Sunteți pe pagina 1din 8

Psihanaliză

Anul IV Psihopedagogie special- curs 1

DELIMITĂRI CONCEPTUALE ÎN PSIHANALIZĂ

Psihanaliza are ca drept părinte pe Freud şi este metoda ce vizează cunoaşterea


profundă a vieţii sufleteşti a omului atât în starea de normalitate psihică, cât şi în starea
de boală în scopul instituirii, în cel de-al doilea caz a măsurilor terapeutice adecvate.
Lagache, referindu-se la conţinutul şi obiectivele psihanalizei, consideră că:
• psihanaliza reprezintă o metodă de investigare a proceselor psihice;
• este o tehnică de tratament a tulburărilor nevrotice;
• este o doctrină de cunoaştere psihologică, morală şi culturală a omului şi a
societăţii, ce vizează explicarea semnificaţiilor acestui domeniu.
Ca metodă, psihanaliza constă în analiza discursului bolnavului, acesta trebuind
a fi cât mai liber posibil, neinfluenţat şi nedirijat de către o altă persoană în scopul
obţinerii unei expresii spontane a gândirii subiectului, reprezentând confidenţele
acestuia.
Astfel, ca metodă psihanaliză are următoarele obiective:
↔ subiectul să ia cunoştinţă de originile reale ale suferinţelor sale
intime, să le înţeleagă pe măsură ce le evocă, începând cu cele mai
îndepărtate evenimente ale copilăriei sale până în prezent;
↔ să le trăiască într-o situaţie actuală concretă alături de analist,
printr-un procedeu de transfer afectiv. Aceasta este în fapt tehnica
liberei asociaţii ce se completează cu analiza viselor pacientului.
Pe măsură ce a evoluat, psihanaliza a determinat descoperirea unor aspecte
Importante:
- sexualitatea infantilă;
- complexul Oedip şi relaţia sa cu comportamentul sexual al adultului;
- rolul fundamental al sexualităţii în geneza nevrozelor şi a psihozelor.
Sprijinindu-se pe o serie de metode specifice, Freud a creat teoria psihanalizei,
2

ale cărei elemente constitutive sunt următoarele:


• existenţa unei instanţe a personalităţii denumite inconştient şi care este
depozitara pulsiunilor sau a tendinţelor instinctive primare. Aceste pulsiuni sunt după
Freud, de două feluri. Unele provin din instinctul de viaţă (Eros) a cărui energie
denumită libido reprezintă elanul sexual, iar celelalte provin din instinctul de moarte
(Thanatos), care este orientat către agresivitate şi distrugere;
• existenţa unei instanţe reprezentată de Eul conştient şi actual, în relaţie
directă cu mediul familial (în perioada copilăriei) şi cu mediul social (în cursul vieţii
individului)
• prezenţa între cele două instanţe a unei zone intermediare, denumită
subconştient sau preconştient, cu rolul de cenzură, de reglare dinamică a procesului de
exteriorizare a pulsiunilor inconştientului în sfera Eului conştient.
Prin prisma investigaţiilor făcute în cadrul cazului Ana O., Freud ajunge la o
serie de concluzii cu mare valoare atât medicală cât şi psihoterapeutică şi anume
- existenţa unui psihism inconştient în interiorul căruia individul înmagazinează
propriile sale experienţe;
- intervenţia acestei sfere, a inconştientului în viaţa conştientă sub forma de
conflicte, complexe, simptome clinice;
- intervenţiile inconştientului în sfera conştientă se transformă în componente şi
acţiuni, ce au la bază motivaţiile fictive ale inconştientului sau pulsiunile acestuia.
Freud stabileşte, de asemenea, o schemă generală de organizare a aparatului
psihic, ce cuprinde trei instanţe:
1. Inconştientul, prima şi cea mai veche instanţă a personalităţii, este
depozitarul tuturor pulsiunilor noastre;
2. Eul conştient, ce apare ca un înveliş cortical sub influenţa factorilor
educaţionali şi a modelului familial, a mediului social ulterior, este instanţa
intermediară între realitatea lumii externe şi realitatea psihică a persoanei.
După Freud, Eul dispune de o serie de caracteristici:
-asigură identitatea şi autoafirmarea persoanei;
-acumulează experienţele externe şi asigură acomodarea persoanei la acestea;
3

-exercită o acţiune represivă asupra inconştientului, reglând în acest fel


dinamica pulsiunilor;
-este ghidat de impulsurile venite din interior, dar şi din exterior, asigurând o
stare de echilibru între plăcere şi neplăcere,
-evită neplăcerea şi caută plăcerea;
-creşterea neplăcerii se manifestă prin sentimentul de pericol ce declanşează
angoasa.
3. Supraeul, cea de-a treia instanţă, se dezvoltă în prelungirea Eului sub
influenţa factorilor represivi-modelatori ai modelului sociocultural extern (valori
morale, religioase, sociale, juridice, culturale)
Psihanaliza, doctrina despre om, este creaţia lui Freud şi cuprinde următoarele
aspecte specifice:
a) existenţa pulsiunilor, ca elemente constitutive, fundamentale ale vieţii
psihice a individului;
b) conceptul de refulare, de respingere de către Eul conştient a tendinţelor din
sfera inconştientului;
c) conceptul de inconştient, instanţa psihică depozitară a pulsiunilor primare
ale individului (instincte, trebuinţe, complexe, simptome nevrotice);
d) conceptul de libido, tendinţa sexuală fundamentală ce stă la baza pulsiunilor
şi care exercită în mod permanent o presiune asupra sferei Eului conştient,
căutându-şi să-şi facă loc în câmpul conştiinţei, manifestându-se în felul
acesta în mod liber.
Până la constituirea ei într-o doctrină bine conturată despre om, psihanaliza a
parcurs un drum destul de lung.
Din punct de vedere istoric au existat două direcţii de gândire referitoare la viaţa
psihică, înainte de Freud:
1. viaţa psihică era apreciată ca manifestare exterioară pură şi exclusivă-
concepţie vehiculată în sec. XIX şi XX de teoriile gestaltiste, behavioriste, de
neuropsihologie,
2. viaţa psihică era privită ca experienţă a vieţii interioare- idee vehiculată de la
Platon şi continuată până la Freud.
4

Istoria psihanalizei se constituie ca o perioadă de lungi şi intense descoperiri a


bieţii interioare.
Primul care pune problema vieţii interioare a fost Socrate. Existenţa vieţii
interioare este relevată de prezenţa interioară a daimonului său pe care îl numea vocea
interioară. Toate cunoştinţele noastre sunt depozitate în interiorul sufletului nostru sub
forma unor reminiscenţe despre care noi nu avem cunoştinţă şi care printr-un anumit
exerciţiu pot fi aduse la suprafaţă, conştientizate de individ în cadrul dialogului său cu
altul. El îşi numea metoda maieutică, ulterior aceasta devenind metoda dialecticii.
Problema este preluată în spiritualitatea creştină, la unii descoperirea vieţii
interioare fiind un act de iluminare, o deschidere interioară.
Ulterior, se constată o desprindere de morală şi religie, astfel că, Descartes
tratează pasiunile ca pe nişte stări sufleteşti şi nu ca pe nişte trăsături morale.
În secolul al XIX-lea, este descoperit magnetismul animal, de către Fr. Mesmer
o forţă psiho- biologică apreciată ca având efecte terapeutice benefice asupra
bolnavilor. În realitate,. Acesta descoperise fenomenul psihologic al sugestiei, de aici
punându-se ulterior bazele psihoterapiei.
Charcot, utilizând metoda sugestiei induse în stare de hipnoză reuşeşte să obţină
la pacientele internate, tablouri clinice de isterie de un mare poliformism. Elementul
trebuie reţinut deoarece, în materie de sugestiologie şi hipnoză, factorul subiectiv,
emoţional-afectiv este cel care pregăteşte terenul propice manifestării pulsiunilor
refulate ale inconştientului.
Concomitent cu studiile lui Charcot, se efectuat alte studii. La Nancy, Bernheim
considera isteria ca pe o nevroză, utilizând în acest sens hipnoza ca p o metodă de
vindecare, prin inducţie sugestivă a simptomelor clinice ale bolii. Acest mod este
contrar metodei lui Charcot, care le sugera pacientelor în stare de hipnoză simptomele
bolii creând tablouri clinice prin inducţie sugestivă, pe când Bernheim le sugera
amendarea simptomelor clinice, desfiinţându-le prin acelaşi mecanism de inducţie
sugestivă. În cazul tehnicii folosite de Charcot inducţia sugestivă era patoplastică, în
timp ce la Bernheim inducţia sugestivă avea unor rol psihoterapeutic.
P. Janet afirma că personalitatea umană are mai multe etaje, din care noi nu
cunoaştem decât etajul conştiinţei. Majoritatea comportamentele ce nu implică o
5

participare a conştiinţei depinde de un psihism cvasiconştient reprezentat prin formele


inferioare ale conştiinţei. P. Janet denumeşte aceste mecanisme şi fenomenul care este
legat de ele automatismul psihologic.
Aşa cum am mai spus cel care a sintetizat cunoştinţele anterioare şi a definit
cadrul psihanalizei a fost Freud.
Dezvoltarea considerabilă a psihanalizei este între anii 1905-1920, când publică
Introducere în narcisism –1914 şi Complexul lui Oedip, iar în jurul lui Freud se
constituie o echipă de tineri specialişti ce vor ilustra ulterior domeniul psihiatriei,
psihanalizei şi psihoterapiei, dintre care îi amintim pe E. Bleuer, C. Jung, E. Jones, K.
Abraham.
După anul 1920 asistăm o modificare a teoriei psihanalitice şi o extindere, pe
care le regăsim în lucrarea Dincolo de principiul plăcerii. Aici, Freud în următoarele
grupe:
-pulsiuni ale vieţii: sexualitate, libido, Eros;
-pulsiuni ale morţii şi agresivităţii: Thanatos.
Freud procedează apoi la o reevaluare a organizării sistemului personalităţii sau
a aparatului psihic în următoarele trei instanţe:
-Sinele, sediu al pulsiunilor şi dorinţelor refulate;
-Eul, cuprinzând preconştientul şi cenzura totodată;
-Supra-Eul, cuprinzând conştiinţa morală.

Poate cel mai evident mod de evoluţie al psihanalizei este ilustrat prin
intermediul principiilor sau legilor sale generale. Acestea guvernează viaţa mentală,
conduita şi experienţa persoanei umane.
Aceste principii sunt următoarele: principiul constanţei, principiul inerţiei
neuronale, principiul Nirvanei, principiul plăcerii/neplăcerii, principiul realităţii,
compulsiunea în repetiţie.
1.Principiul constanţei, este principiul conform căruia aparatul psihic tinde să
menţină la un nivel cât mai scăzut posibil sau cel puţin constant cu putinţă cantitatea
de excitaţie pe care o conţine. Constanţa este obţinută, pe de o parte, prin descărcarea
6

energiei existente, iar pe de altă parte, prin evitarea a aceea ce ar putea creşte cantitatea
de excitaţie şi apărarea împotriva acestei creşteri.
Principiul constanţei apare ca reglator al funcţionării aparatului psihic, el stând
la baza teoriei constanţei economice freudiene. El caută să menţină, în cadrul său,
suma excitaţiilor externe şi de apărare şi descărcare faţă de creşterea tensiunii de
origine internă.
Acest principiul este într-un raport strâns cu principiul plăcerii.
2.Principiul inerţiei neuronale, este principiul de funcţionare a sistemului
neuronal, în conformitate cu care neuronii tind să evacueze complet cantităţile de
energie pe care le primesc. Este în fapt un mecanism de descărcare energetică
neuronală.
3. Principiul Nirvanei, desemnează tendinţa aparatului psihic de a reduce la
zero sau măcar de a reduce cât mai mult posibil orice cantitate de excitaţie de origine
externă sau internă.
Nirvana desemnează stingerea dorinţei umane, o stare de linişte şi fericire
interioară perfectă, totală.
Principiul Nirvanei este tendinţa de reducere, de suprimare a tensiunilor
produse de orice excitaţie internă. Acest punct de vedre creează o stare de ambiguitate,
de echivalenţă între principiul constanţei şi principiul Nirvanei.
Dup Freud, acest principiul exprimă tendinţa pulsiunii de moarte, motiv pentru
care el se diferenţiază de constanţă sau de homeostazie. Termenul de Nirvana exprimă
în primul rând o legătură profundă între plăcere şi aneantizare.
4.Principiul plăcerii/neplăcerii este un principiu ce guvernează funcţionarea
mentală, având ca scop să evite neplăcerea şi să procure plăcerea. În măsura în ca
neplăcerea este legată de creşterea cantităţii de excitaţie, iar neplăcerea de reducerea
acesteia. Principiul plăcerii este un principiu economic.
Acest principiu a fost preluat de către Freud de la Fechner (principiu de plăcere
a acţiunii) conform căruia nu numai finalitatea urmărită de acţiunea umană este
plăcerea, dar şi actele noastre sunt determinate de plăcerea sau neplăcerea procurate în
prezent de reprezentarea acţiunii de îndeplinit sau a consecinţelor sale.
7

Principiul plăcerii este corelat şi cu principiul realităţii. Pulsiunile nu caută, la


început, decât să se descarce, să se satisfacă pe căile cele mai scurte. Ele se
acomodează progresiv cu realitatea, singura care le permite, prin deturnări şi amânări
necesare, să atingă satisfacţia căutată.
Aşadar, în cadrul principiului plăcerii, în psihanaliză, prin plăcere se înţelege
satisfacerea unei anumite nevoi.
5.Principiul realităţii este alături de principiul plăcerii, după Freud, unul dintre
cele două principii care guvernează întreaga funcţionare a aparatului psihic. El
formează un cuplu cu principiul plăcerii pe care îl modifică în măsura în care reuşeşte
să se impună ca principiu reglator. În acest caz, căutarea satisfacţiei nu se mai
efectuează pe cele mai scurte căi, ci acceptă deturnări şi îşi amână realizarea în funcţie
de condiţiile impuse de mediul exterior.
Din punct de vedere economic, principiul realităţii corespunde unei transformări
a energiei libere în energie legală. Din punct de vedere topic, el este definitoriu pentru
sistemul preconştient/ conştient. Din punct de vedere dinamic, psihanaliza caută să
fundamenteze intervenţia principiului realităţii pe un tip de energie pulsională care este
pus cu precădere în serviciul Eului.
Principiul plăcerii este pus în serviciul Sinelui, deoarece, din punct de vedere
genetic, principiul realităţii îi succede principiului plăcerii.
6.Compulsiunea la repetiţie are în psihanaliză două accepţiuni:
1. în sfera psihopatologiei, el desemnează procesul incoercibil şi de
origine inconştientă prin care subiectul se plasează activ în situaţii
neplăcute, repetând experienţele vechi, fără a-şi aminti de prototipul
lor; sau, dimpotrivă, subiectul are impresia foarte vie că este. De fapt,
vorba de ceva pe deplin motivat în actualitate;
2. în sfera psihanalizei, acest principiu relevă un factor comun,
ireductibil în ultimă analizăm la o dinamică conflictuală, axată doar pe
jocul principiului plăcerii şi al celui al realităţii. Ea este pusă în mod
esenţial în legătură cu caracterul cel mei generos al pulsiunilor, adică
cu caracterul lor conservator.
Putem observa că, psihanaliza consideră faptul că simptomul reproduce, mai
8

mult sau mai puţin deghizat anumite elemente ale unui conflict din trecutul bolnavului,
simptomele fiind în fapt fenomene de repetiţie.
Bibring referindu-se la compulsiunea la repetiţie distinge următoarele două
aspecte principale: o tendinţă repetitivă, proprie Sinelui, dar şi o tendinţă restitutivă,
proprie Eului.
Toate aceste principii ale psihanalizei au un caracter dinamic, prin ele
exprimându-se un anumit regim de funcţionare a aparatului psihic uman. Ele sunt în
conformitate cu modalitatea de organizare a sistemului personalităţii în instanţe
specifice, fiecăreia dintre acesteia corespunzându-i principii dinamice specifice.

LECTOR UNIV.DR
FUGĂREŢU- UREA ROXANA