceste cuvinte sunt livrate ca simple sfaturi motivaționale, ca un îndemn
pentru a trece la acțiune și a începe să-ți conștientizezicele mai mari ambiții.
Iar dacă aceste ambiții nu sunt altceva decât simple proiecte ale imortalității,
cu ce ne-am apropiat noi de viață prin acest mod de conștientizare a
realității morții?

Întâlnirea lui Ernest Becker cu realitatea morții a venit tragic de repede

pentru el: cu doar un an înaintea publicării cărții The Denial of Death, Becker,
în vârstă de 47 de ani la acea vreme, a fost diagnosticat cu cancer la colon.
Doi ani mai târziu, Sam Keen l-a vizitat pe Becker, aflat literalmente pe patul
de moarte, într-o cameră de spital din Vancouver, cu scopul de a-i lua un
interviu pentru revista Psychology Today. „Ei, bine, acum ai șansa de a vedea
dacă trăiesc precum am propăvăduit“, i-a spus Becker. Acesta le-a cerut
medicilor să-i administreze o doză minimă de calmante, tocmai pentru a
rămâne cu mintea „limpede“ în ultimele interacțiuni cu membrii familiei și
pentru a-și trăi conștient de sine moartea. Probabil că negarea morții a
structurat civilizația umană, dar, după cum credea Becker, nu este tocmai
cea mai bună metodă pentru un individ de a se raporta la propria-i moarte:
„Gradual, începem să conștientizăm că acest medicament amar pe care
Becker îl prescrie – contemplarea ororii de a te stinge fizic – este, în mod
paradoxal, tinctura care adaugă puțină dulceață mortalității în sine“. Interviul
a fost publicat în martie la doar o lună distanță de la întâlnire, iar la câteva
zile distanță, Becker și-a găsit sfârșitul.

Poate părea greu de înghițit o asemenea perspectivă precum cea de a

petrece mai mult timp meditând asupra morții, dar există o serie de
argumente pragmatice pentru a face acest lucru. Să luăm în considerare
doar tehnica stoică de „premeditare a răului“. Moartea urmează să ni se
întâmple, ar fi spus Seneca, așa că ar fi de preferat să fim pregătiți mental
pentru apropierea acestui moment, în loc să trăim un șoc atunci când ne
dăm seama de iminența acesteia. În orice caz, încercările noastre
subconștiente de a nu ne gândi la moarte nu sunt întocmai încununate cu
succes: cu mult înainte ca propria noastră moarte să devină o probabilitate,
ne vom regăsi în panica de miez de noapte atât de bine descrisă de Philip
Larkin în poemul Aubade: „Neobosită moarte, aflată acum la doar o zi
distanță... ne face cu ochiul, vie și înfricoșătoare“.

Negarea morții nu e la fel ca celelalte probleme ale noastre, care cântăresc

greu în existența noastră, astfel încât suntem împinși să le găsim o rezolvare,
ba, mai mult decât atât, chiar nu o percepem drept o problemă în sine!
Asumând în mod subconștient faptul că suntem nemuritori, ne transformăm
existența pe acest pământ în ceva mai ușor de dus. Așa că întrebarea care
se pune este cum să luptăm împotriva acestui instinct și să ne confruntăm cu
realitatea morții?

A rezolva acest mister pare treaba fie a unui filosof, fie a unui psihoterapeut,
așa că, pentru a găsi răspunsuri la această problemă, m-am întâlnit cu
Lauren Tillinghast, o femeie pe a cărei carte de vizită scria „consilier
filosofic“. Lauren făcea parte dintr-o mișcare contemporană în rândul
filosofilor care militau pentru întoarcerea la rădăcinile stoice ale gândirii
filosofice – mai degrabă ca o practică terapeutică cu rolul de a alina suflete și
nu cu vreo miză academică. Tillinghast și-a luat acest rol în serios prin
publicarea unor articole în reviste de filosofie cu titluri precum „What is an
Attributive Adjective?“ sau „The Classificatory Sense of Art“. Deținea, de
asemenea, și un birou de consultanță, undeva în Manhattan, care funcționa
drept sediu pentru mai mulți terapeuți, psihiatri și consilieri. Lauren, acum în
vârstă de 35 de ani, avea acea atitudine bine exersată de neutralitate
prietenoasă fiind obișnuită să asculte problemele altora fără să le judece. Mi-
a turnat un ceai de mentă într-o ceașcă chinezească, m-a rugat săiau un loc
și nici măcar nu a clipit când i-am spus că vreau să vorbim despre moarte –
mai specific, despre modul în care să ne trăim viețile într-o mai mare
conștientizare a realității morții.

„Ei, bine, acesta este un subiect foarte vast“, mi-a spus ea. Dar trebuia să
începem de undeva, așa că am decis să o luăm de la Epicur.

Primul pas care trebuie făcut pentru a putea trăi cu o mai profundă
conștientizare a realității morții implică reducerea sentimentului de teroare
care apare odată cu gândurile legate de moarte: dacă nu poți face asta, nu ai
mari șanse să ajungi prea departe. Tillinghast mi-a explicat să filosofia a
încercat să obțină acest deziderat prin logica argumentului rațional: dacă
reușești să conștientizezi că aceste temeri sunt ilogice, vei fi mai dispus să
renunți la ele. Filosoful grec Epicur – contemporan cu Zenon din Citium,
primul stoic – a fost unul dintre primii care au încercat să rezolve această
problemă spinoasă. Înaintea sa, consensul filosofic legat de moarte era acela
că moartea nu reprezenta sfârșitul existenței noastre: așa că nu avea niciun
rost să te temi de moarte atâta timp cât te aștepta o glorioasă viață după
moarte. Argumentul pus în joc de Epicur era unul în oglinda celui expus mai
sus. Dacă nu există viață după moarte, spune el, acest fapt reprezintă un
motiv excelent tocmai pentru a nu ne teme de moarte. „Moartea nu
reprezintă nimic pentru noi, din moment ce, atunci când suntem în viață,
moartea nu există, iar atunci când moartea survine, noi nu mai existăm“,
spune Epicur. Te poți teme de o moarte dureroasă sau de pierderea cuiva
drag. Dar a te teme de moarte nu are niciun sens. Moartea elimină din joc
orice experiență subiectivă, înseamnă tocmai incapacitatea de a mai
experimenta starea de teama. Sau, după cum bine a spus Einstein: „Teama
de moarte este cea mai nejustificată dintre fricile noastre și asta deoarece
chiar nu i se mai poate întâmpla nimic unuia care tocmai ce a murit“. Privind
lucrurile din această perspectivă, teama noastră de moarte se bazează pe o
eroare de judecată. Una prin care, în loc să judecăm moartea în sine, noi ne
imaginăm mai degrabă un soi de experiență de genul celei în care cineva
este îngropat de viu – privat de toate beneficiile faptului de a fi în viață și
cumva forțat să experimentezi această deprivare.
Un contraargument puternic pentru acest mod de a privi lucrurile este acela
prin care se afirmă că teama nu provine din faptul că ne imaginăm greșit
realitatea morții, ci tocmai din faptul că nu ne putem imagina nimic legat de
moartea în sine. Aceasta este cumva poziția lui Freud în legătură cu acest
subiect: ceea ce numim „teamă de moarte“ reprezintă mai degrabă o
perspectivă îngrozitoare asupra unui fenomen pe care nu-l putem concepe
cu mintea noastră. Dar, după cum spune filosoful contemporan Thomas
Negel, ceva este în neregulă și cu această perspectivă – și asta deoarece
ceva de „neimaginat“ nu poartă prin definiție și caracterul unei realități de
care să ne temem într-atât de tare. Nu ne putem imagina cum este, de fapt,
să ai un somn lipsit de vise, și totuși experimentăm acest lucru aproape în
fiecare noapte, și doar unii dintre noi se culcă sfâșiați de emoții negative!

Epicur vine însă cu un al doilea argument prin care să ne convingă de lipsa

de teamă pe care ar fi bine s-o avem în fața realității morții, unul care a ajuns
să fie cunoscut sub numele de „argumentul simetriei“. De ce ne temem de
caracterul etern al morții, se întreabă el, fără să luăm în considerare
caracterul etern al existenței în sine dinainte de a ne naște fiecare dintre noi?
Vladimir Nabokov își deschide volumul de memorii Speak, Memory cu niște
rânduri care ilustrează exact această idee: „Suntemaduși în leagăn din abis,
iar simțul comun ne spune că existența noastră nu este nimic altceva decât o
rază de lumină între două eternități scufundate în întuneric. Deși acestea
două sunt identice precum gemenii, omul, prin natura sa, privește abisul
prenatal cu o mult mai mare seninătate decât pe cel care-l așteaptă la
capătul vieții“. Dacă nu ești traumatizat de faptul că încă nu te-ai născut,
pare logic să nu te îngrijorezi deloc cu privire la faptul că vei fi traumatizat
atunci când vei muri. Dar, după cum bine punctează Tillinghast, „a
demonstra că teama de moarte este ilogică nu ajută la nimic. Demonstrația
în sine nu face ca teama să dispară“.

Mai există și un alt aspect legat de eforturile noastre de a face ca realitatea

faptului că vom muri să fie mai puțin înfricoșătoare, și anume: cine spune că,
în fond, problema este legată de realitatea morții în sine? Atunci când
medităm asupra propriei mortalități, certitudinea noastră este în mod sigur
aceea că vom înceta să mai fim în viață și, astfel, ne vom pierde toate
beneficiile de care ne bucurăm în timpul vieții. „În general, oamenii nu vin la
mine să se plângă de eternitatea morții“, îmi spune Tillinghast. „Cea mai
mare sursă de anxietate pentru ei o reprezintă faptul că vor pierde tocmai
ceea ce face ca viața să fie într-atât de vie.“ E adevărat, niciunul dintre noi
nu va experimenta deprivarea de aceste beneficii, așa că această teamă
este în mare parte nejustificată. Dar, după cum argumentează Nagel, într-un
eseu simplu intitulat Death, simplul fapt că nu ar trebui să ne fie frică de
moarte nu înseamnă că moartea în sine nu e un lucru rău. Să ne imaginăm
prin analogie, spune el, că un adult care suferă de o boală mentală este târât
în condiția cognitivă a unui copil în vârstă de trei ani. Acesta poate fi perfect
fericit în noua sa condiție, dar nimeni nu va putea contrazice faptul că acelui
om i s-a întâmplat ceva rău – dacă privim lucrurile din perspectiva adultului
care a fost la un moment dat. Faptul că acel adult nu mai există nu
reprezintă un argument de luat în seamă. Indiferent de cât preț punem pe
argumentele lui Epicur care ne îndeamnă să nu ne fie teamă de moarte, asta
nu înseamnă că moartea în sine este un lucru bun care ni se întâmplă.

Această distincție este crucială deoarece doar așa începe să prindă contur
ideea conform căreia o mai profundă conștientizare a realității morții poate
conduce la o viața mai fericită. Atât timp cât ești terifiat de ideea propriei
mortalități, cu greu poți înghiți „medicamentul amar“ recomandat de Ernest
Becker. Pe de altă parte, a privi realitatea morții drept un lucru bun înseamnă
să ceri prea mult de la tine. Această perspectivă nici măcar nu este una
dezirabilă, din moment ce are drept consecință o devalorizare a faptului de a
fi în viață. Dar a ajunge la înțelegerea morții drept un eveniment de care să
nu-ți fie teamă – dar totuși, unul rău în sine din cauza faptului că-ți pune
capăt vieții – este calea de mijloc ideală. Argumentul care susține această
poziție este unul pragmatic și stoic în același timp: pe cât vei fi mai conștient
de finitudinea vieții, cu atât în plus te poți bucura de viață, prețuind fiecare
clipă trăită. „Privește viața ca și cum ai merge la un restaurant foarte bun“,
spune Tillinghast. „Ești conștient de faptul că porția bună de mâncare pe
care ai comandat-o nu va dăinui pentru totdeauna. Nu-ți pui problema că
lucrurile ar putea sta altfel și nici nu te ridici de la masă și pleci pentru că
porția de mâncare nu e eternă. Ai doar această porție de mâncare și nimic
mai mult, iar faptul că cineva de la masa vecină a folosit un parfum prea
puternic nu reprezintă un motiv real de iritare.“ Psihoterapeutul Irving Yalom,
în cartea Staring at the Sun, ne arată că mulți dintre noi ne ducem viețile
măcinați de frica de moarte, lucru pe care ajungem să-l regretăm atunci
când ne găsim pe patul de moarte. A nu uita nicioclipă de propria mortalitate
ne aduce mai aproape de acest cadru mental specific celor care se află pe
patul de moarte, loc din care sunt exprimate astfel de regrete – în plus, ne
oferă șansa de a ne trăi viața fără să ajungem să regretăm lucruri pe care nu
le-am făcut din teamă.

A confrunta cu adevărat ideea propriei mortalități, ne spune Irving Yalom,

duce la o formă de iluminare – o schimbare de perspectivă care-ți transformă
modul în care te relaționezi la faptul de a fi în viață. Doar că această
schimbare s-ar putea să nu fie una plăcută în primă fază. Yalom își aduce
aminte de gândurile unei paciente, o femeie în pragul vârstei de 30 de ani:
„Cred că emoțiile puternice pe care le-am simțit au venit în urma
conștientizării că eu voi fi cea care urmează să moară – nu vreo altă entitate,
de genul Eu-Băbăciunea sau Eu-Suferind-De-O-Boală-Și-Așteptând-Să-Mor.
Am avut mereu o gândire obtuză cu privire la moarte, ca ceva ce s-ar putea
să mi se întâmple, nu ceva de care sunt sigură că mi se va întâmpla“, i-a
mărturisit aceasta. Pentru a face această schimbare de perspectivă, insistă
Yalom, nu e suficient să-ți propui doar să trăiești viața cu o mai mare
intensitate, ci mai degrabă să schimbi modul în care te relaționezi la viața
însăși. Pentru ca această transformare să aibă loc e nevoie, după cum spune
filosoful german Martin Heidegger, să ne mutăm atenția de la „cum sunt
lucrurile“ la realitatea faptului că „acele lucruri sunt“.

În aceste cuvinte găsim deosebirea fundamentală dintre modul de a-ți trăi

viața conștientizând realitatea morții în sine, pe de-o parte, și a trăi conform
acelor slogane clișeistice, de genul „trăiește-ți fiecare zi de parcă ar fi
ultima“, pe de altă parte. Aceste slogane pot reprezenta o sursă de motivație
– un soi de aducere aminte pentru a te preocupa de lucrurile importante,
înainte să fie prea târziu pentru tine. Doar că Yalom vorbește despre o
transformare care redefinește chiar chestiunea acestor „lucruri importante“.
Atunci când confrunți cu adevărat ideea morții, totul se schimbă. „Toate
așteptările tale cu privire la modul în care ți-ai dori ca lucrurile să se întâmple
și toate temerile tale cu privire la eșec – toate aceste lucruri pălesc în fața
realității morții, rămânând în picioare doar acelea care sunt cu adevărat
importante“, a spus la un moment dat fondatorul companiei Apple, Steve
Jobs, într-un discurs care a fost repede îmbrățișat de unii guru ai gândirii
pozitive, deși aceste cuvinte lovesc chiar în inima credințelor pe care aceștia
le promovează. „A nu uita nicio clipă că urmează să mori la un moment dat
este cea mai bună modalitate de a evita capcana mentală în care te afli
atunci când crezi că ai ceva de pierdut. Muritor fiind, deja ai pierdut totul.“

Odată ce începi să gândești lucrurile în acest mod, spune Yalom, intri într-un
cerc virtuos. A-ți trăi cu sens viața reduce din anxietatea unui posibil regret
ulterior legat de faptul că nu ai găsit vreun sens în viață. Sau pentru a ne
exprima în cuvintele specialiștilor, există o corelație pozitivă între frica de
moarte și sentimentul unei vieți netrăite. Trăiește-ți viața conștient de
finitudinea acesteia și poți spera să-ți închei socotelile cu ea în maniera în
care Jean-Paul Sarte visa să moară: „…în liniște ...sigur că ultima mea bătaie
de inimă va purta amprenta ultimei pagini scrise, iar moartea nu va lua în
posesie nimic altceva decât un om mort“.
După ce m-am luptat pentru un timp cu ideile lui Becker, Epicur, Thomas
Nagel și Irving Yalom, am decis să fac o călătorie în Mexic. Trăiam cu
sentimentul că această inițiativă este necesară dacă voiam să înțeleg pe de-
antregul rolul conștientizării morții în viața de zi cu zi. Am auzit adesea
spunându-se despre cei din Mexic că au o atitudine unică cu privire la
moarte. În plus, este una dintre puținele țări care au o tradiție activăa
cultivării sentimentului de memento mori – ritualuri prin care sunt încurajate
reflecțiile cu privire la moarte – și, conform unor studii recente, mexicanii
sunt unul dintre cele mai fericite popoare: ocupând fie locul întâi, fie pe cel
de-al doilea, în clasamentul celor mai fericite popoare din lume. Cea mai
bună ilustrare a acestei realități este sărbătoarea anuală, cunoscută sub
numele de Ziua Morților, zi în care mexicanii își sărbătoresc morții – și
moartea în sine – cu nenumărate pahare de tequilla și produse de patiserie
sub forma unor rămășite umane; alții construiesc sanctuare ale morții în
propriile case, se organizează parade pe străzile orașului, iar noaptea se țin
priveghiuri la mormintele rudelor decedate. Doar că prin acest mod de a
gândi lucrurile merg mai departe decât o sărbătoare națională în fiecare lună
de noiembrie. După cum spune apreciatul eseist de origine mexicană Octavio
Paz, în cartea The Labyrinth of Solitude: „Cuvântul «moarte» nu se prea aude
la New York, Paris sau Londra, deoarece mistuie în foc buzele care-l
pronunță... Prin contrast, mexicanii sunt foarte familiari cu moartea, glumesc
în legătură cu ea, o alintă, adorm cu moartea în gând, o sărbătoresc; este
jucăria lor preferată și cea mai statornică dragoste“.

Această atitudine cu privire la moarte nu a fost dintotdeauna într-atât de

neobișnuită. Tradiția memento mori datează încă din Roma antică; conform
legendelor, exista obiceiul ca generalii care se întorceau victorioși dintr-o
bătălie, să aibă câte un sclav în suita de paradă, al cărui scop era să
transmită un mesaj clar către toată lumea: „Amintiți-vă că veți muri!“ Mult
mai târziu, pe timpul Europei creștine, mesajul memento mori a devenit o
marcă în artele vizuale: simboluri ale morții apăreau frecvent în picturi sau
fresce. Orologiile publice aveau elemente care reprezentau moartea însăși,
iar uneori aveau încrustat textul latin vulnerat omnes, ultima necat, pentru o
mai bună aducere aminte cu privire la ce anume înseamnă trecerea timpului:
„Fiecare oră trecută doare, iar ultima dintre ele ucide“. Fiecare epocă a avut
propria motivație pentru contemplarea morții: în creștinism, nu era neapărat
vorba de a-ți petrece fiecare clipă bucurându-te de viață, cât mai degrabă un
îndemn de a te comporta într-un fel anume în așteptarea judecății de apoi.

Mi-a atras în mod special atenția o formă recentă – care pare sinistră celor
din afară – de conștientizare a realității morții. Santa Muerte este o nouă
religie (conform celor care îi urmează perceptele) sau un cult satanic (în ochii
Bisericii Catolice) în care moartea în sine este venerată: La Santa Muerte sau
Saint Death. Mișcarea s-a răspândit în ultimii zeci de ani în special în
cartierele sărace din Mexico City, îndeosebi în rândul prostituatelor, al
dealerilor de droguri și al celor foarte săraci – adică în rândul oamenilor
pentru care nici guvernul mexican, nici Biserica Catolică nu făceau mare
lucru. Aceștia nu se roagă la Sfânta Moarte cu scopul de obține protecție în
fața morții, ci pentru a avea parte de o moarte blândă, iar alteori se roagă
pentru moartea dușmanilor. În ziua de azi, datorită imigrației, mișcarea Santa
Muerte a ajuns și în unele zone din Statele Unite, iar despre unii dintre cei
mai puternici oameni de afaceri și politicieni din Mexic se zvonește că dețin
sanctuare închinate Sfintei Morți în propriile case. Cu toate că majoritatea
celor care se declară enoriași ai Saint Death sunt oameni de bună credință –
ba chiar au organizat un marș de protest împotriva guvernului mexican care
caracteriza mișcarea drept una a bandelor de criminali –, nu este mai puțin
adevărat că mișcarea a devenit religia narcotraficanților, cei mai de temut
traficanți de droguri din nordul Mexicului. La templul principal Santa Muerte,
care se află în cel mai rău-famat cartier din Mexico City, Tepito – loc unde
tronează un craniuîn mărime naturală încrustat cu pietre prețioase – au fost
văzuți adesea unii dintre cei mai violenți infractori făcând donații în dolari,
baxuri de țigări și cantități de marijuana. Oricare ar fi scopul acestei mișcări,
a fi enoriaș Santa Muerte pare a însemna a-ți dedica viața unei forme
extreme de memento mori – practic, îți organizezi viața în jurul realității
morții. „Într-o lume a realităților factuale, moartea e cu siguranță o realitate
în sine. Dar cum reprezintă o realitate neplăcută, filosofia contemporană a
progresului pretinde că poate scoate acest fapt în afara realității vieții, așa
cum un magician palmează o monedă de ochii celor din public“, scrie Paz. În
Mexic, mișcarea Santa Muerte și-a făcut loc acolo unde acest truc de
magician nu era posibil în fața circumstanțelor vieții – valul constant de
violențe a scos din joc opțiunea ignorării propriei mortalități.

Am vizitat cartierul Tepito pe timpul șederii mele în Mexico, cu doar câteva

zile înaintea Zilei Morților, lucru care s-a dovedit a nu fi cel mai fericit demers
al meu. Deși sunt reporter, nu pot să spun despre mine că am vreo apetență
pentru pericol, iar eu fusesem avertizat să nu iau taxiuri de pe stradă pentru
a ajunge în Tepito, tocmai din pricina riscului de a fi răpit și ținut ostatic.
Dacă judecăm lucrurile așa, probabil că era mai bine dacă nu aș fi avut
această curiozitate de a merge în acel cartier. „Străinii au motive întemeiate
pentru care aleg să nu viziteze Tepito niciodată“, spunea cineva pe un forum,
pe care cel mai bine era să nu-l fi consultat. „Doar idioții și ignoranții
vizitează Tepito“, avertiza un altul, spunând despre acest cartier că „este una
dintre cele mai periculoase zone din întreaga emisferă vestică“. Cu doar
câteva zile înainte, șase persoane muriseră în plină zi într-o răfuială armată,
iar polițiștii declarau în ziarele locale că este mult prea periculos chiar și
pentru ei să trimită echipe de intervenție în Tepito. Un producător de film din
Mexico City, care făcuse la un moment dat un documentar despre Tepito, a
refuzat să mă însoțească în acea zonă, tocmai din cauza sentimentului de
nesiguranță pe care străzile din Tepito îl respiră. Ba chiar un restaurator
dintr-o zonă bună a Mexico City mi-a împărtășit ce se spune despre Tepito:
acolo, până și șobolanii dețin arme de foc. Una peste alta, vizita mea în
Tepito reprezenta un real exercițiu de memento mori pe care mi-l îngăduiam.

Am plecat de dimineață din centrul orașului, de-a lungul străzilor cu

magazine, apoi am trecut prin cartierul cu clădiri de birouri din Mexico City,
am bătut la picior străzile largi străjuite de piețe zgomotoase și pas cu pas
străzile au devenit mai înguste, clădirile mai puțin impozante, iar eu m-am
regăsit în Tepito. Inima acestui cartier era reprezentată de o altă piață
cacofonic de zgomotoasă – Tepito este cunoscut drept târg pentru bunuri de
contrabandă și obiecte furate –, iar în căutarea sanctuarului Santa Muerte am
fost nevoit să o iau pe niște străzi lăturalnice și pustii, pe care mișunau
șoareci și care-mi trezeau senzația că sunt urmărit pas cu pas.

Odată ajuns la sanctuar, am găsit o atmosferă festivă. În jur de 20 de

persoane așteptau în rând să-și prezinte ofrandele craniului, care trona plin
de splendoare, încrustat cu pietre prețioase albastre și orange. Unii dintre ei
aveau în mână cranii în miniatură și sticluțe cu băuturi alcoolice pe care
urmau să le ofere drept cadou. Odată ajunși în fața craniului, pufăiau dintr-un
trabuc, lucru despre care am aflat mai târziu că ar fi un ritual de purificare.
Toată lumea sporovăia și se simțea bine: femei și bărbați, adolescenți
musculoși și femei în vârstă, unele dintre ele purtând chiar copii mici în
brațe. Problema o reprezenta un bărbat îmbrăcat într-un trening de culoare
neagră, care stătea între mine și cei aflați în rând, care părea a fi un fel de
bodyguard alsanctuarului. Acesta mă fixa fără să-și mute privirea de la mine,
dar, cum eu nu eram nimic altceva decât un englezoi palid și slăbănog, cu
siguranță că nu reprezentam vreo amenințare pentru el.

Am trecut pe lângă el și m-am așezat și eu în rând. Cum nu am reușit să

conving niciun translator să mă însoțească în Tapito, am fost forțat să mă
bazez pe cunoștințele mele precare de spaniolă pentru a începe o
conversație cu o femeie care ducea sub braț o statuietă reprezentând
Moartea. Unii dintre cei așezați în rând și-au întors privirea spre mine.
Femeia nu dorea să vorbească cu mine, iar atmosfera din imediata mea
vecinătate nu mai purta nicio urmă de festivism. Eram considerat un intrus.
Cel mai probabil, niciunul dintre cei aflați aici nu dorea să vorbească cu un
reporter sau cu un străin: după spusele eseistului mexican Homero Aridjes,
oamenii care vin la Santa Muerte o fac doar „pentru a cere protecție
deoarece urmează să răpească sau să atace pe cineva“. Îmi era greu să-mi
imaginez cum arată viața pentru niște oameni care pun atâta preț pe moarte
– deși răspunsul la această întrebare îl vedeam clar în chiar rândul de oameni
care aștepta în fața sanctuarului, pentru ei moartea era un subiect față de
care aveau un interes mai mult decât real.

Între timp, bărbatul îmbrăcat în trening negru s-a deplasat puțin înspre mine.
L-am privit și mi-a părut că-mi zâmbește aproape imperceptibil. Și-a înclinat
puțin capul și am simțit că prin acest gest îmi arăta direcția în care s-o iau:
departe de sanctuar și înapoi de unde am venit.

La scurt timp după acest gest, am decis că ar fi mai bine pentru mine să
părăsesc Tepito.

Am fost mai norocos însă de Ziua Morților. Printr-un prieten de-al unui coleg,
am reușit să dau peste un mecanic pensionar pe nume Francisco, care
vorbea fluent engleza și care avea reputația unui „om bun la toate“ pentru
jurnaliștii care vizitau Mexico City. Cum s-a lăsat seara, l-am văzut parcând o
camioneta marca Ford în apropierea hotelului în care eram cazat. „E o
mașină foarte sigură“, mi-a spus el fără să-l întreb nimic, ca pe urmă să
continue: „Cealaltă mașină a mea a fost implicată într-un accident, iar acum
fratele meu nu-și mai poate folosi un picior…“ Am lăsat acest subiect să
moară de la sine. Francisco, după cum mi-a explicat chiar el în urmă cu
câteva zile, când am vorbit la telefon, știa niște sătuce undeva în afara
capitalei care încă mai păstrau tradiții autentico de Ziua Morților – fără
valențe comerciale sau turistice, unde pur și simplu localnicii își petreceau
întreaga noapte la cimitir, în perfectă comuniune cu cei plecați dintre ei. Nu
era în interesul meu să-l întreb și despre siguranța unei astfel de călătorii.

Pe măsură ce lăsam orașul în spate, puteam vedea cum sărbătoarea

organizată de oficialitățile municipale atingea apogeul. Centrul istoric al
Mexico City, zocalo cum i se spune în spaniolă, era plin ochi de oameni care
cumpărau sau vindeau produse de patiserie în forma oaselor umane și mici
cranii din zahăr tos. Aceștia – atât adulții, cât și copiii – erau îmbrăcați cu în
costume care reprezentau moartea: bărbații, într-un fel de ținută de vampir
cu ochii rătăciți, iar femeile, în la catrina, imaginea iconică mexicană a morții
sub forma unei femei purtând pe cap o pălărie cu boruri largi. Peste tot
puteai zări altare închinate morții, împodobite cu cranii confecționate din
hârtie creponată. Aceste tradiții sunt vechi de secole, dar ele au fost
integrate și în viața marilor orașe moderne mexicane: birourile celor care
lucrează în domeniul bancar sau în cel al asigurărilor se transformă, în
această zi, în altare închinate morții, iar printre angajație un obicei comun ca
aceștia să-și scrie unii altora poezii comice despre cum ar urma să-și încheie
socotelile cu viața.

Doar că eu și Francisco ne îndreptam departe de aceste piețe urbane, mai

întâi de-a lungul unor autostrăzi pe care se circula haotic, iar pe măsură ce
noaptea se lăsa, pe niște șosele rurale care nu aveau nicio linie de
demarcație între benzile de circulație. „Atunci când eram copil“, a început
Francisco să-mi spună, „ de Ziua Morților, se obișnuia să se meargă din casă
în casă, pentru a face glume despre cum urmează să moară persoana în
cauză. Dacă era cazul cuiva care fuma prea mult, îi făceai cadou un pachet
de țigarete și făceai o glumă despre cum o să sfârșească din cauza
fumatului…“ A zâmbit ca pentru sine aducându-și aminte de aceste obiceuri.
„Sau dacă cineva tocmai murise în casa respectivă din această cauză,
dăruiai un pachet de țigarete familiei tocmai pentru a-și aduce aminte de
răposat.“

„Nu se supăra nimeni din cauza acestor glume?“

„Să se supere? De ce?“

„Eu știu? Nu se simțeau lezați?“

„Nu, de ce să se simtă lezați?“ Apoi, și-a întors privirea spre mine și mi-a zis:
„Cred că un asemenea obicei există doar în Mexic“.

În mare, avea dreptate asupra acestui fapt. În toată lumea catolică, începând
cu secolul al VII-lea, data de 2 noiembrie este considerată Ziua Tuturor
Sufletelor, zi în care catolicii își aduc aminte cu pioșenie de rudele decedate.
Atunci când conchuistadorii au ajuns în Mexic, undeva în secolul al XV-lea, au
observat că populațiile aztece și mayașe aveau niște tradiții mult mai
elaborate și mai profunde prin care celebrau moartea în sine: aztecii, de
exemplu, o preamăreau pe „zeița morților“, Mictecacihautl, printr-un festival
cu focuri de artificii și dans ce dura timp de două luni. Colonialiștii erau
determinați să înlocuiască toate aceste tradiții cu ceva mult mai sobru și mai
creștin în același timp. Astfel, s-a născut sărbătoarea Ziua Morților – o
amestecătură ciudată de tradiții creștine și pre-creștine presărate cu un simț
al umorului și jelanii pentru cei decedați – ca un simbol al incompletitudinii
victoriei colonialiste.

Au existat culturi de-a lungul timpului care au dus tradiția memento mori la
extreme. În secolul al XVII-lea, eseistul francez Michel de Montaigne îi lăuda
pe vechii egipteni: „Cei care în timpul unei petreceri aduceau în cameră un
schelet uman pentru a le aduce aminte oaspeților de faptul că sunt muritori“.
(Montaigne credea, de asemenea, că biroul unui scriitor trebuie să aibă
vedere spre un cimitir, deoarece această priveliște ascute simțurile.) În
Satipatthana Sutta, unul dintre textele formative budiste, Buddha le cere
călugărilor să viziteze case mortuare pentru a medita „…asupra unui
cadavru, vechi de o zi sau două, deja vinețiu și aflat în stare de
descompunere ca și cum ar fi fost mâncat de ciori; cu carnea flască atârnând
de oase, mânjit cu sânge, ținut laolaltă doar de articulații, aflat numai la
câteva luni distanță de a se face una cu țărâna“.

„Exercițiul cadavrului“, după cum era cunoscută această practică, era menit
să-i îndrume pe călugări spre conștientizarea faptului (după cum se spune că
Buddha însuși s-a exprimat) că „acest trup al meu își are propria natură,
propria densitate și nu ai cum să ignori acest lucru“. „Un călugăr care este
mereu conștient de realitatea morții va depăși mai ușor orice atașament față
de viață“, spune un alt text budist, Vishudimagga.

Între timp, eu și Francisco ne vedeam de drum. După o oprire într-un mic

orășel unde am mâncat o specialitate de porc numită chilaquiles, care ne-a
fost servită chiarpe marginea străzii, de unde am putut urmări și o
procesiune în care localnicii își jeleau morții în fața unor fotografii înrămate
ale acestora, am ajuns la destinația noastră: cătunul San Gregorio Atlapulco.
Era aproape miezul nopții și destul de frig. În primă instanță, tot ce puteam
vedea era o strălucire portocalie pe cerul întunecat, iar după ce ne-am mai
apropiat de cimitir, am putut zări și sursa acestui fenomen. Cimitirul era
inundat de lumina a sute de lumânări, iar mormintele erau acoperite cu
petale de gălbenele, de aici și lumina portocalie care se oglindea pe cer.

Francisco a parcat camioneta și noi am pășit în interiorul cimitirului. Mi-a luat

câteva secunde pentru ca ochii să mi se obișnuiască cu lumina în care se
scălda cimitirul. Multe dintre pietrele funerare erau simple dale de beton sau
butuci grosolani de lemn, dar aproape în dreptul fiecăreia veghea câte
cineva. Grupuri de două-trei sau patru persoane, uneori chiar un număr mai
mare, stăteau așezate pe mici scăunele sau direct pe iarbă, conversând în
șoaptă și bând tequilla din pahare de hârtie. O trupă de mariachi îmbrăcați în
costume tradiționale se deplasa de la mormânt la mormânt, cântând câte o
mică serenadă în fața fiecărei pietre funerare. M-am adresat unei femei și am
întrebat-o ce anume face în cimitir. „Uite, la mama“, mi-a zâmbit, arătând
spre o piatra funerară. „Venim aici în fiecare an.“

„Și ce fac oamenii aceștia, stau toată noaptea aici și discută?“, l-am întrebat
pe Francisco. Acesta a clătinat din cap și mi-a răspuns: „Vin aici să vorbească
cu rudele decedate. Să le împărtășeaască ce s-a mai întâmplat de când au
plecat în lumea celor drepți.“

„Chiar cred asta? Că cei decedați le pot auzi spusele?“

Francisco s-a îndreptat spre femeia de care vă spuneam adineauri și au

început o conversație purtată în șoaptă. M-am apropiat și eu curios de ei. La
scurt timp, Francisco s-a întors spre mine și mi-a spus: „Nu, nu cred asta.“

„Conform tradiției noastre“, spune scriitorul Victor Landa, care a copilărit în

Mexic, „oamenii mor de trei ori. Prima oară se moare atunci când corpurile
noastre încetează să mai funcționeze, inima nu mai bate, respirația se
oprește, iar spațiul pe care-l conlocuiam își pierde materialitatea. A doua
moarte se petrece atunci când corpul neînsuflețit este înmormântat... iar cea
de-a treia moarte, cea definitivă, se petrece atunci când nu mai există
nimeni în viață care să-și aducă aminte de noi.“ Realitatea morții era
omniprezentă în acea seară în cimitir, dar, conform celor spuse mai sus,
sentimentul celei de-a treia morți era complet absent: un întreg oraș își
aducea aminte de cei morți.

Totuși, pentru a practica tradiția memento mori nu e nevoie să faci procesiuni

prin cimitire. Poți să începi prin chestiuni mai minore. Psihologul Russ Harris
ne sugerează un exercițiu simplu: imaginează-ți că ești în vârstă de 80 de ani
– dacă ai deja această vârstă, alege una mai înaintată –, apoi completează
finalul acestor propoziții: „Mi-ar plăcea să investesc mai mult timp în a
face...“ și „Mi-ar plăcea să nu mai investesc timp în a face...“ Acesta se
dovedește a fi un exercițiu extrem de eficace în a obține o conștientizare a
propriei mortalități. Astfel, lucrurile se așază în pace: devine mult mai ușor să
urmezi sfaturile oferite de Lauren Tillinghast și să-ți dai seama mai bine ce
anume e necesar să faci pentru a te bucura de viață, astfel încât să ajungi în
pragul morții mulțumit de modul în care ți-ai trăit viața. Ba mai mult, acest
simplu exercițiu este probabil cea mai eficientă metodă de a experimenta
sentimentul de memento mori.
Ce mi-a rămas în minte – la luni distanță după vizita în Mexic – nu a fost
sărbătorirea

zgomotoasă a morții în sine, deși am văzut des un asemenea comportament

în centrul Mexico City. În schimb, am rămas marcat de experiența din San
Gregorio Atlapulco, unde viața se întrepătrunde într-o manieră relaxată cu
realitatea morții, cele două coexistând fără vreo disociere menită să ne facă
să uităm de propria mortalitate.

Chiar înainte de a părăsi în acea noapte San Gregorio Atlapulco, am remarcat

o femeie mai în vârstă așezată pe un scăunel lângă o piatră funerară, care
șoptea încet niște cuvinte spre piatra rece. Împreună cu Francisco ne-am
apropiat încet de ea. Nu a dorit să vorbească cu noi, dar nici nu ne-a
întâmpinat cu ostilitate: ne-a zâmbit și ne-a invitat să luăm și noi un loc
lângă piatra funerară. Ne-am așezat. Muzica trupei de mariachi răsuna
tocmai din cealaltă parte a cimitirului. Francisco și-a împreunat brațele în
jurul trupului pentru a se încălzi puțin. Am privit în zare cimitirul, acoperit
dintr-un capăt în celălalt cu petale de gălbenele. Nu exista vreun felinar care
să lumineze acel loc, dar câteva sute de lumânări ofereau o senzație plăcută
de confort. Femeia de lângă noi continua să vorbească în șoaptă adresându-
se pietrei funerare. Muzica se auzea în depărtare.

Moartea plutea în aer și toate erau bune.Epilog

Capabilitate negativă

În decembrie 1817, poetul John Keats, la acea vreme în vârstă de 22 de ani,

a mers să vadă spectacolul anual de Crăciun organizat de către Theatre
Royal din Londra. După spectacol, în drumul spre casă, a început să discute
despre literatură cu prietenul său, criticul literar Charles Wentworth Dilke – în
mod specific despre natura geniului literar. Undeva pe drumul dintre teatrul
situat în cartierul Soho și apartamentul său din Hampstead, Keats a fost lovit
de o epifanie, a cărei esență a exprimat-o într-o scrisoare trimisă apropiaților.
Această scrisoare marchează ceea ce unul dintre biografii lui Keats a numit
„un moment definitoriu“ în istoria literaturii:

Am purtat o conversație cu Dilke pe diverse subiecte, iar pe măsură ce

aceasta avansa, mai multe idei mi-au înflorit în minte până când am fost
străfulgerat de un gând legat de calitatea necesară pentru a fi cu adevărat
un Om al Marilor Realizări, calitate pe care Shakespeare a avut-o din plin: mă
refer aici la ceea ce numesc Capabilitate Negativă, adică acea calitate a unui
om de a fi capabil să trăiască în incertitudine, mister și îndoială fără vreo
umbră de iritare manifestată fie prin fapte, fie prin gânduri...“

Găsim în aceste rânduri atât o sursă de inspirație, cât și una de iritare, care
provine din faptul că un tânăr în vârstă de 22 de ani este capabil de
asemenea epifanii, pe care le trăiește pur și simplu în drumul spre casă.
Acest gen de observații apăreau frecvent și fără vreun efort conștient în
mintea lui Keats, dar cumva, așa și era necesar; trei ani mai târziu, Keats era
deja mort. Nu a apucat să dezvolte prea mult conceptul de „capabilitate
negativă“, mai exact, nu a mai folosit această sintagmă în nicio altă scriere,
ci doar le-a furnizat viitorilor literați o oportunitate de a scrie volume întregi
despre ce anume a dorit să transmită marele poet englez prin aceste
cuvinte.

În acest punct al călătoriei noastre pe calea negativă spre fericire, cuvintele

lui Keats ne pot suna oarecum familiar. Uneori, cel mai valoros dintre
talentele noastre este acela de a nu căuta soluția; de a conștientiza setea
oarbă care ne îndeamnă să căutăm certitudini și starea de confort, dar de a
nu ne simți obligați să dăm curs acestei chemări interioare. Keats credea că
această dependență de confort și perfecțiune este cea mai mare problemă
de care suferă Dilke, iar verdictul oferit de către poet prietenului său
încapsulează chiar esența legii efortului inversat: „El nu va ajunge niciodată
la vreun adevăr cât timp va trăi și asta deoarece încearcă mult prea tare să
facă acest lucru“, a scris Keats despre Dilke. Tocmai această continuă
încercare – una iritantă de-a dreptul – reprezenta de fapt problema acestuia.

Lax definit, conceptul de „capabilitate negativă“ poate fi o bună etichetă

pentru a descrie acel talent primordial pe care l-am tot descoperit la oamenii
care sunt personajele acestei cărți. Aceștia împărtășesc aceeași structură
mentală, pe care amajuns să mi-o imaginez drept un soi de dans mental plin
de grație: o disponibilitate de a adopta o poziție atipică cu privire la viața
noastră interioară, de a-și permite o mică pauză și poate un pas înapoi, de a-
și întoarce privirea spre ceea ce alții refuză să vadă și de a realiza că cea mai
scurtă și previzibilă cale către o stare de spirit pozitivă este arareori cea care
te va duce spre o stare de fericire mai profundă. Sintagma de „capabilitate
negativă“ ne ajută de asemenea să înțelegem dublul sens pe care-l aduce cu
sine cuvântul „negativitate“ care apare adeseori în cadrul acestor filosofii de
viață. Pe de o parte, se referă la un set de aptitudini care implică un
comportament mai degrabă de „a nu face“ unele lucruri, situat în opoziție cu
cel de „a face“ ceva – o declinare a conceptului de „capabilitate negativă“ –
iar pe de altă parte se referă la realitatea faptului că acest set de aptitudini
implică confruntarea cu emoții, gânduri și situații negative (adică
„neplăcute“).

Argumentul nostru nu este acela care pretinde că „capabilitatea negativă“

este întotdeauna superioară celei pozitive. O atitudine optimistă este
minunată, setarea de obiective poate fi uneori folositoare, ba chiar și
gândirea sau vizualizarea pozitivă pot să fie benefice în anumite
circumstanțe. Problema este aceea că avem tendința cronică de a
supraestima pozitivitatea și comportamentul de „a face“ câte ceva atunci
când vorbim despre fericire, iar drept consecință avem o tendință la fel de
cronică în a subevalua comportamentul de „a nu face“, spre exemplu de a ne
odihni în situații de incertitudine sau de a deveni prietenoși cu privire la
perspectiva eșecului. Pentru a folosi un clișeu terapeutic, ne petrecem prea
mult timp în viață încercând să „închidem cercurile“. Chiar și aceia dintre noi
care iau în derâdere acest clișeu sunt adesea motivați de dorința fecundă de
a pune capăt sentimentelor de incertitudine sau anxietate, fie convingându-
se pe sine că viitorul va fi luminos, fie renunțând la orice expectanță în
legătură cu acesta. Avem nevoie mai degrabă de ceea ce psihologul Paul
Pearsell numește „deschidere totală“. Da, așa e, e o formulare puțin ciudată,
dar ciudățenia pe care o pune în joc ne aduce aminte de esența pe care o
exprimă, aceea care implică îmbrățișarea imperfecțiunii și renunțarea la a
căuta soluții sigure.

Abordările variate pe care le-am explorat în această carte se contrazic

frecvent unele pe celelalte la nivel de detaliu, ba chiar uneori, par într-atât de
intrinsec de paradoxale încât se contrazic de unele singure. Doar că privite
într-un sens mai larg, toate sunt pătrunse de spiritul „capabilității negative“.

Pentru stoici, conștientizarea faptului că adesea putem alege să nu fim

distrași de evenimentele din jurul nostru, chiar dacă nu avem vreun control
asupra acestora, reprezintă fundamentul stării de seninătate. Pentru budiști,
înclinația spre a observa „starea vremii“ gândurilor și a emoțiilor noastre
este cheia pentru a înțelege că acestea nu trebuie să ne dicteze cursul
acțiunilor. Fiecare dintre aceste metode este un procedeu de a rezista
tentației de a permanentiza starea de bine pe care o simțim atunci când ne
regăsim în circumstanțe favorabile nouă sau când suntem cuprinși de
gânduri sau emoții pozitive. Dar capabilitatea negativă nu implică faptul de a
îmbrățișa o tradiție sau vreo religie antică. Este mai degrabă o abilitate pe
care o pui în joc atunci când înaintezi într-un proiect – sau chiar în viață – fără
să ai obiective bine definite sau atunci când lași la o parte tehnicile
„motivaționale“ și te apuci pur și simplu să faci treabă.
Susținătorii căii negative spre fericire își prezintă ideile sub forma unui set de
instrumente din care poți alege instrumentul potrivit pentru o anumită
situație, fără afi nevoie să te înregimentezi într-un sistem bine structurat și
atotcunoscător. Bineînțeles că poți alege să-ți dedici viața stoicismului,
precum o face Keith Seddon în locuința sa din Watford; sau poți alege să-ți
schimbi complet viața în maniera în care Eckhart Tolle a facut-o. Dar oricare
dintre noi poate alege să fie puțin stoic, ori puțin budist, sau să practice
ritualuri memento mori într-un mod mai frecvent decât o face de obicei. Spre
deosebire de majoritatea sfaturilor self-help, care au pretenția de a rezolva
orice problemă de viață, calea negativă spre fericire nu este o afacere de
tipul totul sau nimic. Adevărata capabilitate negativă presupune moderație,
echilibru și o reținere din tendința comună de a depune prea multe eforturi
cu scopul de a obține rezultatul dorit – incluzând aici chiar și practica
capabilității negative. „Experiența și rezultatele ce derivă din aceasta“, scrie
Aldous Huxley, atunci când descrie ceea ce el a numit legea efortului
inversat, „este apanajul acelora care au învățat lecția paradoxului dintre a
face și a nu face, a acelora care au învățat arta îmbinării practicării unei
activități cu momente de relaxare, dar și acelora care reușesc să-și lase ego-
ul la o parte pentru a-i face loc Necunoscutului, ca entitate transcendentă și
imanentă, să-și manifeste prezența“.

Care este rezultatul adoptării unei astfel de atitudini? Principalul beneficiu al

„deschiderii totale“, scrie Paul Persall, nu are de-a face cu modul obișnuit în
care noi ne raportăm la sentimentul de certitudine, la starea de calm sau cea
de confort, ci mai degrabă este legat de „senzația stranie de confort pe care
ți-o oferă faptul de a fi prezent și bine ancorat în chiar misterul vieții“. În
ultimă instanță, ceea ce definește „cultul optimismului“ și cultura gândirii
pozitive – chiar și în formele cele mai mistice, precum cele New Age – este
oroarea pentru mister. Dorința ultimă este starea de certitudine totală,
absolutizarea și permanentizarea fericirii, și totuși acest tip de fericire – chiar
și atunci când reușești s-o obții – este superficială și nesatisfăcătoare. Cel
mai important beneficiu al capabilității negative și adevărata forță a căii
negative spre fericire este faptul că repune misterul în realitatea vieții.

Unul dintre cele mai apăsătoare lucruri atunci când ești un speaker
motivațional, sau orice fel de evanghelist al gândirii pozitive, este presiunea
constantă de a apăra o imagine de om optimist: dacă cineva vede că ești
stresat, chinuit sau împovărat de păreri de rău – circumstanțe absolut
normale pentru orice ființă umană – aceste realități vin cu riscul de a
amenința perspectiva asupra vieții pe care tu o susții. În schimb, dacă devii
un avocat al căii negative spre fericire, cum am făcut-o eu în mod gradual,
nu există astfel de riscuri precum cele expuse mai sus, și asta deoarece
stările proaste sunt permise. Totuși, nu trebuie să scăpăm din vedere faptul
că scopul acestor aventuri prin negativitate este obținerea stării de fericire.
Motiv pentru care, cititorul este perfect îndreptățit să se întrebe dacă toate
aceste filosofii de viață și tehnici de raportare la realitate prezentate în
această carte m-au făcut mai fericit – și pe care dintre ele am decis să le
integrez în viața de zi cu zi. Chiar funcționează calea negativă spre fericire? A
răspunde la această întrebare cu un simplu „da“ sau „nu“ sau a vă oferi o
listă cu zece sfaturi despre cum poți atinge fericirea prin calea negativă, ar
însemna să încalc principiile care stau la baza acestei abordări. Principiul
„deschiderii totale“ cere să renunțăm la astfel de certitudini. În schimb, vă
pot oferi o simplă evaluare a modului în care funcționează aceste tehnici
pentru mine.

Nu mi-am creat un obicei zilnic din a mă face de râs în fiecare zi atunci când
iau metroul. Nici nu m-am mutat undeva la țară în Mexic, pentru a mă
expune mai profundla realitatea morții. Și nici nu am mai participat la vreo
sesiune de meditație în grup. Doar că am început să practic într-un grad
moderat capabilitatea negativă ca o rutină zilnică. M-am obișnuit să introduc
în viața mea ceea ce am ajuns să numesc drept pauza stoică – faptul de a-mi
aminti că judecățile mele sunt cauza stressului pe care-l simt atunci când
traficul este aglomerat, mi se arde mâncarea pe foc sau vreun coleg mă
înfurie, și nu situațiile în sine. Cele cinci sau zece minute de meditație
vipassana pe care le practic în majoritatea dimineților îmi sunt suficiente
pentru o bună funcționare a mașinăriei mele mentale: pentru tot restul zilei,
gândurile și emoțiile problematice nu-mi mai tulbură activitățile. Întrebarea
simplă pe care Eckhart Tolle ne îndeamnă să ne-o punem - „ai vreo problemă
chiar în clipa de față?“ - este un minunat antidot pentru a reduce orice stare
de stress. În plus, nu aș fi ajuns niciodată să termin de scris această carte
dacă nu aș fi plecat urechea la sfatul oferit de Shoma Morita care ne atrage
atenția că nu e nevoie să „te simți motivat“ pentru a trece la treabă. În ceea
ce privește relațiile de prietenie sau relația intimă pe care o am cu iubita
mea, am ajuns să înțeleg mai bine că fericirea și vulnerabilitatea sunt
adeseori unul și același lucru. Cel puțin o dată pe săptămână, găsesc motive
pentru a-mi aduce aminte de distincția pe care Albert Ellis o face între un
rezultat foarte prost al acțiunilor pe care le întreprind și unul teribil de
catastrofal. Să-mi imaginez cele mai proaste scenarii cu putință a ajuns să
reprezinte una dintre marile mele consolări în viață. Atunci când chiar încerci
să găsești un răspuns detaliat și cât mai rațional cu putință la întrebarea:
„care e cel mai rău lucru care ar putea să mi se întâmple?“, răspunsul s-ar
putea să fie unul destul de nasol. Doar că orice lucru nasol odată definit
capătă un caracter finit, spre deosebire de un sentiment infinit de spaimă
terifiantă, iar asupra a ceea ce este finit există șansa administrării corecte.
Sau, mă rog, așa privesc eu lucrurile. Pe de altă parte, sunt perfect conștient
că în tot acest timp în care am explorat aceste perspective asupra vieții,
nicio tragedie nu m-a lovit, nici pe mine, nici pe cei din familia mea, nici pe
oamenii care contează pentru mine. Asemenea unui bun stoic, încerc să
conștientizez pe deplin acest fapt, tocmai pentru a putea deriva starea de
fericire din sentimentul de mulțumire pe care-l exprim în fața sorții. Doar că
pentru mine personal, adevăratul test al acestor filosofii de viață se va da
undeva în viitor.

Cu toate astea, în acest punct al vieții mele, pot vedea unde toate aceste
tehnici conduc, și anume, undeva dincolo de caracterul lor de „tehnici“, spre
o altă definiție a stării de fericire. Adevărata revelație pe care calea negativă
spre fericire o pune în joc nu ține într-atât de mult de calea pe care o alegi, ci
e legată mai degrabă de destinația pe care ți-o propui. Nu are sens să
îmbrățișezi negativitatea drept o cale spre fericire dacă nu cauți o destinație
care conține atât lucruri pozitive, cât și unele negative. Paul Pearsall,
inițiatorul conceptului de „deschidere totală“, și-a petrecut viața purtând o
luptă singuratică pe care John Keats cu siguranță ar fi apreciat-o: aceea de a
convinge comunitatea de psihologi că sentimentul de „groază“ nu este nimic
altceva decât o emoție umană primară, la fel ca toate celelalte precum
dragostea, bucuria, mânia, frica și tristețea.

„Spre deosebire de toate celelalte emoții“, spune el, cea de groază „reunește
toate sentimentele pe care le avem în legătură cu viața, într-unul extrem de
intens. Nu poți eticheta sentimentul de groază ca fiind ceva fericit, trist,
enervant sau plin de speranță. În schimb, experimentezi toate aceste
atribute în același timp, fără ca, în mod absolut paradoxal, să poți identifica
sau descrie în mod clar vreo emoție specifică.“ Aexperimenta o stare de
groază „e ca și cum ai încerca să rezolvi un puzzle complex, dar fără a
dispune de toate piesele pentru a face asta. Nu poți închide cu adevărat
niciun cerc dacă lași ca sentimentul de groază să facă parte din viață... doar
că acest gând este foarte dificil de acceptat dacă conștientizezi cu adevărat
haosul dezorientant în care ne ducem viețile“.

Cuvinte care, cel puțin mie, îmi par o bună definiție a stării de fericire. Acest
tip de fericire nu are nimic de-a face cu superficialitățile puse în joc de
gândirea pozitivă – cu insistența sa pentru un optimism deșănțat ori cu
impunerea succesului drept scop final al oricărui demers uman. Calea
negativă spre fericire este un mod diferit de a te raporta la realitate. Este o
cale care te duce spre un alt tip de destinație. Sau poate că ar avea mai mult
sens să spunem că drumul în sine este tocmai destinația? Aceste realități
sunt greu de exprimat în cuvinte, și după cum principiile legii efortului
inversat ne arată, cu cât ne străduim mai mult să facem asta, cu atât mai
mult ne îndepărtăm de scopul nostru. „Un adevărat călător nu are planuri
bine ticluite și nici vreo intenție de a ajunge la capătul drumului“, spune Lao
Tzu. Nici nu există o modalitate mai bună de a porni într-o călătorie.