Sunteți pe pagina 1din 38

LUCRARE PENTRU ATESTAREA COMPETENŢELOR

PROFESIONALE

-Pregatirea tehnico-tactica a jocului de handbal-

Elev : Timpuriu Ana-Maria

Profesor indrumǎtor : Andrei Valerica

Clasa: a 12-a C
2

Cuprins:

1.Argument

2.Introducere

3.ELEMENTE TEHNICO-TACTICE DE BAZĂ ALE


JOCULULUI DE HANDBAL

4.Bibliografie
3

ARGUMENT
Pentru a face fata solicitarilor complexe cerute de situatiile concrete din
jocul de handbal,jucatorii trebuie sa aiba asigurata o pregatire tehnico-
tactica la un nivel inalt bazata totodata pe o pregatire fizica generala si
speciala.
Sportivul trebuie sa cunoasca si din punct de vedere theoretic aspectele
pregatirii tehnico-tactice,ajutindu-l sa aplice cu o mai mare precizie e
elementele tehnice in functie de situatia tactica ceruta.
Pentru realizarea unei pregatiri profesionale corespunzatoare ca
''instructor sportiv'' sau ca sportive de ''inalta performanta'', o parte din
elevii generatiei viitoare vor fi solicitati sa elaboreze unele lucrari cu
referiri concrete la traseul profesional individual pe care se pregateste
sa-l parcurga dupa absolvirea liceului. Apartin primei generatii de elevi
care sustinem examenul de atestare profesionala sub aceasta forma,in
consecinta,am incercat sa intocmesc o lucrare cit mai detaliata pe
aceasta tema care cu siguranta imi va fi de folos atat mie,cit si colegilor
mei mai mici care vor avea de sustinut un astfel de examen.Am ales din
vasta tematica a antrenamentului sportiv tema:''Componentele
antrenamentului in jocul de handball:pregatirea tehnico-tactica'' pentru
a-mi aprofunda cunostintele. Solutiile oferite trebuie intelese ca un prag
minimal pentru realizarea tematicii cuprinse in programa teoretica,ele
neepuizand sursele de informare a domeniului. Tematica si continutul isi
gasesc utilitatea in directii cum ar fi:constientizarea participarii elevilor
la procesul de pregatire sportive, contribuind la cresterea eficientei lui.
Sper ca aceasta lucrare sa fie buna sursa de inspiratie pentru colegii
mei din generatiile viitoare care vor avea de sustinut la randul lor
examenul de atestare profesionala.
INTRODUCERE
HANDBAL CA DISCIPLINA SPORT A
Ca un joc sportiv colectiv,handbalul poate fi discutat din trei puncte de
vedere:ca disciplina sportive, ca mijloc al educatiei fizice si sportului.
Luand in discutie doar handbalul ca disciplina sportive trebuia aratat ca
aceasta este un joc sportive de intrecere.Echipele care se confrunta au
ca obiectiv obtinere a unor performante sportive, exprimarea in
castigarea de titluri de campioni,de mentinerea in categoria de intrcere
sportive de promovarea intr-o categorie superioara,de castigarea unor
trofee pe plan national si chiar international.
Procesul de pregatire in handball a tinut seama de cresterea continua a
volumuluisi intensitatii antrenamentelor, de atacarea relative simultana
a factorilor antrenamentului iar dinamica efortului are la baza stadiul
4

atins in pregatire si structura calendarului competitional, selectionarea


unui ''schelet'' de mijloace,adaptarea si aplicarea mijloacelor moderne
de pregatire.
Conceptia de pregatire.Strans legata de conceptia de joc, conceptia de
pregatire s-a imbunatatit si ea prin extinderea pregatirii in conditii de joc
prin acordarea importantei cuvenite problemelor selectiei, celor legate
de pregatirea pshihologica si teoretica. Procesului de antrenament
trebuie sa I se asigure cotinuitate in cadrul lui,componentele pregatirii
sunt interdependente si atacate aproape simultan pe cicluri si lectii de
antrenament; jocul volumului si intensitatilor , dinamica efortului trebuie
sa corespunda nivelului atins in pregatire si cerintelor
competitionale;este necesar un echilibru just intre pregatire, verificare
si concurs, iar metodele moderne de antrenament se vor folosi efecient
in unitatea de timp a anului competitional.
Problema de baza a handbalului de performata romana in continuare
atitudinea inaintata fata de munca, perseverenta, disciplina desavarsita
in indeplinirea
Sarcinilor incredintate, a programelor de pregatire.In activitatea
antrenorilor si jucatorilor trebuie sa se introneze o atmosfera de munca
tenace staruitoare, un climat de exigenta sporit sa se dezvolte ambitia
de autodepasire, disciplina ferma, seriozitatea si ordinea exemplare.

ELEMENTE TEHNICO-TACTICE DE BAZĂ ALE JOCULULUI DE HANDBAL

1. Definirea termenilor şi precizarea conţinutului tehnico-tactic al jocului de handbal.


Tehnica jocului de handbal reprezintă un ansamblu de deprinderi motrice specifice care
vizează manevrarea mingii, precum şi deplasările jucătorilor în vederea acestei manevrări, în scopul
realizării randamentului maxim (Teodorescu Leon). Aceasta nu poate fi concepută ca un scop în
sine, ci în strânsă legătură cu tactica şi este condiţionată de regulamentul de joc care delimitează un
cadru precis în executarea procedeelor tehnice.
Elementele tehnicii reprezintă forme generale ale deprinderilor motrice specifice, având un
caracter abstract. Utilizarea noţiunii de element tehnic survine din necesitatea de a grupa şi
clasifica acţiunile motrice concrete care se execută în timpul jocului. Cei mai mulţi autori
români prezintă următoarele elemente tehnice: poziţia fundamentală, mişcarea în teren,
ţinerea mingii, prinderea mingii, aruncarea (pasarea) mingii, driblingul, fenta, aruncarea la
poartă, scoaterea mingii de la adversar, blocarea aruncărilor la poartă, elemente de tehnică a
jucătorului pivot.
Pentru acest curs propunem o prezentare a elementelor tehnice care să releve mai pregnant
importanţa jocului în faza de apărare; pentru fiecare element tehnic al atacantului vom prezenta şi
elementul tehnic prin care apărătorul se opunea acestuia:
1. Poziţia fundamentală (în atac şi în apărare)
2. Mişcarea în teren (în atac şi în apărare)
3. Ţinerea, prinderea, pasarea mingii - scoaterea mingii ţinute din dribling
4. Conducerea mingii (driblingul) - scoaterea mingii din dribling
5. Depăşirile (mişcările înşelătoare) - contracararea depăşirilor
6. Aruncarea la poartă - blocarea aruncărilor la poartă
5

7. Tehnica jucătorului pivot


8. Tehnica jucătorului portar

Procedeul tehnic reprezintă modul concret de execuţie a elementelor tehnice. De exemplu:


elementul tehnic „aruncare” presupune acţiunea motrică a jucătorului prin care acesta încearcă să
înscrie un punct în poarta adversă, fără să precizăm felul în care se realizează acest lucru. Precizarea
modului în care se execută aruncarea (din alergare, din săritură, cu plonjon, cu boltă, etc) defineşte
procedeul tehnic ce face parte din categoria elementului aruncare.
Tehnica jocului de handbal nu reprezintă un scop în sine, ci este în strânsă legătură cu tactica
jocului. Procedeele tehnice, deşi se pot învăţa şi în condiţii izolate de joc, au un bogat conţinut
tactic, execuţia lor subordonându-se relaţiei faţă de posesia mingii, coechipieri şi adversari.
Tactica jocului de handbal reprezintă organizarea şi coordonarea acţiunilor propriilor
jucători, valorificând calităţile şi particularităţile acestora precum şi lipsurile în pregătire a
adversarilor în vederea realizării cu succes a sarcinilor de joc. Toate acestea vor fi însoţite de
preocuparea permanentă de respectare a regulamentului şi a moralei sportive. Noţiunea de tactică va
cuprinde totalitatea principiilor şi regulilor după care acţionează jucătorii unei echipe în atac/apărare
în vederea realizării unui joc coordonat unitar împotriva sistemului de joc advers.
La baza combinaţiilor dintre jucători stau acţiunile tactice individuale.
Principiile tacticii în atac şi în apărare sunt norme fundamentale pe care trebuie să le
respecte toţi jucătorii şi care trebuie să stea la baza pregătirii echipelor.
Principiile tacticii în atac sunt: asigurarea posesiei mingii, atacarea permanenta a porţii
adverse, variaţii de ritm în circulaţia mingii şi a jucătorilor, alternarea acţiunilor tehnico-tactice,
respectarea posturilor şi a sarcinilor specifice acestora, schimbarea jocului de pe o parte pe alta a
terenului, etc.
Principiile tacticii în apărare sunt: asigurarea echilibrului defensiv, replierea în timp util în
apărare, repartizarea adversarilor, plasamentul între adversarul cu minge şi propria poartă, atacarea
adversarului cu minge, acordarea ajutorului coechipierului alăturat care se apără la atacantul cu
minge, etc.
Fazele jocului de handbal în atac şi în apărare sunt:
Atac Apărare
faza I contraatacul direct sau cu replierea
intermediar, cu un vârf
sau cu două vârfuri
faza a II-a contraatacul susţinut zona temporară
faza a III-a organizarea atacului organizarea apărării
faza a -a atacul organizat apărarea organizată
.2. Poziţia fundamentală în atac se învaţă odată cu prinderea şi pasarea mingii Jucătorul
care urmează să primească mingea este orientat cu faţa spre posesorul mingii, cu braţele îndoite din
coate şi îndreptate în direcţia mingii, genunchii uşor flexaţi, trunchiul puţin îndoit pe bazin şi
spatele uşor rotunjit Această poziţie favorizează mişcările în teren, prinderea mingii, depăşirea,
aruncarea la poartă (fig. 1)
6

Fig. 1 Poziţia fundamentală în atac

Se învaţă separat şi se perfecţionează împreună cu celelalte elemente de tehnică în atac, fiind


baza de plecare pentru oricare dintre ele.
Pf 1. Câte doi faţă în faţă, profesorul descrie şi demonstrează poziţia fundamentală în
atac ,ceilalţi imită şi se corectează reciproc.
Pf 2 Elevii se deplasează în teren, la semnalul profesorului se opresc în poziţie fundamentală
cu faţa spre acesta.
Pf. 3 Orice formaţie de prindere şi pasare. Când trec la coada şirului elevii adoptă poziţia
fundamentală.
Poziţia fundamentală în apărare este uşor de învăţat şi executat încă de la primele lecţii,
mai dificilă fiind pregătirea fizică necesară executării ei pe tot parcursul jocului cu maximă
eficienţă. Apărătorul are braţele ridicate la înălţimea paselor atacanţilor, cu coatele îndoite, trunchiul
uşor înclinat înainte, picioarele depărtate la lăţimea umerilor. Indiferent de zona pe care se apără,
jucătorul va fi orientat în permanenţă cu faţa spre minge.
Pf. 4 Elevii grupaţi în perechi, faţă în faţă, în poziţie fundamentală de apărare, execută deplasări
în diferite direcţii, la comanda unuia dintre parteneri.(“în oglindă”). La următoarea repetare
rolurile se schimbă
Pf. 5 (Idem Pf. 4) Elevii care comandă deplasările poate să execute şi alte sarcini (ghemuiri,
sărituri, diferite mişcări ale braţelor).
Pf. 6 Doi elevi la 10-11m de poartă şi la 7-8m între ei (Is şi Id) execută pase în pătrundere.
Patru jucători în zonele centrale şi intermediare ale apărării în poziţie fundamentală de apărare,
execută ieşire rapidă când mingea se află la atacantul de pe partea lor, respectiv, retragere
rapidă când mingea se află la atacantul de pe partea opusă. Pe tot parcursul deplasărilor
jucătorii vor menţine poziţia fundamentală.
Pf. 7 Doi elevi la semicerc pe posturi de apărători intermediari, în poziţie fundamentală de
apărare. Ceilalţi elevi sunt aşezaţi pe două şiruri pe Is şi Id, pasează în pătrundere şi se retrag la
coada şirului propriu. Apărătorii execută aceleaşi sarcini ca la exerciţiul precedent (ieşire –
retragere).

.3. Mişcarea în teren – totalitatea acţiunilor de deplasare a jucătorilor efectuate în scopul


obţinerii unei poziţii avantajoase în teren, faţă de adversar, (atacanţii –pentru a înscrie puncte, iar
apărătorii-pentru a evita primirea de goluri şi pentru a intra în posesia mingii).
Principalele acţiuni de deplasare în teren pot fi clasificate astfel:
În atac - pentru trecerea din apărare în atac organizat
- în cadrul atacului poziţional
În apărare - pentru trecerea din atac la apărarea organizată
- în cadrul apărării organizate
Procedeele de deplasare specifice fazelor de trecere din atac în apărare şi din apărare în atac
sunt:
7

 alergare tropotită şi lansată- cu faţa, cu spatele, lateral, cu schimbări de direcţie(pe


distanţa dintre cele două semicercuri);
 săriturile – de pe loc, din deplasare;
 opririle, pornirile.
Procedeele de deplasare specifice fazelor de joc în sistem (a -a) în atac şi apărare sunt:
 alergarea de viteză pe distanţe scurte( 3-7 m sau mai mult), cu paşi adăugaţi, încrucişaţi,
cu faţa, cu spatele, lateral, oblic înainte şi înapoi;
 săriturile de pe loc, din deplasare, de pe unul sau de pe ambele picioare;
 schimbările de direcţie;
 opririle, întoarcerile, pornirile.
Deşi sunt procedee destul de simple, deplasările în teren au un rol decisiv, toate acţiunile de
atac şi apărare, având un bogat conţinut tactic.
Mt1 Sprinturi scurte (pe distanţe de 3-5-10 m) în direcţii opuse sau alternate cu alte forme de
alergare.
Mt2 Alergare de viteză pe distanţă de 25-30 m.
Mt3. Opriri bruşte executate din alergare în cea mai mare viteză, urmate de porniri rapide în
alte direcţii.
Mt4 Sărituri înalte (“ca mingea”, pe un picior, cu ridicarea genunchilor la piept, din ghemuit
în ghemuit).
Mt5. Alergare cu schimbări de direcţie.
Mt6. Deplasări laterale, înainte, înapoi, specifice jocului de apărare.
Mt7. Alergare printre şi peste diferite obstacole (fig. 2).

Fig. 2 Alergare printre şi peste diferite obstacole

Mt8. Ştafete cu diferite forme de alergare (cu faţa, cu spatele).


Mt9. Joc dinamic: “Crabii şi creveţii”. Două echipe de câte 10-12 jucători aliniate pe două
rânduri, spate în spate, la linia de la mijlocul terenului. Distanţa dintre jucători va fi de cel mult 1m,
iar intervalul dintre ei, de 1-2 paşi. În faţa fiecărei echipe se trasează o linie la 10-12 m care
reprezintă “casa”. Jucătorii unei echipe se vor numi “crabii”, iar ceilalţi, “creveţii”.
Conducătorul jocului strigă numele unei echipe care trebuie să alerge spre casa sa, fiind
urmărită de jucătorii celeilalte echipe. Fiecare jucător atins înainte de a depăşi linia casei aduce un
punct echipei adverse.
Jocul se repetă de câteva ori, conducătorul jocului strigând fiecare echipă de acelaşi număr
de ori (fig. 3).
8

Fig. 3 Joc dinamic “Crabii şi creveţii”

Mt10. Joc dinamic: “Cursa pe numere”. Jucătorii sunt împărţiţi în echipe cu un număr egal
de jucători aşezaţi pe şiruri înapoia unei linii de plecare, în poziţia aşezat cu picioarele încrucişate.
Fiecare jucător primeşte un număr (de la 1 la…n.). La 10-15m în faţa fiecărui şir se află un obiect
ce urmează a fi ocolit. Jucătorul cu numărul strigat de conducătorul jocului se ridică, aleargă pe
partea dreaptă a şirului ocoleşte obiectul şi revine la locul său.
Echipa al cărei jucător a ajuns primul primeşte un punct. Câştigă echipa care a acumulat mai
multe puncte până la sfârşitul jocului (fig. 4).
Indicaţii metodice: Pentru a mări atractivitatea jocului profesorul poate striga acelaşi număr
imediat ce jucătorul s-a aşezat.
Se recomandă ca echipele să fie echilibrate ca valoare.

Fig. 4 Joc dinamic “Cursa pe numere”

Mt11.Elevii repartizaţi pe perechi, faţă în faţă, apărător şi atacant. La dreapta şi la stânga


”apărătorului” sunt aşezate două obiecte (mingi, conuri, etc), la o distanţă de 3-4m între ele. Elevul
“atacant” încearcă să atingă unul din cele două obiecte care pot fi apărate numai prin atingerea de
către apărător.

.4. Ţinerea, prinderea, pasarea mingii –scoaterea mingii de la adversar

Între prindere şi aruncare, mingea se ţine cu una sau cu două mâini, dar nu mai mult de trei
secunde, aşa, cum prevede regulamentul de joc.
.4.1. Ţinerea cu o mână poate fi (fig. 5):
 prin apucare – jucători cu mâna mare şi degetele lungi;
 în echilibru – jucători cu mâna mică.
9

Fig. 5 Ţinerea mingii cu o mână şi cu două mâini

Acest procedeu este foarte des utilizat pentru că el precede toate aruncările la poartă. Se va
avea în vedere ca degetele şi podul palmei să fie în contact cu mingea. Pentru aceasta degetul mare
va fi mai apropiat de degetul arătător.
Ţinerea cu două mâini se face astfel (fig. 5):
 pentru mingi prinse mai sus de nivelul coapsei --cu degetele orientate în sus şi răsfirate
pe minge, degetele mari apropiate.
 pentru mingi prinse sub nivelul genunchiului – cu degetele orientate în jos şi răsfirate pe
minge, degetele mari spre exterior(depărtate).
Scoaterea mingii poate fi făcută mai ales din ţinere echilibrată, cu o mână, dar este un
procedeu de mare precizie şi fineţe, care apare doar întâmplător la practicanţii handbalului de vârsta
şcolii generale.

.4.2. Prinderea mingii se poate face cu una sau cu două mâini. Prinderea cu o mână se
execută foarte rar, în situaţii extreme. Se recomandă prinderea cu două mâini la toate nivelele de
practicare a jocului.
În poziţia de aşteptare pentru acest procedeu, corpul, braţele şi degetele trebuie să fie
relaxate. Pe măsură ce mingea se apropie, jucătorul întinde braţele în întâmpinarea ei, cu palmele
alăturate în formă de cupă astfel:
 la pasele primite deasupra nivelului genunchiului degetele mari apropiate şi, împreună
cu celelalte, orientate în sus (fig. 6).

Fig. 6 Prinderea mingilor înalte


 la mingile primite sub nivelul genunchiului, degetele mari sunt în exteriorul “cupei” şi,
împreună cu celelalte, orientate în jos.

În momentul contactului cu mingea, jucătorul va amortiza şocul prin îndoirea treptată a


membrelor superioare din articulaţiile pumnului şi cotului.
10

.4.3. Pasarea mingii. În funcţie de fazele jocului în atac, există mai multe feluri de pase.
Pentru practicarea handbalului ca mijloc al educaţiei fizice considerăm necesară cunoaşterea
următoarelor tipuri de pase:
 în cadrul fazei I pasa cu o mână de deasupra umărului pentru lansarea vârfului de
contraatac (lungă) sau spre intermediar (scurtă), pasa din săritură.
 în cadrul fazei a II-a pasele pentru transportul mingii în terenul advers care pot fi: pase
zvârlite de deasupra umărului, pase lansate cu una sau cu două mâini, pase din pronaţie, pase pe la
spate, pe la ceafă.
 în cadrul fazei a III-a se execută diferite tipuri de pase enumerate la fazele anterioare, dar
în scopul ocupării posturilor stabilite pentru fiecare jucător.
 în cadrul fazei a -a se pot executa următoarele tipuri de pase: pasele în pătrundere
succesivă, pase peste semicerc, pase de angajare a jucătorilor de la semicerc.
Vom descrie doar acele procedee care sunt accesibile practicanţilor în regimul orelor de
educaţie fizică şi care au o frecvenţă mai mare în toate fazele jocului.
1.Pasa zvârlită de deasupra umărului.
Jucătorul în poziţie fundamentală de atac, primeşte mingea având piciorul opus braţului de
aruncare mai înainte şi o duce înapoi, pe deasupra umărului, ţinând-o cu o mână (echilibrat sau
apucat), cu braţul îndoit din cot la un unghi ceva mai mare 90°. În prima fază a aruncării, când
mingea este dusă deasupra umărului, greutatea corpului se lasă mai mult pe piciorul din spate, care
se întinde în momentul aruncării. Impulsul de forţă care porneşte din vârful piciorului din spate şi se
propagă ca o undă până la extremitatea braţului de aruncare se cumulează cu forţa dezvoltată de
musculatura spatelui , abdomenului, toracelui, umărului şi cu cea extensoare a braţului de aruncare
şi mingea va fi trimisă în direcţia şi la distanţa dorită (fig. 7).

Fig. 7 Pasa zvârlită de deasupra umărului

2.Pasa din săritură


Nu se recomandă dacă săritura nu are ca scop ameninţarea porţii (pasele de angajare a
jucătorilor de la semicerc).În jumătatea proprie de teren (faza –I- şi –II-), aceste pase se folosesc
numai dacă se adresează unor coechipieri bine demarcaţi şi dacă altă posibilitate de pasă nu există.
Procedeul va fi descris la aruncarea din săritură (fig. 8).
11

Fig. 8 Pasa din săritură

3.Pasa din pronaţie, accesibilă elevilor din clasele mari, rezolvă nevoia de a transmite rapid
mingea unui coechipier demarcat. Se execută numai dacă mingea este ţinută prin apucare. Având
mingea în dreptul abdomenului, jucătorul răsuceşte palma în afară, prin mişcare de pronaţie, cu
cotul uşor îndoit. Apoi braţul continuă mişcarea, ducându-se în lateral, pe direcţia traiectoriei
viitoare a mingii, cotul se extinde puternic, iar palma împinge puternic mingea, după eliberarea
căreia va face o flexie pe antebraţ (fig. 9).

Fig. 9 Pasa din pronaţie

4.Pasa cu pământul este tot mai mult utilizată pentru a evita intercepţia mingii de către
adversari. Ea poate fi o pasă zvârlită, din pronaţie, din săritură, dar ,care înainte de a fi prinsă de un
coechipier, ricoşează din sol. Pentru a fi eficientă, această pasă trebuie să atingă solul la picioarele
apărătorului, de preferat la două treimi din distanţă faţă de cel care pasează şi la o treime de cel care
primeşte mingea. De asemenea, pasa trebuie să fie activă (tare) şi nu “lăsată” spre coechipier.

5. Pasele în pătrundere succesivă sunt intens utilizate în atacul organizat (faza a -a) din
necesitatea de a crea superioritate numerică pentru atacanţi şi au la bază nivelul de tehnicitate
privind manevrarea mingii precum şi deplasările în teren.
Jucătorul aflat în posesia mingii pătrunde hotărât pe culoarul dintre doi apărători apropiaţi.
Dacă aceştia “închid“ culoarul mai repede, (fără ca atacantul să ajungă în contact cu apărătorii),
posesorul mingii poate executa o pasă zvârlită sau din pronaţie spre partea braţului cu mingea. Dacă
apărătorii închid culoarul numai la contactul cu atacantul, acesta va proteja braţul cu mingea
( ridicat şi în urmă) şi, cu o pasă zvârlită, va transmite mingea atacantului cel mai apropiat pe partea
respectivă. Acesta, plasat mai în spate şi gata să pătrundă, va pleca de pe loc în viteză mare numai
când posesorul mingii, după ce a atras la sine doi apărători, a ridicat braţul pentru a pasa. Ridicarea
braţului de către posesorul mingii reprezintă semnalul de plecare pentru următorul atacant (fig. 10)
12

Fig. 10 Pase în pătrundere succesivă

Aceste pase sunt mai uşor de executat de către dreptaci spre dreapta şi de către stângaci spre
stânga. De aceea este de dorit ca toţi jucătorii să poată pasa şi cu braţul neîndemânatic măcar prin
procedeul zvârlit de deasupra umărului.
Intercepţia mingii reprezintă acţiunea de deposedare pentru care apărătorul are nevoie de o
foarte bună viteză de reacţie şi de deplasare, de îndrăzneală şi spirit de anticipaţie.
Apărătorul îşi marchează atacantul direct, urmărind în acelaşi timp şi adversarii care
manevrează mingea. La momentul potrivit, el va ţâşni pe traiectoria mingii. Aceste acţiuni comportă
o mare doză de risc, de aceea, apărătorul care a ratat intercepţia trebuie să marcheze cât mai repede
un alt adversar, urmând ca el să fie suplinit de către coechipierii alăturaţi şi apoi să revină la locul
său din sistemul de apărare.
Pp1. Doi jucători faţă în faţă. Unul are o minge pe care o ţine în mâna îndemânatică, celălalt
apucă şi el mingea încercând să o ia. Pentru fiecare reuşită jucătorul primeşte câte un punct.
Pp2. Jucătorii perechi faţă în faţă, având câte o minge la fiecare pereche. Se execută pase cu
două mâini (de deasupra capului, de la piept, de la şold), cu o mână (zvârlită de deasupra umărului,
din lateral de la nivelul umărului, din dreptul şoldului, al genunchiului, pase lansate). În timpul
execuţiei se vor face precizări şi corectări cu privire la poziţia piciorului şi a umărului opus braţului
de aruncare care trebuie orientate pe direcţia aruncării. În cazul în care nu avem un număr suficient
de mingi, vom dispune jucătorii în câte două sau trei perechi la o minge, aceştia fiind aşezaţi pe
două şiruri faţă în faţă. După ce pasează, fiecare jucător se retrage la coada şirului propriu.
Pp4. Elevii repartizaţi în echipe de câte 6-7, în linie, având 3-4m interval între ei, încearcă
să paseze cât mai repede de la A la B şi de la B la A (“Drum de pase”).
Pp5. Idem, dar parcursul este în zig-zag (fig. 11).

Fig. 11 “Drumul de pase” în zig-zag

Pp6. Elevii a două echipe formează un cerc, fiind aşezaţi alternativ pe linia cercului
(A,B,A,B, tec). Cei din echipa A încearcă să paseze rapid într-un sens, cei din echipa B se opun şi
încearcă să ia mingea.
Pp7 Elevii sunt dispuşi în formaţie de triunghi, în coloană de câte 3-4 la fiecare vârf al
triunghiului cu faţa spre interiorul acestuia şi execută (fig. 12):
13

Fig. 12 Pase în triunghi

 pase spre dreapta/stânga şi retragere la coada şirului propriu;


 pase spre dreapta/stânga şi deplasare în aceeaşi direcţie;
 pase spre dreapta/stânga şi deplasarea în direcţia opusă.
Recomandări: când urmează să primească mingea, fiecare jucător va ieşi în întâmpinarea
ei, astfel încât nici unul nu va prinde mingea pe loc.
Pp8. Elevii aşezaţi în formă de pătrat execută toate tipurile de pase şi deplasări descrise la
Pp7. În plus, ei mai pot executa pasele în lateral (dreapta sau stânga) şi deplasare pe diagonală (fig.
13).

Fig. 13 Pase în pătrat

Pp9. Elevii sunt aşezaţi pe lăţimea terenului câte patru: doi pe margini şi doi în mijloc; cei
din mijloc, spate în spate, iar cei de pe margini, cu faţa spre cei din mijloc. Elevii din mijloc au câte
o minge. La semnal, fiecare pasează în lateral, după care se întoarce rapid şi primeşte mingea din
partea opusă, pasează cu acesta şi se întoarce în poziţia iniţială (fig. 14).

Fig. 14 Pase în grupe de patru

Recomandări. Pe tot parcursul exerciţiului, jucătorii execută joc de glezne. Jucătorii de pe margine
pasează în momentul în care jucătorul din mijloc a transmis mingea în partea opusă, conferind,
astfel, o viteză de lucru crescută pentru cei de la mijloc.
Pp10. Patru jucători în atac, ocupând posturile următoare: Es, Is, Id, Ed, şi alţi patru, în
apărare pe posturi de ld, id, is. ls. Cu o singură minge, atacanţii pasează în pătrundere pe culoarele
formate prin plasamentul apărătorilor. După ce s-a însuşit bine exerciţiul, apărătorii pot primi
sarcini de interceptare a mingii.
Pentru a continua pregătirea prin acest exerciţiu, el trebuie să se completeze cu fenta de pasă şi
driblingul cu pătrundere pe locul apărătorului ieşit la intercepţie.
Pp11. Jucătorii aşezaţi ca la Pp6, fiind mai mulţi (2/3/4) pe cele două extreme. Mingea se
află la primul jucător din extrema stângă care o pasează Id şi se deplasează în viteză în extrema
opusă. Id primeşte pasa în pătrundere şi o transmite Ed care iese în întâmpinarea mingii la 9m,
prinde mingea, o pasează Is şi se infiltrează la semicerc în mare viteză, deplasându-se în extrema
opusă. Is pasează la Es şi exerciţiul continuă (fig. 15).
14

Fig. 15 Pase cu circulaţie de extreme

Toate exerciţiile de prindere şi pasare au ca scop mai întâi formarea mecanismului de bază
al execuţiei corecte, apoi se urmăreşte creşterea posibilităţii de a pasa şi prinde mingea din diferite
poziţii şi direcţii.

.5. Conducerea mingii (driblingul) – scoaterea mingii din dribling. Are ca scop să evite
comiterea de “paşi” sau “trei secunde”.
Driblingul simplu constă într-o singură împingere a mingii spre sol cu o mână şi apoi
prinderea ei la revenire, de regulă cu ambele mâini. Se poate executa de pe loc sau din deplasare.
Driblingul multiplu permite deplasarea nelimitată în teren a posesorului mingii
Înainte de a executa driblingul, jucătorul are voie să se deplaseze trei paşi sau să ţină mingea
trei secunde .
Driblingul multiplu constă într-o serie de împingeri succesive ale mingii spre sol, de pe loc sau din
deplasare . Se execută prin apăsare cu palma pe suprafaţa mingii către sol.
Scoaterea mingii din dribling se poate face din lateral, din spate sau, mai rar, din faţă şi
constă în interpunerea mâinii apărătorului între mingea trimisă spre sol şi mâna atacantului care
execută driblingul. (fig. 16)

Fig. 16 Scoaterea mingii din dribling

Cm1. Elevii grupaţi în perechi. Unul are o minge cu care execută dribling din mers sau din
alergare în diferite direcţii, celălalt încearcă să se menţină cât mai aproape de el („Stăpânul şi
câinele”).
Cm2. Elevul care driblează încearcă să numere degetele ridicate de partener.
Cm3. Elevii driblează pe tot terenul. Unul are o minge diferită (de baschet) şi, în timp ce
driblează, încearcă să scoată mingea din dribling unui alt elev. Dacă reuşeşte va schimba mingea cu
acesta.
Cm4. Terenul este împărţit în patru suprafeţe egale. Elevii execută dribling în terenul nr. 1,
fiecare încercând să-i facă pe ceilalţi să piardă mingea. Cel care a pierdut mingea din dribling va
trece pe terenul nr.2 şi va continua să concureze cu cei care vor ajunge aici, iar de aici, cei care
pierd mingea vor rece în terenul nr.3 şi aşa mai departe. Este declarat campion cel care rămâne
ultimul în trenul nr.1.
15

Cm5. Elevii repartizaţi în grupe de câte 5-6, în funcţie de numărul de mingi. Ei vor încerca
să traverseze terenul cu mingea în dribling fără să fie atinşi de un alt elev (vânătorul) care se află pe
linia de mijloc a terenului şi care driblează şi el. Elevul atins va rămâne să-l ajute, iar la următorul
elev atins, vânătorul va trece în grupul celor care traversează terenul.
Cm6. Elevii împărţiţi în perechi cu o minge. Unul execută dribling încercând să imite
mişcările celui fără minge (treceri in aşezat sărituri, diferite deplasări), fără să piardă mingea de sub
control..
Cm7. Elevii pe perechi faţă în faţă pe linia de poartă. Pe lungimea terenului, unul încearcă să
treacă în dribling de celălalt care trebuie să-i scoată mingea sau să obţină fault în atac.
Cm8. Un elev execută dribling pe un culoar format din două şiruri de perechi care
rostogolesc între ei mingi medicinale.
Cm9. Perechi, ambii elevi driblând. Imediat ce unul îşi schimbă locul, celălalt face la fel.
Cm10. Dribling pe sol în timp ce se deplasează pe o bancă întoarsă (poate fi inclus într-un
parcurs aplicativ).
Cm11. Parcurs aplicativ care să cuprindă dribling cu două mingi.

.6. Aruncarea la poartă este un procedeu de cea mai mare importanţă reprezentând
mijlocul şi, în acelaşi timp, scopul jocului în atac. Ea poate fi executată de pe loc sau din deplasare
Aruncarea de pe loc poate fi folosită în orice fază a jocului, cu o mai mare incidenţă în
momentele fixe, la aruncările de la 7m şi de la 9m.
În cazul aruncării de la 7m, jucătorul desemnat pentru aceasta, ţinând mingea cu ambele
mâini, se va aşeza cu ambele tălpi la 10-15 cm în faţa liniei de la 7m. Prin ducerea mingii în urmă,
deasupra umărului cu braţul de aruncare şi a piciorului de pe partea braţului de aruncare înspre
înapoi (semifandare), jucătorul este gata de aruncare. În tot acest timp atacantul care are privirea
îndreptată spre braţele şi mai ales picioarele portarului, poate simula (sau nu) o aruncare pentru a
sesiza intenţia imediată a portarului, urmând ca apoi să execute cu maximum de viteză (la nivelul
braţului cu mingea) aruncarea la poartă.

Aruncările din deplasare pot fi:


1 Aruncări cu sprijin pe sol:
 din alergare –aceasta având ca scop principal surprinderea portarului advers şi,
executându-se de regulă, având înainte piciorul de aceeaşi parte cu braţul de aruncare (asemănător
cu pasa din alergare).
 cu paşi încrucişaţi (sau adăugaţi)-jucătorul prinde mingea având piciorul drept înainte,
păşeşte cu piciorul stâng (oblic spre stânga sau spre dreapta), apoi cu dreptul, încrucişând picioarele
(înapoi, respectiv, înainte) simultan cu ducerea mingii cu ambele mâini înspre înapoi şi cu răsucirea
trunchiului. Al treilea pas poate fi făcut spre dreapta (la dreptaci) şi, în funcţie de înălţimea la care
se află braţul de aruncare avem:
- aruncare pe la capul apărătorului
- aruncare pe la şold
- aruncare pe la genunchi (fig. 17)
16

Fig. 17 Aruncare pe la genunchi


- dacă al treilea pas se face spre stânga (la dreptaci) şi trunchiul este răsucit spre
dreapta şi îndoit spre stânga (cu pieptul în sus) se execută aruncare cu evitare.
Toate aceste aruncări pot fi precedate de un pas sărit, (de pe piciorul stâng la dreptaci) sau
un pas săltat (pe piciorul drept)
2.Aruncarea din săritură reprezintă procedeul de aruncare cu cel mai mare procent de
utilizare în jocul de handbal, fiind prezent în toate cele patru faze ale atacului.
Jucătorul cu mingea ţinută în ambele mâini în dreptul pieptului execută paşii de elan (unul,
doi sau trei), ultimul pas fiind executat cu flexia mai mare a genunchiului, rularea mai accentuată pe
talpă (dinspre călcâi, talpă, vârf). Momentul bătăii şi desprinderii va marca ducerea energică a
mingii cu ambele mâini deasupra umărului de aruncare şi a piciorului drept îndoit din articulaţia
genunchiului înspre înapoi, astfel că, încă de pe parcursul ascendent al zborului jucătorul se află în
poziţia cea mai favorabilă aruncării - cu toată partea stângă a corpului (la dreptaci) înainte şi partea
dreaptă înapoi (fig. 18).

Fig. 18 Aruncarea din săritură


Se pot face unele diferenţieri între aruncările de la semicerc şi cele de la distanţă.
Astfel, la aruncările de la semicerc elanul va avea ca scop obţinerea unui unghi favorabil,
deci săritura va fi mai lungă.
În funcţie de locul de aruncare se poate executa aruncare din săritură cu ducerea braţului în
lateral sau cu evitare, ambele procedee fiind, de regulă urmate de plonjon şi sunt specifice
jucătorilor extreme.
La aruncările cu ducerea braţului în lateral, trunchiul se îndoaie mult spre partea braţului de
aruncare şi se răsuceşte mult (axa umerilor paralelă cu linia de poartă), umărul stâng (la dreptaci)
este mai ridicat, iar genunchiul îndoit al piciorului drept este dus înainte. După aruncare, executată
cu puţin înainte de aterizare (din cădere), jucătorul atinge solul cu piciorul drept (sau cu ambele
picioare) după care urmează o rulare (sau rostogolire) pe spate sau peste umărul braţului de
aruncare.
La aruncările prin evitare jucătorul are trunchiul mult îndoit spre partea stângă (la dreptaci)
şi răsucit spre dreapta (cu pieptul în sus), axa umerilor fiind paralelă cu linia de poartă, cu umărul
drept mai sus decât umărul stâng.
Aruncările din săritură de la distanţă au ca scop înscrierea de puncte prin depăşirea în
înălţime (pe verticală) a blocajului advers sau printre apărătorii care încearcă să blocheze aruncările
pe deasupra lor
La aceste aruncări ,săritura va fi mai mult înaltă, deci ultimul pas al elanului va fi mai lung,
aruncarea executându-se, de obicei din punctul cel mai înalt.

Blocarea aruncărilor. Apărătorii au sarcina de a acoperi (cu întreg corpul, cu braţele şi


picioarele) o parte (un colţ ) al porţii, interpunându-se între mingea trimisă de atacanţi şi poarta
proprie. Desigur, acest procedeu poate fi folosit numai dacă apărătorul se află între atacant şi poarta
proprie (la aruncările de la distanţă).
Blocarea aruncărilor înalte. Dacă traiectoria mingii este mai înaltă, apărătorul poate să facă
şi o săritură cu braţele ridicate şi degetele desfăcute. Săritura se face cât mai sus şi spre înapoi dacă
atacantul sare foarte înalt şi traiectoria mingii este descendentă.(fig. 19)
17

Fig. 19 Blocarea aruncărilor înalte

Blocarea aruncărilor laterale. Apărătorul îndreaptă ambele braţe întinse în direcţia mingii,
având braţul depărtat de minge prin faţa capului, iar celălalt braţ, lateral, pe direcţia mingii. În
acelaşi timp, piciorul de pe partea aruncării se deplasează lateral.
Blocarea aruncărilor joase. Acest procedeu opreşte traiectoria mingilor aruncate pe la şold
sau pe la genunchi. Pentru aceasta, apărătorul execută o fandare, îndreptând şi braţul de pe aceeaşi
parte spre traiectoria mingii.
Ap1. Elevii în şiruri câte unul. Cei din faţă au o minge şi încearcă să o arunce
într-un cerc aşezat la o distanţă şi înălţime accesibilă (care pot fi modificată).
Ap2. Idem Ap1, elevii încearcă să doboare diferite obiecte (conuri, sticle de plastic, cutii,
etc), aşezate pe o bancă de gimnastică la o distanţă accesibilă.
Ap3. Elevii repartizaţi în câte două echipe de câte 4-5, deoparte şi de alta a unei bănci de
gimnastică, la 10-15m distanţă de aceasta. Pe bancă se află 4-5 mingi medicinale pe care elevii
încearcă să le doboare de pe bancă. Câştigătoare va fi echipa care doboară mai multe mingi.
Ap4. Elevii pe perechi, fiecare aflându-se în faţa unei bănci de gimnastică. Distanţa dintre
cei doi este de 10-15m ăi fiecare elev încearcă să atingă cu mingea banca adversarului.
Ap5. Elevii formează două echipe egale numeric şi având un număr egal de mingi. Echipele
sunt aşezate în cele două jumătăţi de teren, având o linie de aruncare la 8-10m de mijlocul sălii unde
se află o minge mai mare şi mai uşoară pe care fiecare echipă încearcă să o ducă, prin aruncări, în
terenul celeilalte echipe (fig. 20).

Fig. 20 Joc de aruncare la ţintă

Ap6. “Apărătorul cetăţii”. Elevii în grupe de câte 7-8 împărţiţi astfel: 4-5 atacanţi aşezaţi în
cerc pasează între ei şi încearcă să lovească un obiect apărat de 2-3 apărători. Atacanţii nu au voie
să se apropie de ţintă mai mult de cât permite un cerc trasat pe sol (fig. 21).
18

Fig. 21 „Apărătorul cetăţii”

Ap7. Elevii aşezaţi în şiruri de câte unul, la 11-13m de poartă. Primul are o minge pe care o
pasează unui elev plasat la 2-3m oblic-înainte, aleargă, primeşte mingea şi o aruncă la poartă prin
procedeul cerut (preferat).
Ap8. Idem Ap7, elevii execută aruncare din săritură cu bătaie pe o linie trasată pe sol sau pe
o bancă de gimnastică.
Ap9. Idem Ap7, cu aruncări executate peste (pe lângă) un apărător pasiv (un elev care stă cu
braţele sus.
Ap10. Elevii pe perechi la distanţă de 4-5m între ei la linia de poartă. Prima pereche are o
minge şi execută pase în doi din alergare spre poarta adversă, urmând ca unul dintre ei să arunce
prin procedeul cerut.
Ap11. Idem Ap7, cu aruncări executate peste (pe lângă) un apărător pasiv (un elev care stă
cu braţele sus.

.7. Depăşirea. Acest element tehnic cu un bogat conţinut tactic presupune două momente
succesive:
-fenta (mişcarea înşelătoare)
-pătrunderea
Fentele (mişcările înşelătoare) sunt mişcări făcute de un jucător cu corpul sau cu segmentele
lui, cu şi fără minge, de pe loc sau din deplasare, cu scopul de a induce în eroare pe adversari,
de a-şi crea culoare spre poartă.
Vom prezenta numai acele fente care pot fi utilizate cu eficienţă în lecţiile de educaţie fizică
şi care constituie baza de plecare pentru însuşirea tuturor celorlalte.
Mişcările înşelătoare pot fi cu minge sau fără minge. Cele fără minge se învaţă atât la mişcarea în
teren cât şi la acţiunea tactică individuală de demarcaj.
În învăţarea fentelor cu minge trebuie să se ţină seama de regulile paşi şi dublu dribling.
Cele mai folosite fente în handbalul din şcoală sunt:
- schimbarea simplă de direcţie (fig. 22): jucătorul se îndreaptă în viteză spre un culoar din apărarea
adversă pregătit fiind să primească mingea de la un coechipier (privirea şi braţele îndreptate spre cel cu mingea). În
momentul prinderii mingii (atingerii mingii) acesta se opreşte brusc şi, schimbând direcţia, se îndreaptă în viteză spre un
alt culoar. De obicei, se începe cu oprirea pe piciorul opus braţului de aruncare (stângul la dreptaci), jucătorul va mai
face doi paşi pe noua direcţie (dreapta), după care este nevoit să arunce, să paseze sau să facă dribling.

Fig. 22 Schimbare simplă de direcţie


19

- schimbarea dublă de direcţie (fig. 23) presupune o acţiune de pătrundere identică celei descrise mai
sus, numai că atacantul după ce a executat pătrunderea, a intrat în posesia mingii făcând şi oprirea (stânga),a făcut un
pas în direcţia opusă (dreapta),se opreşte brusc din nou pentru a pătrunde în final prin culoarul atacat la începutul
acţiunii.

Fig. 23 Schimbare dublă de direcţie

De regulă, atacantul execută toate aceste acţiuni cu faţa la poartă; în acest caz, oprirea va fi
executată pe piciorul de pe partea pătrunderii (spre stânga pe piciorul stâng şi spre dreapta pe
piciorul drept). Dacă apărătorul se opreşte pe piciorul opus părţii de pătrundere, el va executa mai
întâi o piruetă (întoarcere 360°) şi apoi va pleca pe noua direcţie.
- Depăşirea cu trecerea braţului peste apărător (fig. 24) este accesibilă la clasele mai mari şi numai
elevilor mai avansaţi, fiind un procedeu mai pretenţios. Jucătorul, (dreptaci) se opreşte din pătrunderea spre dreapta pe
piciorul drept, odată cu prinderea mingii în faţa apărătorului direct, duce mâna stângă înainte, fixând-o pe omoplatul
drept al apărătorului, după care execută o săritură uşoară spre stânga cu piciorul stâng odată cu rotarea rapidă de la
dreapta spre stânga a braţului cu mingea, peste apărător, având ca sprijin mâna stângă fixată pe acesta. Atacantul va
ateriza pe piciorul stâng, va continua pătrunderea cu unul sau doi paşi şi va arunca la poartă

Fig. 24 Depăşirea cu trecerea braţului peste apărător

- Fenta de pasă (simularea unei pase) care poate fi urmată de:


-o altă pasă
-aruncare la poartă
-depăşire
Toate acestea putând fi precedate de un dribling.
- Fenta de aruncare care poate fi urmată de:
-o pasă
-aruncare prin alt procedeu
-depăşire individuală

Pătrunderea – element de tactică individuală ce constă într-o formă a mişcării în teren


(alergarea de viteză) spre un culoar către poarta adversă. Are două faze: alergarea înainte de
prinderea mingii (fără minge) şi pătrunderea cu minge.
Anumite deplasări ale atacanţilor spre poarta adversă precum şi transformarea unui jucător
de la 9m în jucător de semicerc sunt tot pătrunderi, deşi jucătorii respectivi nu primesc mingea în
traseul lor spre poartă.
20

Acest element al tacticii individuale în atac presupune o bună stăpânire a elementelor tehnice de
deplasare în teren şi prinderea mingii venită din lateral
Închiderea culoarului de pătrundere ca element al tacticii individuale în apărare reprezintă
tot o formă de deplasare în teren prin care apărătorul se plasează pe direcţia de deplasare a
atacantului împiedicându-l să arunce la poartă. Mişcarea rapidă şi un echilibru ferm pe picioare al
apărătorului pot duce la sancţionarea atacantului cu fault în atac (intrare forţată).

Contracararea depăşirii
La toate acţiunile individuale ale atacantului, apărătorul trebuie să aibă braţele ridicate
deasupra nivelului umărului.
Dacă se încearcă o aruncare de la distanţă, aceasta este cea mai bună poziţie pentru a
efectua blocarea aruncării.
Dacă atacantul (dreptaci) se apropie mai mult de poartă, apărătorul trebuie ia contact cu el,
să-l stânjenească, apăsând braţul său stâng pe braţul de aruncare al atacantului, în timp ce braţul
drept se apără la braţul stâng (cu cotul îndoit) al atacantului. Prin această apăsare energică, braţul cu
mingea va fi coborât aproape pe lângă corp, acum apărătorul încercând să-i smulgă mingea cu
ambele mâini. Este bine ca după acest moment, apărătorul să ridice braţele (ca în poziţia iniţială)
pentru a nu persista într-un fault care poate duce la eliminarea sa din joc.
Dp1. Elevii pe perechi, cu faţa spre teren, unul în spatele celuilalt. Primul aleargă cu
schimbări de direcţie, încercând să se „desprindă” de urmăritorul său.
Dp2. Acelaşi exerciţiu, elevii fiind aşezaţi faţă în faţă. Cel cu spatele spre teren încearcă să
se plaseze între atacantul său şi o suprafaţă delimitată pe peretele spre care se deplasează.
Dp3. Idem Dp1 sau Dp2, atacantul având o minge în dribling.
Dp4. Cinci-şase elevi formează un şir ţinându-se cu mâinile de şoldul celui din faţă. Primul
încearcă să-l atingă pe ultimul din coloană („ Şarpele îşi prinde coada”). (fig. 25).

Fig. 25 „Şarpele îşi prinde coada”


Dp5. Aceeaşi aşezare a elevilor, dar un elev se află faţă-n faţă cu primul din coloană şi
încearcă să-l atingă pe ultimul din coloană („Lupul şi oile”). (fig. 26)

Fig. 26 „Lupul şi oile”

Dp6. Elevii perechi având între ei suprafaţa unui cerc, pătrat, dreptunghi, etc. Unul trebuie
să-l prindă pe celălalt fără să atingă suprafaţa respectivă („Prinsa în jurul covorului”). (fig. 27)
21

Fig. 27 „Prinsa în jurul covorului”

Dp7. Elevii în coloană câte unul. În faţa lor sunt trasate două linii paralele la distanţă de trei-
patru metrii între ele. Pe una din linii sunt aşezate şase-şapte mingi la o distanţă de trei-patru metri
între ele. Primul elev trebuie să ia fiecare minge şi să o aşeze pe linia alăturată, următorul ducând
fiecare minge în poziţia iniţială ş.a.m.d.. Totul se execută în maximum de viteză (fig.28).

Fig. 28 Transport de mingi

Dp8. Elevii în coloană câte unul, profesorul sau un alt elev în faţa lor la 8-9 m de poartă.
Fiecare elev pasează profesorului, aleargă spre culoarul din stânga sa şi odată cu prinderea mingii se
opreşte pe piciorul stâng, pleacă spre culoarul din dreapta sa şi aruncă la poarta prin procedeul
preferat. Pentru stângaci, primul culoar va fi cel din dreapta şi aruncarea se va face după o
pătrundere pe culoarul din stânga.
Dp9. Idem Dp8 cu pasă primită din lateral şi schimbarea de direcţie executată la un jalon
(fig. 29).

Fig. 29 Aruncare la poartă precedată de primirea mingii şi schimbare simplă de direcţie

Dp10. Idem Dp8 cu un apărător semiactiv (care nu foloseşte braţele). Între prima schimbare
de direcţie şi aruncare, atacantul poate executa şi dribling numai pentru a evita „paşii” sau „faultul
în atac”.
Dp11. Idem Dp8, atacantul executând o schimbare dublă de direcţie (stânga-dreapta-stânga),
după prinderea mingii. După ce s-a însuşit mecanismul de bază al deprinderii, se va folosi un
apărător semiactiv, apoi un apărător activ la depăşirile cu schimbare simplă/dublă de direcţie.

.8. Elemente de tehnică specifice jucătorului pivot


În faza a -a a atacului, jucătorul specializat pe postul de pivot are sarcini legate de a facilita
pătrunderea spre poartă a coechipierilor (plasându-se lateral faţă de apărători), de a înlesni
22

aruncarea la poartă a jucătorilor de la 9m (plasându-se în data apărătorilor, întârziind ieşirea


acestora) şi de a se demarca în spaţiile libere rămase prin deplasările pe care sunt nevoiţi să le facă
apărătorii.
Poziţia fundamentală a jucătorului pivot este conformă cu scopul urmărit: picioarele mult
depărtate cu genunchii îndoiţi, trunchiul mult aplecat înainte, braţele ridicate deasupra nivelului
umerilor, uşor îndoite în articulaţia cotului şi orientate în permanenţă în direcţia mingii.
În cazul plasamentului lateral faţă de apărător (cel mai frecvent), pivotul va avea un picior
la semicerc şi celălalt orientat spre linia de la 9m, la o distanţă cât mai mare, bazinul fixând în
permanenţă şoldul apărătorului, umerii şi braţele fiind cât mai depărtate de apărător, prin aplecarea
trunchiului înainte. Poziţia mult depărtată a picioarelor conferă pivotului o mai bună stabilitate,
întârziind în acelaşi timp apărătorul care trebuie să-l ocolească.
Prinderea mingii din această poziţie este urmată obligatoriu de o coborâre rapidă a centrului
de greutate (îndoirea genunchilor), ducerea spre semicerc a braţului de pe partea piciorului plasat la
semicerc (stângul spre stânga şi dreptul spre dreapta), trecându-l astfel pe apărător în spatele său şi
obţinând prim-plan spre poartă.
Prinderea mingii de către pivotul plasat în faţa apărătorului necesită de asemenea o
coborâre rapidă a centrului de greutate însoţită de o mişcare înşelătoare (spre stânga sau spre
dreapta) pentru a-l determina pe apărător să se deplaseze, iar pivotul va folosi spaţiul rămas,
obţinând prim-planul spre poartă prin punerea piciorului la semicerc şi ducerea braţului pe culoarul
respectiv.
În jocul de handbal sunt cunoscute patru variante de “paşi ai pivotului” prin care acesta
poate ajunge în poziţie de aruncare la poartă (pasul 1, 2 ,3 şi 4). Pentru acest nivel considerăm
suficient, dar necesar ca pivotul să poată arunca la poartă pătrunzând atât spre stânga cât şi spre
dreapta.
Aruncarea la poartă de la semicerc trebuie executată foarte repede şi, de cele mai multe ori,
din poziţii incomode. Din acest motiv, toţi jucătorii trebuie să cunoască aruncarea cu (din) plonjon.
Astfel, în funcţie de locul de aterizare a jucătorului faţă de suprafaţa de sprijin (pe un picior sau pe
ambele picioare) poate fi:
 plonjon înainte rostogolit sau prin cădere;
 plonjon lateral rostogolit peste umărul braţului de aruncare;
 plonjon cu rulare pe spate sau cu rostogolire înapoi;
 plonjon sărit –după o aruncare din săritură urmată de aterizare prin rulare pe spate spre
braţul de aruncare, după atenuarea şocului cu braţele.
Blocajul reprezintă o acţiune de tactică colectivă în atac prin care un jucător în atac, prin
plasamentul său lateral faţă de un apărător, favorizează pătrunderea spre poartă a unui coechipier.
Blocajele ca şi plonjoanele sunt mai des executate de pivoţi, dar trebuiesc cunoscute de toţi jucătorii
deoarece, în timpul jocului ,oricare poate ajunge în situaţia de jucător de semicerc.(vezi plasamentul
lateral al pivotului).
Contracararea blocajului de către apărători se face printr-o poziţie fundamentală mai joasă
şi printr-o continuă mişcare de ocolire a jucătorului care execută blocajul. Plasamentul apărătorului
este foarte important în acest caz şi poate fi realizat cu succes numai dacă apărătorii au o bună
pregătire fizică, o experienţă de joc (capacitate de anticipaţie) suficient de mare.
În general, în cadrul sistemelor de apărare mai retrase, este prioritar plasamentul între
atacantul direct şi poartă, apărătorul evitând, cu orice preţ, să facă marcaj din lateral la pivot şi se va
plasa ori în faţa sa, ori în spatele său.
În sistemele de apărare mai avansate, prioritar va fi plasamentul între atacant şi minge,
apărătorul având nevoie să acopere un spaţiu mare într-un timp foarte scurt, va încerca să evite
marcajul la pivot din faţă sau din spatele acestuia.
Pv1. Elevii câte trei la o minge, doi pe margini şi un elev în poziţie fundamentală de pivot,
la mijloc. Acesta din urmă primeşte mingea de la unul din elevi, simulează o întoarcere şi o
aruncare la poartă, apoi pasează celuilalt elev şi exerciţiul se reia.
23

Pv2. Idem Pv1, pasele fiind date şi cu pământul, lateral, sus, jos. După prinderea mingii,
pivotul execută o coborâre a centrului de greutate şi o schimbare a centrului de greutate de pe un
picior pe celălalt.
Pv3. Idem Pv2, cu apărător semiactiv (care încearcă să intercepteze mingea).
Pv4. Idem Pv3, cu aruncare la poartă şi cu apărător activ.
Pv5. Profesorul (sau un elev) cu două mingi la zece metri de poartă. Doi elevi la semicerc
încearcă să prindă şi, în acelaşi timp, să-şi incomodeze partenerul în prinderea mingii pasată de
profesor. Cel care prinde mingea încearcă să se întoarcă şi să arunce la poartă, iar celălalt va deveni
apărător.

.9. Elemente de tehnică specifice jucătorului portar


Cele mai multe elemente din tehnica portarului sunt specifice fazei de apărare, portarul fiind
mai rar folosit (până acum) în faza de atac. Aceste elemente sunt:
 poziţia fundamentală şi plasamentul
 deplasările în spaţiul de poartă (şi în teren)
 respingerea (sau prinderea) mingii
 mişcările înşelătoare
 recuperarea şi degajarea mingii
.9.1. Poziţia fundamentală a portarului de handbal reprezintă o necesitate, facilitând
executarea altor procedee tehnice prin care portarul se interpune (cu corpul şi segmentele sale) pe
traiectoria aruncărilor expediate de adversari spre poarta sa.
Poziţia fundamentală a portarului se aseamănă cu cea a apărătorului şi în funcţie de
înălţimea de la care vine aruncarea, poate fi: înaltă, medie sau joasă.
Picioarele au vârfurile orientate spre exteriorul bazei de susţinere, greutatea mai mult pe
partea interioară a tălpii, genunchii, de asemenea, orientaţi în afară şi uşor flexaţi, braţele ridicate în
lateral şi îndoite din articulaţia cotului (fig. 30).

Fig. 30 Poziţia fundamentală a portarului

Dacă unghiul din care se aruncă este mai mic de 25-30, portarul se plasează lipit de bara
verticală de pe partea aruncării, cu braţul din colţul scurt ridicat în prelungirea trunchiului,
antebraţul deasupra capului şi mâna coborâtă spre umăr; celălalt braţ semiflexat este dus în lateral
mai sus sau mai jos, în funcţie de braţul de aruncare al extremei. Trunchiul este drept, genunchii
uşor flexaţi, iar greutatea va fi pe piciorul de lângă bară, celălalt picior fiind liber să penduleze ca şi
braţul de pe acea parte (fig. 31).
24

Fig. 31 Poziţia fundamentală pentru aruncări din extreme

.9.2. Plasamentul portarului va ţine seama în primul rând de distanţa de la care se aruncă şi
de existenţa apărătorilor între portar şi atacantul care va arunca.
Astfel, la aruncările de la distanţă, portarii se plasează la maxim 1m de linia porţii, în timp
ce la aruncările de la semicerc vor ieşi până la 3-4m
Atât poziţia fundamentală cât şi plasamentul se adoptă în funcţie de talia (înălţimea)
portarului, calităţile motrice (viteza de reacţie şi de deplasare), de nivelul de însuşire a procedeelor
tehnice şi experienţa acestuia precum şi de calităţile psihice (curaj, motivaţie).

.9.3. Deplasările în poartă şi în semicerc pot avea scopul de a realiza un plasament optim
în funcţie de situaţia de aruncare sau de a recupera mingile respinse (blocate, deviate) de către
apărători pentru a le repune rapid în joc.
Deplasările în poartă se realizează prin paşi adăugaţi când mingea circulă la distanţă mai
mare de poartă, prin paşi mărunţi, dar foarte rapizi (tropotiţi), pentru a realiza plasamentul la
aruncările de la semicerc (ieşiri pentru a închide unghiul)

.9.4. Apărarea aruncărilor se realizează prin:


 prinderea mingii
 respingerea mingii
 plonjonul
Prinderea mingii este utilizată de portar îndeosebi pentru recuperarea şi repunerea mingii în
joc şi mai puţin pentru a apăra aruncările. Pot fi utilizate toate procedeele de prindere descrise la
tehnica jucătorilor de câmp.
Respingerea mingii este cel mai frecvent utilizată. Pentru a apăra aruncările de la distanţă
respingerea se poate face astfel (fig. 32):
 cu ambele mâini de la piept;
 cu ambele mâini, prin fandare la colţurile de sus ale porţii;
 cu o mână, sau cu braţul, prin fandare, lateral la semiînălţime;
 cu braţul şi piciorul, prin fandare, la colţurile de jos ale porţii;
 cu orice altă parte a corpului (pieptul, umărul, şoldul, coapsa, genunchiul, capul) în funcţie de situaţia de
joc.
25

Fig. 32 Respingerea mingilor

Pentru apăra aruncările de la semicerc portarul poate utiliza următoarele procedee de


respingere a mingii:
- cu braţul, prin ducerea rapidă a braţelor întinse prin lateral, de sus în jos sau de jos în sus
(“desfacerea braţelor în evantai”);
- cu piciorul, prin balans lateral (braţele rămân în poziţie fundamentală);
- cu piciorul şi braţul de aceeaşi parte, prin balans cu ambele segmente;
- cu piciorul de sprijin, prin săritură, când celălalt picior face balans.
Aceste procedee vor fi prezentate odată cu mijloacele prin care propunem însuşirea şi
perfecţionarea lor.
Plonjonul este folosit atât la aruncările de la semicerc cât şi la cele de la distanţă atunci când
portarul nu mai are altă soluţie pentru a evita golul (mingi deviate de apărători, centrul de greutate
incorect repartizat) sau când, în urma executării altor procedee, nu-şi mai poate menţine echilibrul
pentru a rămâne pe picioare.
Mişcările înşelătoare sunt mai puţin prezente la această categorie de practicanţi. Totuşi, unii
elevi cu calităţi bune pentru acest post, pot simula plecarea într-o direcţie, “oferind “ atacantului
partea opusă, apoi revenind rapid şi parând aruncarea.
26

Pt1. Un elev se află în faţa a două obstacole (ladă, capră de gimnastică, etc) pe care se află
ţintele (cutii, mingi, sticle de plastic, etc). Aruncătorii încearcă să doboare ţintele apărate de portar.
Pt2. Doi elevi faţă-n faţă execută „în oglindă”, deplasări în poziţie fundamentală, schimbări
de direcţie, ridicări/coborâri rapide de braţe, ghemuiri, sărituri.
Pt3. Doi elevi cu faţa la un perete, la o distanţă de 2m, respectiv 8m de acesta. Cel care se
află la 8m de perete are o minge pe care o va arunca deasupra unei linii trasate pe perete, celălalt va
încerca să o prindă înainte ca aceasta să atingă solul.
Pt4. Idem Pt2, elevii în poartă, execută fandări jos/sus.
Pt5. Doi elevi faţă-n faţă, lângă barele porţii de handbal îşi transmit mingea cu piciorul de la
unul la celălalt, fiecare încercând să introducă mingea în poartă prin colţul în care se află, în timp ce
un al treilea se deplasează în poziţie fundamentală între minge şi linia de poartă, opunându-se celor
doi.
Pt6. Elevii pe două şiruri: Is şi Id, fiecare cu o minge în mână. Cei de pe Is execută aruncări
de la semicerc (fără boltă) – portarul iese cât mai mult pentru a închide unghiul – apoi cei de pe Id
aruncă de la 9m – portarul se retrage la 1m de linia porţii şi apără prin fandare.
Pt7. Idem Pt6. Elevii ambelor şiruri aruncă în colţul scurt.
Pt8. Elevii ca la Pp10 execută pase în pătrundere. Portarul se deplasează cu paşi adăugaţi,
astfel încât să fie gata să apere aruncarea de pe orice post unde se află jucător cu minge. Pasele pot
fi transmise din om în om sau peste un post apropiat, cu schimbarea surprinzătoare a sensului de
pasare.
27

. Elemente de tactică individuală

.1 Demarcajul - este acţiunea prin care un atacant încearcă să scape de sub supravegherea
adversarului direct pentru a finaliza sau a contribui la realizarea unei situaţii favorabile pentru
coechipieri.
 demarcajul direct se realizează prin folosirea în scop tactic a procedeelor tehnice de
mişcare în teren , a mişcărilor înşelătoare (porniri, opriri, schimbări de direcţie), atacantul
desprinzându-se de adversarul direct prin propriile acţiuni.
 demarcajul indirect care se realizează prin acţiunea celorlalţi atacanţi, care atrag către ei
mai mulţi apărători, un jucător rămânând liber pentru câteva clipe.

.2 Marcajul
Este acţiunea tactică individuală în apărare prin care apărătorul supraveghează atacantul
direct pentru a-l împiedica să intre în posesia mingii şi apoi:
 să arunce
 să angajeze
 să depăşească
În cadrul unor sisteme de apărare agresive apărătorul încearcă să-l jeneze pe atacant la
prinderea mingii şi la pasarea acesteia.
După scopul tactic urmărit de apărător, există trei feluri de marcaj:
 la supraveghere, specific apărărilor în zonă în cadrul cărora jucătorul în apărare
contracarează cele trei acţiuni importante ale atacantului direct – aruncare, angajare, depăşire.
Pentru aceasta el se va plasa între atacant şi poarta proprie. La acest gen de marcaj, distanţa dintre
apărător şi atacant este mai mare de 1m.
 strâns, caracteristic apărării “om la om”, apărătorul menţinându-se foarte aproape de
atacantul direct, uneori existând contact direct între ei. Scopul acestui tip de marcaj este de a-l
împiedica pe atacant să primească mingea, sau dacă a primit-o, să nu paseze în condiţii optime
(nestânjenit).Este indicat ca apărătorul să se plaseze pe partea braţului de aruncare a atacantului.
 la intercepţie, în cadrul căruia apărătorul lasă un spaţiu oarecare între el şi atacantul
direct, lăsând impresia că acesta poate primi mingea (este demarcat), pentru ca apoi, printr-o
deplasare rapidă, premeditată, să apară între adversar şi minge, realizând intercepţia şi intrând în
posesia mingii sau întrerupând construcţia atacului advers.
Pentru însuşirea marcajului şi a demarcajului pot fi utilizate toate mijloacele prezentate la
elementul mişcare în teren, Dp1, Dp2. Cel mai utilizat mijloc pentru însuşirea acestui element de
tactică colectivă este jocul „Cine pasează mai mult mingea”. Două echipe numeric egale, formate
din câte 2-5 elevi, pe o suprafaţă delimitată; Echipa în posesia mingii va încerca să facă un număr
28

cât mai mare de pase într-o serie neîntreruptă (fără ca adversarii să intre în posesia mingii) în timp
ce adversarii execută marcaj strâns şi încearcă să intercepteze mingea. Odată reuşit acest lucru vor
încerca să realizeze o serie de pase cât mai lungă. Învingătoare va fi echipa care a realizat seria cu
cel mai mare număr de pase.

I. Elemente de tactică colectivă în atac şi apărare

I.1. Posturile jucătorilor în atac şi apărare


Indiferent de concepţia de joc pe care o adoptă o echipă, posturile atacanţilor şi ale
apărătorilor sunt următoarele:
În atac
 doi jucători extreme (stânga şi dreapta) care ocupă zona laterală a atacului pe partea
respectivă
 doi jucători interi (stânga şi dreapta) care ocupă spaţiul dintre zona extremei şi cea a
centrului
 un jucător centru, în zona centrală, şi un jucător pivot, sau
 doi jucători pivoţi care se vor plasa între apărători, de regulă, fiecare pe câte o parte a
atacului, în funcţie de sistemul de atac adoptat.
În apărare avem următoarele posturi:
 doi apărători laterali (la extreme)
 doi apărători intermediari (la interi sau pivoţi)
 doi apărători centrali care pot fi plasaţi unul lângă altul (fig. 33) sau
 un apărător central avansat şi un central retras, în funcţie de sistemul de apărare adoptat
(fig. 34).

Fig. 33 Posturile de joc în apărare

Fig. 34 Posturile de joc în apărare cu un apărător central avansat

Jucătorul portar are un rol foarte important în faza de apărare şi este mai puţin folosit în
faza de atac, deşi în anumite situaţii este indicat să participe şi el la această fază.
29

I.2. Faza I atacului (contraatacul) - Faza I apărării (replierea)


Contraatacul reprezintă trecerea rapidă a unei echipe din apărare în atac, ca urmare a
pierderii posesiei mingii de către echipa adversă.
Dacă este bine pregătit şi realizat, contraatacul duce la înscrierea de puncte cu mai mare
uşurinţă, deoarece elimină lupta cu apărătorii.
După numărul de jucători care participă, contraatacul poate fi:
-direct
-cu intermediar (fig. 35)

Fig. 35 Contraatac cu intermediar şi un vârf

şi fiecare dintre acestea poate fi:


-cu un vârf
-cu două vârfuri
Pentru ca jucătorii unei echipe să poată realiza cu succes această fază a jocului, ei trebuie să
cunoască:
 recuperarea rapidă a mingii (de către portar sau alt jucător)
 startul rapid şi alergarea de viteză
 degajarea sau pasarea mingii
 prinderea mingii venite din urmă
 driblingul
 aruncarea la poartă
Cele mai multe echipe folosesc ca va vârfuri de contraatac extremele care trebuie să aibă o
foarte bună viteză şi sunt folosite ca apărători laterali sau ca apărători avansaţi cu diferite sarcini
speciale, printre care şi aceea de pleca foarte rapid pe contraatac. Traseul pe care îl urmează vârful
de contraatac trebuie să fie cât mai aproape de linia de margine până la primirea mingii, urmând ca
după aceea să pătrundă cât mai mult spre axa longitudinală a terenului.
Intermediarii de obicei sunt jucătorii interi care ocupă posturi de apărători centrali sau
intermediari. Odată cu pierderea mingii de către adversari, aceştia se deplasează lateral pentru a
primi mingea sau pentru a recupera, acoperind şi zona apărătorului lateral dacă acesta a plecat
anticipat ca vârf de contraatac
La această vârstă, se recomandă cu precădere contraatacul cu intermediar, datorită
dificultăţilor legate de pasa la distanţă mare.
Replierea reprezintă trecerea rapidă din atac în apărare a jucătorilor care au pierdut posesia
mingii, încercând, prin mijloace regulamentare, să-i împiedice pe adversari să înscrie. Pentru a reuşi
cu succes această fază, jucătorii trebuie să cunoască:
 oprirea (întârzierea) lansării contraatacului
 marcajul vârfurilor de contraatac
 intercepţia mingii
 scoaterea mingii din dribling

I.3. Faza a II-a atacului (contraatacul susţinut) –Faza a II- a apărării (zona temporară).
Faza a II-a atacului (contraatacul susţinut) are loc numai dacă vârfurile de contraatac nu au
putut primi mingea sau nu au putut arunca la poartă (faza –I-).În astfel de situaţii, jucătorii din “
30

valul doi” (intermediarii) trec şi ei în jumătatea adversă de teren prin pase în mare viteză, încercând
să surprindă apărătorii adverşi nerepliaţi şi să fructifice situaţia temporară de superioritate numerică
într-o anumită zonă a apărării, prin aruncări de la distanţă (beneficiind de elan şi lipsa de marcaj),
prin pătrunderi în culoarele mari dintre apărători, prin angajări ale jucătorilor de la semicerc.
În timp ce trec în terenul advers, atacanţii pot face diferite schimburi de locuri între ei,
pentru a-i deruta pe apărători.
Faza a II-a apărării (zona temporară) constă în trecerea rapidă în terenul de apărare a
tuturor jucătorilor care se alătură celor care s-au repliat primii cu vârfurile de contraatac. Apărătorii
vor ocupa “temporar” mai întâi zonele din centrul apărării şi apoi cele dinspre margini, în funcţie
de acţiunile atacanţilor, urmând ca, într-un moment de întrerupere a jocului sau când nu există nici
un pericol de a primi gol, apărătorii să-şi ocupe posturile lor de bază în cadrul sistemului de apărare
(faza a III-a).

I.4. Faza a III- a atacului (organizarea) - Faza a III-a apărării (organizarea). Această
fază a jocului aproape că nu mai există în handbalul modern, echipele trecând foarte repede de la
atacul susţinut la atacul organizat (faza a -a) şi respectiv, de la zona temporară la apărarea în sistem.
Dacă echipa în atac a constatat că nu mai sunt şanse de a înscrie după faza I şi a II-a, se
trece la ocuparea posturilor de specializare, timp în care apărătorii vor face acelaşi lucru. Trebuie
menţionat faptul că, şi în această situaţie se poate înscrie (printr-o angajare surprinzătoare sau o
aruncare a unui jucător nemarcat) dacă apărătorii nu sunt atenţi.

I.5. Faza a -a atacului( atacul în sistem) - Faza a -a apărării (apărarea în sistem)


Sistemul de joc reprezintă forma generală de organizare a acţiunilor individuale şi colective
într-un dispozitiv prestabilit
Atacul organizat sau atacul în sistem reprezintă forma cea mai elaborată a atacului În
handbal se cunosc două moduri fundamentale de dispunere a jucătorilor în teren (sisteme de joc):
 sistemul cu un jucător pivot
 sistemul cu doi jucători pivoţi
În cadrul acestor sisteme există două forme de joc în atac:
 atacul poziţional
 atacul în circulaţie
Fiecare echipă încearcă să adopte acea formă de joc şi acel sistem de joc prin care poate
valorifica la maxim calităţile şi valoarea jucătorilor proprii.

I.5.1. Sistemul de atac cu un pivot. Jucătorii ocupă posturile în atac ca în fig. 36 ş i vor
încerca să găsească breşe în apărarea adversă prin pase cu pătrunderi succesive, blocaje efectuate de pivot, încrucişări.
Acest sistem de atac se utilizează dacă avem un bun conducător de joc care poate pune în valoare calităţile interilor şi
ale pivotului.

Fig. 36 Sistemul de atac cu un pivot

I.5.2.Sistemul de atac cu doi pivoţi


Presupune infiltrarea la semicerc a unuia din cei cinci jucători ( centrul, unul dintre interi, o
extremă). În această situaţie atacul se desfăşoară fără jucător centru şi are ca scop principal
31

descongestionarea (desfacerea) jocului în zona centrală a apărării prin transmiterea rapidă a mingii
de pe o parte pe alta a atacului (pase între cei doi interi). Prezenţa celor doi pivoţi la semicerc îi
obligă pe apărători să facă un marcaj atent la aceştia şi să execute cu dificultate deplasările specifice
(în lateral, înainte-înapoi). Folosirea sistemului de atac cu doi pivoţi este oportună numai dacă
echipa se află la un nivel corespunzător de prindere şi pasare şi dacă cei doi jucători de la 9m au o
bună viteză de pătrundere şi cunosc bine procedeele de angajare a pivoţilor (fig. 37).

Fig. 37 Sistemul de atac cu doi pivoţi


.5.3. Sistemul de apărare în zonă 6:0. Dispozitivul iniţial în cadrul acestui sistem constă
în plasarea jucătorilor la linia de 6m: doi apărători laterali (stânga şi dreapta), doi apărători
intermediari (stânga şi dreapta), doi apărători centrali (stânga şi dreapta). Spaţiul dintre doi apărători
alăturaţi este de 2-3 m, ceea ce le permite o largă acoperire a zonei de apărare. Spaţiile mai restrânse
dintre apărători, în raport cu alte sisteme de apărare favorizează realizarea corectă a schimbului de
oameni şi reduce culoarele de pătrundere a adversarilor (fig. 38).

Fig. 38 Sistemul de apărare în zonă 6:0


Dacă un adversar aflat în posesia mingii ameninţă poarta, apărătorul din zona respectivă iese
înspre el, îl atacă pentru a-l împiedica să arunce, să pătrundă sau să angajeze. Pe locul rămas liber în
spatele său se poate infiltra pivotul. Pentru a preveni acest lucru, apărătorii alăturaţi îl dublează pe
cel care a ieşit, închizând acel spaţiu, atât cât pivotul să nu poată fi angajat. În cazul în care
posesorul mingii pasează spre un alt coechipier, apărătorul ieşit se va retrage cât mai repede oblic –
înapoi spre direcţia în care s-a pasat mingea; apărătorul din zona spre care s-a pasat va ieşi şi se va
continua faza de apărare după aceleaşi reguli.

.5.4. Sistemul de apărare în zonă 5+1. În cadrul acestui sistem de apărare, cinci jucători
sunt plasaţi la semicerc (doi apărători laterali, doi apărători intermediari, un apărător central) şi unul
în faţa acestora(„zburător”). Jucătorii de la semicerc au sarcini asemănătoare cu cele de la sistemul
de apărare 6:0. Apărătorul avansat prin plasamentul său, trebuie să împiedice adversarii cei mai
periculoşi să arunce al poartă de la distantă, din zona centrală a terenului. Prin mişcarea sa laterală
împiedică pătrunderea jucătorilor din zona sa de acţiune, iar prin deplasarea oblică înapoi, închide
culoarele de angajare a pivotului şi ajută apărătorii intermediari când aceştia ies la jucătorul cu
minge (fig. 39).
32

Fig. 39 Sistemul de apărare în zonă 5+1

În cadrul tuturor sistemelor de atac şi de apărare se utilizează diferite combinaţii tactice,


dintre care în educaţia fizică şcolară, se pot însuşi următoarele:

I.5.5. Încrucişarea este o acţiune desfăşurată între doi sau trei jucători cu scopul de a-l
pune pe unul din ei în situaţie favorabilă de aruncare la poartă. Dacă la acţiune iau parte doi jucători
avem o încrucişare simplă, iar dacă participă şi un al treilea, avem o încrucişare dublă (fig. 40).

Fig. 40 Încrucişările simplă şi dublă

Schimbul de oameni este acţiunea tactică colectivă în apărare prin care doi apărători schimbă
între ei atacanţii direcţi, fără a-şi schimba zona şi sarcinile în cadrul sistemului de apărare. Schimbul
de oameni presupune .
-predarea adversarului
-preluarea noului adversar
-reluarea acţiunilor specifice în cadrul sistemului
şi are succes numai dacă acţiunile de mai sus sunt executate foarte rapid şi dacă între jucători există
o permanentă colaborare verbală.
Alunecarea este acţiunea tactică colectivă în apărare prin care fiecare apărător îşi marchează
adversarul direct, schimbând zona de apărare, fără a-şi schimba adversarul direct. Prin această
acţiune, apărătorii pot evita blocajele şi dificultăţile datorate de predarea/preluarea de jucători în
cadrul schimbului de oameni. Este utilizată în cadrul apărării „om la om” dar şi în apărările în zonă,
când schimbul de oameni nu ai este posibil.

I.5 6. Blocajul şi plecarea din blocaj reprezintă o acţiune tactică în atac la care participă
doi jucători şi are ca scop punerea în valoare a calităţilor de bun aruncător a unuia din ei. Astfel,
33

dacă atacantul A pătrunde spre poartă pe culoarul exterior, apărătorul său va încerca să-l întâmpine.
Odată cu apărătorul va veni al doilea atacant, B, care se va aşeza lateral faţă de apărătorul ieşit la
întâmpinare (vezi blocajul). În acest moment, A, care a intrat în posesia mingii, va schimba direcţia
şi va ataca culoarul interior de unde va arunca la poartă sau va angaja jucătorul B (fig. 41).

Fig. 41Blocajul şi plecarea din blocaj

Contracararea blocajului cu plecare din blocaj se face tot cu ajutorul schimbului de oameni
şi se va realiza astfel: în timp ce apărătorul a va ieşi spre atacantul A, apărătorul b va însoţi şi el
atacantul B, conducându-l până lângă a pe care îl previne de intenţia lui B de a-l bloca; a va face un
pas înapoi, va prelua atacantul B, iar b va face un pas înainte şi va prelua atacantul A.
Acest gen de combinaţie se poate executa între interi şi pivoţi, interi şi centru, centru şi
pivot, extremă şi pivot, inter şi extremă şi este aplicabil împotriva oricărui sistem de apărare.

I.5.7. Paravanul este acţiunea tactică de atac prin care unul, doi sau trei jucători se
plasează în faţa apărătorilor pentru a favoriza aruncările la poarta din săritură, de la distanţă, peste
apărători. Se foloseşte cu precădere la momentele fixe (aruncări libere de la 9m), dar echipele
avansate execută paravane şi din mişcare (fig. 42).

Fig. 42 Paravanul

Contracararea paravanului se poate face în două moduri, în funcţie de calităţile şi nivelul


de instruire a apărătorilor:
-prin blocarea aruncărilor dacă dispunem de jucători înalţi şi buni cunoscători ai acestui
element tehnic
-prin “spargerea “paravanului de către apărători şi atacarea braţului cu minge.

I.5.8. Învăluirea presupune participarea a doi atacanţi: extrema şi interul de aceeaşi parte.
Învăluirea interioară are ca scop desprinderea extremei de apărătorul direct şi crearea
superiorităţii numerice în zona centrală Învăluirea interioară se realizează astfel: în timp ce interul
urmează să primească mingea de la centru, extrema pleacă prin surprindere şi în mare viteză spre
interiorul terenului, primeşte mingea de la inter după ce acesta a atacat poarta pe apărătorul al
doilea, după care aruncă la poartă sau colaborează cu pivotul sau cu coechipierii de pe partea
cealaltă a atacului (fig. 43)
La această combinaţie poate participa şi pivotul care se va plasa între apărătorii 2 şi 3.
34

Fig. 43 Învăluirea interioară

Învăluirea exterioară se desfăşoară după aceleaşi reguli numai că, de această dată, extrema
cu minge atacă poarta între primii doi apărători spre interior (atrăgându-l după sine pe ultimul
apărător) şi dacă aceştia au închis culoarul, va pasa interului care va pleca surprinzător, în mare
viteză, spre exteriorul terenului.

Contracararea învăluirilor se realizează prin schimb de oameni la nivelul celor doi atacanţi
(inter şi extremă), iar dacă pivotul participă la învăluire, apărătorul său va proceda şi el la schimb de
oameni, respectând cerinţele apărătorului la pivot.

PARTICULARITĂŢI ALE PRACTICĂRII HANDBALULUI ÎN ŞCOALĂ

Planul de învăţământ cuprinde: curriculum trunchi comun, curriculum diferenţiat,


curriculum la decizia şcolii.
În ce priveşte vârsta practicanţilor, cei mai mulţi autori consideră că handbalul poate fi
abordat odată cu începutul ciclului curricular de dezvoltare (cl. III – ) şi se utilizează cu succes
până la învăţământul universitar şi chiar şi după aceea.
O foarte mare atenţie trebuie acordată primei perioade de contact a copiilor cu jocul de
handbal, de aceasta depinzând evoluţia, atitudinile şi opţiunile ulterioare ale acestora în ce priveşte
practicarea acestui joc.
În acest sens, trebuie să ţinem seama de plăcerea copiilor de a se juca, dar şi de obiectivele
educaţiei fizice la această vârstă. Distingem aici două variante de practicare a handbalului:
 în cadrul lecţiei de educaţie fizică;
 în secţiile cluburilor sau ale instituţiilor sportive specializate pentru handbalul de
performanţă.
Trebuie să precizăm că handbalul s-a dovedit a fi la fel de eficient atât în lecţiile de educaţie
fizică, în antrenamentele specifice cu conţinut adaptat vârstei respective, dar şi în cadrul
manifestărilor sportive de masă.
În etapa de iniţiere, atât pentru băieţi cât şi pentru fete, accentul trebuie să se pună pe joc,
exerciţii dinamice bazate pe întrecere şi pe realizarea obiectivelor socio-afective. Asta înseamnă că
îmbogăţirea experienţei motrice, educarea motricităţii generale şi a coordonării în special, sunt la fel
de importante ca formarea comportamentelor specifice jocului de handbal ca spiritul de echipă, fair-
play-ul. Jocul trebuie să rămână pe primul plan, iar rezultatul sau performanţa pe plan secund.
Regulile simple trebuie să le permită copiilor să joace mingea. Handbalul la vârsta claselor primare
(minihandbalul) trebuie să fie atractiv.
Caracteristicile sale recomandă handbalul ca primul joc sportiv care trebuie introdus în
programa şcolară prin următoarele considerente:
- accesibilitate superioară faţă de celelalte jocuri sportive;
35

- posibilitatea de practicare în condiţii materiale minimale (uşor de asigurat;


- desfăşurarea procesului de instruire se poate prelungi şi în perioadele cu timp rece;
- posibilitatea de transfer a unor categorii de conţinuturi către un alt joc sportiv care poate
începe în ciclul curricular superior (ex.: baschetul – deplasările în teren, prinderea şi aruncarea
mingii, acţiuni de atac şi apărare)
Conţinutul lecţiilor cu teme de handbal în învăţământul primar trebuie să urmeze un traseu
metodic după următorul model:
 etapa I - „eu şi mingea”;
 etapa II -„împreună”;
 etapa III - adversitatea simplă: „unul contra unul”;
Pentru nivelul I –„eu şi mingea” – trebuie să ţinem seama de particularităţile de vârstă ale
copiilor, dar şi de punctele critice specifice treptelor de dezvoltare.
1. 7-9 ani
Dezvoltarea vitezei de reacţie acţionând asupra tuturor factorilor care o condiţionează
(psiho-morfo-fiziologici).
2. 8-11 ani
Se acţionează asupra simţului ritmului.
3. 9-11 ani
Se acţionează asupra simţului echilibrului.
4. Formarea capacităţilor de coordonare complexă (deprinderi specifice jocului)
În această perioadă atenţia trebuie îndreptată în principal, spre pregătirea fizică generală şi
specifică, urmărind îndeaproape şi corectând (dacă este cazul) dezvoltarea fizică a copiilor.
Aceasta este valabil pentru începutul ciclului curricular de dezvoltare – clasele a III-a şi a -a
– urmând ca la clasele a V-a , a VI-a şi la cele din ciclul de observare şi orientare să se parcurgă
etapele preconizate de metodica predării handbalului în ciclul gimnazial (I.K.Ghermănescu):
 clasa a V-a, sem. I: 1. Obişnuirea cu mingea şi iniţierea în elementele de bază ale
jocului bilateral.
 clasa a V-a, sem. II: 2. Învăţarea elementelor tehnico-tactice de bază ale jocului de
handbal şi iniţierea în jocul bilateral
 clasa a VI-a: 3. Consolidarea deprinderilor motrice specifice şi învăţarea jocului
bilateral.
 clasa a VII-a şi clasa a VIII-a: 4.Învăţarea, consolidarea şi perfecţionarea deprinderilor
specifice jocului de handbal în modelul preconizat de programa şcolară şi perfecţionarea jocului
bilateral.

Obiectivele specifice etapei a a ciclului gimnazial rămân valabile şi pe parcursul cursurilor


liceale, acestea urmând a fi îndeplinite la un nivel calitativ superior.
Modelul de joc pentru lecţiile de educaţie fizică şi pentru cele de activităţi sportive este mai
simplu şi cuprinde execuţii tehnice ce nu depăşesc posibilităţile elevilor. Acesta cuprinde câte două
faze atât pentru situaţia de atac, cât şi pentru cea de apărare – trecerea rapidă din apărare în atac şi
atacul organizat, respectiv trecerea rapidă din atac în apărare şi apărarea organizată.

Atacul
Faza I: trecerea rapidă din apărare în atac
Această fază începe în momentul intrării în posesia mingii, realizându-se prin pase din
alergare între doi, trei sau mai mulţi elevi care încearcă să surprindă adversarii neorganizaţi, să
găsească breşe printre apărătorii aflaţi în repliere pentru a finaliza. Prima fază a handbalului în
şcoală la începători, înglobează faza I (contraatacul) şi faza a II a (contraatacul susţinut) aşa cum le
cunoaştem la acest joc, în general. Dacă după transportarea mingii în terenul advers, nu s-a reuşit
fructificarea unei situaţii favorabile şi înscrierea unui punct, se trece la cea de-a doua fază.
Conţinutul tehnico-tactic al fazei I a atacului din handbalul în şcoală cuprinde:
 alergarea şi schimbarea direcţiei de alergare;
36

 demarcajul faţă de apărătorii care se repliază;


 repunerea mingii în joc de către portar;
 pase în doi, trei sau mai mulţi jucători (lateral sau în adâncime);
 driblingul (simplu şi multiplu);
 aruncarea la poartă (din săritură/din alergare).

Faza II: atacul organizat.


Jucătorii ocupă întreg frontul de atac şi încearcă să găsească modalităţile de a pune în
pericol poarta adversă. Această fază a handbalului în şcoală corespunde cu fazele III şi ale
handbalului practicat de avansaţi.
Unii specialişti recomandă o aşezare în potcoavă a tuturor atacanţilor pentru ca aceştia să
paseze mai uşor în pătrunderi succesive. Prin această modalitate se realizează un progres mai rapid
la procedeele specifice apărării în zonă, precum şi la cele de prindere-pasare şi aruncare de la
distanţă. Există şi specialişti care recomandă libera iniţiativă a copiilor în ce priveşte plasamentul în
atac sau în apărare, singurele cerinţe ferme care trebuie respectate fiind cele legate de regulamentul
simplificat şi de colaborarea cu coechipierii pentru obţinerea victoriei.
Conţinutul fazei II a handbalului în şcoală cuprinde:
 aşezarea jucătorilor în teren şi respectarea posturilor în sistemul de atac cu un pivot;
 pasele în pătrunderi succesive cu ameninţarea porţii (spre dreapta şi spre stânga);
 depăşirea individuală şi pătrunderea printre apărători;
 pasele speciale de angajare a jucătorilor de la semicerc;
 aruncarea la poartă.
Apărarea
Faza I: trecerea rapidă di atac în apărare
Replierea la propriul semicerc se realizează prin retragerea tuturor jucătorilor de îndată ce
echipa lor a pierdut posesia mingii. Scopul aceste retrageri deliberate este acela de a realiza pentru
fiecare jucător un plasament între adversarul direct şi poarta proprie. Deplasarea se face mai întâi cu
faţa spre terenul de apărare până când depăşeşte adversarul direct, după care se întoarce cu faţa spre
poarta adversă, continuând alergarea cu spatele. Cele mai frecvente greşeli în acest moment al
jocului se datorează întârzierilor sau opririlor în terenul advers, încercări inoportune de intercepţie,
reproşurile sau alte discuţii cu coechipierii, neglijând sarcinile de bază pentru acest moment al
jocului – împiedicarea adversarului să înscrie punct.
Conţinutul tehnico-tactic:
 opriri, întoarceri, porniri;
 alergare de viteză;
 alergare cu spatele înainte;
 marcajul adversarilor în timpul replierii.

Faza II: apărarea organizată


Corespunde apărării organizate, când jucătorii sunt aşezaţi în sistem. Principalul scop al
apărătorilor este acela de a se opune atacanţilor care încearcă să înscrie puncte. Indiferent de
concepţia privind iniţierea în handbal (respectarea strictă a posturilor sau manifestarea liberei
iniţiative a copiilor), fiecare apărător trebuie să se plaseze între adversarul direct şi poarta proprie, la
o distanţă mai mare sau mai mică, în funcţie de concepţia de instruire abordată. Cele mai frecvente
greşeli se întâlnesc datorită dorinţei de intercepţie (plasament între adversarul direct şi minge),
crearea spaţiilor prea mari între apărătorii alăturaţi.
Conţinutul tehnico-tactic:
 aşezarea în teren şi respectarea sarcinilor privind plasamentul;
 poziţia fundamentală şi deplasările în funcţie de posesorul mingii;
 atacarea adversarului cu minge şi colaborarea cu apărătorii apropiaţi;
 blocarea aruncărilor la poartă;
37

 marcajul pivotului.

Recomandări privind simplificarea regulamentului pentru iniţierea copiilor în handbal


la vârste mici (7-11 ani)

Mingea; adaptată ca dimensiuni (circumferinţa între 45- 49 cm), colorată, nu prea grea, să
sară bine, confecţionată din material moale, să poată fi jucată fără frică.
Terenul de dimensiuni reduse: lungime = 20-24m; lăţime = 12-16m. Pe un teren normal se
pot plasa trei terenuri reduse de 20 X 13m.
Semicercul se va trasa cu o rază de 5m măsurat din mijlocul liniei de poartă.
Poarta de dimensiuni reduse: 2,40m X 1,60m; poate fi poarta de handbal adaptată ; 3,00m X
1,70m.
Portarul poate apăra poarta cu orice parte a corpului, dar nu poate părăsi semicercul cu
mingea în mână.
El trebuie să paseze mingea unui coechipier.
După ce respinge mingea în spatele porţii, o poate repune în joc.
Dacă un apărător deviază mingea pe lângă poartă, este aruncare de la colţ.
Migea poate fi jucată pe tot terenul, în afară de semicercuri.
Poţi sări în semicerc fără să atingi linia şi să ai aruncat înainte să cazi.
Dacă un jucător comite o grşeală, echipa adversă primeşte mingea.
Dacă împiedici în mod nesportiv o aruncare clară de gol, echipa adversă primeşte o aruncare
de pedeapsă.
Nu ai voie să joci mingea care se află în semicerc, aici doar portarul poate juca.
Nu ai voie să împingi, să agăţi, să loveşti, să ţii, să îmbrăţişezi.
Nu poţi juca mingea cu gambele sau piuciorul.
Poţi ţine mingea trei secunde, dar nu mai mult.
Nu poţi face mai mult de zrei paşi cu mingea în mână.
Poţi dribla cât vrei, fără să prinzi mingea şi să reiei driblingul.
Poţi lua mingea din mâna adversarului, fără să-l jenezi.
Dacă mingea iese din teren, este repusă în joc de echipa adversă (un picior pe linie).

Pentru practicarea handbalului la clasele I- sunt necesare condiţii mult uşurate atât în ce
priveşte terenul, poarta sau mingea cât şi terenul de joc
Începând de la clasa a V-a se poate trece treptat la teren şi porţi de dimensiuni normale, la
aprofundarea regulilor de joc şi apoi la minge de dimensiuni normale.
38

Bibliografie

1. Biro F., Roman C., Dragoş P. – Handbal (iniţiere), editura Univ. Oradea, Oradea, 2002
2. Bota I. – “Handbal. Modele de joc şi antrenament”, editura Stadion, Bucureşti, 1984
3. Cercel P. – Curs de handbal (ediţia a III-a), editura UAIC, Iaşi, 1993
4. Ghermănescu I.K. – “Curs de handbal”, editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,
1963
5. Ghermănescu I.K. – “Teoria şi metodica handbalului”, editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1983
6. Ghermănescu Kunst I., Hnat M. – Handbal I, editura Fundaţiei „România de Mâine”,
Bucureşti, 2000
7. Macovei B., Bota I. - “Handbal. Antrenamentul portarului”, editura Stadion, Bucureşti,
1984
8. Mitra Gh., Mogoş Al. – “Metodica educaţiei fizice şcolare”, editura Sport-Turism,
Bucureşti, 1980
9. Scarlat Eugen – “Lecţia de educaţie fizică – metode şi mijloace”, editura Sport-Turism,
Bucureşti, 1981