Sunteți pe pagina 1din 25

OPERA ȚIUNI MILITARE CU IMPACT

STRATEGIC. BĂTĂLIA BERLINULUI


(APRILIE – MAI 1945)*
Posted by Dr. Constantin CORNEANU | 13 mai 2015 | AESGS în
presă, Articole, Geopolitica, Istorie, Relatii Internationale |

În ansamblul desfășurării operațiunile militare din


perioada celui de-Al Doilea Război Mondial, Bătălia
Berlinului (16 aprilie – 2 mai 1945) a avut o însemnătate
aparte pentru toți combatanții: pentru Națiunile Unite
(Aliații Occidentali și URSS) era prețul suprem al unei
victorii scump plătită, până atunci, și atât de dorită, iar
pentru Reich-ul german era sfârșitul unei iluzii. Totodată,
cucerirea Berlinului, în pofida înțelegerilor interaliate
privind guvernarea spațiului german în perioada
postbelică, putea influența o reconsiderare a
comportamentului unuia/unora dintre Aliați. Capturarea
de către soldații Diviziei 9 Tancuri americane a unui pod
peste Rin, la Remagen, pe 7 martie 1945, a provocat o vie
emoție la Marele Cartier General sovietic (STAVKA) și a
amplificat îngrijorările generalissimului Stalin în ceea ce
privește onestitatea Aliaților Occidentali. Modul în care s-
a decis cucerirea Berlinului de către Armata Roșie, precum
și abandonarea sa de către Aliații Occidentali, pe moment,
reprezintă unul dintre episoadele cele mai neplăcute din
istoria raporturilor interaliate și, totodată, avea să
influențeze evoluția raporturilor dintre Aliații Occidentali
și URSS în perspectiva a ceea ce avea să fie Războiul
Rece.

Duplicități interaliate
În istoria raporturilor interaliate, suspiciunea privind posibilitatea
derulării unor tratative de pace separată cu Reich-ul lui Hitler, în
secret, în pofida declarațiilor oficiale ale liderilor Coaliției
Națiunilor Unite privind capitularea necondiționată, avea să
influențeze în mod semnificativ deciziile politico-militare.
Istoriografia celui de-Al Doilea Război Mondial a consemnat o
prelungită tatonare a unei posibile păci separate între Germania
şi URSS. Pe 14 decembrie 1942 va avea loc o primă întâlnire între
diplomatul german Peter Kleist[1], un apropiat al ministrului von
Ribbentrop, şi Edgar Klauss[2] care se afla în relaţii foarte bune
cu ambasada URSS în Suedia. Pe 31 august 1943, analiștii
Serviciul de Informaţi francez consemnau: „Se constată o fisură
în Germania între statul-major (dornic înainte de toate de a stabili
un compromis cu puterile anglo-saxone) şi partidul care pledează
pentru o apropiere cu URSS. Armătura creată de partid poate fi
utilizată într-o zi pentru o apropiere ruso-germană”[3]. În pofida
numeroaselor întâlniri dintre Edgar Klauss și diplomații sovietici,
cu acordul germanilor, Hitler îi va interzice lui Peter Kleist o
întâlnire cu vice-ministrul sovietic de externe, Dekanozov, care
urma să se afle la Stockholm în perioada 12 – 16 septembrie
1943.
Pe 12 noiembrie 1943, V. M. Molotov îi va remite ambasadorului
american la Moscova un Memorandumdespre discuţiile purtate de
către sovietici cu dr. Peter Kleist şi Edgar Klauss la Stockholm.
MAE sovietic a prezentat desfăşurarea evenimentelor ca fiind o
iniţiativă germană. După ce Hitler a refuzat categoric să mai
negocieze cu URSS, Kremlinul a informat guvernul Statele Unite
cu intenţia de a-i impresiona pe Aliaţii Occidentali. Într-o Notă din
25 noiembrie 1943, Serviciul de Informaţii francez
concluziona: „Discuţiile care se poartă în Suedia între nemţi
şi ruşi ar fi ajuns într-un impas. Condiţiile puse de ruşi
drept bază a negocierilor fiind destrămarea partidului
nazist şi întoarcerea imediată la graniţele din 1939.
Cercurile germane ar fi foarte îngrijorate de constituirea
în Rusia a unei armate germane comandată de generalul
Seydlitz şi compusă din foşti luptători de la Stalingrad,
violent antinazişti”[4]. Întâlnirile dintre dr. Peter Kleist şi Edgar
Klauss vor continua şi în toamna anului 1944, respectiv pe 3 şi 5
octombrie. Pe 8 octombrie 1944, Peter Kleist va fi rechemat la
Berlin de către von Ribbentrop care îi va comunica că nu mai
acceptă să se negocieze decât dacă sovieticii vor trimite
negociatori formali. În contextul evoluției evenimentelor politico-
militare, dr. Peter Kleist va părăsi Stockholmul, pe 9 octombrie
1944, şi îi va înainta un raport lui Ernst Kaltenbrunner, şeful
Reichssicherheithauptamt (RSHA).

Totodată, Kremlinul era informat despre faptul că amiralul


Wilhelm Franz Canaris, şeful Abwehr-ului, „cel mai periculos om
din Europa” în opinia sovieticilor, întreţinea o serie de legături
discrete cu şefi de servicii secrete, mai ales din Ungaria şi din
statele baltice, care erau membri ai unor societăţi secrete care
fuseseră interzise în Germania lui Hitler. Prin intermediul unor
astfel de „prietenii”, şeful Abwehr-ului păstrase linii de
comunicaţii deschise cu Aliaţii Occidentali, în special cu
britanicii[5]. Şeful Abwehr-ului întreţinea contacte secrete şi cu
OSS-ul american, în Elveţia şi Turcia, în condiţiile în care emisarul
american Allen Dulles aprecia în termeni favorabili o pace de
compromis care ar fi păstrat integritatea Germaniei, ar fi
menţinut Anschluss-ul şi ar fi instalat un cordon sanitar în jurul
URSS-ului[6].

Trădarea lui Erich Vermehren, ofiţer al Abwehr-ului la Istanbul, şi


fuga sa în Marea Britanie aveau să se constituie într-o lovitură
devastatoare pentru întregul sistem de relaţii secrete construit
de-a lungul Europei de către amiralul Canaris. Erich Vermehren va
sta ascuns în apartamentul mamei lui Kim Philby[7], agent
sovietic infiltrat în Intelligence Service (MI6), fost corespondent al
ziarului Times în Spania în timpul Războiului Civil, şi îi va oferi
acestuia lista celor mai importante personalităţi anti-naziste din
lumea catolică a Germaniei. Serviciile de „intelligence” sovietice
vor reuşi, astfel, să lichideze coloana vertebrală a unui viitor
guvern german postbelic de orientare creştin-conservatoare.
Ofiţerii de informaţii ai Aliaţilor Occidentali nu îi vor mai găsi în
viaţă pe foarte mulţi dintre aceşti oameni, după război. Kim
Philby făcuse totul pentru a împiedica un acord politic şi o pace
separată între Berlin şi Londra[8]. Kim Philby a denigrat constant
rapoartele OSS, realizate pe baza informaţiilor diplomatului
german Fritz Kolbe (nume de cod George Wood), şi pe cele
privitoare la Rezistenţa antinazistă venite de la Allen Dulles,
rezidentul OSS în Elveţia. Fritz Kolbe a furnizat peste 1.600 de
copii ale unor telegrame, scrisori şi rezumate ale mesajelor dintre
Ministerul de Externe german şi ambasadele sale din toată
lumea. Consecinţele unui armistiţiu sau ale unei păci
separate pe Frontul de Vest sunt greu de evaluat în
perspectiva timpului, dar fără îndoială că acordul sovieto-
britanic de trei luni privind sferele de influenţă în Europa
Răsăriteană, din 12 iunie 1944, n-ar mai fi fost respectat,
deoarece Aliaţii Occidentali ar fi obţinut un avantaj militar
care ar fi înclinat balanţa de putere în favoarea lor şi
implicit, s-ar fi constituit într-un atu politic la viitoarea
Conferinţă de Pace.
Într-un interviu acordat Agenţiei Ria Novosti în mai 2005, istoricul
și diplomatul rus Valentin Falin, autorul cărţii Al Doilea
Front, susţinea ideea că liderii politici occidentali au cerut
generalului Dwight D. Eisenhower ca pe lângă pregătirea
debarcării în Franţa (6 iunie 1944), să nu piardă din vedere
realizarea Planului RANKIN, care prevedea instaurarea unui
control anglo-american asupra întregii Germanii, asupra tuturor
statelor din Europa de Est, astfel încât să se poată interzice
pătrunderea sovieticilor în centrul şi vestul Europei[9]. „Războiul
se ducea nu numai pe cele două fronturi, oriental şi
occidental, ci şi pentru două fronturi. Formal, este
incontestabil că Aliaţii au desfăşurat, pentru noi,
operaţiuni importante de război şi au imobilizat părţi
considerabile din rândul forţelor germane. Totuşi, scopul
lor major a fost de a opri, în măsura posibilului, Uniunea
Sovietică, după cum spunea Churchill şi «de a stopa
descendenţii lui Gingis-Han», ca să folosesc limbajul unor
generali americani. Până la urmă, această idee a fost
formulată, de către Churchill, în termeni antisovietici
grosieri, în octombrie 1942, înainte de începutul contra-
ofensivei noastre, din 19 noiembrie, pentru apărarea
Stalingradului: «Trebuie opriţi aceşti barbari cât mai departe
posibil spre Est». Când vorbim despre aliaţii noştri, cu niciun
preţ n-aş diminua meritele soldaţilor şi ofiţerilor din
trupele aliate, care au luptat întocmai ca noi, fără să fie la
curent cu intrigile politice şi maşinaţiunile conducătorilor
lor. (…) Împreună am încercat să învingem răul şi tot
împreună să facem o lume mai bună. Din păcate, nu am
avut succes cu cea de-a doua parte”[10], a declarat Valentin
Falin, fost ambasador al URSS în RFG.

Membrii conjuraţiei împotriva lui Hitler („Schwarze


Kapelle”/Orchestra Neagră). doreau, pe lângă lichidarea fizică a
cancelarului, să trateze un armistiţiu şi o pace separată cu anglo-
americanii, cu speranţa că germanii vor beneficia de aportul
trupelor anglo-americane la înfrângerea sovieticilor. Aceste
intenţii se vor răsfrânge şi asupra deciziilor militare de pe Frontul
de Vest, luate în zilele care au urmat actului de la 20 iulie 1944,
dorindu-se retragerea trupelor în Germania, dar fără să se
depună armele, urmând a fi întărit, mai apoi, Frontul de Est.
Istoricii au consemnat faptul că, pe 15 august 1944,
feldmareşalul von Kluge, adept al ideilor organizaţiei „Schwarze
Kapelle”, dar lipsit de curaj în aplicarea lor, la 20 iulie 1944, va
încerca să-şi ia revanşa, urmând a trata un armistiţiu şi mai apoi
pacea cu anglo-americanii pe Frontul de Vest, din postura de
comandant al Grupului de Armate „B”. Pe 25 iunie 1945, în
revista Time se puteau citi următoarele: „Calea spre Avranches –
Anul trecut, într-o zi de august, (Kluge) a plecat pe neaşteptate
de la Cartierul său General de pe frontul de Vest…Kluge şi câţiva
ofiţeri din Statul său Major s-au îndreptat cu maşina către un
punct de pe un drum izolat din vecinătatea oraşului Avranches,
din nord-vestul Franţei. Aici au aşteptat ore de-a rândul sosirea
unui grup de ofiţeri din Armata a III-a americană cu care
stabiliseră în secret să discute condiţiile de capitulare. Aceştia nu
s-au prezentat la punctul de întâlnire. Temându-se de un act de
trădare, Kluge s-a întors în grabă la Cartierul său General. În ziua
fixată pentru întâlnire, atacurile aeriene ale Aliaţilor au blocat
deplasarea grupului de ofiţeri din Armata a III-a spre
Avranches [de fapt, oraşul Falaise – n. n]. Când au sosit
negociatorii americani, Kluge plecase”[11]. Allen Dulles,
rezidentul Oficiului American al Serviciilor Strategice (OSS)[12] la
Berna, îşi amintea că feldmareşalul von Kluge a făcut „o
încercare zadarnică de a se preda armatei generalului Patton
undeva în breşa de la Falaise”[13]. Doctorul Udo Esch, din Corpul
Medical al Wehrmacht-ului, ginerele lui von Kluge, întăreşte
această ipoteză prin declaraţia pe care o dă, după război, unui
agent al Aliaţilor: „După acest eşec, socrul meu a considerat că e
de datoria lui să trateze capitularea în faţa Aliaţilor pe frontul de
Vest, în speranţa de a răsturna regimul nazist cu sprijinul lor. La
început, a discutat cu mine planul acesta şi cred că nici generalul
Speidel, şeful său de stat-major, nu-l cunoştea”[14]. Pe 31 august
1944, Hitler mărturisea anturajului său: „Feldmareşalul von
Kluge plănuia să determine capitularea întregii Armate
din Vest şi să treacă el însuşi de partea inamicului. Se
pare că planul a eşuat din cauza unui atac aerian al
inamicului. El îşi trimisese în altă parte ofiţerul său de
stat-major. Patrulele britanice şi americane au avansat,
dar, după cât se pare, contactul nu s-a realizat…Totuşi,
britanicii au raportat că au fost în legătură cu un general
german”[15]. Istoricul Anthony Cave Brown a remarcat faptul că
în preajma debarcării aliate în Normandia comanda Armatei
germane din Franţa nu era„doar pusă în încurcătură de un
spirit defetist, ea era de-a dreptul ineficientă, până într-
un asemenea grad care te duce cu gândul la trădare”[16].
În planul operaţiunilor militare, vom consemna faptul că, în
noaptea de 12 spre 13 august 1944, Divizia 5 Blindată
americană, aflată sub comanda generalului Oliver, îşi făcea
intrarea în periferiile Argentanului, în timp ce unitățile Diviziei 2
Blindată franceză, de sub comanda generalului Jacques Leclerc,
sprijinite de cele ale Diviziilor 79 şi 90 infanterie americane,
ajunseseră la 25 km sud de Argentan şi îşi continuau înaintarea,
întâmpinând o foarte slabă rezistenţă. În seara zilei de 12 august
1944, blindatele generalului George S. Patton s-au oprit, creându-
se astfel breşa de la Falaise. Cine a dat ordinul şi din ce
raţiuni? Politice sau militare? „Deodată – scria generalul
Wallace din statul-major al Armatei 3 americane – am primit
ordinul să oprim înaintarea spre nord. Ni se fixa o linie pe care să
nu o depăşim. Motivul care se invoca era acela că trebuie să
lăsăm forţele germane să iasă prin breşă, în timp ce le-am fi
distrus cu aviaţia. Istoria va trebui să explice într-o zi mult mai
bine ordinul acesta”[17]. Generalul Dwight D. Eisenhower a ţinut
să precizeze, referitor la acest ciudat ordin, că „se produseseră
învălmăşeli şi nu era chip să le descurci, poate doar prin
oprirea în loc a trupelor, fie şi cu preţul fugii câtorva
germani”[18]. Generalul Eisenhower a ţinut să precizeze,
referitor la acest ciudat ordin, că „se produseseră învălmăşeli
şi nu era chip să le descurci, poate doar prin oprirea în loc
a trupelor, fie şi cu preţul fugii câtorva germani”[19]. Breşa
de la Falaise a fost închisă pe 20 august 1944, după ce
aproximativ 200.000 de soldaţi germani au reuşit să scape din
încercuire, luând cu ei tancuri, vehicule de toate felurile şi o
cantitate uriaşă de material de război. Totodată, în mod
surprinzător, Statul-Major al Comandamentului Unificat al Şefilor
de Stat Major (SHAEF) a elaborat un document
intitulat Capitularea Forţelor Germane. Redactarea lui a început
pe 13 august 1944, în clipele în care Aliaţii Occidentali
deschideau Breşa de la Falaise.
Insurecția de la Varșovia izbucnită pe 1 august 1944 a fost un alt
moment delicat din istoria raporturilor interaliate în care strategia
lui Stalin[20] a fost pusă în pericol. Referindu-se la modul în care
liderii politico-militari ai Aliaților Occidentali înțelegeau evoluția
evenimentelor de pe Frontul de Est în cursul anului 1944, istoricul
Norman Davies concluziona că, totuși, „în ultimele faze ale
războiului, Frontul de Est n-a mai reprezentat un motiv
major de îngrijorare pentru calculele strategice ale
puterilor vestice, fiind desemnat de comun acord ca fiind
o sferă nedefinită de influenţă sovietică”[21], însă „în ochii
vesticilor, cea mai îngrijorătoare ameninţare reieşea din
posibilitatea ca Stalin, după ce-i scosese pe germani în
afara teritoriului sovietic, să fie tentat după aceea să
încheie o pace separată, sau, şi mai rău, să ocupe o mare
bucată din Europa Centrală”[22].
Un 1 Aprilie de neuitat
Ca urmare a experiențelor avute în vara – toamna anului 1944 în
relația cu Aliații Occidentali și a dificultăților[23] ivite în
îndeplinirea planurilor sale strategice[24], Stalin a devenit extrem
de îngrijorat de faptul că Aliații Occidentali aveau un cap de pod
dincolo de Rin în seara zilei de 7 martie 1945. Pe 8 martie 1945,
Stalin l-a convocat la Moscova pe mareșalul Gheorghi K. Jukov,
comandantul Frontului 1 Bielorus, pentru a schița împreună cu
generalul Alexei Antonov, șeful de stat-major al STAVKA, planurile
operației strategice de cucerire a Berlinului. „Stalin,
întotdeauna dornic să încurajeze rivalitatea dintre cei doi
militari, știa că granița operațională dintre cele două
fronturi, așa cum fusese trasată de STAVKA, mergea de la
sud de Guben, pe râul Neisse, prin Michendorf, până la
Schönebeck, pe fluviul Elba. Stalin a șters, în tăcere, linia
trasată dincolo de Lübben, pe râul Spree, dând de înțeles
că, din acel punct, orice s-ar fi ântâmplat depindea de
comandanți – cine ajungea acolo primul ar fi avut și prima
șansă să cucerească Berlinul”[25], consemna istoricul Peter
Antill.

Mareșalul G. K. Jukov va recunoaște în memoriile sale că Stalin


era profund îngrijorat de faptul că britanicii încă mai visau să
cucerească Berlinul. În octombrie 1944, feldmareșalul Sir Alan
Brooke îi declarase lui Stalin că, după încercuirea Ruhr-ului, „axa
principală a înaintării Aliaților va fi direcționată spre
Berlin”[26]. Totodată, trebuie menționat faptul că dintr-o eroare
a birocrației germane, un transport de oxid de uraniu fusese
trimis la Dahlem, o suburbie din sud-vestul Berlinului, unde
funcționase Institutul de Fizică „Kaiser Wilhelm” care se ocupa de
cercetarea atomică germană[27]. Acest episod avea să
influențeze semnificativ planurile de cucerire a Berlinului, în
condițiile în care SUA refuzase să vândă URSS o cantitatea de opt
tone de oxid de uraniu care urmau a fi folosite în cercetarea
atomică sovietică[28]. Serviciile de informații sovietice cunoșteau
faptul că la Institutul de Fizică „Kaiser Wilhelm” se continuau
cercetările atomice ale germanilor, însă profunzimea și
seriozitatea acestor cercetări va rămâne pentru multă vreme un
mister greu de elucidat. Necesitățile programului atomic sovietic
vor influența deciziile politico-militare ale lui Stalin din acel aprilie
1945.
Planurile operaționale ale celor doi înalți comandanți militari
sovietici erau complet diferite. Mareșalul G. K. Jukov,
comandantul Frontului 1 Bielorus, ale cărui trupe se aflau la 80 de
kilometri est de Berlin și dețineau un mic cap de pod peste fluviul
Oder, la Küstrin, voia să folosească peste 140 de proiectoare
uriașe spre a-și orbi inamicul și 10.000 de piese de artilerie, într-
un baraj scurt, de 30 de minute. Unitățile Frontului 1 Bielorus se
confruntau cu probleme în ceea ce privește camuflajul, deoarece
primăvara venise târziu, mulți copaci fiind desfrunziți și pământul
reavăn. Mareșalul Ivan S. Konev, comandantul Frontului 1
Ucrainean, pregătea un atac la adăpostul întunericului, cu un
baraj de artilerie de 145 de minute.

Liderii militari ai Aliaților Occidentali aveau numeroase


controverse privind obiectivul strategic al Aliaților după trecerea
Rhinului, la Remagen: spre Berlin sau spre sudul Germaniei în
Bavaria și nord-vestul Austriei? În Memoriile[29] sale, generalul
Dwight D. Eisenhower va declara că „Berlinul constituia un
obiectiv firesc, fiind important pe plan politic și
psihologic, ca simbol a ceea ce mai rămăsese din puterea
militară germană”[30], însă „pentru forțele aliate
occidentale, nu era un obiectiv logic și nici deosebit de
oportun”[31]. Comandantul SHAEF va considera că o operațiune
de încercuire și capturare a Berlinului de către trupele Aliaților
Occidentali, aflate la 300 de mile de Berlin, în timp ce sovieticii se
aflau într-un cap de pod la 80 de mile de capitala Reich-ului, „ar
fi dus, practic, la imobilizarea unităților de pe tot restul
frontului”[32], ceea ce era, în opinia generalului Dwight D.
Eisenhower, „nu numai nechibzuit, ci de-a dreptul
prostesc”[33]. Generalul Dwight D. Eisenhower dorea ca trupele
sale din centrul și sudul Germaniei să facă joncțiunea cu Armata
Roșie, cât mai rapid posibil, „fracționând astfel teritoriul țării
și privând trupele naziste de orice posibilitate de a
acționa unitar”[34]. Pe 30 martie 1945, deciziile comandantului
SHAEF au spulberat visurile liderilor politico-militari ai britanicilor
și ale feldmareșalului Bernard Law Montgomery, comandantul
Grupului de Armate 21, de-a ataca Berlinul. Misiunea strategică a
Grupului de Armate 21 devenise clară: spre nord-est, spre coasta
Mării Baltice.
Totodată, spre nemulțumirea generalilor britanici, generalul
Dwight D. Eisenhower a comunicat Kremlinului, prin telegrama
SCAF-252, planurile SHAEF care începeau să fie puse în aplicare
după forțarea Rhinului de către Grupul de Armate 21 al lui
Montgomery. În același timp, SUA a refuzat participarea
sovieticilor la negocierile privind capitularea trupelor germane din
nordul Italiei, iar aviația de vânătoare americană va doborâ opt
avioane sovietice, pe 18 martie 1945, în spațiul aerian dintre
Berlin și Küstrin. O telegramă din 27 martie 1945 a
corespondentului Reuters de pe lângă Grupul de Armate 21
menționa faptul că trupele britanice și americane care avansau
spre inima Germaniei nu se confruntau cu niciun fel de rezistență
a Wehrmacht-ului. STAVKA a intrat în stare de alertă. O serie de
informații venite din partea serviciilor de informații sovietice
confirmau faptul că Aliații Occidentali negociau, în secret, cu
reprezentanți ai Germaniei naziste și se contura posibilitatea,
foarte probabilă, ca germanii să lase deschis drumul spre Berlin
pentru Aliații Occidentali. Mareșalul G. K. Jukov a fost informat de
către Stalin că la o analiză atentă a hărților operative s-a
observat că germanii își întăresc grupurile de luptă pe axele
principale, împotriva Armatei Roșii.

În cursul serii de 31 martie 1945, la ora 20.00, ambasadorul SUA


la Moscova, Averell Harriman, și cel al Marii Britanii, Sir Archibald
Clark Kerr, însoțiți de generalul american John Russell Deane, s-au
întâlnit cu Stalin și principalii săi colaboratori. Diplomații
occidentali i-au înmânat lui Stalin un mesaj, în rusă și engleză,
care reitera informațiile din telegrama SCAF-252. Generalul John
R. Deane a prezentat situația operativă a trupelor Aliaților
Occidentali și planurile operaționale ale SHAEF. Stalin a fost
extrem de mulțumit și a încurajat intenția Aliaților Occidentali de-
a lichida ultima redută a naziștilor din sudul Germaniei. Stalin le
va comunica diplomaților și militarilor occidentali că STAVKA este
de acord cu intențiile militare ale Aliaților Occidentali și va insista
asupra faptului că Armata Roșie și Aliații Occidentali trebuiau să
facă joncțiunea pe linia Erfurt – Leipzig – Dresda. Totodată, Stalin
îi va informa că Berlinul își pierduse importanța strategică pentru
sovietici și urma să fie ocupat de către o serie de forțe secundare
într-o etapă ulterioară. Principalul asalt al forțelor sovietice urma
să înceapă în a doua jumătate a lunii mai 1945. Sovieticii îi
informau, totodată, că germanii întăriseră Frontul de Est cu
Armata a VI-a Panzer SS, precum și cu trei divizii aduse din Italia
și două aduse din Norvegia. Reprezentanții STAVKA nu au furnizat
nicio informație despre pregătirile care se făceau pentru
cucerirea Berlinului.

Mareșalii Jukov și Konev aveau să fie informați, în dimineața zilei


de 1 aprilie 1945, de către Stalin, că există informații provenite
de la ofițerul de legătură sovietic de pe lângă SHAEF care
comunica faptul că feldmareșalul Montgomery se va îndrepta,
totuși, spre Berlin, iar Armata 3 americană a lui Patton se va
abate de la drumul său spre Leipzig și Dresda pentru a ataca
Berlinul dinspre sud. Totodată, diviziile de parașutiști
aliate[35] erau gata să desanteze asupra Berlinului. Rămâne sub
semnul întrebării dacă percepțiile ofițerului de legătură sovietic
erau reale sau Stalin încerca să-i motiveze pe cei doi mareșali
sovietici?

Și, totuși…în cursul zilei de 2 aprilie 1945, Armata 9 americană


primise misiunea să „exploateze orice ocazie pentru a cuceri
un cap de pod peste Elba și să fie pregătită să continuie
înaintarea spre Berlin sau spre nord-est”[36]. În pofida
faptului că Diviziile 2 și 5 Tancuri, 84 și 102 Infanterie americane
erau gata de a porni atacul asupra Berlinului, folosindu-se de
autostrada ce mergea spre Berlin, comandantul SHAEF a refuzat
să dea ordinul de atac[37]. Generalul Dwight D. Eisenhower
fusese informat de către STAVKA, în cursul zilei de 1 aprilie 1945,
că Berlinul „și-a pierdut importanța strategică din
trecut”[38], iar Armata Roșie va declanșa o nouă ofensivă în a
doua jumătate a lunii mai, spre sud, cu scopul de-a realiza
joncțiunea cu trupele Aliaților Occidentali. În consecință,
generalul Dwight D. Eisenhower îl va informa pe feldmareșalul
Bernard L. Montgomery, sprijinit fiind de către generalul George
C. Marshall, că Berlinul a devenit „doar o locație
geografică”[39]. Comandantul SHAEF rămânea la convingerea
că axa Leipzig – Dresda, care împărțea Germania în două, era
mult mai importantă decât capitala Reich-ului și era convins de
faptul că Stalin credea la fel.
Însă, Stalin continua să se teamă de un posibil joc dublu al
liderului SHAEF și i-a scris, pe 7 aprilie 1945, președintelui SUA
pentru a protesta asupra faptului că importante orașe din centrul
Germaniei, respectiv Osnabruck, Mannheim și Kassel, se
predaseră fără niciun fel de rezistență. „Nu sunteți de acord că
un asemenea comportament este mai mult decât ciudat și
de neînțeles?”[40], întreba Stalin. Din păcate, președintele F. D.
Roosevelt nu avea să mai răspundă niciodată, fiind deja
muribund, iar…Comitetul de Informații al SHAEF va recunoaște,
pe 10 aprilie 1945, că nu exista nicio informație credibilă din care
să rezulte că OKW și OKH pregăteau o rezistență în așa-
numita „redută națională”. Totodată, contrainformațiile militare
sovietice (SMERȘ) îi raportau lui Stalin, pe 14 aprilie 1945, că
soldații din Armatele 1 și 2 poloneze erau pregătiți să se alăture
trupelor anglo-americane în cazul realizării unei joncțiuni cu
acestea, având în vedere rapida înaintare a Aliaților Occidentali
pe Frontul de Vest și faptul că Elba fusese trecută, pe 11 aprilie, la
sud de Dessau. Cartierele generale aliate estimaseră că în 48 de
ore se putea intra în Berlin. Unitățile Wehrmacht-ului păreau
dispuse să se predea anglo-americanilor, iar pe latura de vest a
Berlinului se mai aflau în apărare doar câteva unități SS. În pofida
moralului excelent al trupelor aliate aflate în capul de pod de pe
Elba și a estimărilor realiste ale comandanților Armatei 9
americane, privind situația tactică și perspectivele strategice,
generalul Dwight D. Eisenhower a ordonat, în dimineața zilei de
15 aprilie 1945, ca Armata 9 americană să se oprească pe Elba.

În cursul zilei de 11 aprilie 1945, o stație radio a guvernului


francez care emitea din Köln a emis în eter următorul
anunț: „Germania, spațiul tău vital este acum spațiul
morții!”[41]. Germanii au fost șocați. Tot în aceeași zi, Ilia
Ehrenburg a publicat în Krasnaia Zvezda un articol, cu titlul Hvatit
(Destul!), în care scria că „Germania moare într-un mod
mizerabil, fără patos sau demnitate”[42] și că „Germania
nu mai există: este numai o adunătură enormă de
criminali”[43]. Ilia Ehrenburg făcea parte din grupul de
propagandiști sovietici care aveau misiunea de-a transforma
dorința inamicului de a lupta în nehotărâre și
șovăială, „promițând imunitate tuturor celor care nu
făcuseră altceva decât să îndeplinească ordinele lui
Hitler”[44]. În conformitate cu rapoartele NKVD-ului și ale
SMERȘ-ului, care concluzionau că scrierile lui Ilia Ehrenburg sunt,
totuși, „dăunătoare” din punct de vedere politic în actualul
context, Stalin a dat dispoziții lui Gheorghi Aleksandrov, un
important ideolog al CC al PCUS și șeful aparatului sovietic de
propagandă, să-i replice lui Ehrenburg. Pe 14 aprilie 1945,
Gheorghi Aleksandrov va scrie în Pravda: „Tovarășul Ehrenburg
simplifică prea mult”[45], precum și faptul că „Cei ca Hitler
vin și pleacă, dar Germania și poporul german rămân”[46].
Referindu-se la acest aspect din pregătirile pentru ofensivă a
Armatei Roșii asupra Berlinului, istoricul Antony Beevor
consemna: „Schimbarea politicii, chiar înaintea marii
ofensive, survenise mult prea târziu pentru soldații plini
de ură personală și saturați de ura indusă de propaganda
ultimilor trei ani. (…) După ce propaganda nazistă îi
dezumanizase pe slavi numindu-i Untermenschen, ca
răzbunare, propaganda sovietică își convinsese cetățenii
că toți germanii erau niște bestii rapace”[47].

În zilele de 14 și 15 aprilie 1945, Armata Roșie va lansa o serie de


misiuni de cercetare prin luptă, în pregătirea marii ofensive
asupra Berlinului. „Cercetarea prin luptă pe tot frontul s-a
executat la 14 aprilie. În această zi, la ora 7 și 40 de
minute, după un ciocan de foc cu durata de 10 minute,
batalioanele de cercetare au atacat simultan poziția întâi
a inamicului și au cucerit-o în sectorul de ofensivă al
Armatei 8 de gardă, înaintând pe o distanță de 2- 4 km.
Aceeași situație era și în sectorul vecinului din dreapta –
Armata 5 de izbire. Luat prin surprindere, inamicul a
suferit pierderi și s-a retras pe poziția a doua”[48],
consemna V. I. Ciuikov, mareșal al Uniunii Sovietice și comandant
al Armatei 8 Gardă sovietică în Bătălia Berlinului. În dimineața
zilei de 16 aprilie 1945, 2,5 milioane de oameni din compunerea
Fronturilor 1 Bielorus (mareșal G. K. Jukov) și 1 Ucrainean
(mareșal I. S. Konev), sprijiniți de 41.600 de tunuri și mortiere
grele, 6.250 de tancuri și tunuri autopropulsate, precum și patru
armate aeriene (7.500 avioane), au dezlănțuit Bătălia Berlinului.
Cucerirea Berlinului de către Armata Roșie avea să influențeze
evoluția raporturilor dintre Aliații Occidentali și URSS, precum și
realizarea intereselor strategice și geopolitice ale Kremlinului în
perspectiva a ceea ce avea să fie Războiul Rece.
__________________________________________________________________
___________________
*Comunicare prezentată cu ocazia desfășurării, în data de 13 mai
2015, a mesei rotunde intitulată Puterea Memoriei, organizată
de către Centrul Rus de Știință și Cultură al Federației Ruse la
București și dedicată aniversării a 70 de ani de la victoria în cel
de-Al Doilea Război Mondial.
[1] Este vorba despre dr. Peter Kleist, şeful Departamentului Estic
din MAE de la Berlin.
[2] Edgar Klauss era un evreu care lucra pentru Crucea Roşie la
Stockholm şi pentru Abwehr, sub controlul lui Werner Boening,
sub acoperirea de om de afaceri baltic. Amiralul Canaris ordonase
ca Edgar Klauss să menţină deschise legăturile cu ambasada
sovietică din Suedia, respectiv cu Alexandra Kollontay, o veche
prietenă a lui Vladimir I. Lenin, pe care omul de afaceri baltic o
cunoscuse prin intermediul unei cunoştinţe slovene comune.
Serviciul de Informaţii francez consemna la 12 iunie 1943 într-
o Notă: „Führer-ul şi anturajul lui ar căuta să pună capăt
ostilităţilor de pe frontul rus prin încheierea unui acord cu
sovieticii. Stalin ar putea fi tentat de această soluţie din
cauza dezacordurilor care există pe plan politic între el şi
Aliaţi. Reich-ul ar considera că un reviriment de opinie în
Rusia în favoarea lui ar fi posibil, bazându-şi părerea mai
ales pe faptul că comandamentul german a putut recruta
trei divizii dintre prizonierii şi populaţiile ţărilor ruseşti
ocupate şi că aceste unităţi se bat foarte bine. O
personalitate germană a declarat de curând: «Lucrul nu s-a
făcut încă, dar totul lasă de gândit că nu este imposibil»” (Apud
Thierry Wolton, Roşu – Brun. Răul Secolului, Editura Fundaţia
Academia Civică, Bucureşti, 2001, p. 375).
[3] Ibidem.
[4] Ibidem, p. 378.
[5] În februarie 1939, Winston S. Churchill a fost informat de către
contele Richard Coudenhove-Kalergi, o persoană care
stăpânea „pârghiile ascunse” ale istoriei, în prezenţa lui Julian
Amery (viitor coordonator al SOE în Balcani), că Hitler şi Stalin
sunt pe punctul de a încheia o alianţă strategică. Informaţia
provenea prin filierele Vaticanului. Soţia fostului ataşat militar
polonez la Berlin, colonelul Szymanski, avea să devină unul dintre
oamenii de încredere ai amiralului Canaris în operaţiunea de
păstrare a contactului cu Londra, prin intermediul Misiunii
Poloneze Libere din Berna. „Canaris ştia că orice îi va spune
acestei doamne poloneze va fi transmis mai departe, ea
fiind o patrioată poloneză, fidelă serviciilor de informaţii
poloneze, care la rândul lor ne vor transmite nouă
informaţiile”, mărturisea Nicholas Elliot, un tânăr ofiţer din
Intelligence Service implicat în legăturile discrete şi periculoase
cu Abwehr-ul german (Apud Richard Bassett, Spionul-şef al lui
Hitler. Misterul Wilhelm Canaris, Editura RAO, Bucureşti,
2008, p. 203). Amiralul Canaris s-a implicat în scurgerea de
informaţii către Marea Britanie privind planurile germane de
invazie ale Imperiului Britanic (Operaţiunea „Leul de Mare”), în
menţinerea Spaniei în afara conflictului, în protejarea lui Paul
Thümmel (A-54 pentru Intelligence Service) şi a membrilor
opoziţiei politice germane anti-Hitler etc. Rămâne un mister
dacă amiralul Canaris şi Sir Stewart Menzies s-au întâlnit
în timpul războiului, în decembrie 1942, la Algeciras în
Spania.
[6] Prinţul Max Hohenlohe şi Reinhard Spitzy, agenţii secreţi ai
Germaniei în dialogul cu OSS-ul, rămăseseră cu impresia că „în
timp ce Londra încerca atingerea unui echilibru de puteri
în Europa între diferitele sfere de influenţă, Dulles îşi
dorea o Europă ca o singură entitate, care să reprezinte o
piaţă largă de desfacere pentru interesele comerciale ale
SUA” (Ibidem, p. 299 – 300).
[7] Kim Philby va fi implicat în lichidarea Rezistenţei olandeze
care lucra cu SOE (Operaţiunea „Polul Nord”), miza fiind ruperea
legăturii dintre Canaris şi Sir Stewart Menzies, directorul
Intelligence Service, care se realiza prin Olanda.
[8] Cazul lui Otto John, fost şef al contraspionajului vest-german
(Bundesamt fuer Verfassungsschutz – BfV) în perioada 1950-
1954, este semnificativ pentru influenţa pe care agenţii secreţi ai
Moscovei au exercitat-o asupra relaţiilor dintre Aliaţii Occidentali
şi Rezistenţa antinazistă germană. Otto John a fost unul dintre
emisarii secreţi ai „Schwarze Kapelle” în spaţiul iberic unde lucra,
încă din 1939, la Lufthansa. Potrivit rapoartelor rezidenţei NKVD
din Berlin, Otto John se afla în relaţii cordiale cu jurnalistul
american Louis Lochner, care era văzut de opoziţioniştii germani
ca fiind un posibil canal de legătură cu preşedintele
Roosevelt. Dosarul lui Otto John din Arhiva KGB de la
Moscova conţine numeroase rapoarte ale lui Kim Philby
privind informaţiile oferite Intelligence Serviceului, prin
intermediul lui John, de către Schwarze Kapelle. Vizitele
lui Otto John la Lisabona, în decembrie 1942 şi apoi în
1943, când a descris cu lux de amănunte planurile şi
problemele rezistenţei antinaziste, au fost raportate
Centralei de la Moscova. Recrutarea lui Otto John de către
KGB, după refugierea lui în Marea Britanie, via Portugalia, ca
urmare a eşecului loviturii din 20 iulie 1944, îşi are originea în
aceste rapoarte ale lui Kim Philby privind nemulţumirea lui faţă
de regimul naţional-socialist, respectiv faţă de naziştii care se
vor infiltra, după război, în guvernul cancelarului Konrad
Adenauer. Infiltrările agenţilor NKGB în OSS erau coordonate de
către „colonelul Alexandr P. Osipov”, alias Haig Badalovici
Ovakimian, rezident al NKVD la New York, în perioada 1933-1941
şi cunoscut de către FBI ca fiind „armeanul cel
isteţ”. Sovieticii aveau în OSS o serie de agenţi extrem de
valoroşi, foarte bine plasaţi, în cadrul operaţiunii cu nume de
cod „IZBA” (Coliba). Asistentul personal al generalului
Donovan, directorul OSS, respectiv Duncan Chaplin Lee,
nume de cod „KOCH”, era unul dintre agenţii
NKGB. Colonelul „Alexandr P. Osipov” va conduce discuţiile cu
directorul OSS, din decembrie 1943, de la Moscova, privitoare la
posibila cooperare dintre NKGB şi OSS pe fronturile celui de-Al
Doilea Război Mondial. Pe 16 ianuarie 1944, presa turcă, indicând
o „sursă” din Budapesta, a publicat primele informaţii despre
lansarea şi capturarea agenţilor din grupul „Autonomus”, precum
şi o serie de informaţii care erau menite să tulbure raporturile
dintre Londra şi Moscova. Presa turcă scria despre faptul că
agenţii secreţi britanici ar fi înmânat Mareşalului Ion
Antonescu copia fotografică a propunerilor făcute ruşilor de
germani, conform căreia germanii ar lăsa ruşilor teritoriul
românesc până la râul Siret. Era o manifestare elocventă a
neînţelegerilor inter-aliate. Cotidianul Pravda a publicat, pe 17
ianuarie 1944, o corespondenţă primită de la colaboratorul din
Cairo care vorbea, pe baza unor „informaţii demne de încredere”
că ar fi avut loc o întrevedere secretă între două personalităţi
britanice importante şi von Ribbentrop într-un oraş de pe coasta
Peninsulei Iberice iar scopul întâlnirii a fost lămurirea condiţiilor
unei păci separate cu Germania. Ziaristul sovietic presupunea
că „întrevederea nu a fost fără rezultat”. Generalul George Hill,
reprezentantul SOE la Moscova, a fost autorizat, la 28 ianuarie
1944, să informeze pe sovietici despre rosturile misiunii lui de
Chastelain în România, precum şi despre faptul că membrii
misiunii nu au transportat, cu excepţia cifrurilor personale, niciun
fel de documente „germano-sovietice”.
[9] Articolele publicate în revista Foreign Affairs, organul de
presă al Consiliului pentru Relaţii Externe (CFR– Council on
Foreign Relations, ramura americană a Institute of
International Affairs – Institutul Afacerilor Internaţionale),
înfiinţat la 30 mai 1919, aveau să prezinte soluţii care în
perspectivă vor conduce la globalism. CFR a jucat un rol
important în elaborarea, după 12 septembrie 1939, a unor
analize şi previziuni de politică externă, care au permis,
după război, instaurarea hegemoniei SUA în lume. Până la
sfârşitul războiului, parteneriatul dintre CFR şi
Departamentul de Stat a generat 682 de note
confidenţiale pentru guvern, cu fonduri asigurate în parte de
Fundaţia Rockefeller. Analiştii şi planificatorii CFR-ului
anticipau că înfrângerea Germaniei şi Japoniei şi
distrugerile din Europa în urma războiului vor lăsa Statele
Unite într-o poziţie incontestabilă de dominaţie a
economiei postbelice. Cu cât acea economie era mai
deschisă la comerţ şi investiţii străine, cu atât mai repede
vor fi Statele Unite în stare să o domine. Planurile
întocmite de grupurile de planificare ale Departamentului
de Stat şi ale CFR au pus un accent deosebit pe crearea
unui cadru instituţional, necesar edificării unei economii
mondiale deschise. Nota EB 34 elaborată la 24 iulie 1941,
referitor la problemele pe termen lung ale războiului şi al
planurilor de pace, avea să schiţeze conceptul „unei Mari Zone”,
pe care SUA va trebui să o domine din punct de vedere economic
şi militar, asigurând astfel materiile prime necesare industriei
americane, cu „cele mai mici neplăceri posibile” (A se
vedea: Nota internă EB 34 din 24 iulie 1941, Consiliul pentru
Relaţii Externe, War-Peace Studies, NUL, în studiul lui Laurence
H.Shoup şi William Winter, Shaping a New World Order: The
Council on Foreign Relations Blueprint for World Hegemony, în
volumul Trilateralism: The Trilateral Commission and
Planing for World Management, editor Holly Sklar, Boston,
South End Press, 1980, p. 157). În legătură cu influenţa exercitată
de CFR asupra evoluţiei relaţiilor internaţionale în secolele XX şi
XXI se poate citi Dinu Moraru, Foreign Affairs – laboratorul
Casei Albe, în Lumea Magazin, Anul IX, nr. 9 (101), 2001, p. 39
şi Idem, Un laborator de idei, în Lumea, Anul XI, nr. 10 (126),
2003, p. 19 – 22. Minimul necesar al acestei mari zone ar fi urmat
să cuprindă majoritatea lumii negermane. Dimensiunea
preferenţială ar fi cuprins emisfera vestică, Marea Britanie, restul
Commonwealth-ului britanic, Indiile orientale Olandeze, China şi
Japonia. Conceptul schiţat în cuprinsul notei implica dezvoltarea
integrării economice, cu un nucleu cât mai întins posibil şi apoi,
lărgirea acestuia pentru extinderea lui şi în alte regiuni, în funcţie
de circumstanţe. Se propunea crearea unor instituţii financiare
mondiale pentru stabilizarea valutelor şi facilitarea programelor
de investire a capitalului în dezvoltarea regiunilor înapoiate sau
subdezvoltate. Această recomandare combinată cu o serie de
propuneri similare, înaintate de Harry White, de la Departamentul
American al Trezoreriei, au condus la înfiinţarea Fondului Monetar
Internaţional (FMI), urmând ca acesta să răspundă de păstrarea
stabilităţii şi lichidităţii valutelor, pentru a facilita comerţul, şi a
Băncii Internaţionale pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare,
cunoscută îndeobşte sub numele de Banca Mondială, ce a fost
înfiinţată pentru a facilita investiţiile de capital în regiunile
înapoiate şi subdezvoltate şi a le deschide pentru dezvoltare.
Toate aceste planuri se subordonau unui singur scop:cucerirea
celui de al treilea cerc geopolitic al lumii.
[10] Valentin Falin, Al Doilea Război Mondial s-ar fi putut încheia
în 1943, în Historia, Anul 2, nr. 41, mai 2005, p. 26.
[11] Richard Rohmer, Rommel şi Patton, Editura Nemira,
Bucureşti, 1995, p. 13-14.
[12] Precursorul Agenţiei Centrale de Informaţii (CIA) – principalul
serviciu civil de informaţii externe al Statelor Unite ale Americii.
[13] Richard Rohmer, op. cit., p. 13-14.
[14] Ibidem.
[15] Ibidem, p. 15. „Păreau a fi gata să renunţe la tot, până
la Vistula…probabil până la Oder…chiar Elba. 15 august a
fost cea mai proastă zi din viaţa mea. A fost o întâmplare
că acest plan nu a reuşit. Numai aşa se poate explica felul
în care a acţionat Grupul de Armată („B” – n. n.); altfel,
totul e de neînţeles”, declara Hitler, pe 31 august 1944, în faţa
generalilor-locotenenţi Westphal şi Krebs, cu referire la această
posibilă capitulare de pe Frontul de Vest (A se vedea: Walter
Warlimont, Al III-lea Reich: Comanda Supremă, Editura Elit,
Iaşi, 1998, p. 487-492).
[16] Cristian Popişteanu, Dorin Matei, Marea Britanie. SIS la lucru,
în Magazin istoric, Anul XXX, serie nouă, nr. 7 (352), iulie 1996,
p. 29.
[17] Georges Blond, Debarcarea. Agonia Reichului, Editura
Militară, București, 1980, p. 330.
[18] Ibidem.
[19] Ibidem.
[20] În fundamentarea atitudinii sale faţă de insurecţia din
Varşovia, Stalin a luat în considerare şase factori: 1) ştirile din
Varşovia; 2) discuţiile cu premierul polonez Stanislaw
Mikolajczyk; 3) şansele militare ale lui Rokossovski pe
front; 4) relaţiile cu Comitetului Lublin; 5) evaluările NKVD
privind securitatea în Polonia eliberată şi 6) marea sa
strategie.
[21] Norman Davies, Varşovia. Insurecţia din 1944, Editura
RAO, Bucureşti, 2007, p. 95.
[22] Ibidem.
[23] „Stalin s-a confruntat cu o serioasă problemă strategică.
Odată ce armatele sale ocupaseră întregul teritoriu pe care-l
revendica pentru URSS, a trebuit să se hotărească dacă să le
menţină în cursa spre Vest, pe calea cea mai directă spre Berlin,
sau să le întoarcă înspre sud, în Balcani. Sovieticii aveau şansa
reală de a cuceri capitala Reich-ului înainte ca Wehrmacht-ul să-
şi poată organiza apărarea şi înainte ca puterile vestice să ajungă
la Berlin. Dacă se întorceau spre sud, probabil că puteau să
invadeze trei sau patru ţări într-o succesiune rapidă, nepermiţând
astfel accesul Vestului în zonă şi asigurând controlul sovietic
asupra a jumătate din Europa. În cele mai bune condiţii, ei
puteau să găsească resursele pentru a urmări ambele variante.
În prima săptămână a lunii august, oricum, Moscova n-ar fi putut
avea informaţii sigure despre drumurile blocate din Varşovia şi
nici despre situaţia exactă a lui Rokossovski. Astfel că nu era
deloc lipsit de înţelepciune să se stopeze înaintarea până când se
clarificau toate aspectele problemei”, concluzionează istoricul
Norman Davies (Ibidem, p. 323).
[24] În ciuda situaţiei extrem de grele de la mijlocul toameni
anului 1941, Stalin nu a renunţat la ambiţioasele sale obiective
de politică externă. Viitorul rezident al NKVD la Washington, Vasili
Zarubin, alias Zubilin, a fost chemat de către Stalin pe 12
octombrie 1941, înainte de plecarea în SUA, pentru a i se cere să
pună la punct un sistem eficient nu numai pentru monitorizarea
evenimentelor, ci şi pentru a fi în stare să le influenţeze prin
intermediul prietenilor URSS. Unul dintre cei mai importanți
agenți de influenţă ai Uniunii Sovietice pe continentul american,
prin poziţia oficială ocupată, a fost Harry Hopkins, consilierul
personal al preşedintelui Roosevelt. El a fost exploatat „în orb”,
cum este denumită una dintre tehnicile de spionaj, de către şeful
„ilegalilor” sovietici din SUA, Isak Abdulovici Ahmerov, care a
speculat admiraţia extraordinară şi încrederea lui Hopkins în
Stalin. Lui Harry Hopkins i se pot adăuga o serie de nume
devenite celebre în galeria spionajului sovietic şi a luptătorilor
antifascişti: Hede Massing, Josephine Herbst, Noel Field, Alger
Hiss, Whittaker Chambers, Dorothy Parker, Donald Ogden
Stewart, Ella Winter, Sinclair Lewis şi mulţi alţii. Principala lor
misiune a reprezentat-o trădarea şi subminarea politicii externe a
Administraţiei Roosevelt, deturnarea opiniei publice de la crimele
stalinismului, al unor importante fonduri în valută americană
către operaţiunile ultrasecrete ale „apparat”-ului de spionaj
sovietic, precum şi faptul cel mai grav şi cu consecinţe extrem de
dure, al distrugerii oricărei forme de opoziţie antifascistă, pentru
a se pune bazele puterii staliniste post-naziste în Europa. Alger
Hiss lucra pentru Departamentul Patru (Informaţii Militare,
mai târziu redenumit GRU) din NKVD, sub numele de cod ALES,
iar din 1936 făcea parte din Departamentul de Stat. Pe listele de
plată ale Departamentului Patru se mai aflau Julian
Wadleigh (Departamentul de Stat), Harry Dexter
White (Departamentul Trezoreriei) şi George Silverman, un
statistician guvernamental. În martie 1945, după o întâlnire între
Alger Hiss şi Isak Ahmerov, Centrul de la Moscova a fost informat
că „ALES (Hiss) şi întregul său grup au fost distinşi cu decoraţii
sovietice”, iar ALES povestea că „tovarăşul Vîşinski”, la
cererea militarilor (NEIGHBOURS – GRU), i-a „transmis
recunoştinţa acestora”. Dintre cei care au lucrat pentru NKVD pot
fi amintiţi: Laurence Duggan (agentul „19”, mai
târziu FRANK) din Departamentul de Stat; Martha Dodd
Stern (LIZA), fiica fostului ambasador al SUA în Germania,
William E. Dodd, şi soţia milionarului Alfred Kaufman Stern (de
asemenea agent sovietic); fratele Marthei, William E. Dodd Jr.
(PRESIDENT); Boris Morros (FROST), producător la
Hollywood; Mary Wolf Price (KID şi, mai apoi, DIR), un comunist
nedeclarat care a fost secretarul publicistului Walter
Lippmann; Henry Buchman (HOSIAN),proprietarul unui salon de
modă feminină în
Baltimore; Michael Straigt (NOMAD şi NIGEL) din Departamentul
de Stat; Harry Dexter White (KASSIR, mai târziu JURIST) din
Departamentul Justiţiei; Duncan Chaplin Lee (KOCH), asistentul
personal al directorului OSS, generalul Donovan; Cedric
Belfrage(CHARLIE), membru al British Security Coordination
(BSC) din New York, birou de legătură între OSS şi Intelligence
Service în timpul războiului. Numărul rolelor de microfilm
transmise, către Centrul din Moscova, de către rezidenţa ilegală a
NKGB din SUA, condusă de Ahmerov, a crescut de la 59 în 1942 la
211 în 1943, de la 600 în 1944 la 1.896 în 1945.
[25] Peter Antill, Al Doilea Război Mondial. Berlin – 1945,
Editura Litera, București, 2015, p. 50.
[26] Norman Davies, op. cit., p. 210.
[27] În perioada 1940-1941 cercetările fizicienilor şi chimiştilor
germani, reuniţi în ceea ce autorităţile denumeau „Uranverein”
(„Clubul Uraniului”), s-au concentrat pe două direcţii: obţinerea
energiei nucleare prin intermediul unui reactor şi separarea
izotopilor U-235. Cercetările se efectuau de către două grupuri de
cercetători, respectiv cei de la Institutul „Kaiser Wilhelm”, adunaţi
în jurul lui Heisenberg, Weizsacker şi Karl Wirtz, în cartierul
berlinez Dahlem, şi cei de la laboratorul de cercetări al Armatei,
de la Gottow, sub conducerea lui Kurt Diebner. Acest „Club al
uraniului” era, în opinia istoricului Thomas Powers, „o simplă listă
de adrese ale unor oameni de ştiinţă, care se concurau între ei şi
care nu aveau în comun decât speranţa că vor supravieţui
războiului” (Apud Thomas Powers, Războiul lui Heisenberg.
Istoria secretă a bombei atomice germane, Editura RAO,
Bucureşti, 1995, p. 125), şi mai puţin o organizaţie coerentă, cu
un conducător unic, care să semnifice existenţa unui program
german de construire a bombei atomice. Rezultatele
experienţelor făcute pe parcursul verii anului 1941 l-au obligat pe
Werner Heisenberg să admită că se putea realiza un reactor şi,
implicit, o bombă atomică. În curând, informaţia că în reactoare
putea fi obţinută materia primă pentru bombe a început să se
răspândească rapid. Totul se realizase cu o echipă de numai
câţiva oameni şi un buget de 60.000 de mărci (aproximativ
15.000 de dolari la vremea aceea ). „Din septembrie 1941 – îi
mărturisea Werner Heisenberg istoricului britanic David Irving
– am văzut deschizându-se în faţa noastră calea către
bomba atomică” (Ibidem, p. 164). Pe măsură ce „Proiectul
Manhattan” avea să prindă viaţă în Statele Unite, aviaţia aliată va
bombarda sistematic orice localitate suspectată că adăposteşte
laboratoare de cercetare nucleară germană, iar serviciile secrete
aliate îşi vor intensifica eforturile de culegere de informaţii despre
Heisenberg şi oamenii lui. Va fi o cursă contra cronometru, până
pe 16 decembrie 1944, implicând chiar tentative de asasinare a
lui Heisenberg, în condiţiile în care acesta decisese să nu
construiască bomba atomică germană. În istoria spionajului
privind programul bombei atomice germane există o multitudine
de „indiscreţii” ale savanţilor atomişti germani ceea ce-l va
determina pe Albert Speer să afirme că „înşişi fizicienii nu au
dorit să se implice prea mult în programul
atomic” (Ibidem, p. 809). Întâlnirea atomiştilor germani, de la
Harnack Haus, din 4 iunie 1942, cu ministrul Albert Speer avea să
se dovedească decisivă pentru viitorul proiectului atomic
german. „Le-am spus că, în principiu, da, putem face bombe
atomice – mărturisea Heisenberg după război – şi putem produce
un astfel de explozibil, dar întreg procesul necesită cheltuieli
enorme şi pot trece ani de zile până la încheierea lui” (Ibidem, p.
206). Referindu-se la acest episod, Albert Speer considera că
suma cerută de Heisenberg era ridicolă pentru continuarea
cercetărilor, respectiv câteva milioane de mărci, ceea ce l-a făcut
să creadă că lucrările se află într-un stadiu absolut incipient, şi
fizicienii înşişi nu voiau să se investească prea mult în acest
program. De ce Heisenberg s-a dus să-l viziteze pe Niels
Bohr? De ce Heisenberg a susţinut în faţa lui Albert Speer
că bomba este un obiectiv dificil de atins? De ce a susţinut
că bombele necesită două tone de U-235? Acest
comportament al savantului rămâne învăluit într-o mare
enigmă. Era părerea unui om avizat sau a subliniat
dificultăţile în speranţa îndrumării proiectului spre un
unghi mort? În condiţiile în care, după opinia istoricului
Thomas Powers, sfatul lui Heisenberg a jucat un rol
determinant în stingerea interesului oficialităţilor
germane pentru bomba atomică, întrebarea despre
intenţia sa este crucială. Când serviciile secrete aliate au
capturat, la 16 decembrie 1944, la Strasbourg, în cadrul Misiunii
ALSOS, o serie de documente ale programului atomic german, s-a
aflat că nu exista nicio urmă de proiect de construire a unei
bombe atomice, ci doar un program de cercetare, de o anvergură
destul de redusă, iar tentativa de a crea o reacţie în lanţ care să
se susţină singură dăduse greş de şase-şapte ori. Samuel
Goudsmit, conducătorul ştiinţific al Misiunii ALSOS, a fost de
părere că germanii se amestecaseră într-o problemă care îi
depăşea, astfel încât nu le rămânea decât să inventeze nişte
presupuse scrupule morale. „Războiul lui Heisenberg”,
născut dintr-o opţiune morală, îi va pune în dificultate pe
savanţii atomişti aliaţi – mulţi dintre ei erau evrei fugiţi
din Germania şi care suferiseră pierderi grele în Holocaust
– care vor trebui, după război, să justifice construirea
bombei pentru președintele F. D. Roosevelt.
[28] Comunitatea ştiinţifică internaţională a devenit extrem de
îngrijorată în urma publicării, pe 5 mai 1940, de către William
Laurence, reporter la „New York Times”, a unui articol („Imensă
sursă de putere descoperită de ştiinţă în energia
atomică”) despre efortul german pentru construirea unei bombe
atomice. Informaţiile proveneau de la Peter Debye, laureat al
Premiului Nobel pentru chimie în 1936. Articolul lui W. Laurence a
ajuns, în mod surprinzător, la Moscova, prin intermediul lui Georgi
Vernadski, profesor de istorie la Universitatea Yale şi fratele
mineralogului Vladimir Vernadski. „Mulţumesc pentru tăieturile
din «New York Times» despre uraniu – scria Vladimir Vernadski,
pe 5 iulie 1940, fratelui său – , pe care mi le-ai trimis de la
Washington. Au fost primele ştiri despre această descoperire pe
care le-am primit eu şi Moscova în general. Lucrurile s-au mişcat
repede. Pe 25 iunie, s-a format o «troikă» la Academie, sub
conducerea mea (Fersman şi Hlopin), cu dreptul de a coopta şi pe
alţii” (Apud David Holloway, Stalin şi bomba atomică, Editura
Maşina de scris&Institutul European, Iaşi, 1998, p. 59). Pe 30
iunie 1940, a fost creată Comisia pentru Problemele Uraniului
pendinte de Prezidiul Academiei de Ştiinţe a URSS. Comisia
trebuia să determine: a) ce cercetări ar trebui să se facă pentru
a dezvolta metodele de separare a izotopilor de uraniu; b) să
iniţieze cercetări în privinţa controlului fisiunii nucleare; c) să
coordoneze şi să conducă cercetările Academiei în acest
domeniu.Uniunea Sovietică intra, astfel, în „cursa
atomică”. Programul atomic sovietic va purta denumirea
de Operațiunea „Borodino”.
[29] Dwight D. Eisenhower, Cruciadă în Europa, Editura Politică,
Bucureşti, 1975, 592 p.
[30] Ibidem, p. 509.
[31] Ibidem.
[32] Ibidem, p. 510.
[33] Ibidem.
[34] Ibidem.
[35] În cazul în care forțele militare SS fidele lui Ernst
Kaltenbrunner, șeful RSHA, reușeau să anihileze pe fanaticii din
SS și NSDAP-ul, printr-o lovitură de stat, în conformitate cu
înțelegerile aflate în curs de realizare cu Aliații Occidentali, Divizia
101 aeropurtată trebuia să fie parașutată pe Aerodromul
Tempelhof, iar Divizia 82 aeropurtată urma să aterizeze la Gatow,
în timp ce britanicii din Divizia 6 aeropurtată la Oranienburg.
[36] Antony Beevor, Berlin. Căderea – 1945, Editura RAO,
București, 2005, p. 277.
[37] Divizia 84 infanterie americană ocupase Hanovra și
chestionat, de către generalul Dwight D. Eisenhower, privind
viitoarea destinație, pe 8 aprilie 1945, generalul-maior Alexander
Bolling va declara: „Domnule general, intenționăm să
mergem tot înainte. Avem drum liber spre Berlin și nimic
nu ne mai poate opri” (Ibidem, p. 278). Răspunsul lui
Eisenhower („Ține-o tot așa! Îți urez tot norocul din lume și
nu lăsa pe nimeni să te oprească!” ) a fost considerat ca fiind
o confirmare clară a faptului că următoarea țintă era Berlinul.
[38] Ibidem, p. 222.
[39] Ibidem, p. 283.
[40] Ibidem, p. 284.
[41] Ibidem, p. 285.
[42] Ibidem.
[43] Ibidem.
[44] Ibidem, p. 286.
[45] Ibidem.
[46] Ibidem, p. 287.
[47] Ibidem, p. 288.
[48] V. I. Ciuikov, Sfârșitul Reichului hitlerist, Editura Politică,
București, 1976, p. 202 – 203.